Κυρ. Πατ. Δ΄ Οἰκ. Συνόδου (Ματθ. 5,14-19)

Οι «μικρες» εντολες

• «Ὃς ἐὰν οὖν λύσῃ μίαν τῶν ἐντολῶν τούτων τῶν ἐλαχίστων καὶ διδάξῃ οὕτω τοὺς ἀνθρώπους, ἐλάχιστος κληθήσεται ἐν τῇ βασιλείᾳ τῶν οὐρανῶν» (Ματθ. 5,19)

ΠΟΛΛΕΣ ΦΟΡΕΣ, ἀγαπητοί μου, ἐρωτῶ τὸν ἑαυτό μου, ἐρωτῶ τοὺς ἄλλους, καὶ τώρα ἐρωτῶ κ᾽ ἐσᾶς· εἴμαστε Χριστιανοί; Περί­ερ­γο, θὰ πῆτε· δόξα τῷ Θεῷ ὅλοι βγή­καμε ἀπὸ τὴν κολυμβήθρα τῆς Ὀρ­θο­δοξί­ας· πῶς μᾶς κάνεις τέτοιο ἐρώτημα; Δυστυ­χῶς, ἀγαπη­τοί μου, μὲ τὰ χείλη εἴ­μα­στε Χριστιανοί. Ὅ­πως λέει ὁ προφήτης Ἠσαΐας, «ὁ λαὸς αὐτὸς μὲ λατρεύει μὲ τὰ χείλη, ἀλλὰ ἡ καρδιά του εἶνε μακριὰ ἀπὸ μένα» (Ἡσ. 29,13. Ματθ. 15,8. Μᾶρκ. 7,6).

Ἀφορμὴ νὰ κάνω τὸ ἐ­ρώτημα αὐτὸ μοῦ δίνει ἡ σημερινὴ εὐαγγελι­κὴ περικοπή, ἡ ὁποία διαβάζεται εἰς μνήμην τῶν ἁγίων πατέρων τῶν ἕξι Οἰκουμενικῶν Συνόδων. Ἡ περικοπὴ αὐτὴ εἶνε ἕνας πνευματικὸς καθρέφτης, καὶ μᾶς καλεῖ ὅλους νὰ ἐξετάσουμε βαθειὰ τὸν ἑαυτό μας, ἂν εἴμαστε πράγματι Χριστιανοί. Καὶ θὰ εἴμαστε, ἐὰν τηροῦμε τὶς ἐντολὲς τοῦ Κυρίου.

Ἐάν, ἀγαπητοί μου, πῆτε σὲ ἕναν ἀπὸ τοὺς πολλοὺς ποὺ θεωροῦνται Χριστιανοὶ ὅτι εἶνε ἁ­μαρτωλὸς καὶ πρέπει νὰ ἐξομολογηθῇ, θὰ τὸ ἀρνηθῇ. Στοὺς ἑκατὸ χρι­στιανοὺς ζήτημα ἂν ἕνας ἔχῃ ἐξομολογηθῆ. Καὶ ἐδῶ στὴν ἐκκλησία ὑπάρχουν ὡρισμένοι ποὺ κάνουν ὅλα τὰ ἄλλα, ἀλ­λὰ δὲν ἔχουν ἐξ­ομολογηθῆ ποτέ στὴ ζωή τους· τὰ μαλλιά τους ἄ­σπρισαν, πλησιάζουν στὸν τάφο, καὶ κινδυνεύουν νὰ φύγουν ἀν­εξομολόγητοι. Ἐὰν λοιπὸν πῆτε σὲ ἕναν ἀπ᾽ αὐτοὺς ὅτι εἶνε ἀνάγκη νὰ ἐξομολογηθῇ για­τὶ εἶνε ἁμαρτωλός, θὰ σᾶς πῇ· Ἐγὼ ἁμαρτωλός; Ἐγὼ εἶμαι ὁ καλύτερος Χριστιανός. Δὲν ἔκανα κανένα κακό· δὲ σκότωσα, δὲν πῆγα σὲ δικαστήριο, δὲ μπῆκα στὸ σπίτι τοῦ ἄλλου νὰ ἀ­τιμάσω τὴ γυναῖκα του, δὲν ἔκλεψα, δέν….

Ἀλλὰ μ᾽ αὐτὰ τὰ «δὲν» καν­είς δὲν σῴζεται· δὲν εἶ­νε τόσο εὔκολο νὰ πάρῃ εἰσιτήριο γιὰ τὸν παράδεισο. Ἡ πύλη εἶνε «στενὴ» καὶ ἡ ὁ­δὸς ποὺ ὁδηγεῖ ἐ­κεῖ «τεθλιμμένη» (Ματθ. 7,14), ἀ­νηφο­ρικὸς Γολγοθᾶς. Χρειάζεται μεγάλη προ­σπάθεια, ἀγώνας ἰσόβιος, πόλεμος στῆθος μὲ στῆ­θος. Ὁ Κύριος εἶπε· «Ἡ βασιλεία τῶν οὐρα­νῶν βιάζεται, καὶ βιασταὶ ἁρπάζουσιν αὐτήν» (ἔ.ἀ. 11,12).

Λένε αὐτοί, ὅτι δὲν ἔκαναν κακό, ὅτι ἐτήρησαν τὶς ἐντολές, αὐτὲς τὶς μεγάλες ἐντολές. Ἀλλ᾽ ἐκτὸς ἀπὸ τὶς ἐντολὲς ποὺ καυ­χῶνται ὅ­τι ἐτήρησαν, αὐτὲς ποὺ ἀπαγορεύουν τὸ φόνο τὴ μοιχεία τὴν ψευδορκία κ.τ.λ., ὑπάρχουν καὶ ἄλλες ἐντολὲς στὸ Εὐαγγέλιο. Ὁ κόσμος τὶς θεωρεῖ μικρές. Καὶ ὁ Κύριος σήμερα στὸ εὐαγγέλιο, ἀπὸ ταπείνωσι καὶ μὴ θέλοντας νὰ ἐκφρασθῇ ἐπιτακτικά, τὶς ὀνομάζει «ἐλάχιστες». Ἐν τούτοις ἡ τήρη­σί τους εἶνε ἀπαραίτη­τη γιὰ τὴν σωτηρία. Ὅ­ποιος, λέει, παρα­βῇ μία ἀπὸ αὐτὲς τὶς ταπει­νὲς ἐντολές μου, ποὺ ὁ κό­σμος περιφρονεῖ καὶ τὶς θεωρεῖ ἀσήμαν­τες, «ἐ­λάχιστος κληθήσεται ἐν τῇ βασιλείᾳ τῶν οὐ­ρα­νῶν» (ἔ.ἀ. 5,19), δὲν θὰ δῇ δηλαδὴ πρόσωπο Θεοῦ.

Τὶς μεγάλες ἐντολές, τὶς χοντρές, τὶς ξέρου­με. Ποιές εἶνε οἱ «μικρὲς» ἐντολές, ποὺ δυσ­τυχῶς τὶς παραβαίνουμε κ᾽ ἐν τούτοις νομίζου­με ὅτι εἴμαστε Χριστι­ανοὶ καὶ θὰ σωθοῦμε;

* * *

Ἄχ, ἀδελφοί μου! Ἂν μᾶς φώτιζε ὁ Θεὸς νὰ καταλάβουμε τί λόγο θὰ δώσουμε, θὰ φρον­τίζαμε νὰ τηροῦμε καὶ τὶς «μικρὲς» ἐντολές.

Ποιές εἶν᾽ αὐτές; Ἕνα ἀστεῖο ποὺ λέμε καὶ γελᾶμε ἀλλὰ κάνει τὸν ἄλλο καὶ πικραίνεται. Ἕνα ψεματάκι ἀπ᾽ αὐτὰ ποὺ λέμε καθη­μερι­νῶς καὶ τὰ θεωροῦμε ἁλατοπίπερο τῆς ζωῆς. Μιὰ χειρονομία ποὺ κάνουμε, ἀθῴα δῆθεν, ποὺ δίνει ὅμως ἀφορμὴ στὸν ἄλλο νὰ σκανδα­λι­σθῇ. Ἕ­νας τρόπος συμπεριφορᾶς ἀνάρμοστος, ἕνας λόγος ἄπρεπος. Ἀκόμα περισσότερο, μιὰ σκέψι ποὺ περνά­ει ἀνεξέλεγκτα ἀπ᾽ τὸ μυαλό μας· σκέ­ψι ὑ­περήφανη, σκέψι κακίας, σκέψι κατακρί­σε­ως, σκέψι ζήλειας, σκέψι πονηρή, σκέψι ἀπιστίας, σκέψι ἀπελπισίας…. Ἀπ᾽ τοὺς λογισμοὺς ἀρ­χίζει τὸ κακό. Γι᾽ αὐτὸ τέτοιοι λογισμοὶ – τέτοιες σκέψεις εἶ­νε ἁμαρτία. Στὸν κῆπο δὲν ἀ­φήνουμε νὰ μπῇ ἡ ὄρνιθα τῆς γειτονιᾶς, μὴ μᾶς κάνῃ ζημιά· ἀ­φήνουμε ὅμως τὰ ὄρνεα τῶν κακῶν σκέψεων μέσα στὸ μυαλό μας νὰ ῥημάζουν ἀδιάκοπα τὰ λουλούδια τοῦ Θεοῦ.

Ὅλα αὐτὰ θεωροῦνται μικρά. Εἶνε ὅμως ἁ­μαρτήματα, ἀφοῦ τ᾽ ἀπαγορεύει ὁ νόμος τοῦ Θεοῦ. Ἀνοῖξτε τὸ Εὐαγγέλιο στὴν Ἐ­πὶ τοῦ ὄ­ρους ὁμιλία (Ματθ. κεφ. 5ο κ.ἑ.). Λέει ἐκεῖ ὁ Χριστός, ὅτι ἔνοχος δὲν εἶνε μόνο αὐ­τὸς ποὺ διαπράττει φόνο ἀλλὰ κι αὐτὸς ποὺ ὀργίζεται ἀδίκως κατὰ τοῦ ἀδελφοῦ του· ὄχι μόνο ὅποιος διαπράττει μοιχεία ἀλλὰ καὶ ὅ­ποιος ῥίχνει βλέμμα ἁμαρτωλὸ καὶ ἐπιθυμεῖ τὴν ξένη γυναῖκα· ὄχι μόνο ὅποιος καταπατεῖ τὸν ὅρκο του ἀλλὰ κι αὐτὸς ποὺ ὁρκίζεται ἔστω καὶ ἀ­ληθινά· ὄχι μόνο ὅποιος ἐκδικεῖται τὸν ἐχθρό του ἀλλὰ καὶ ὅποιος δὲν τὸν ἀγα­πᾷ καὶ δὲν τὸν συγχωρεῖ. Μᾶς λέει δηλαδὴ ὁ Κύριος, ὅτι ὁ Χριστιανός, πρὶν περάσῃ τὸ κατώ­φλι τῆς ἐκ­κλησίας πρέπει ν᾽ ἀ­φήνῃ ἔξω τὸ μῖσος, νὰ ἔχῃ συγχώρησι, ἀγάπη, καρδιὰ πλατειὰ σὰν τὴ θάλασσα καὶ σὰν τὸν οὐρανό· διαφορετικά, χίλια κεριὰ ν᾽ ἀνάβῃ, δὲν δικαιώνεται.

Αὐτὰ λοιπὸν τὰ «μικρὰ» τ᾽ ἀπαγορεύ­­ει ὁ Κύρι­ος. Καὶ πόσο δίκιο ἔχει! Διότι εἶνε γε­γονὸς ὅτι ἀπὸ τὰ μικρὰ ἀρχίζουν τὰ μεγάλα. Ἀναφέρω δύο παραδείγματα καὶ μερικὲς εἰκόνες.

⃝ Ἔχετε ἀκούσει γιὰ τὸν βασιλέα Δαυΐδ. Ἦ­ταν ἄνθρωπος τοῦ Θεοῦ μὲ εὐγενῆ αἰσθήματα καὶ ἔγραψε τὰ ἀθάνατα τραγούδια τοὺς Ψαλμούς. Καὶ ὅμως ἔπεσε σὲ δύο μεγάλα ἁ­μαρτήματα, φόνο καὶ μοιχεία, γιὰ τὰ ὁποῖα μετανόησε. Πῶς ἔγιναν αὐτὰ τὰ ἁμαρτήματα; Ἀ­φορμὴ ἦταν ἕνα βλέμμα· ἀπὸ αὐτὸ ἄναψε ὅ­λη αὐτὴ ἡ πυρκαϊὰ ποὺ τὸν ἔκαψε. Ἀπὸ τὴν ταράτσα τοῦ ἀνακτόρου του εἶδε γυμνὴ μιὰ γυ­ναῖκα ποὺ ἔκανε τὸ λουτρό της, κ᾽ ἐκεῖνο τὸ βλέμμα ἄναψε τὴ φωτιά. Τὴν ἐπιθύμησε, σχεδί­ασε τὸ φόνο τοῦ συζύγου της, κ᾽ ἔτσι τὴν πῆρε.

Ὦ σεῖς γυναῖκες ποὺ σᾶς παρασύρει τὸ ῥεῦ­μα τῆς μόδας, ἂν σκεπτόσασταν τί κακὸ κάνε­τε στὸν ἑαυτό σας καὶ στοὺς ἄλλους ποὺ τοὺς σκαν­δαλίζετε! Ἐσὺ ποὺ βγαίνεις γυμνὴ στὸ δρόμο, προ­τιμότερο νὰ ἔπαιρνες ἕνα μαγκάλι κάρβουνα ἀναμμένα καὶ νὰ τὰ πετᾷς δεξιὰ κι ἀριστερά, νὰ καοῦν δέντρα καὶ σπίτια, παρὰ αὐτὸ ποὺ κάνεις. Μὲ τὴ γύμνια ἀνάβεις φωτιές, προκαλεῖς ἀνθρώπους ν᾽ ἁμαρτάνουν.

⃝ Ἕνα ἄλλο παράδειγμα, ποὺ πρέπει νὰ μᾶς φοβίζῃ, εἶνε ὁ Ἰούδας. Ἀγάπησε καὶ ἀκολούθησε τὸ Χριστό, ἔγινε ἀπόστολος, καὶ θὰ ἦ­ταν μέχρι σήμερα στὴ θέσι αὐτή. Δὲν πρόσεξε ὅμως τὰ «μικρά». Ἄρχισε νὰ παίρνῃ ἀπὸ τὸ κοινὸ ταμεῖο κάτι μικροποσά, γλυκάθηκε ἔτσι στὴν κλοπή, καὶ σιγὰ – σιγὰ ἡ ψυχή του πιάστη­κε στὸ δίχτυ τῆς φιλαργυρίας. Καὶ γιὰ νὰ κερδί­σῃ χρυσό, ἐπώλησε τὸν Χριστό. Ἄρχισε ἀ­πὸ τὰ μικρά, γιὰ νὰ φτάσῃ στὸ τεράστιο ἁμάρτημα ποὺ λέγεται προδοσία τοῦ Χριστοῦ.

Γι᾽ αὐτὸ κ᾽ ἐμεῖς ἂς προσέξουμε πολύ. Τώρα τὸ καλοκαίρι φτάνει μιὰ σπίθα, ἕνα τσιγάρο, γιὰ νὰ καῇ ὁλόκληρο δάσος. Δὲν εἶ­νε πο­λὺς καιρὸς ποὺ κάποιο ἀεροπλάνο στὴν Ἀμερικὴ ἔπεσε καὶ σκοτώθηκαν δεκάδες ἄν­θρωποι· καὶ ἡ ἑταιρεία ἐρεύνησε καὶ βρῆκε, ὅτι τὸ δυστύχημα προῆλθε – ἀπὸ ποῦ; ἀπὸ μιὰ μικρὴ βίδα ποὺ ἦταν χαλασμένη. Ἀπὸ ἕνα τσιγάρο καίγεται ἕνα δάσος, ἀπὸ μιὰ βίδα καταστρέφεται ὁλόκληρο ἀεροπλάνο, κι ἀπὸ ἕνα σάπιο σανίδι μπορεῖ νὰ πνιγῇ ἕνα ὁλόκληρο καράβι. Ἀλλὰ καὶ στὴν ὑγεία μας πολλὲς φο­ρὲς ἕνα σπυράκι, ἂν δὲν τὸ προσέ­ξῃς, ἐξελίσσεται σὲ καρκίνο καὶ πεθαίνεις.

Νά πῶς ἀπὸ τὰ μικρὰ φτάνουμε στὰ μεγάλα. Ἔτσι εἶνε καὶ μέσα στὸ Εὐ­αγγέλιο οἱ «μικρὲς» ἐντολὲς ποὺ τὶς περιφρονοῦμε. Ἕνα βλέμμα, μιὰ χειρονομία, μία ἄτακτη σκέψι κ.λπ., εἶνε σὰν τὸ σπόρο. Ἀπὸ ἕνα μικρὸ σπόρο βγαίνει ἕνα πλατάνι· κι ἀπὸ μιὰ κακὴ σκέψι μπορεῖ νὰ προέλθουν τὰ μεγαλύτερα ἐγκλήματα.

* * *

Ἂς πάρουμε, ἀγαπητοί μου, κόσκινο καὶ νὰ κοσκινίσουμε τὸ νοῦ μας ἀπὸ πονηρὲς σκέψεις, τὶς αἰσθήσεις μας ἀ­πὸ ἀκάθαρτα μηνύματα, τὴ φαντασία μας ἀπὸ βλαβερὲς εἰκόνες, τὴν καρδιά μας ἀπὸ αἰσχρὲς ἐπιθυμίες, τὴ γλῶσσα μας ἀπὸ φαρμακερὲς λέξεις. Ἂς προσέχουμε ὄχι μόνο τὶς μεγάλες ἐν­τολὲς ἀλ­λὰ καὶ αὐτὲς ποὺ θεωροῦνται μικρές. Ἂς προσέχουμε τὴ ζωή μας σὲ ὅλα.

Νὰ προσπαθήσουμε νὰ μιμηθοῦμε τοὺς ἁ­γίους μας, καὶ σήμερα τοὺς ἁγίους πατέρας ποὺ ἑορτάζουμε. Αὐτοὶ ἐφήρμοσαν ὅλο τὸν ἠ­θικὸ νόμο, τὶς μεγάλες καὶ τὶς «μικρὲς» ἐντολές. Τήρησαν τὸ θέλημα τοῦ Θεοῦ μέχρι θανάτου. Τὸ μαχαίρι τοὺς ἔβαλαν στὸ λαιμό, καὶ δὲν ἀρνήθηκαν τὸ Χριστό. Μπροστά μας εἶνε τὰ παραδείγματά τους. Ἂς τοὺς ἀκολουθήσουμε. Ἂς πῇ ὁ καθένας μας· Προτιμότερο νὰ πεθάνω, παρὰ νὰ παραβῶ μία ὁποιαδήποτε ἐντολὴ τοῦ Θεοῦ, εἴτε μικρὴ εἴτε μεγάλη.

Κι ὅταν ὁ Θεὸς μᾶς δώσῃ ἱερὸ ἐνθουσιασμὸ νὰ τηροῦμε ὅλες τὶς ἐντολές του, τότε θὰ γίνουμε ἄξιοι γιὰ τὴ βασιλεία τῶν οὐρα­νῶν, δι᾽ εὐχῶν τῶν ἁγίων πατέρων, τῶν ὁποίων τὴ μνήμη ἐπιτελοῦμε σήμερα· ἀμήν.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Ομιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου στον ιερό ναὸ του Ἁγ. Γεωργίου Ν. Ψυχικοῦ – Ἀθῆναι 15-7-1962)

_________________________

STA ROYMANIKA

______________________________

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul IV Ecumenic (Matei 5, 14 – 19)

„MICILE” PORUNCI

„Deci, dacă cineva va strica una din aceste porunci prea mici şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăţia Cerurilor” (Matei 5, 19).

De multe ori, iubiţii mei, mă întreb pe mine însumi, îi întreb pe ceilalţi şi acum vă întreb şi pe voi: Suntem creştini? Curios, veţi zice. Slavă lui Dumnezeu, toţi am ieşit din cristelniţa Ortodoxiei. Cum ne pui o astfel de întrebare? Din nefericire, iubiţii mei, suntem creştini cu buzele. Cum zice profetul Isaia: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29, 13; Matei 15, 8; Marcu 7, 6). Prilejul de a pune această întrebare mi-l dă pericopa evanghelică de astăzi, care se citeşte întru pomenirea Sfinţilor Părinţi de la cele şase Sinoade Ecumenice. Această pericopă este o oglindă duhovnicească şi ne cheamă pe toţi să ne cercetăm profund pe noi înşine, dacă suntem într-adevăr creştini. Şi vom fi, dacă păzim poruncile Domnului. Iubiţii mei, dacă veţi spune unuia din cei mulţi, care se consideră creştini, că este păcătos şi că trebuie să se spovedească, va refuza. Problema e dacă dintr-o sută de creştini, unul s-a spovedit. Şi aici, în biserică, există unii care le fac pe toate celelalte, dar care nu s-au spovedit niciodată în viaţă. Părul li s-a albit, se apropie de mormânt şi sunt în pericol de a pleca nespovediţi. Dacă, deci, îi veţi spune unuia ca aceştia că este nevoie să se spovedească, pentru că este păcătos, vă va spune: Eu păcătos? Eu sunt cel mai bun creştin. N-am făcut nici un rău. N-am omorât, nu m-am dus în tribunal, n-am intrat în casa altuia să-i necinstesc femeia, nu am furat, nu… Dar prin aceste „nu-uri” nimeni nu se mântuieşte. Nu este atât de uşor să-ţi iei bilet pentru rai. Poarta este „strâmtă” şi calea care duce acolo „plină de necazuri” (Matei 7, 14), o Golgota în urcuş. Este nevoie de o mare străduinţă, de luptă pe viaţă, de un război piept la piept. Domnul a spus: „Împărăţia Cerurilor se sileşte şi silitorii o răpesc pe ea” (Matei 11, 12). Spun aceştia că n-au făcut niciun rău, că au păzit poruncile, chiar poruncile mari. În afară de poruncile în cazul cărora se laudă că le-au păzit, cele care interzic uciderea, adulterul, jurământul mincinos şi altele, există şi alte porunci ale Evangheliei. Lumea le consideră mici. Şi Domnul, astăzi în Evanghelie, din smerenie şi nevrând să pară imperativ, le numeşte “prea mici”. Cu toate acestea, păzirea lor este indispensabilă pentru mântuire. Cine, zice, încalcă una din aceste smerite porunci ale Mele, pe care lumea le dispreţuieşte şi le consideră lipsite de importanţă, „foarte mic se va chema în Împărăţia lui Dumnezeu” (idem 5, 19), adică nu va vedea faţa lui Dumnezeu. Poruncile mari, grele, le ştim. Care sunt însă poruncile „mici”, pe care din nefericire le încălcăm şi cu toate acestea credem că suntem creştini şi că ne vom mântui?
***
Ah, fraţii mei! De ne-ar lumina Dumnezeu să înţelegem ce răspuns vom da, ne-am îngriji să păzim şi poruncile „mici”. Care sunt acestea? O glumă pe care o spunem şi râdem, dar îl face pe celălalt de se întristează. O minciunică din cele pe care le spunem zilnic şi le considerăm sarea şi piperul vieţii. Un gest pe care-l facem, chipurile nevinovat, care însă dă prilej altuia să se smintească. Un fel de a te comporta nepotrivit, un cuvânt necuviincios. Şi mai mult, un gând care trece necontrolat prin mintea noastră: gând de mândrie, gând de răutate, gând de osândire, gând de invidie, gând de viclenie, gând de necredinţă, gând de deznădejde… De la gânduri începe răul. De aceea, astfel de gânduri, astfel de cugete, sunt un păcat. În grădină nu lăsăm să intre găina vecinei, ca să nu ne facă vreo stricăciune, dar lăsăm păsările de pradă ale gândurilor rele în mintea noastră să distrugă fără încetare florile lui Dumnezeu. Toate acestea sunt considerate mici. Însă sunt păcate, de vreme ce le interzice legea lui Dumnezeu. Deschideţi Evanghelia la Predica de pe Munte (Matei, capitolul 5 şi celelalte). Spune acolo Hristos că vină nu are doar acela care face ucidere, ci şi acela care se judecă, care se mânie cu nedreptate împotriva fratelui său; nu doar cel care săvârşeşte adulterul, ci şi acela care îşi aruncă privirea păcătoasă şi doreşte femeie străină; nu doar acela care îşi încalcă jurământul, ci şi cel care se jură chiar adevărat; nu doar acela care se răzbună pe duşmanul său, ci şi acela care nu-l iubeşte şi nu-l iartă. Ne spune Domnul că creştinul, înainte de a trece pragul, trebuie să lase afară ura, să aibă iertare, iubire, inimă largă ca şi marea şi ca cerul; altfel, mii de lumânări să aprindă, nu se mântuieşte. Aşadar, aceste porunci „mici” Domnul le interzice. Şi câtă dreptate are! Pentru că este o realitate că din cele mici încep cele mari. Menţionez două exemple şi câteva imagini. Aţi auzit de regele David. A fost un om al lui Dumneze, cu simţăminte nobile şi a scris cântecele lui nemuritoare, psalmii. Şi cu toate acestea a căzut în două mari păcate, uciderea şi adulterul, pentru care s-a pocăit. Cum s-au întâmplat aceste păcate? Prilejul l-a dat o privire. Din ea s-a aprins tot acest pârjol care l-a ars. De pe terasa de foc. A poftit-o. A plănuit uciderea soţului ei şi astfel a luat-o. O, voi, femeilor, pe care vă atrage curentul modei, dacă aţi fi stat să vă gândiţi ce rău vă faceţi vouă înşivă şi celorlalţi pe care îi smintiţi. Tu, care ieşi goală pe stradă, ar fi fost mai bine să fi luat un vas cu cărbuni aprinşi şi să-i arunci în dreapta şi în stânga, să aprinzi copaci şi case, decât ceea ce faci. Prin goliciune aprinzi focuri, îi provoci pe oameni să păcătuiască. Un alt exemplu, care ar trebui să ne înfricoşeze, este Iuda. L-a iubit şi L-a urmat pe Hristos, a devenit apostol şi ar fi fost până astăzi în această poziţie. Nu a fost însă atent la cele „mici”. A început să ia din punga de obşte câte o sumă mică, s-a îndulcit astfel cu furtul, şi încet-încet sufletul său a fost prins în plasa iubirii de arginţi. Şi ca să câştige aur L-a vândut pe Hristos. A început de la cele mici, ca să ajungă la uriaşul său păcat, care se numeşte trădarea lui Hristos. De aceea, şi noi să fim foarte atenţi. Acum, vara, ajunge o scânteie, o ţigară, ca să ardă întreaga pădure. Nu e multă vreme de când un avion din America a căzut şi au murit zeci de oameni; şi o companie a căutat şi a găsit că accidentul a provenit – de unde? – de la un mic şurub care era stricat. De la o ţigară arde o pădure, de la un şurub se distruge întregul avion şi de la o scândură putrezită poate să se înece întreaga corabie. Dar şi în sănătatea noastră, de multe ori o bubiţă, dacă nu eşti atent la ea, se dezvoltă în cancer şi mori. Iată cum din cele mici ajungem la cele mari. Aşa sunt şi în Evanghelie poruncile „mici” pe care le dispreţuim. O privire, un gând, un gest nelalocul lui şi altele sunt ca sămânţa. Dintr-o sămânţă mică iese un platan; şi de la un gând rău poate să reiasă cele mai mari crime.
***
Să luăm, iubiţii mei, o sită şi să ne cernem mintea de gândurile rele, simţurile noastre de necurate, imaginaţia noastră de imaginile vătămătoare, inima noastră de dorinţele ruşinoase, limba noastră de cuvintele veninoase. Să luăm aminte nu doar la poruncile mari, ci şi la acestea care sunt considerate mici. Să fim atenţi în viaţa noastră la toate. Să încercăm să imităm pe sfinţii noştri, şi astăzi pe sfinţii pe care îi sărbătorim. Aceştia au împlinit toată legea morală, poruncile mari şi „mici”. Au păzit voia lui Dumnezeu până la moarte. Le-au pus cuţitul la gât şi nu s-au lepădat de Hristos. Înaintea noastră sunt pildele noastre. Să-i urmăm. Fiecare din noi să spună: Prefer să mor decât să încalc orice poruncă a lui Dumnezeu, fie mică, fie mare. Şi atunci când Dumnezeu ne va dărui un sfânt entuziasm să păzim toate poruncile Lui, atunci vom deveni vrednici de Împărăţia Cerurilor, pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţi, a căror pomenire o săvârşim astăzi. Amin.

† Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe N. Psihikou – Atena, 15-7-1972)  (Traducere: M.L.)