Αυγουστίνος Καντιώτης



«ΚYΡIE, ΣΩΣΟΝ ΜΕ»

date Αυγ 9th, 2011 | filed Filed under: ΕΥΑΓΓΕΛΙΑ ΚΥΡΙΑΚΗΣ

Κυριακὴ Θ΄ Ματθαίου (Ματθ. 14,22-34)

«ΚYΡIE, ΣΩΣΟΝ ΜΕ»

«…ἔκραξε λέγων· Κύριε, σῶσόν με» (Ματθ. 14,30)

ΚΥΡΙΟΣ ΤΩΝ ΔΥΝΑΜΕΩΝ ιστ.Ο Χριστός, ἀγαπητοί μου, δὲν ἔζησε πολὺ στὰ Ἰεροσόλυμα, ἐκεῖ ποὺ ἦταν οἱ γραμματεῖς, οἱ φαρισαῖοι καὶ οἱ ἀρχιερεῖς. Τὸν περισσότερο χρό­νο τῆς ἐπὶ γῆς ζωῆς του τὸν ἔ­ζησε κοντὰ στὴ λίμνη Γεννησαρὲτ ἢ θάλασσα τῆς Γαλιλαίας, ἐ­­κεῖ ποὺ οἱ ψαρᾶδες ἔῤῥιχναν τὰ δίχτυα τους γιὰ νὰ ζήσουν. Ἀπὸ αὐτοὺς τοὺς ψαρᾶδες διάλεξε καὶ τοὺς ἀποστόλους του, μὲ τοὺς ὁποίους ἀ­νεγέννησε τὸν κόσμο.
Στὴ λίμνη αὐτὴ ὁ Χριστὸς ἔκανε καὶ τὸ θαῦμα ποὺ περιγράφει τὸ σημερινὸ εὐαγγέλιο. Ποιό θαῦμα; Ἐὰν σᾶς ἔλεγαν ὅτι ἄνθρωπος περπάτησε πάνω στὴ θάλασσα, ποιός θὰ τὸ πίστευε; Καὶ ὅμως· «τὰ ἀδύνατα παρὰ ἀν­θρώποις δυνατὰ παρὰ τῷ Θεῷ ἐστιν» (Λουκ. 18,27).
Ἂς ἀναπαραστήσουμε τὴ σκηνὴ αὐτή.

* * *

Μιὰ νύχτα, περασμένα μεσάνυχτα, ἕνα μικρὸ καΐκι ταξίδευε στὰ νερὰ τῆς Γαλιλαίας. Μετέφερε τοὺς μαθητὰς τοῦ Χριστοῦ. Εἶνε εὐχάριστο τὸ ταξίδι ὅταν ἡ θάλασσα εἶνε ἤ­ρε­μη. Σὲ λίγο ὅμως ἄρχισε νὰ φυσάῃ, ὁ ἄνεμος δυνάμωσε, ἔγινε πολὺ ἰσχυρός, καὶ τὸ κα­ΐκι ἔπεσε σὲ φοβερὰ τρικυμία. Σὰν καρυ­δότσουφλο, πότε ὑψωνόταν καὶ πότε βυθιζόταν. Οἱ ἀπόστολοι κινδύνευαν ἀπὸ στι­γμὴ σὲ στιγμὴ νὰ πνιγοῦν. Τελικῶς τί ἔγινε;
+++Δὲν πνίγηκαν, σώθηκαν. Πῶς; Τὴν ὥρα ποὺ αὐτοὶ κινδύνευαν, πάνω ἀπ’ τὸ βουνὸ κάποιος τοὺς παρακολουθοῦσε. Ὅλη νύχτα δὲν κοι­μήθηκε. Κοιμοῦνται τὰ πουλιά, κοιμοῦνται τὰ ζῷα, κοιμοῦνται οἱ ἄνθρωποι, τὰ νήπια καὶ οἱ γέροντες, κοιμοῦνται ὅλοι. Ἕνας δὲν κοιμᾶ­ται, εἶνε ὁ ἀκοίμητος ὀφθαλμός· ἕνας δὲ γνω­ρίζει ὕπνο. Εἶνε ὁ Χριστός! Πάνω ἐκεῖ, γονατι­σμένος, ὕψωνε τὰ χέρια στὸ οὐρανὸ καὶ προσ­ευχόταν· παρακαλοῦσε τὸν οὐράνιο Πατέρα γιὰ τοὺς μαθητάς του. Προσευχόταν ὁ Χριστός. Κι ὅταν εἶδε ὅτι κινδυνεύουν ἦρθε κοντά τους· βρέθηκε ἐκεῖ στὴ λίμνη, καὶ περπατοῦσε πά­νω στὰ κύματα. Μέσ’ στὸ σκοτάδι οἱ μαθηταὶ νόμισαν πὼς βλέπουν φάντασμα καὶ φοβισμέ­νοι ἐκραύγασαν. Εἶνε ποτὲ δυνατὸν νὰ περπα­τᾷ ἄνθρωπος πάνω στὸ νερό; Ἀμέσως ὅμως ὁ Χριστὸς τοὺς εἶπε· ―«Μὴ φοβεῖσθε» (Ματθ. 14,27), ἐγὼ εἶμαι. —Ἂν εἶσαι σύ, Κύριε, φωνά­ζει ὁ Πέ­τρος, πές μου νὰ ’ρθῶ κοντά σου περπα­τών­τας κ’ ἐγὼ πάνω στὸ νερό. ―Ἔλα, τοῦ λέει ὁ Κύριος. Καὶ πράγματι ὁ Πέτρος κατέβηκε ἀπ’ τὸ πλοῖο κι ἄρχισε νὰ βαδίζῃ πάνω στὰ κύματα. Βλέποντας ὅμως δυνατὸ τὸν ἄνεμο φοβή­θηκε, ἄρχισε νὰ βυθίζεται καὶ φώναξε «Κύριε, σῶσόν με» (ἔ.ἀ. 14,30). Ἀμέσως ὁ Χριστὸς ἅ­πλωσε τὸ σπλαχνικὸ καὶ παντοδύναμο χέρι του καὶ τὸν ἅρπαξε. Μόλις μπῆκαν μαζὶ στὸ πλοῖο, κόπασε ὁ ἄνεμος κ’ ἔγινε γαλήνη. Ὅ­σοι ἦταν στὸ καΐκι ἔπεσαν ὅλοι καὶ τὸν προσκύνησαν λέ­γον­τας· «Ὄντως εἶσαι ὁ Υἱὸς τοῦ Θεοῦ».

* * *

Τί μᾶς διδάσκει, ἀγαπητοί μου, τὸ θαῦμα; Μᾶς διδάσκει ὅτι, ὅπως ὁ Πέτρος καὶ οἱ ἄλλοι μαθηταὶ κινδύνευαν νὰ πνιγοῦν μέσ᾿ στὴν ἀ­γριεμένη θάλασσα, ἔτσι κ᾿ ἐμεῖς κινδυνεύουμε. Κινδυνεύουμε ἀπὸ πολλοὺς κινδύνους.
Κινδυνεύουμε σωματικῶς. Κινδυνεύουμε ἀπὸ ἀσθένειες. Τί εἶνε ὁ ἄνθρωπος! Ἐκεῖ ποὺ κάθεσαι, ἐκεῖ ποὺ κρατᾷς τὸ ποτήρι, ἐκεῖ ποὺ μιλᾷς μὲ τὸν ἄντρα σου ἢ τὴ γυναῖκα σου, ἐ­κεῖ ποὺ περπατᾷς ἢ ἐκεῖ ποὺ ταξιδεύεις, μιὰ σταγόνα αἷμα νὰ γλιστρήσῃ καὶ νὰ πάῃ στὸν ἐγκέφαλο ἢ στὴν καρδιά, καὶ μένεις μὲ τὸ πο­τήρι στὰ χείλη, δὲν προλαβαίνεις νὰ πιῇς τὸν καφφέ. Κινδυνεύουμε ἀπὸ τὸ θάνατο. Ποιός ἀπὸ μᾶς ξέρει, ἂν θὰ ζήσῃ ὣς τὸ βράδυ; Κινδυνεύουμε στὰ δάση ἀπὸ ἄγρια θηρία, στὰ χωράφια ἀπὸ τὰ στοιχεῖα τῆς φύσεως, στὶς ἀσχολίες μας ἀπὸ διάφορα δυστυχήματα, ἰδίως στοὺς δρόμους ἀπὸ τὰ τροχαῖα. Χιλιάδες εἶνε τὰ θύματα κάθε χρόνο ἀπὸ τὰ αὐ­το­κίνητα. Ἔχουμε τόσους νεκροὺς καὶ τραυμα­τίες, ὅσους δὲν εἴχαμε στὶς πιὸ μεγάλες μά­χες ποὺ κάναμε στὰ βουνὰ γιὰ τὴν πατρίδα. Ἔχουμε νεκροὺς ὅσους δὲν ἔχουν ὅλα τὰ Βαλκάνια. Κινδυνεύουμε ὅμως καὶ στὰ ἄλλα μέσα συγκοινωνίας· ἀεροπλάνο, πέντε λεπτὰ προτοῦ νὰ προσγειωθῇ στὴν Κοζάνη, δέχτηκε κεραυνό, ἔσπασαν τὰ φτερά, ἔπεσε καὶ ἔ­γινε συντρίμμια, μὲ πλῆθος θύματα· μόνο ἀ­πὸ τὰ δαχτυλίδια προσπαθοῦσαν ν’ ἀναγνωρίσουν τοὺς ἐπιβάτες· θρῆνος καὶ κοπετός…
Ἰδού ἡ ἐποχή μας! Τὴν συγκρίνει κανεὶς μὲ ἄλλες ἐποχές, χωρὶς ῥαδιόφωνα, χωρὶς τηλεοράσεις, χωρὶς ἁμάξια πολυτελείας, χωρὶς πλούτη, μὲ τὰ λυχνάρια καὶ τὰ δᾳδιά, μὲ τὰ γα­ϊδουράκια καὶ τοὺς ἁπλοῦς ἀνθρώπους… Ὦ ἅγιε κόσμε ἀθάνατε, ποὺ ἔφυγες πιὰ ἀπὸ τὰ μάτια μας, κ᾿ ἦρθε ἕνας ἄλλος αἰώνας, ποὺ θέλει νὰ λέγεται πολιτισμένος, ἀλλὰ ἡ ἱστο­ρία θὰ τὸν γράψῃ ὡς τὸν ἀπαισιώτερο αἰῶνα τῆς καταστροφῆς! Τώρα κινδυνεύουμε – ἀπὸ ποῦ· ἀπὸ τὴν ἐπιστήμη. Μιὰ προφητεία λέει· «Τὰ ἄθεα γράμματα θὰ καταστρέψουν τὴν ἀν­­θρωπότητα». Τί ἐννοεῖ; Δὲν κινδυνεύει ὁ κό­σμος ἀπ’ τὸ γεωργὸ ποὺ σκάβει τὴ γῆ, ἀπ’ τὸ βοσκὸ ποὺ βόσκει τὰ γιδοπρόβατά του· κινδυνεύει ἀπ᾿ αὐτοὺς ποὺ βγαίνουν ἀπ’ τὰ πανε­πιστήμια, καὶ μὲ τὸ μυαλό τους —μυαλὸ σατανικό— σκέπτονται πῶς νὰ βροῦν τὰ πιὸ φονικὰ ὅπλα. Ἔγραψαν λ.χ. οἱ ἐφημερίδες, ὅτι ἀνεκαλύφθη τὸ νετρόνιο· τί θὰ πῇ νετρό­νιο; Ὅπως παίρνεις καὶ ῥίχνεις ντι-ντι-τὶ καὶ σκο­τώνεις τὶς μῦγες, ἔτσι ἡ βόμβα νετρονίου θὰ καθαρίζῃ τοὺς ἀνθρώπους. Ἔρχονται φοβε­ρὲς ἡμέρες· ἕνα ἀεροπλάνο, ἕνα μαυροπούλι τοῦ σατανᾶ, θ᾿ ἀνεβῇ ψηλὰ χιλιάδες μέ­­τρα καὶ —Θεέ μου! προσευχη­θῆ­τε— μία βόμ­βα στὴ μία πόλι, καὶ τέλος! ἄλλη βόμβα στὴν ἄλλη, καὶ τέλος· ἄλλη βόμβα στὴν τρίτη πόλι, καὶ τέλος… Γῆ Μαδιάμ, θὰ ἐρημωθῇ ὁ κόσμος.
Κινδυνεύουμε λοιπὸν σωματικῶς. Ἀλλὰ πρὸ παντὸς κινδυνεύουμε ψυχικῶς. Μὲ ποιά γλῶσ­σα, ἀδελφοί μου, νὰ περιγράψουμε τοὺς ψυχι­κοὺς κινδύνους; Δυστυχῶς ὅμως τοὺς ὑποτιμοῦμε. Ἂς παρακαλέσουμε τὸ Θεό, νὰ μᾶς φωτίσῃ νὰ τὸ καταλάβουμε. Κινδυνεύουν ὄχι τόσο τὰ κορμιά μας ὅσο οἱ ψυχές μας. Ἂς εἰ­ρωνεύωνται κάποιοι νεαροί, ποὺ περιφέρον­­ται μὲ τὸ τσιγάρο στὸ στόμα καὶ μὲ τὴν ἀθεΐα καὶ ἀπιστία στὰ μυαλά. Ψυχή! σοῦ λένε, μὰ ὑπάρ­χει ψυχή;… Μάλιστα, κύριοι· ὑπάρχει ψυ­χή, ὑ­πάρχει κόλασις, ὑπάρχει παράδεισος. Νὰ εἶ­στε ἀπολύτως βέβαιοι, ὅτι ὑπάρχει Θε­ός, ἄλ­λη ζωή, αἰωνιότης. Κινδυνεύουν λοιπὸν οἱ ψυ­χές μας. Ἀπὸ ποῦ; Ἀπὸ τρεῖς ἐχθρούς. Πρῶ­τον, ἀπὸ τὴ σάρκα μας. Ὅπως εἶπε ὁ ἅ­γιος Κο­σμᾶς ὁ Αἰτωλός, ἡ σάρκα εἶνε ἕνα κτῆ­νος, ἕνα γουρούνι, ποὺ ζητᾷ νὰ μᾶς κυλήσῃ μέσα στὴ λάσπη καὶ στὸ βόρβορο. Δεύτερον, κινδυ­νεύουμε ἀπὸ τὸν κόσμο τῆς ἀπιστίας καὶ τῆς διαφθορᾶς, ποὺ δελεάζει καὶ ἐπηρεάζει. Καὶ τρίτον, κινδυνεύουμε ἀπὸ τὸ σατα­νᾶ, ὁ ὁποῖ­ος «ὡς λέων ὠρυόμενος περιπατεῖ ζητῶν τίνα καταπίῃ», κυκλοφορεῖ σὰν λιοντά­ρι ποὺ βρυχᾶ­ται ψάχνοντας ποιόν νὰ καταπιῇ (Α´ Πέτρ. 5,8). Κινδυνεύουμε μέρα – νύχτα. Εἴ­μαστε βαρκοῦ­λες. Ἐμεῖς εἴμαστε τὸ μικρὸ πλοιάριο τῆς Γεν­νησαρέτ. Μπορεῖ μιὰ βαρκούλα νὰ περάσῃ τὸ πέλαγος καὶ τὸν ὠκεανό; «Ἐδῶ καράβια πνί­γον­ται», ὅπως λέει ἡ παροιμία, καὶ οἱ «βαρκοῦλες ἀρμενίζουν»; ἐδῶ ὑπερωκεάνια χάνονται, κ’ ἐσύ, βαρκούλα, ποῦ πᾷς;
Ἀλλ’ ἂς φύγουμε ἀπὸ τὸ ἄτομό μας καὶ ἂς δοῦμε τὸ σύνολο. Κινδυ­νεύουμε ἀκόμα καὶ ἐ­θνικῶς. Τὸ βλέπουμε ἐδῶ στὴν ἀκριτι­κὴ γωνιά μας. Ποῦ εἴμεθα, μὲ ποιούς συνορεύουμε, ποιοί μᾶς περιβάλλουν; Φοβοῦμαι, δὲ θέ­λω νὰ τὸ πῶ, τρέμει ἡ καρδιά μου, γιατὶ εἶμαι Ἕλληνας Χριστιανὸς καὶ πονῶ. Κινδυνεύουμε καὶ δημογραφικῶς νὰ ξεκληριστοῦμε τελείως ὡς φυ­λὴ· νὰ μὴ μείνῃ πλέον οὔτε ἕνας Ἕλληνας πά­νω στὴ γῆ, νὰ σβήσῃ τὸ ἱστορικὸ αὐτὸ ἔθνος.
Κινδυνεύουμε λοιπὸν ἀτομικῶς, κινδυνεύ­ουμε οἰκογενειακῶς, κινδυνεύουμε ἐθνικῶς, κινδυνεύουμε τέλος πανανθρωπίνως· ἐκτὸς τῶν πολέμων, πάει νὰ διαταραχθῇ ἡ ἰ­σορροπία στὴ φύσι, ἡ ἀτμόσφαιρα, οἱ πάγοι στοὺς πόλους, ἡ χλωρίδα καὶ ἡ πανίδα (φυτὰ καὶ ζῷα)· ἡ γῆ νὰ γίνῃ ἕνας γυμνὸς σφόνδυλος, κι ὁ σατα­νᾶς νὰ τοῦ δώσῃ μιὰ κλωτσιὰ νὰ τὸν ἀφανίσῃ.

* * *

―Ὤ, ἀπελπιστικὰ εἶν’ αὐτὰ ποὺ μᾶς λές!…
Ὄχι, ἀγαπητοί μου. Βλέποντας τοὺς κινδύ­νους ποὺ διατρέχουμε ἂς ἔχουμε ψηλὰ τὸ μέ­τωπο. Ἀπελπίζονται οἱ ἄπιστοι καὶ αὐτοκτο­νοῦν. Ὅσοι πιστεύουν στὸ Θεὸ δὲν ἀπελπίζον­ται. Γνωρίζουν ὅτι, πέρα ἀπὸ τὴν ὕλη, τὶς φυσι­κὲς δυνάμεις καὶ τὸ χρῆμα, ὑπάρχει ὁ μεγά­λος Θεός, ὑπάρχει ὁ Χριστός, ποὺ ζῇ καὶ βασι­λεύει εἰς τοὺς αἰῶνας. Τί χρειάζεται; Νὰ κάνου­με ὅπως ὁ Πέτρος, ποὺ φώναξε «Κύριε, σῶ­σόν με». Ἔτσι κ᾿ ἐμεῖς ὅλοι νὰ φωνάξουμε· Κύριε, σῶσε μας! Παρακαλέστε, ἀδέρφια μου, τὸ Θεό· Κύριε, σῶσε τὸν κόσμο, τὴν Ἑλλάδα μας, τὴ Μακεδονία μας· σῶσε τοὺς γονεῖς μας, τὰ παιδιά μας, τὴν οἰκογένειά μας, ὅ,τι φίλτατο ἔ­χουμε ἐπὶ τῆς γῆς, διὰ πρεσβειῶν τῆς ὑπερ­­α­γίας Θεοτόκου καὶ πάντων τῶν ἁγίων· ἀμήν.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Ομιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου στον ιερό ναό της Ἁγίας Παρασκευῆς Πισοδερίου – Φλωρίνης 31-7-1977)

_____________

ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

______________

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA DUMINICA A IX-A DUPĂ RUSALII

(MATEI 14, 22-34)

VIAŢA NOASTRĂ – O MARE FURTUNOASĂ

Iubiţii mei, aţi auzit sfânta şi sfinţita Evanghelie. Evanghelia de astăzi demonstrează că Hristos nu este doar om ca noi, ci este şi Dumnezeu. Este Dumnezeul-Om. Acest lucru îl predică minunea pe care aţi auzit-o. O minune mare, de trei ori mare, care a avut loc în continuarea celeilalte minuni, despre care a vorbit Evanghelia din duminica trecută. Acolo se spunea că Hristos cu cinci pâini şi doi peşti a săturat cinci mii de oameni în pustie. După aceasta, Domnul S-a suit în munte, ca să se roage singur, în noapte. Ucenicii au urcat la porunca Lui într-o barcă mică din lacul Ghenizaret sau marea Galileii, ca să iasă pe malul celălalt. Călătoreau singuri, fără Domnul. La început era linişte. Dar, deodată, şi în timp ce mijea de ziuă, s-a ridicat un val puternic. Barca se zdruncina şi era în pericol să se scufunde. Atunci s-a arătat acolo Hristos păşind pe deasupra apelor. Înfricoşătoare privelişte. Ucenicii, doar ce L-au văzut, s-au tulburat şi au spus că este o nălucă. Însă nu era o nălucă. Era El însuşi.
Petru şi-a făcut curaj şi a spus:
– Tu eşti Doamne? Dacă eşti Tu, spune-mi să vin la Tine, păşind şi eu pe deasupra apelor. Domnul i-a făcut acest dar.
-Vino, i-a spus. Şi Petru a început să păşească pe deasupra valurilor. Văzând însă vântul puternic, s-a înfricoşat şi a început să se scufunde.
– Doamne, mântuieşte-mă!, strigă cu agonie.
Hristos îşi întinde imediat mâna şi îl prinde.
– “Puţin credinciosule” – îi zice – “de ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31).
Şi imediat ce au intrat în barcă s-a făcut linişte. L-au slăvit pe Dumnezeu şi I-au spus lui Hristos: “Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 14, 33).
***
Aceasta este pe scurt Evanghelia de astăzi. Minunea aceasta arată că Hristos stăpâneşte peste toate: soare, lună, stele, pământ, vânturi, mare, lacuri, râuri, copaci, animale, toate. Este Stăpânul a toate.
Şi noi, iubiţii mei, cu toate că ne aflăm pe uscat, totuşi călătorim pe mare, suntem într-o barcă. Care este această barcă? Viaţa omenească. Din ziua în care se naşte omul până la sfârşitul vieţii, el este în această barcă, care e în pericol din parte valurilor, a valurilor sălbatice.
Care sunt aceste valuri? Un val este boala. În timp ce eşti sănătos, deodată te îmbolnăveşti, cazi la pat, eşti în pericol să mori; acesta este un val imens. Vrei altul? Iată, văduvia; în timp ce eşti căsătorit, îţi pierzi femeia şi rămâi singur. Ce lovitură este şi pentru femeie să-şi piardă bărbatul şi să rămână văduvă cu copii mici! Dar şi pentru copii este un mare val să fii orfan. Un val este şi şomajul; să fie cineva fără loc de muncă, să caute de muncă şi să nu poată găsi. Un val este şi sărăcia: să nu aibă omul cele indispensabile să-şi acopere nevoile. Dar valuri nu sunt oare şi nedreptatea, calomnia sau divorţul?… Plină de valuri este viaţa aceasta. Şi în sfârşit cel mai sălbatic val: moartea, pierderea vieţii, val care vine să afunde trupul nostru în mormânt. Dar vorbind limba Evangheliei, trebuie să spunem că cel mai groaznic din toate valurile este – care? – Păcatul! Cel care persistă nepocăit, în păcat, fie că acesta se numeşte furie sau mânie, ori desfrânare, adulter sau prostituţie, ori furt sau crimă, ori alt păcat, acesta se scufundă nu în mormânt, ci în iad – sufleteşte şi trupeşte.
Ce trebuie să facem acum? Să deznădăjduim? Nu, iubiţii mei. Să prindem şi noi curaj, să avem o credinţă nezdruncinată în Dumnezeu. Bunul Dumnezeu vine şi îl ajută pe om, nu îl lasă. Şi omul credincios vede pretutindeni mâna lui Dumnezeu. O vede continuu în viaţa lui; şi atunci când este mic, şi când creşte şi când se face bătrân, întotdeauna el vede mâna lui Dumnezeu. Şi nu doar persoane, ci şi grupuri, familii şi popoare şi societăţi, văd ocrotirea Lui.
Mica noastră patrie a văzut de multe ori în istorie mâna lui Dumnezeu. În 1922, în Asia Mică, de pildă, a fost o mare nenorocire. Au venit turcii, au masacrat, au ucis, au ars, au devastat totul. S-a vopsit cu sânge valul Mării Egee. Marea s-a înroşit de sângele victimelor. Toţi erau disperaţi. Unul singur nu a disperat: episcopul Smirnei, ultimul ierarh al cetăţii, etno-martirul Hrisostomos. A liturghisit pentru ultima dată în biserica Sfintei Fotini şi a spus cu lacrimi în ochi: “Dumnezeu ne încearcă credinţa. Îndrăzniţi, eleni, vor răsări şi zile mai bune!…”. Şi, într-adevăr, au venit zile mai bune. Cei aproximativ două milioane de refugiaţi, care au plecat atunci din Asia Mică, au venit în Ellada, au lucrat cinstit şi au făcut pământul să înflorească ca nişte rodii. Prin sudoarea lor, ţara noastră a devenit în puţin timp atât de îndestulată, încât a început să facă şi export din produsele ei valoroase în alte ţări din afară. Şi doar din punct de vedere material? Chiar şi etnic de mult bine a beneficiat ţara noastră. A ieşit şi de aici “din amar dulce”, din nenorocirea naţională un important beneficiu naţional. S-a constatat că sunt în afara teritoriilor ei şi turcii şi bulgarii şi sârbii şi alţii, iar Ellada a câştigat o admirabilă uniformitate. A devenit una din cele mai omogene ţări. Iată mâna lui Dumnezeu!
Cele cinstite şi scumpe ştim că sunt în pericol.
Şi astăzi, patria noastră este încercată. Precum în vremurile strămoşilor noştri, aşa şi în zilele noastre, este încercată în marea furtunoasă a ameninţărilor şi a capcanelor diplomatice. Doar credinţa, nezdruncinata credinţă, poate să facă minunea. E suficient ca Ellada să repete Domnului strigătul lui Petru: “Doamne, mântuieşte-mă!” (Matei 14, 30).
Şi astăzi, familia, ca instituţie, este afectată de valurile concepţiilor, obiceiurilor şi legilor moderne. Criminalitatea pruncilor este în creştere. Sfântul Cosma Etolianul, care este sărbătorit în august, zicea: Când veţi vedea că se golesc bisericile, se vor umple închisorile. Şi s-au umplut deja de criminali şi de terorişti. Aceste lucruri păţeşte cel care fuge de Dumnezeu. Soţii, care îşi văd barca luând apă, să îngenuncheze şi să strige: “Doamne, mântuieşte-ne casa! Întindeţi mâna şi păzeşte-ne, să nu ne scufundăm!”
Şi credinţa fiecăruia dintre noi este încercată astăzi. Are de înfruntat vânturile rătăcirii, curentele raţionalismului, furtunile ereziilor, valurile ironiei, batjocurile puţinei credinţe. “Doamne, mântuieşte-ne!”, să spună fiecare din noi şi “Înmulţeşte-ne nouă credinţa!” (Matei 14, 30; Luca 17,5).
***
Iubiţii mei, aceste puţine lucruri am vrut să vi le spun. Toţi în acestă viaţă suntem încercaţi. Încercăm necazuri. Necazurile sunt valurile, care lovesc barca vieţii noastre zi de zi. Călătorim pe o mare în furtună. Dar să nu deznădăjduim! La capăt ne aşteaptă limanul.
Într-un sat din regiunea noastră a avut loc un deces. A murit nu vreun bătrân, ci o copilă tânără de douăzeci de ani. În floarea vârstei. A venit moartea şi a luat-o pe această fată binecuvântată, pentru care părinţii ei îşi făceau vise de aur. A luat-o şi se tânguieşte acum întreg satul. Ne vom duce acum să cântăm acolo slujba de ieşire, înmormântarea, şi să-i mângâiem pe cei îndoliaţi, pe cei ce plâng. Mângâierea noastră este credinţa în învierea de obşte.
Câţi vrem să ne mântuim, aici pe acest pământ vom trece prin necazuri, multe necazuri. Nu o spun eu. O spune de Dumnezeu insuflatul cuvânt: “Prin multe necazuri trebuie să intrăm noi în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22); ca să ne învrednicim adică împărăţiei celei cereşti, se cuvine să trecem prin furtuna necazurilor. Dar să nu deznădăjduim! Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu şi rămâne credincios Lui, la sfârşit, şi din necazuri va ieşi folosit.
De aceea, să răbdăm necazurile cu nădejdea în Dumnezeu şi cu curaj în victorie. Un poet credincios a scris:
“Şi chiar dacă nu-mi rămâne-n lume
Un loc unde să mă sprijin sau să stau,
Acolo sus e Dumnezeul meu;
Cum aş putea să deznădăjduiesc?”.
Şi să presupunem că m-au părăsit toţi, şi rude şi prieteni şi cunoscuţi, şi că mă aflu într-o situaţie dificilă şi nu am unde şi nu am pe ce să mă sprijin şi unde să stau, acolo sus este Dumnezeul meu, cum pot să deznădăjduiesc?
Aşadar, în Domnul nostru Iisus Hristos, Care trăieşte şi împărăţeşte în veci, să avem nădejdea noastră, credinţa noastră, şi Dumnezeu nu ne va părăsi niciodată. Amin.

†Episcopul Augustin
(Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe Tripotamou – Florina 16.08.1992)

Like this:

_

tags

     Add A Comment

You must be logged in to post a comment.