ΣΧΟΛΙΑ ΤΟΥ ΟΡΘΟΔΟΞΟΥ ΡΟΥΜΑΝΙΚΟΥ ΛΑΟΥ

ΓΙΑ ΤΟΝ ΔΙΩΓΜΟ ΤΟΥ ΜΗΤΡΟΠΟΛΙΤΟΥ ΚΟΣΣΟΒΟΥ ΑΡΤΕΜΙΟΥ

ΑΠΟ ΤΗΝ ΟΡΘΟΔΟΞΗ ΙΣΤΟΣΕΛΙΔΑ

Război întru Cuvânt

Η μετάφραση είναι κατά νόημα και όχι κατά λέξη

Lucreţia·

Οι άγιοι μάρτυρες έχυσαν το αίμα τους για την Ορθόδοξη πίστη και ζητούμε τις προσευχές τους.

Păcat de sângele Martirilor care s-au jertfit pentru apărarea credinţei noastre ortodoxe! Fiecare va fi răsplătit după faptele sale.
Sfinte Părinte Iustine şi toţi Sfinţii care aţi pătimit, rugaţi-vă pentru noi păcătoşii!

pe 17 Feb 2010 la 1:38 am # MARIA
Δεν αποτελεί έκπληξη το γεγονός, που εκτυλίσσεται στην γειτονική μας χώρα…

Nu ne surprinde nimic , a inceput ursul sa joace la vecini , la noi in tara joca subtil… dar il cunoaste toata ortodoxia inainte de a fi ales .Sa ne pastram credinta strabuna in suflet si sa avem in fata ochiilor pe SFINTUL CONSTANTIN BRINCOVEANU CU CEI PATRU FII, altfel ne va judeca singele LOR, la judecata de apoi, asa a spus marele duhovnic Parintele ILARION ARGATU.
Raminem cu ce avem in INIMA spune un mare pusnic din muntii tarii noaste.
MAICA DOMNULUI SA LE PUNA IN MINTE GINDUL CEL BUN.
DOAMNE AJUTA

********************************************************************************

Το σκίτσιο είναι απο το αρχείου του Γέροντας αγωνιστού ιεράρχου π. Αυγουστίνου Καντιώτου, με μία μικρή προσθήκη

pe 17 Feb 2010 la 2:17 am # cami

Ο Οικουμενισμός είναι χειρότερος από τον παγανισμό, τον πανθεϊσμό και οποιαδήποτε άλλη προδοσία. Ο Οικουμενισμός είναι βάρβαρος, μοιάζει με τρέλλα, σύγχισις και μίσος. Λέει το φως σκοτάδι….

Marturisirea mea este a unui om care a umblat pe caile pagane si care vrea sa se intoarca la Hristos. Pot sa spun cu mana pe inima ca ecumenismul este cea mai de jos treapta a paganismului; mai jos decit animismul, panteismul sau orice alt demers spiritual, pentru ca este miscat de perfidie, minciuna. Cei care nu au auzit de Hristos si cred in naluciri idolesti sunt in ratacire, iar in deruta lor spirituala sunt mai inocenti decit cei care isi spun crestini si se fac sminteala pentru altii. Ecumenismul este barbar, las, seamana sminteala, confuzie, ura, se inchina nevolniciei, cheama intunericul lumina, raul bine.Vine cu o aparenta de cultura si spiritualitate si cu asta cucereste mintile si sufletele oamenilor idealisti, care spera intr-o pace universala in aceasta lume sau a paganilor carora li se vinde un fals mantuitor. Ecumenismul pierde la proba realitatii, in care pe apostolii lui ii cunosti dupa faptele lor. Faptele lor sunt prigoana, sminteala,aruncarea credintei adevarate in Hristos si imbratisarea idolatriei.

pe 17 Feb 2010 la 3:33 am # mircea

Dumitru Staniloae

Ο Οικουμενισμός είναι ψέμα. Γιατί να πάω μαζί τους, μαζί με όλους εκείνους που έκαναν γυναίκες ιερείς, αλλά και ομοφυλόφιλους;

„ Eu nu prea sunt pentru ecumenism! A avut dreptate un sarb, Iustin Popovici, care l-a numit panerezia timpului nostru! Eu il socotesc produsul masoneriei. Iara relativizeaza adevarul, credinta adevarata. De ce sa mai stau cu ei, care au facut femeile preoti, care nu se mai casatoresc, homosexualii in America si cu Anglia …” -Dumitru Staniloae

pe 17 Feb 2010 la 10:04 am # Vulturul

Η Ορθοδοξία δεν καταστρέφεται. Να αγωνισθούμε με την βοήθεια του Θεού εναντίον της αιρέσεως του οικουμενισμού με κάθε κόστος.

SA STAM BINE SA LUAM AMINTE! Ortodoxia n-o sa fie distrusa chiar daca acesti nefericitii slugoi ai antihristului nu stiu ce fac. Sa ne fie mila de sufletele lor, dar erezia ecumenista sa n-o acceptam chiar cu pretul vieti. ASA SA NE AJUTE DUMNEZEU!

O πρώην Αρχιεπίσκοπος Νικηφόρος Askalon

υπέγραψε την «Ομολογία Πίστεως κατά του Οικουμενισμού»

ο Αρχιεπίσκοπος Νικηφόρος Askalon (κατά κόσμο Νικόλαος Μπαλτατζής), γεννήθηκε στην Ξάνθη το 1944. Πήγε στα Ιεροσόλημα το 1961, στην Πατριαρχική Σχολή, και το επόμενο έτος έγινε η κουρά του σε μοναχό. Το 1964 χειροτονήθηκε ιερέας και στη συνέχεια έγινε ηγούμενος της Ιεράς Μονής των Αγίων Αρχαγγέλων που ανήκει στην Ιερά Μονή του Αγίου Γεωργίου (γνωστό ως το νοσοκομείο)….

Τέλος εξελέγει το 1988, στις 12 Φεβρουαρίου, επίσκοπος της Ιεράς Μητροπόλεως του Κωνσταντίνου, επι Πατριάρχου Ιερουσαλήμων Διόδωρου. Τον Απρίλιο του ίδιου έτους, διορίστηκε κηδεμόνας υπακούοντας την πατριαρχική Irbet. Μετά από απόφαση της Ιεράς Συνόδου (syn. ΙΧ, 28.04.2006), ο επίσκοπος Νικηφόρος προήχθη στο βαθμό του Επισκόπου Askalon.
Επίσκοπος πρόσφατα συνταξιοδοτήθηκε δίνοντάς μας τη μαρτυρία της καλής Ορθοδόξου ομολογίας και ορθοπραξίας, με την υπογραφή του στην Ομολογία Πίστεως κατά Οικουμενισμού.

Περισσότερες πληροφορίες για τον επίσκοπο Νικηφόρο, στα Ρουμανικά

Fostul Arhiepiscop Nikiforos de Askalon

a semnat

„Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”

Înaltpreasfinţitul Nikiforos, Arhiepiscop de Askalon (în lume Nikolaos Baltatzis), s-a născut în Xanthi, în 1944. A venit la Ierusalim în anul 1961, a intrat în Şcoala Patriarhală, iar în anul următor a fost tuns monah. În anul 1964 a fost hirotonit preot, după care a preluat egumenia Sfintei Mănăstiri a Arhanghelilor şi supravegherea Sfintei Mănăstiri a Sfântului Gheorghe (numită a Spitalului).
În 1966, a fost numit membru al Comisiei Funciare. În anul următor, fiind numit egumen la Haifa, a fost înaintat în treapta de arhimandrit, iar mai târziu, în 1969, în cea de egumen la Lidda. În 1970 a mers în America pentru studii de Filosofie şi Istoria religiilor, de unde întorcându-se în 1981, ca absolvent al catedrei respective din Florida International University (SUA), a preluat egumenia Sf. Mănăstiri a Sf. Nicolae din Ierusalim şi ascultarea de secretar la Biroul Englez al Arhisecretariatului.
În anul 1983 a fost numit draguman, iar după doi ani Gheron Schevofilax al Preasfintei Biserici a Învierii şi membru al Sfântului Sinod. Din anul 1986 a fost şi membru al Comitetului Şcolar. A fost ales în 1988, pe 12 februarie, episcop al Preasfintei Episcopii de Constantina, iar hirotonia – ce a fost săvârşită de către Preafericitul Patriarh Diodor, a avut loc pe 29 februarie în Sfântul Kuvuklion al Preasfântului Mormânt. În luna aprilie a aceluiaşi an, i s-a rânduit ascultarea de epitrop patriarhal la Irbet. În urma unei decizii a Sfântului Sinod (Sin. IX, 28.04.2006), episcopul Nikiforos a fost promovat în rangul de Episcop de Askalon.
Episcop de o înaltă ţinută moral-duhovnicească, în ultima vreme s-a retras „la linişte” în Grecia, dându-ne mărturia cea bună a Ortodoxiei şi ortopraxiei sale prin semnarea „Mărturisirii de Credinţă împotriva ecumenismului”.
(I.F.)

OMILIE A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA POMENIREA SFÂNTULUI MUCENIC HARALAMBIE

–    10 februarie –

Credinţa făcătoare de minuni

În această predică, iubiţilor, vom vorbi despre un mare mucenic al credinţei noastre, care ne aduce în memorie locurile cele sfinţite ale Asiei Mici, acolo unde vreme de veacuri, până în 1922, a existat o întreagă lume creştină.
Asia Mică, ţara de neuitat! Oriunde ar săpa cineva, va afla oseminte de eroi, moaşte de sfinţi, cruci şi iconiţe şi ruine ale bisericilor şi mănăstirilor. Acum, toate s-au pierdut şi cei care sunt originari din acele părţi şi au venit în Elada, îşi amintesc cu emoţie de patria pierdută, care a născut atâţia eroi şi martiri ca nicio altă ţară creştină. Unul din aceşti martiri este şi Sfântul Haralambie, pe care îl sărbătorim pe 10 februarie. Despre el vom vorbi, pentru că viaţa lui arată cât de mare este puterea credinţei pe care o învaţă Evanghelia.

***

Sfântul Haralambie a trăit în veacul al II – lea după Hristos. S-a născut într-o cetate din Asia Mică, Magnisia, care nu este foarte departe de mult-regretata Smirna. Creştinii cetăţii îl preţuiau pe Sfântul Haralambie pentru caracterul lui curat, pentru marea lui credinţă şi l-au ales preot. Lumea astăzi aude cuvântul „preot” şi nu-i dă nicio importanţă. „Popă”, spune altul şi copiii auzindu-i pe cei mari vorbind despre preoţi cu dispreţ nu vor să devină preoţi când se fac mari. Şi preotul peste câţiva ani va fi ceva rar. Despre această dispreţuire faţă de preoţie sunt vinovaţi, desigur, şi câţiva preoţi nevrednici, care nu-şi cinstesc sfânta misiune. Dar Sfântul Haralambie nu a fost unul din preoţii obişnuiţi; a fost preot care avea conştiinţa misiunii sale. Liturghisea şi plângea de emoţie. Propovăduia cuvântul lui Dumnezeu şi făcea ca şi cele mai reci inimi să se emoţioneze şi să-L iubească pe Hristos. Îi iubea pe săraci şi pe bolnavi şi vizita casele creştinilor şi îi sfătuia pe toţi, mici şi mari, să rămână credincioşi lui Hristos.
Pe preotul Haralambie îl iubeau şi îl preţuiau toţi. Prin cuvintele şi prin viaţa lui era o puternică lumină, care lumina nu doar pe creştinii cetăţii Magnisia, ci strălucirea lui ajungea chiar până foarte departe. Dar lumina aceasta nu era mulţumitoare pentru oamenii care trăiau în ruşinoasa închinare la idoli. Şi idolatrii nu erau puţini. Atunci erau mulţi şi aveau cu ei şi statul.
În acea epocă devenise împărat unul care îi ura pe creştini şi hotărâse să-i prigonească cu toată puterea de care dispunea. Se numea Septimiu Sever. Reprezentant al împăratului în părţile Asiei Mici, ca şi cum am spune prefect, era unul ce se numea Lucian. Şi acesta era un sălbatic prigonitor al creştinilor, ca şi împăratul. Acesta a dat dispoziţie să-l aresteze pe sfânt şi să-l aducă înaintea sa. Sfântul Haralambie era de acum foarte bătrân. Avea 113 ani. Şi totuşi, în ciuda adâncii lui bătrâneţi, nu înceta să liturghisească şi să slujească poporului. Vedeţi, atunci nu era în vigoare în Biserică legea de astăzi a statului, care-l obligă pe preot să se retragă din slujire la 75 de ani. Asta nu este conform cu Sfintele Canoane. Preotul, atâta vreme cât se simte bine, trebuie să rămână la locul său până la adânci bătrâneţi. Un preot bătrân cu părul alb este în parohia lui foarte respectat, iar cuvintele sale sunt ascultate cu mare atenţie, ca un glas care vine din veşnicie.
Bătrân de 113 ani era Sfântul Haralambie, dar în acest trup bătrân exista o inimă care nu îmbătrânise de timp, o inimă care era pururi tânără. Aşa este: cel care crede în Hristos, chiar şi atunci când îmbătrâneşte, nu-şi pierde entuziasmul. Este întotdeauna tânăr.
Tiranul Lucian a crezut că un om bătrân este uşor de înduplecat să se lepede de Hristos şi să se închine la idoli. Bătrânii iubesc mult viaţa şi tremură în faţa morţi şi fac orice ca să mai adauge la viaţa lor câteva zile. Dar Sfântul Haralambie nu se temea de moarte. În credinţă era stâncă. Nimic nu putea să-l clatine. Cuvintele pe care i le spunea tiranul ca să se lepede de Hristos, l-au făcut pe Sfântul Haralambie mai hotărât şi mai viteaz. Neliniştea creştea înăuntrul său. Răspundea cu îndrăzneală. Eu, zicea tiranului, de atâţia ani Îl slujesc pe Hristos şi nu m-am lepădat de El niciodată. Şi acum la bătrâneţile mele, când din clipă în clipă aştept moartea, să mă lepăd de El? Niciodată! Moartea mă va duce lângă Hristos.
Tiranul s-a mâniat din cale afară de eroica împotrivire a sfântului şi a poruncit groaznic martiriu; a poruncit să-l jupoaie pe Sfântul Haralambie de viu. Auzind cineva de un astfel de martiriu i se ridică părul. Sfântul nu s-a îngrozit. Inima lui era închinată lui Hristos şi Hristos i-a dat putere să învingă această ispită şi să triumfeze. Imediat ce soldaţii au început groaznicul martiriu, sfântul prin calda lui rugăciune a făcut o minune şi mâinile soldaţilor au înţepenit, iar tiranul s-a înfricoşat şi sfântul a ieşit din acest martiriu mai strălucit şi cu mai mare putere propovăduia pe Hristos. Faima lui se întindea pretutindeni. O, ce poate să facă un preot sfânt ca Sfântul Haralambie!
Faima sfântului a ajuns până la palatele împărăteşti, iar când împăratul a străbătut Răsăritul şi s-a dus în Antiohia, a poruncit să-l aducă înaintea lui pe sfânt. Pentru a doua oară Sfântul Haralambie este judecat. Este judecat de însuşi împăratul. Dar şi a doua oară îşi mărturiseşte credinţa. Împăratul se sălbăticeşte şi porunceşte să-l chinuiască şi în sfârşit să-l decapiteze. Sfântul a arătat atâta răbdare în mucenicia sa, încât trei soldaţi din călăii săi, necredincioşi până în acea clipă, au refuzat să aducă la îndeplinire dispoziţia împăratului şi au strigat: Şi noi suntem creştini! Dar până şi fiica lui Galina, văzând minunea sfântului, a crezut în Hristos. Încă şi alţii, închinători la idoli, bărbaţi şi femei, împreună cu fiica împăratului au mărturisit credinţa lor şi au primit mucenicia împreună cu sfântul.

***

Iubiţii mei! Toţi câţi citesc Vieţile Sfinţilor şi văd chinurile pe care le-au suferit pentru Hristos nu se pricep de unde aflau această putere. Dar la această nedumerire răspunde Evanghelia. Ne istoriseşte că o copilă, care era demonizată şi nicio putere nu era în stare să o vindece, deodată s-a făcut bine. Cum? Mama ei L-a rugat pe Hristos să o facă bine pe copila ei. L-a rugat cu credinţă mare şi Hristos a ascultat rugămintea mamei şi o putere nevăzută, puterea lui Hristos, a izgonit din sufletul copilei toţi demonii. Această credinţă în Hristos este cea care a dat putere Sfântului Haralambie să izgonească demonii, să vindece pe cei bolnavi, să facă minuni şi, ceea ce e cel mai important, să sufere toate înfricoşatele chinuri şi până la ultima lui suflare să-şi mărturisească credinţa. Această credinţă dă putere celor care cred până astăzi, ca să biruiască ispitele, prigoanele şi chinurile şi cu îndrăzneală să mărturisească Ortodoxia pretutindeni. Fiecăruia din aceşti mucenici, bătrâni şi tineri, se potriveşte cuvântul pe care l-a spus Hristos către femeie: „O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti” (Matei 15, 28). O, mucenicilor, mare e credinţa voastră! Vă rugăm, rugaţi-vă Domnului să ne dăruiască şi nouă credinţa voastră.

(traducere din elină: monahul Leontie)

„O TURMĂ, UN PĂSTOR”

(Ioan 10, 9-16)

OMILIE  A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA

LA POMENIREA SFÂNTULUI FOTIE

(«Mια ποιμνη, εις ποιμην» εις τον ιερον Φωτιον ΜΕΤΑΦΡΑΣΜΕΝΟ ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ)

– 6 februarie –

Iubiţii mei, ciobanul îşi iubeşte oile, se interesează de ele. Le conduce la păşuni şi la izvoare. Le paşte, le adapă, iar seara le aduce înapoi. Le numără şi le păzeşte în staul. Dacă lipseşte vreo oaie, ciobanul cel bun nu poate fi liniştit. Se întoarce înapoi şi aleargă până o găseşte. Şi când o găseşte, o pune pe umărul său şi o aduce în staul. În nopţile de iarnă, când în munţi este zăpadă şi coboară lupii, ciobanul este neliniştit. Şi păzeşte staulul cu câinii ciobăneşti. Aceştia latră şi nu-i lasă pe lupi să se apropie. Şi când o oaie se îmbolnăveşte, atunci se îngrijeşte de ea în mod deosebit.
Dar există un cioban care îşi iubeşte mai mult decât oricine oile. Şi acest cioban îndurător, ciobanul cel bun, este Domnul nostru Iisus Hristos. Oile lui suntem toţi oamenii. Oi cuvântătoare sau raţionale conduce Hristos.
Între ciobanul pe care-l cunoaştem şi Domnul nostru Iisus Hristos ca păstor al sufletelor există asemănări.
Precum ciobanul îşi ia oile şi le duce la păşuni şi la izvoarele cele răcoroase, aşa şi Hristos pe oile sale, pe creştini, îi conduce la păşuni. Care sunt aceste păşuni? Sunt sfintele cărţi, este predica Evangheliei, este Sfânta Scriptură. Aici pasc oile cele cuvântătoare.
Şi precum ciobanul a construit un staul şi acolo îşi adăposteşte şi îşi păzeşte oile, aşa şi Hristos a zidit Sfânta lui Biserică, care este staul şi acolo îşi adăposteşte şi îşi ocroteşte oile Sale cuvântătoare, pe creştini.
Şi precum ciobanul are câini ciobăneşti care latră, aşa şi Hristos în Biserica Lui are – şi vai dacă nu ar avea ! – câini ciobăneşti. Şi câinii ciobăneşti, care latră şi nu îi lasă pe lupi să se apropie, sunt propovăduitorii Evangheliei.
Şi precum ciobanul, când îşi pierde o oaie, nu se linişteşte până nu o găseşte, aşa şi Hristos nu s-a liniştit, ci a coborât din cele cereşti aici pe pământ, ca să afle oaia cea pierdută şi s-o conducă spre mântuire.
Şi ceva mai presus a adăugat Hristos. Niciun cioban nu-şi jertfeşte viaţa pentru oi; profită de pe urma oilor. Dar Hristos nu profită de pe urma oilor lui, nu le exploatează. N-are niciun folos de la creştini, dar El însuşi s-a jertfit pentru mântuirea omenirii.
Aşadar, Hristos este Păstorul cel Bun, precum zice în Evanghelie: „Eu sunt păstorul cel bun” (Ioan 10, 14). Şi noi suntem oile Lui. Hristos se îngrijeşte de Biserica Lui. Şi acum, când este în ceruri, continuă să se intereseze de oile Lui.
Odată, când erau ciobani cu mii de oi, nu puteau să le pască singuri. De aceea aveau şi ajutoare. Păstorul care avea  turma cea mare se numea marele baci, şi acesta avea ajutoare, pe baci, care îl ajutau. Aşadar, aşa se numeşte şi Hristos în Scriptură; nu este o denumire inventată de mine. Este să spunem marele baci, „arhipăstorul” (I Petru 5, 4), care are mii şi milioane de oi. Şi aici jos, pe pământ, are ajutoare, păstori cărora le-a încredinţat turma. Aceştia sunt preoţii, arhiereii, patriarhii, şi în general toţi clericii. Şi Biserica noastră, ca să-şi îngrijească mai bine oile, s-a împărţit în episcopii şi enorii, în mici şi mari.

***

Un astfel de bun păstor, din cei aşezaţi de Hristos peste oile Lui, este Patriarhul Fotie, care este sărbătorit astăzi.
Nu voi istorisi viaţa lui. Doar vă spun că s-a născut în veacul al IX – lea. S-a născut în Constantinopol, din părinţi evlavioşi şi aleşi. A studiat, s-a educat, a dobândit o mare înţelepciune, a devenit unul din cei mai învăţaţi oameni ai epocii lui. Atunci a apărut un mare pericol pentru Biserică. S-a arătat lupul sau, mai degrabă, ceva mai rău decât lupul, deoarece nu s-a arătat ca un lup, ci, ca să înşele oile şi să intre în staul şi să facă un rău mare, era îmbrăcat în piele de oaie. Era un lup cu chip de oaie. Şi acesta era papa de la Roma. Deci pe acest lup l-a izgonit Sfântul Fotie. Şi până astăzi suntem despărţiţi de papa.

***

– Dar de ce despărţiţi? Vor spune toţi cei care îi compătimesc pe franci (catolici). Există diferenţe între noi?
Da, există diferenţe. Pentru că papa şi francii învaţă lucruri care nu sunt conforme cu Biserica noastră.
– Care sunt acestea? Care sunt diferenţele noastre cu catolicii?
Trebuie să ştim diferenţele. Se duc ortodocşii în Europa şi nu ştiu diferenţele dintre noi şi apuseni, şi aceştia râd de ei şi îi fac de-ai lor.
1. Noi, ortodocşii, ne-am botezat în cristelniţă „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Tot trupul trebuie să fie acoperit cu apă. Cristelniţa este râul Iordan. Francii (catolicii) însă nu au cristelniţă. Au stropirea. Precum preotul îi stropeşte cu agheazmă pe creştini, aşa fac ei când botează. În realitate ei nu au Taina Sfântului Botez.
2. Noi, toţi ortodocşii, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos. A zis Hristos: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi; căci acesta este Sângele Meu…” (Matei 26, 26-27). Francii nu împărtăşesc Sângele lui Hristos, ci doar Trupul (ceea ce li se pare lor a fi Trupul lui Hristos – n. tr.).
3. Noi, Simbolul de credinţă, Crezul, nu l-am schimbat. Ei l-au schimbat. Acolo unde noi spunem „şi întru Duhul Sfânt…, care de la Tatăl purcede”, ei au adăugat că purcede „şi de la Fiul”.
4. Catolicii în biserici nu au icoane, ci statui ca vechii idolatri.
Şi multe alte diferenţe avem, pe care nu putem să le spunem aici şi acum. Aşadar de aceea suntem despărţiţi.
Papa a făcut tot ce a putut ca să îi convingă şi să-i rătăcească, să-i atragă de partea sa pe răsăriteni. Dar Sfântul Fotie a opus rezistenţă şi a spus „nu”. Precum noi în munţii Albaniei am spus italienilor „nu” şi ne-am păstrat libertatea noastră, aşa şi Fotie a spus „nu” papei şi a păstrat această ţară ortodoxă. Şi toţi Balcanii. Dacă astăzi noi suntem ortodocşi, dacă sunt ortodocşi sârbii, bulgarii, românii, ruşii, o datorăm acelui „nu”, pe care l-a spus atunci Sfântul Fotie papei, care voia să-şi supună întregul Răsărit.
Pe acest sfânt bărbat îl sărbătoreşte astăzi Biserica noastră.

***

– Dar, îmi veţi spune, este lucru bun despărţirea?
Nu, este un lucru ruşinos. Precum ruşinos este ca o familie să se fi despărţit, aşa şi aici. Suntem fragmente-fragmente, unii sunt franci (catolici), alţii protestanţi, unii penticostali, alţii de diferite alte erezii.
– Şi va exista întotdeauna această despărţire?
Nu, nu va exista. Dacă veţi merge la Naţiunile Unite, veţi vedea 157 de steaguri. Dar, precum zice Apocalipsa, va veni o zi în care toate neamurile, care acum sunt despărţite sub diferite steaguri, se vor uni. Da, toate aceste turme se vor uni, şi un singur steag, da, un singur steag va exista în lume. Şi acest steag este cinstita Cruce! Conducător al întregii lumi va fi Domnul nostru Iisus Hristos. Aceasta o zice Evanghelia pe care aţi auzit-o: „…şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10, 16).
Asta se va întâmpla numaidecât. Dar acum vom trece prin multe încercări, prin multe războaie, se va vărsa mult sânge, foarte mult sânge. Şi apoi umanitatea se va pocăi şi va cădea închinându-se lui Hristos. Şi atunci toate gurile şi toate inimile, şi munţii şi văile, şi stâncile şi râurile şi stelele cerului şi toţi vor spune: „Unul Sfânt, unul Domn Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin”

+ Episcopul Augustin
(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kantiotis
în Sfânta Biserică a Sfântului Fotie, în Pentavriso, Eordeea, 06.02.1974)

(traducere din elină: monahul Leontie)

**********************************************

OMILIE A MITROPOLITULUI AUGUSTIN KANTIOTIS LA POMENIREA SFÂNTULUI FOTIE

–    6 februarie –

COMOARA NOASTRĂ

(“Ο ΘΗΣΑΥΡΟΣ ΜΑΣ” ΜΕΤΑΦΡΑΣΜΕΝΟ ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ)

Iubiţii mei, suntem creştini ortodocşi. Adică aparţinem Bisericii care păstrează credinţa adevărată care este Ortodoxia. În Ortodoxie nu există minciună. Toată este adevăr. Este ca aurul care a trecut prin multe cuptoare şi este curat 100%. Lucrul acesta îl acceptă şi străinii, care nu aparţin Bisericii noastre. Biserica Ortodoxă are o măreţie. Îl emoţionează şi îl atrage pe acel om care are dispoziţie bună şi vrea să cunoască adevărul. De aceea se cuvine să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-am născut ortodocşi şi să-L rugăm să rămânem fii credincioşi şi afierosiţi Ortodoxiei.
Dar pentru a ajunge până la noi Ortodoxia, a trebuit să aibă loc lupte şi să se verse sângele aleşilor ei copii. Mari Dascăli şi Părinţi au întărit credinţa ortodoxă prin învăţătura lor înţeleaptă şi prin luptele lor. Între marii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii, care s-au luptat pentru întărirea Ortodoxiei, se disting doi: unul este Atanasie cel Mare, pe care îl sărbătorim pe 18 ianuarie, iar altul este Sfântul Fotie, pe care îl sărbătorim pe 6 februarie. Sfântului Fotie îi vom dedica această omilie a noastră.

***

Sfântul Fotie s-a născut în veacul al IX – lea d.Hr. în Constantinopol din părinţi bogaţi şi slăviţi. Rudele lor aveau poziţii înalte în stat şi în Biserică. Un unchi al tatălui său fusese patriarh şi se sfinţise: Sfântul Tarasie. Tatăl lui Fotie a fost un înalt funcţionar la palatul imperial.
De mic, Fotie a arătat vocaţie pentru studiu. Studia zi şi noapte. A fost educat ca nici un alt tânăr din vremea sa. Împăratul preţuia harismele lui şi l-a luat în slujba sa, unde foarte curând a ocupat o poziţie importantă. Serviciile imperiale i-au încredinţat cele mai dificile misiuni. Toţi se minunau de marea înţelepciune şi de capacităţile lui Fotie. Dar Fotie nu era făcut pentru afacerile politice. Dumnezeu îi rânduise ca într-o bună zi să devină unul din cei mai mari Părinţi şi Dascăli ai Bisericii. Fotie, suflet smerit, niciodată nu şi-a închipuit că avea să urce în marile funcţii bisericeşti. Nu vâna măreţii şi slave. Dorea să rămână laic şi astfel să-şi ofere serviciile Bisericii. Pentru că şi un laic poate – fără rasă şi camilafcă – să slujească lui Dumnezeu şi să devină sfânt şi martir. Câţi mireni credincioşi nu au folosit Biserica mai mult decât preoţii şi episcopii, care din indiferenţă şi necredinţă au îngropat în pământ, au netrebnicit nepreţuiţii talanţi ai preoţiei! Sfântul Fotie era laic sau mirean. Mirean care era iubit şi preţuit de tot poporul; mirean credincios şi dedicat Bisericii; mirean, dar înflăcărat predicator al Evangheliei. Dar n-a rămas pentru totdeauna mirean. Împotriva voinţei lui, iubirea poporului şi preţuirea mai marilor l-au răpit şi l-au făcut patriarh. În câteva zile a devenit monah, ipodiacon, diacon, preot, iar în ziua de Crăciun în 857 a fost hirotonit episcop şi a luat asupra sa slujirea patriarhală.
Fotie patriarhul. S-a aprins atunci invidia celor care nu puteau să privească slava lui. Aceştia luptau împotriva lui şi îl bârfeau pretutindeni. Spuneau că este un lucru nemaiauzit ca un mirean să devină patriarh în câteva zile şi altele. Dar un sinod mare care a avut loc şi la care au participat şi reprezentanţii papei, a examinat învinuirile duşmanilor săi şi i-a dat dreptate. Fotie a rămas în tron. Învăţa şi catehiza poporul şi se îngrijea să răspândească Ortodoxia şi la alte popoare, care trăiau în idololatrie şi în rătăcire. Şi astfel de popoare au fost cele slave: sârbii, bulgarii, croaţii şi ruşii. Propovăduirea a avut succes în Bulgaria. Acolo au propovăduit doi mari misionari, Chiril şi Metodiu, pe care i-a trimis Sfântul Fotie. Regele bulgarilor Boris s-a botezat primul şi a primit un nou nume, numele de Mihail. Au trecut o mie de ani de când a avut loc minunea aceasta, un popor întreg din idolatru să devină ortodox.
Dar satana a invidiat această slavă a Bisericii. A venit alt împărat şi l-a izgonit cu forţa din tron pe Fotie şi l-a trimis în exil. Un sinod nelegiuit l-a condamnat. Mult a suferit în exil. Dar s-a întors din nou în tron. Poporul, când l-a văzut din nou pe Fotie în tron, s-a bucurat, iar Fotie cu un nou avânt şi cu un nou entuziasm a început iarăşi să propovăduiască Ortodoxia. Şi pentru că în Bulgaria intraseră oamenii papei pentru a atrage poporul de la Ortodoxie şi a-l face să se închine papei, Sfântul Fotie a luat măsuri: i-a invitat pe catolici să plece din Bulgaria şi să lase poporul în pace. Dar ei nu plecau şi continuau să semene în sufletul poporului zâzaniile, adică învăţăturile lor eretice. Atunci, Fotie a convocat un mare sinod, a condamnat învăţăturile eretice şi l-a afurisit pe papa.
De atunci a început schisma Bisericilor. Papa s-a despărţit de Ortodoxie şi continuă până astăzi să rămână despărţit. Şi cu toate că au trecut de atunci aproape 1100 de ani, papa nu ş-a recunoscut greşelile, ci rămâne nepocăit şi încearcă prin diferite acţiuni perfide să îi atragă pe ortodocşi de partea sa. Şi din nefericire există ortodocşi, clerici şi laici, episcopi şi chiar patriarhi, care nu vor să înţeleagă că Ortodoxia este în pericol din partea acţiunilor satanice ale papei.
Dar să revenim la Fotie. Duşmanii lui şi după această biruinţă împotriva papei nu s-au liniştit. L-au coborât pentru a doua oară din tron şi l-au trimis în exil. Patru ani a trăit în exil. Studia şi se ruga. În cele din urmă, pe 6 februarie 891 a murit.

***

Ce-am spus? „A murit?” Nu! Fotie nu a murit. Trăieşte împreună cu toţi martirii şi mărturisitorii şi aşteaptă a doua venire a Domnului ca să ia cununa. Dar Sfântul Fotie trăieşte şi în Biserica Ortodoxă. Pentru că tot ceea ce Sfântul Fotie a propovăduit şi noi astăzi propovăduim şi învăţăm. Şi precum Sfântul Fotie l-a condamnat pe papa ca eretic, aşa şi noi îl condamnăm pe papa nu doar pentru învăţăturile lui eretice mai vechi, ci şi pentru cele mai noi şi rămânem credincioşi Ortodoxiei. Ortodoxia, aceasta este nepreţuita noastră comoară.
Ortodoxia – comoara noastră, iubiţilor! Dar precum ne învaţă Evanghelia, această comoară nu trebuie să o ascundem, precum slujitorul cel viclean a ascuns talantul său în pământ. Nu! Să lucrăm. Să cultivăm talantul. Să ducem în lume această monedă autentică, care se numeşte Ortodoxia. Este bogăţie şi comoară. Este păcat să o ascundem şi să o îngropăm. Imitatori ai Sfântului Fotie, să propovăduim Ortodoxia la Răsărit şi la Apus şi să fim gata pentru păzirea şi răspândirea ei să suferim orice osteneală, necaz şi jertfă. Astfel, fiecare din noi se va învrednici să audă din gura lui Hristos: „Bine, slugă bună şi credincioasă! Peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune. Intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21).

(traducere din elină: monahul Leontie)

**************************************************

OMILIE A MITROPOLITULUI AUGUSTIN KANDIOTIS

LA POMENIREA SFÂNTULUI FOTIE,
PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI

„NU PAPEI!”

Luna trecută (pe 19 ianuarie) l-am prăznuit pe Sfântul Marcu, episcopul Efesului, Evghenicul, care a spus „nu” papei. Astăzi se aude din nou un „nu” papei. L-a spus un alt sfânt, mare dascăl şi părinte al Bisericii, Sfinţitul Fotie. Despre el vom spune câteva cuvinte.

***

Marele Fotie s-a născut în capitala Imperiului Bizantin, în Cetate (Constantinopol), în jurul anului 810. A trăit şi a activat în veacul al IX – lea  – au trecut deci de atunci mai bine de o mie de ani. A fost educat într-un mediu familial bun. Familia joacă un rol important. Dacă deschidem Vieţile Sfinţilor, vom vedea că toţi aceştia pe care îi sărbătorim (Vasilie, Grigorie, Gură de Aur, Fotie…), toţi au ieşit din case creştine. Atunci, în casele acelea se făcea rugăciune, priveghere; casa se transforma în biserică. Din astfel de case sfinţite au ieşti Părinţii. Atunci din case ieşeau îngeri; astăzi ies demoni. De unde să iasă acum părinţi şi dascăli? O mare răspundere aveţi voi, părinţii, care – am spus-o de mii de ori şi voi muri cu această durere – pe copiii voştri îi faceţi învăţători, profesori, generali, avocaţi; dar niciunul afierosit pentru preot, cleric, misionar! Şi dacă englezii, francezii, italienii au trimis jos, în Africa, în acele părţi sălbatice, pe cei mai buni copii ai lor, noi nimic.
Aşadar, Sfântul Fotie a ieşit dintr-o casă creştină: tatăl evlavios, mama evlavioasă. Erau nobili şi după lume. Ce înseamnă nobil? Nu că aveau bogăţii şi funcţii. Cea mai mare nobleţe este virtutea. Aşadar, erau oameni virtuoşi şi evlavioşi. Şi cum spuneau şi strămoşii noştri, „tot aurul de pe pământ şi de sub pământ nu valorează cât virtutea” (Platon, Nόμ. 5,728 A). Cât valorează virtutea nu valorează tot aurul din lume. Dintr-o astfel de casă a ieşit Fotie. Mama lui, Irina, şi tatăl lui, Serghie, au fost martiri în perioada iconoclasmului.
Fotie a arătat de mic că va deveni mare. Era un copil – minune, nu era doar deştept; era un geniu. Genii se numesc cei care pot să pătrundă adânc în lucruri şi să rezolve cele mai dificile probleme. Precum Olimpul este cel mai înalt munte, tot aşa genii sunt marile înălţimi ale cugetării. Odată la o sută, două de ani se naşte un geniu. Mari bărbaţi, staturi înalte, precum erau de pildă Homer, Platon, Aristotel, sau – în epoca noastră – Einstein.
Sfântul Fotie nu era doar un geniu; era şi sârguitor. Nu semăna cu acea slugă leneşă din pilda talanţilor, care a luat talantul şi l-a ascuns în pământ. Marele Fotie a cultivat talantul său. Noaptea nu dormea decât puţine ore. Studia. Ce studia? Pe scriitorii antici, iar, mai mult, pe Părinţii Bisericii: Gură de Aur, Vasilie, Grigorie Teologul… Dar mai înainte de toate o carte o ştia pe de rost: Sfânta Evanghelie, Sfânta Scriptură. Geniul şi osârdia lui s-au împletit în aşa fel, încât el s-a dovedit unul din cei mai mari bărbaţi ai umanităţii. A studiat gramatica, poezia, retorica, filozofia, chiar şi medicina şi orice altă ştiinţă. Preda  în Constantinopol trecând drept un profesor înţelept.
Foarte devreme a fost luat la palatul împăratului şi a ocupat mari funcţii la Curtea lui Teofil; a ajuns protospătar (şeful gărzii imperiale), protoasicrit (secretar general al statului) şi senator (parlamentar).
Deodată, la vârsta de 47 de ani, a devenit patriarh al Constantinopolului, într-o perioadă dificilă a Imperiului Bizantin. Şi-a dorit? Nu şi-a dorit. El iubea cărţile, îi plăcea în cabinetul de studiu. L-au luat de acolo – laic fiind – să-l hirotonească. Când a văzut că se insistă, nu a dormit toată noaptea. Plângea şi spunea: Prefer să mor decât să se întâmple aşa ceva. Nu pentru că dispreţuia demnitatea preoţească, ci pentru că ştia cât de dificil este să ridice cineva această răspundere, mai ales în astfel de timpuri. La urmă însă s-a supus. A fost hirotonit într-o săptămână: monah în prima zi, apoi citeţ, ipodiacon, diacon, preot şi mai pe urmă episcop şi patriarh în ziua Naşterii Domnului, în anul 857. Nu s-a mândrit. Şi-a păzit cugetul  în cumpătare. Era smerit. Spune Viaţa lui că atunci când auzea că cineva a păcătuit, curgeau lacrimi din ochii lui; credea că a păcătuit el însuşi şi se tânguia şi-l ruga pe Dumnezeu să-l ierte.
Aşa era Sfântul Fotie, plin de iubire şi de compasiune pentru turma lui. Dar faţă de vrăjmaşii credinţei era leu. S-a luptat împotriva multor erezii şi desigur a iconomahilor. Îi mustra pe bogaţii care erau răpitori şi nedrepţi. S-a pus rău însă cu împăraţii şi autocratorii. Şi aceasta i-a adus prigoană. Avea duşmani. Cine au fost cei care l-au mâncat? Preoţii, episcopii şi călugării. Nu suportau limba lui. Toţi aceştia s-au aliat împotriva lui. Au reuşit şi au atras pe împăraţi de partea lor şi de două ori Sfântul Fotie a fost trimis în exil. Prima oară în 867, sub Vasile Macedoneanul, în Mănăstirea Acoperământului pe ţărmurile tracice ale Bosforului. Şi nu i-au permis să ia cu el pe nimeni. Ceea ce l-a durut cel mai mult a fost faptul că nu l-au lăsat să-şi ia cu el nici cărţile care erau mereu tovarăşii lui. L-au caterisit în 869. În 878 a revenit pentru a doua oară în tronul patriarhal, însă iarăşi l-au detronat în 886, sub Leon cel Înţelept, şi l-au exilat într-o mică insulă lângă Calcedon, în mănăstirea Ieriei. Acolo, în exil, şi-a închis ochii pe 6 februarie 891.
Marele Fotie a spus „nu” papei, care voia să supună întreaga lume stăpânirii lui. Dacă suntem astăzi ortodocşi, o datorăm Sfântului Fotie. Catolicii nu vor să audă de numele lui; pentru noi, ortodocşii, este apărător al credinţei, precum Marele Atanasie, precum Marcu Evghenicul şi atâţia alţi părinţi.

***

Sfântul Fotie, iubiţii mei, ne-a lăsat ceva preţios, Ortodoxia. Aceasta este cea mai mare comoară a noastră. Nu o înţelegem, nu o simţim. Un sfânt ascet din zilele noastre a rostit o profeţie: dacă vom continua să trăim cum trăim, va veni ziua în care unii vor fi franci (catolici), alţii protestanţi, unii masoni, alţii marxişti şi atei, unii în diferite alte erezii şi religii… Din nefericire, cei mai mulţi sunt indiferenţi. Dacă se înmulţesc iehoviştii (hiliaştii); pe cine interesează? Îţi spun: De asta să se îngrijească preoţii şi episcopii…
Nu este aşa. Eşti creştin ortodox? Trebuie să te lupţi pentru credinţa ta şi să te rogi lui Dumnezeu. Suntem datori. Cât s-au nevoit Părinţii pentru credinţa noastră! Să ne facem şi noi astăzi imitatorii lor. Când va apărea la casa voastră vreun eretic şi va bate în uşă, imediat să informaţi Mitropolia. Ereticii şi cei de alte religii câştigă acum privilegii; iar noi, ortodocşii, vom deveni elini de mâna a doua. Aceştia Îl hulesc pe Hristos, pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, toate cele sfinte şi nu-i împiedică nimeni. Dacă le spui ceva şi îi speri, imediat te denunţă că i-ai atacat. Patria noastră s-a transformat într-o vie fără gard.
Unde este acum Marele Fotie, unde este Marcu Evghenicul, unde sunt Vasilie şi Gură de Aur, unde sunt mucenicii şi mărturisitorii! Noi, cei puţini, câţi am mai rămas şi mai credem, să ne trezim şi să luptăm pentru credinţa noastră. Mai bine să se stingă soarele decât Ortodoxia. Unul din cei de demult zicea: Dumnezeul meu, îţi mulţumesc că nu m-ai făcut copac, că nu m-ai făcut animal patruped, ci m-ai făcut om. Şi un altul spunea: Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că m-ai făcut elin. Noi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu, pentru că ne-am născut ortodocşi.
Fie ca Dumnezeu, pentru mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfântului Marcu Evghenicul şi ale Sfântului Fotie, să ne miluiască şi să ne mântuiască. Amin.

+ Episcopul Augustin
(Omilie a Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis,
în Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon, Florina, 7 spre 8.02.1986, vineri spre sâmbătă)

(traducere din elină: monahul Leontie)

NEFERICITUL ŞI SĂRMANUL

PATRIARH BARTOLOMEU!

Cu durere urmărim paşii patriarhului Bartolomeu. Nu a înţeles ce este Ortodoxia! A râvnit slava ereziarhului Arie şi nu doar a acestuia! S-a pus bine cu puterile oculte şi slujeşte pentru înrobirea Bisericii Ortodoxe! Dar vine şi sfârşitul patriarhului, moartea se apropie, pentru a fi aşezat şi el în ceata ereticilor, pe care îi anatematizează în Duminica Ortodoxiei Sfânta noastră Biserică. „Lui Arie, luptătorul împotriva lui Dumnezeu şi căpetenia eresurilor, anatema…”. Ereziarhului Bartolomeu, anatema.
Patriarhul Bartolomeu va pleca şi va lăsa în urma lui ruine, dar Ortodoxia va rămâne. Biserica lui Hristos „rămâne în veac şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Totuşi: „Dacă noi, elinii, nu ne trezim – spune în predica sa Mitropolitul Augustin de Florina – s-ar putea să pierdem Ortodoxia, cum am pierdut-o din Asia Mică. Ortodoxia nu se va pierde, se va muta în altă ţară, chiar şi în Madagascar…, noi vom pierde comoara noastră”.
Inima Eladei este Ortodoxia şi patriarhul Bartolomeu încearcă prin puterile oculte să nimicească inima Eladei.
Rugăciuni în comun, iubiri, prietenii, îmbrăţişări, daruri cu musulmanii, budiştii, sioniştii, papistaşii, protestanţii, penticostalii, cu toţi diavolii, de ce nu şi cu iehoviştii (doar dacă cei din urmă nu-l acceptă). Cu toţi se are bine, pe toţi îi are prieteni, numai pe ortodocşi, nu! Toţi cei care protestează împotriva tacticii lui mizerabile devin vrăjmaşii lui. Reacţia lui la semnăturile pe MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI i-a trădat intenţiile. Dacă ar fi putut să înece în sânge reacţiile şi să nu piardă prestigiu de patriarh, ar fi făcut-o. Aceasta se vede clar în Sfânta Mănăstire Esfigmenu. Ticălosule patriarh, schiţa respectabilului părinte mitropolit de Florina Augustin Kandiotis te reprezintă (fotografiază). Eşti vrăjmaş nu numai al ORTODOXIEI, ci şi al ELADEI. Ideile tale ecumeniste şi masonice te trădează. Cuvântul tău este rece şi nu dres cu sare. Mare parte a poporului elin, care a privit pe mai marii evrei cinstindu-te în sinagoga din America şi împărţind în loc de Evanghelie Coranul, au înţeles în ce Dumnezeu crezi!
Ticălosule patriarh, „urâciunea pustiirii în locul cel sfânt”! Vrăjmaşule al Credinţei Ortodoxe şi al Eladei! Ai pus foc şi sărbătoreşti! Ia aminte ca nu cumva focul să se întoarcă şi să te ardă pe tine şi pe anturajul tău masonic. Dumnezeu te lasă în tronul patriarhal din cauza păcatelor noastre, însă nu te împăuna; anii tăi au trecut şi ţi se apropie sfârşitul. Te interesezi până la refuz  de mediul înconjurător – chipurile -, faci rugăciuni în comun cu cei de alte religii şi calci în picioare drepturile fraţilor tăi, folosindu-te de metode dictatoriale, ca să reuşeşti în planurile tale satanice. Vrei să arzi comoara Eladei şi să conduci la moarte pe cei care nu-ţi pomenesc „cinstitul” tău nume!!! Eşti vrednic de milă!!!
Şi episcopii noştri care văd drumul tău în pantă, dar nu vorbesc, poartă întreaga responsabilitate.

(traducere: I.F.)

UNDE AM AJUNS! UN PATRIARH „ORTODOX”

DĂRUIEŞTE UN CORAN!

POTRIVIT SFÂNTULUI IOAN DAMASCHIN CORANUL ESTE

PLIN DE BLASFEMII ŞI LUCRURI RIDICOLE, DAR PENTRU

PATRIARHUL ECUMENIC BARTOLOMEU ESTE

„SFÂNT” ŞI „IMPORTANT”!

(«ΟΡΘΟΔΟΞΟΣ» ΠΑΤΡΙΑΡΧΗΣ ΔΟΡΙΖΕΙ ΚΟΡΑΝΙΟ!

ΜΕΤΑΦΡΑΣΜΕΝΟ ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ)

Dăruind Coranul preşedintelui Coca Cola [în dreapta]

www.patriarchate.org/multimedia/video

DIN OMILIA PATRIARHULUI ECUMENIC LA SEDIUL COCA-COLA, SUA, 29.10.2009 (TRADUCERE)

Respectabililor Muhtar şi Daphni Kent [preşedintele musulman al Coca-Cola şi soţia lui], mult iubiţi prieteni şi gazde… iubiţi Domnului […]. Iubite prietene Muhtar… cunoaştem că încercările eroice ale părinţilor tăi pentru evrei în perioada celui de-al doilea Război Mondial nu se întemeiază pe o convingere religioasă despre lume, ci pe viziunea sferică a iubirii pentru toţi oamenii şi a valorii fiecărei vieţi umane.
Fie ca Domnul tuturor să le dăruiască veşnică odihnă împreună cu Drepţii fiecărei generaţii ce s-au arătat bineplăcuţi Aceluia […].
Mulţumesc. Vă rog, luaţi loc.
Am un mic suvenir. Mic, dar important. Suvenir pentru Daphni şi pentru Muhtar. Acesta este Sfântul Coran. Sfânta carte a fraţilor noştri musulmani” [Aplauze].

CORAN

„Şi au spus creştinii că Mesia a fost fiul lui Allah. Acestea sunt cuvintele care au ieşit de pe buzele lor şi care imită cuvintele acelora care mai demult au negat Credinţa. Să cadă în pierzarea prin care s-au îndepărtat de la Adevăr şi s-au întors către minciună!” (Şura 9 „el-Tevbe”, § 30).
„O! Partizani ai Bibliei! Nu vă folosiţi rău religia şi nu spuneţi despre Allah nimic altceva fără numai adevărul. Iisus Hristos, fiul Mariei, nu este mai mult decât Apostolul lui Allah, şi Cuvântul Lui către Maria, şi un Duh de la El (Allah). Credeţi deci în Allah şi în Apostolii Lui şi nu spuneţi „[Sfânta] Treime”. Dezertaţi, ar fi cel mai bun lucru pentru voi” (Şura 4 „el-Nisa”, §171).
ALLAH: „O, Iisuse, fiul Mariei! Ai spus cumva oamenilor: „Închinaţi-vă mie ca lui Dumnezeu şi nu lui Allah””?
IISUS: „Slavă Ţie! Niciodată nu aş spune ceva ce nu am dreptul să spun. Şi dacă aş fi spus un asemenea lucru, Tu ai fi cunoscut-o imediat. Deoarece ştii ce ascunde inima mea, dar eu nu ştiu ce se află în a Ta. Pentru că Tu eşti Cunoscătorul tuturor celor ascunse. Niciodată nu le-am spus nimic altceva decât cele pe care mi le-ai poruncit să le spun: „Să vă închinaţi lui Allah, Domnului meu şi Domnului vostru”” (Şura 5 „el-Maide”, §72).

SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN
[Comentează ultimul citat din Coran:]

„Şi scriind [Mahomed] multe alte asemenea monstruozităţi în această scriere [Coran], care este de râs (ridicolă), se laudă că ea a coborât la el de la Dumnezeu!” («Περί αιρέσεων», [„Despre eresuri”], ρα’, stihurile 38-39, traducere).

*********************************************************************************

ΟΜΙΛΙΑ ΣΤΗΝ ΕΥΑΓΓΕΛΙΚΗ ΠΕΡΙΚΟΠΗ

ΤΩΝ ΤΡΙΩΝ ΙΕΡΑΡΧΩΝ

ΝΑ ΓΙΝΟΥΜΕ ΦΩΣ

«Ὑμεῖς ἐστε τὸ φῶς τοῦ κόσμου» (Ματθ. 5,14)

ΣΗΜΕΡΑ, ἀγαπητοί μου, εἶναι ἡ μνήμη τῶν τριῶν μεγάλων διδασκάλων τῆς Ἐκκλησί­ας μας Βασιλείου τοῦ Μεγάλου, Γρηγορίου τοῦ Θεολόγου καὶ Ἰωάννου τοῦ Χρυσοστό­μου. Δὲν θὰ μιλήσουμε γιὰ τὸν βίο καὶ τὸ ἔρ­γο τους· θὰ ῥίξουμε μόνο ἕνα βλέμμα στὴν ἀρ­χὴ τῆς περικοπῆς ποὺ ὡρίσθηκε ὡς εὐαγγελικὸ ἀνάγνωσμα τῆς σημερινῆς ἑορτῆς.

Εἶνε ἕνα ἀπόσπασμα ἀπὸ τὴν Ἐπὶ τοῦ ὄρους ὁμιλία. Λέει ἐκεῖ ὁ Κύ­ριος ἀπευθυνόμενος στοὺς μαθητάς του, ὄχι μόνο τοὺς δώδεκα ἀλλὰ καὶ τοὺς πιστοὺς ὅλων τῶν αἰώνων· «Ὑμεῖς ἐστε τὸ φῶς τοῦ κόσμου», σεῖς εἶστε τὸ φῶς τοῦ κόσμου (Ματθ. 5,14). Ομιλεῖ γιὰ τὸ φῶς, ποὺ εἶναι ἕνα ἀπὸ τὰ ὡραιότερα κτίσματα τοῦ Θεοῦ.

* * *

Τὸ φῶς, ἀγαπητοί μου, εἶναι δύο εἰδῶν, ὑ­λι­κὸ καὶ πνευματικό. Τὸ ὑλικὸ φῶς· πηγὴ καὶ κέντρο του εἶναι ὁ ἥλιος, τὸ καταπληκτικὸ αὐ­τὸ οὐράνιο σῶμα. Ἐρευνοῦν οἱ ἀστρο­νόμοι, ἀλλὰ δὲ μπο­ροῦν νὰ βροῦν τὴν βαθυτέρα σύστασί του. Μὲ τί καίει; μὲ ξύλα, μὲ πετρέλαιο, μὲ βενζί­νη, μὲ πυρηνικὴ ἐνέργεια; Ἄγνωστο. Φαίνεται σὰν μιὰ μπάλλα σὰν αὐτὲς ποὺ παίζουν τὰ παιδιά, ἀλλὰ οἱ εἰδικοὶ λένε, ὅτι εἶναι ἕ­να ἑκατομμύριο τριακόσες φο­ρὲς μεγαλύ­τε­ρος ἀπὸ τὴ γῆ, καὶ ἡ θερμοκρα­σία του φτάνει σὲ χιλιάδες βαθμούς. Τὸ φῶς του μᾶς ἔρχεται διανύον­τας ἰλιγγιώδη ἀ­πόστασι, ποὺ εἶναι ῥυ­θμισμέ­νη μὲ ἀ­κρίβεια. Ἂν πλησίαζε πιὸ κοντά, ἡ γῆ θὰ γινό­ταν στάχτη· ἐὰν πάλι ἀπομακρυνόταν, τότε θὰ γινόταν ὅλη ἕνας παγετώνας. Ὁ ἥλιος κρατιέται σὲ μία κανονικὴ θέσι στὸ δι­άστημα. Καὶ τὸ σπου­δαῖο, ποὺ τὸ λέει ὁ Κύρι­ος στὸ Εὐαγγέλιο· παρέχει τὸ φῶς καὶ τὴ θερ­μότητά του δωρεὰν παρακαλῶ, καὶ σὲ ὅλους ἀδιακρίτως! (βλ. Ματθ. 5,45). Κ᾽ ἐμεῖς ἀχάριστοι, δὲ λέμε στὸ Θεὸ ἕνα εὐχαρι­στῶ. Γι᾽ αὐτὸ στὴν ἐκ­κλησία βλέπετε ὅτι τῆς θ. Λειτουργίας προηγεῖται ἡ Δοξολογία. Τί λέμε ἐκεῖ· «Δόξα σοι τῷ δείξαντι τὸ φῶς»· δόξα σ᾽ ἐσένα, Κύριε, ποὺ ἔκανες τὸ φῶς. Ἂν θε­λήσῃ ὁ Θεὸς καὶ σβήσῃ ὁ ἥλιος, ἀλλοίμονό μας! Καὶ μπορεῖ νὰ τὸ κά­νῃ. Μὲ ὅση εὐκολία σβήνεις ἐσὺ τὴ λάμπα τοῦ σπιτιοῦ σου, μὲ τόση ἐκεῖνος μπορεῖ νὰ σβήσῃ τὸν ἥλιο. Καὶ τὸν ἔσβησε κάποτε ἐπὶ τρεῖς ὁ­λόκληρες ὧρες. Πό­τε; Τὴ Μεγάλη Παρασκευή, ὅταν σταυρώ­θηκε ὁ Χριστός· τότε «ἀπὸ ἕκτης ὥρας σκό­τος ἐγένετο ἐπὶ πᾶσαν τὴν γῆν ἕως ὥρας ἐ­νάτης» (Ματθ. 27,45). Ὁ ἥλιος λοιπὸν δωρεάν, ἐνῷ ἡ δική μας ἡ Δ.Ε.Η. σ᾽ ὅποιον δὲν ἔ­χει χρήματα κόβει τὸ ῥεῦμα. Φαντάζεστε τί θά ᾽πρεπε νὰ δίνουμε ἂν πληρώναμε καὶ τὸν ἥλιο;

Ἀλλ᾽ ἐκτὸς τοῦ ὑλικοῦ φωτός, ὑπάρχει καὶ πνευματικὸ φῶς. Καὶ τὸ πνευματικὸ φῶς εἶναι ὁ Κύριος ἡμῶν Ἰησοῦς Χριστός· «Ἐγὼ εἶ­μαι τὸ φῶς τοῦ κόσμου», εἶπε ὁ ἴδιος (Ἰωάν. 8,12). Φῶς ὁ Χριστός, ἥλιος πνευματικός. Τὰ Χριστούγεννα ψάλαμε, ὅτι οἱ μάγοι «ὑπὸ ἀστέρος ἐδιδάσκοντο σὲ προσκυνεῖν, τὸν Ἥλιον τῆς δικαιο­σύνης» (ἀπολυτ.). Μὲ μία διαφορά· ὁ ἥλιος αὐτός, ὅπως λέει ἡ ἐπιστήμη, μιὰ μέρα θὰ σβήσῃ, θὰ δώ­σῃ τὴν τελευ­ταία του λάμψι, ἐνῷ ὁ Χριστὸς δὲ θὰ σβήσῃ ποτέ, τὸ φῶς του εἶναι ἀθάνατο.

⃝ Ὁ Χριστὸς εἶνε φῶς μὲ τὴ διδασκαλία του. Μιὰ διδασκαλία ἀκατάλυτη, ὅπως λέει καὶ τὸ εὐαγγέλιο σήμερα (βλ. Ματθ. 5,18). Οἱ διδασκαλίες τοῦ Πλάτωνος, τοῦ Ἀριστο­τέ­λους καὶ τῶν ἄλ­λων εἶνε πυγολαμπίδες μπροστὰ στὸ φῶς τῆς διδασκαλίας τοῦ Χριστοῦ. «Ὁ οὐρανὸς καὶ ἡ γῆ παρελεύσονται, οἱ δὲ λόγοι μου οὐ μὴ πα­ρέλ­θωσι» (Ματθ. 24,35). Ἦρθε στὴ μητρόπολι ἕ­νας μοντέρνος νέος καὶ ζητοῦσε ἄδεια γάμου. Τοῦ λέω· ―Ἐσύ, μὲ τὶς ἀντιλήψεις ποὺ ἔ­χεις, νὰ κάνῃς πολιτικὸ «γάμο», γιὰ νὰ μπο­ρῇς νὰ παίρνῃς γυναῖκες ὅσες θέλεις. ―Ἔ τώρα, λέει, ὅλα ἀλλά­ζουν. ―Τί εἶπες; λέω. Ὑ­πάρχουν καὶ μερι­κὰ ποὺ δὲν ἀλλάζουν. Ὁ ἥλιος π.χ. δὲν ἀλ­λά­ζει· θὰ φωτίζῃ μέχρι συντελείας τοῦ αἰῶνος. Ἔτσι καὶ ἡ ἁγία μας πίστι· θὰ ἐξακολουθῇ νὰ φω­τίζῃ μὲ τὸ φῶς τοῦ Χριστοῦ «πάντα ἄνθρω­πον ἐρχόμενον εἰς τὸν κόσμον» (εὐχ. α΄ ὥρας).

⃝ Φῶς λοιπὸν ὁ Χριστὸς μὲ τὴ διδασκαλία του, φῶς ἀκόμη μὲ τὰ θαύματά του. Ἂν μετρᾷς τὰ ἄστρα τοῦ οὐρανοῦ, τότε θὰ μπορέ­σῃς νὰ με­τρήσῃς καὶ τὰ θαύματα ποὺ ἔκανε, κάνει καὶ θὰ κάνῃ μέχρι τέλους ὁ Κύ­ριος. Αὐτὰ ἀποδει­κνύουν, ὅτι ζῇ καὶ βασιλεύει εἰς τοὺς αἰῶνας.

⃝ Πρὸ παντὸς ὅμως ὁ Χριστός μας εἶνε φῶς μὲ τὸν ἅγιο βίο του. Ὁ ἥλιος ἔχει κηλῖδες, ὅ­πως λένε οἱ ἀστρονόμοι· ἀλλὰ ὁ Χριστὸς εἶ­νε ἀκηλίδωτος. Εἶνε ὁ μόνος ἄνθρωπος ποὺ ἔ­ζη­­σε πάνω στὸν πλανήτη μας καὶ εἶπε «Τίς ἐξ ὑ­μῶν ἐλέγχει με περὶ ἁμαρτίας;» (Ἰωάν. 8,46), ποιός ἀπὸ σᾶς μπορεῖ νὰ μὲ ἐλέγξῃ γιὰ κάποια ἁ­μαρτία; Κανείς. Κι αὐτὸς ἀκόμη ὁ Ἰού­δας, ποὺ τὸν πρόδωσε, συναισθάνθηκε τὸ ἁ­μάρτημά του καὶ ὡμολόγησε· «Ἥμαρτον παραδοὺς αἷμα ἀ­θῷον» (Ματθ. 27,4).

⃝ Τέλος, καὶ μετὰ τὴν ἀνάληψί του ὁ Χριστὸς ἐξακολουθεῖ νὰ εἶναι ἥλιος μὲ τὴν Ἐκκλησία του, ποὺ φωτίζει τοὺς λαούς. «Οὐρανὸς πολύφωτος», λέγεται ἡ Ἐκκλησία (κοντ. 13ης Σεπτ.), καὶ γι᾽ αὐτὸ σὲ μερικοὺς ναοὺς ζωγραφίζουν στὴν ὀροφὴ ἀστέρια. Πνευματικὸς οὐρανὸς εἶναι ἡ Ἐκκλησία μὲ φῶτα τοὺς ἁγίους της. Ἡ Παναγία εἶναι ἡ ὡραία σελήνη, ἀστέρια οἱ ὅσιοι καὶ μάρτυρες, ἰδιαιτέρως δὲ οἱ πατέρες ―ὅ­πως οἱ ἑορτάζοντες σήμερα Τρεῖς Ἱεράρχαι―, λέγονται «ἀστέρες πολύφωτοι τοῦ νο­ητοῦ στερεώματος» (δοξ. ἁγ. Πατ.).

* * *

Ἐμεῖς, ἀγαπητοί μου, τί εἴμαστε ἆραγε; Ὁ λόγος τοῦ Χριστοῦ ἰσχύει καὶ γιὰ μᾶς· «Σεῖς εἶστε τὸ φῶς τοῦ κόσμου», μᾶς λέει. Πρέπει δηλαδὴ κ᾽ ἐμεῖς νὰ γίνουμε φῶς.

Ἐμεῖς δὲν εἴμαστε οὔτε ἀστέρια, οὔτε φεγγάρια βέβαια, οὔτε ἥλιοι ἀ­σφαλῶς. Δὲν μπορεῖς λοιπόν, ἀδελφέ μου, νὰ γί­νῃς ἕνα μεγάλο φῶς; Κάνε τότε κάτι ἄλλο. Μιὰ κινέζικη παροιμία λέει· «Ἀντὶ νὰ κατηγορῇς τὸ σκο­τάδι, ἄναψε ἕνα κεράκι». Κ᾽ ἕνα κεράκι ἀκόμα εἶναι χρήσιμο. Διηγοῦνται περιστατικά, ποὺ μέσα σὲ φοβερὸ σκοτάδι ἕνα κεράκι ἔσωσε ἀνθρώπους ἀπὸ ναυάγια καὶ ἄλλες τραγικὲς καταστάσεις. Γίνε ἕνα κεράκι λοιπὸν κ᾽ ἐσύ.

⃝ Φῶς στὴν οἰκογένεια μὲ τὴν ἀνατροφή. Εἶ­σαι πατέρας; Νὰ μὴν ἀκούγεται ἀπὸ τὸ στόμα σου ἄσχημος λόγος, αἰσχρὰ λέξις, καμμία βλα­σφημία. Εἶσαι μάνα; Ὁ ἱερὸς Χρυσόστομος λέει· Δὲν θὰ σὲ ὀνομάσω μάνα ἐπειδὴ γέννησες, γιατὶ καὶ τὰ ζῷα καὶ τὰ θηρία γεννοῦν – αὐτὸ εἶνε φαινόμενο φυσικὸ ποὺ νομοθέτησε ὁ Θεός. Ὄχι λοιπὸν ἡ γέννησι ἀλλὰ ἡ ἀνατροφὴ θὰ σὲ ἀναδείξῃ μητέρα. Ἔτσι οἱ γονεῖς θὰ γίνετε φῶς ποὺ θὰ λάμπῃ στὸ σπίτι.

⃝ Φῶς ἔπειτα στὸ σχολεῖο μὲ τὴν ἀγωγή. Εἶ­σαι δάσκαλος, εἶσαι καθηγητής; Πέρα ἀπὸ τὸ μυαλὸ καὶ τὶς γνώσεις καλλιεργῆστε στοὺς μαθητάς σας τὴν καρδιὰ καὶ τὸ φρόνημα. Ἔ­χε­τε βέβαια σήμερα ν᾽ ἀντιμετωπίσετε ἕνα ἄλλο κλίμα. Ἐλάχιστοι ἀπὸ τοὺς συναδέλφους σας ἐκκλησιάζονται. Ποῦ εἶναι τὰ παλιὰ τὰ χρόνια τὰ ἀλησμόνητα, ποὺ τέτοιες ἅγιες μέρες ἑωρ­τάζοντο μεγαλοπρεπῶς! Τώρα, ὅταν ἡ ἑορτὴ πέσῃ Σάββατο ἢ Κυριακή, ζητοῦν νὰ ἑορτά­ζε­ται τὴν Παρασκευή, νὰ μὴ χάσουν τὴν ἀργία. Ἄνθρωποι ἐν πολλοῖς ἀστοιχείωτοι ―ποὺ ἂν ζοῦσε ὁ Ἐλευθέριος Βενιζέλος θὰ ὥ­ριζε ἐπιτροπὴ νὰ τοὺς περάσῃ ἀπὸ ἐξέτασι― ἔχουν τὴν ἀξίωσι νὰ ἀλλάξουν καὶ τὴν ἡμέρα ἑορτῆς τῆς Ἐκκλησίας. Σεῖς ὅμως προσπαθῆστε, καὶ ὁ Θεὸς θὰ εἶναι βοηθός σας.

⃝ Φῶς λοιπὸν ὁ δάσκαλος ἢ καθηγητής, ἀλλὰ φῶς καὶ ὁ μαθητὴς ἢ φοιτητὴς μὲ τὸ παράδει­γμά του. Ἕνα παιδὶ ἢ ἕ­νας νέος ποὺ πιστεύει στὸ Χριστό, εἴτε μαθη­τὴς γυμνασίου – λυκείου εἴτε φοιτη­τὴς πανεπιστημίου, εἶναι φῶς μέσα σ᾽ αὐ­τὸ τὸν κό­σμο. Στὴ Γαλλία κυκλοφόρησε ἕνα βιβλίο (μεταφράστηκε καὶ στὰ ἑλληνικά) μὲ τίτλο «Τὸ φῶς τοῦ βουνοῦ». Διηγεῖται τὴ ζωὴ ἑνὸς μαθητοῦ ποὺ πίστευε στὸ Χριστό, ἐνῷ ὁ δάσκαλός του, οἱ καθηγηταὶ καὶ οἱ συμμα­θη­ταί του δὲν πί­στευαν καὶ τὸν κορόιδευαν – ὅ­πως ἐδῶ ὅποιο παιδὶ στὸ σχολεῖο τολμᾷ νὰ πῇ τὸ ὄνομα τοῦ Χριστοῦ τὸ φωνάζουν «πα­πᾶ»· ἀλλ᾽ αὐτὸς μὲ τὴν ὑπέροχη στάσι του κα­τώρ­θωσε νὰ ἑλ­κύσῃ ὅλο τὸ περιβάλλον του. Ἐκεῖ βλέπεις τί μπορεῖ νὰ κάνῃ ἕνα παιδί.

⃝ Ἀλλὰ φῶς καὶ στὸ στρατὸ μὲ τὴν ἄσκησι καὶ ἐκπαίδευσι. Εἶσαι ὁπλίτης ἢ ἀξιωματικός; Ὁ Πλαστήρας στὴ Μικρὰ Ἀσία δὲν ἐπέτρεπε σὲ κανέναν στὸ σύνταγμά του νὰ βλαστημήσῃ. Τὸ ἴδιο ὁ ναύαρχος Παῦλος Κουντουριώτης στὸ θωρηκτὸ «Ἀβέρωφ». Τὸ ἴδιο καὶ ὁ Κολοκοτρώνης στὰ παλληκάρια του. Αὐτοὶ εἶνε πρότυπα γιὰ κάθε Ἕλληνα στρατιωτικό.

* * *

Φῶς, ἀγαπητοί μου, ἦταν ἡ πατρίδα μας καὶ φῶς πρέπει νὰ μείνῃ πάντοτε. Χώρα τοῦ ἀνεσπέρου φωτός, τὸ ὁποῖο νὰ ἀκτινοβολῇ σὲ ὅ­λο τὸν κόσμο. Καὶ σήμερα, ποὺ ἑορτάζουμε τὴν ἑορτὴ τῶν Τριῶν Ἱεραρχῶν, ἂς εὐχηθοῦ­με ὅλοι νὰ λάβουμε μιὰ ἀκτῖνα ἀπὸ τὸ ἄδυτο φῶς ποὺ λέγεται Ἰησοῦς Χριστὸς ὁ Ναζωραῖ­ος· ὅν, παῖδες Ἑλλήνων, ὑμνεῖτε καὶ ὑπερυψοῦτε εἰς πάντας τοὺς αἰῶνας· ἀμήν.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Oμιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνς π. Αυγουστίνου Καντιώτου στον ιερό ναὸ του Ἁγίου Παντελεήμονος Φλωρίνης 30-1-1994 ἡμέρα Κυριακή)

ΜΕΤΑΦΡΑΣΜΕΝΟ ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ ΑΠΟ monahul Leontie

**********************************************************************************

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA,

Omilie la pericopa evanghelică a celor Trei Ierarhi:

SĂ FIM LUMINĂ!

“Voi sunteţi lumina lumii”  (Matei 5,14)
Astăzi, iubiţii mei, este pomenirea celor trei mari Dascăli ai Bisericii noastre Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. Nu vom vorbi despre viaţa şi lucrarea lor. Vom arunca doar o privire asupra începutului pericopei ce a fost rânduită ca citire evanghelică a sărbătorii de astăzi. Este un fragment din Predica de pe Munte. Zice acolo Domnul către ucenicii Săi, nu doar spre cei doisprezece, ci şi către  credincioşii din toate veacurile: ’’Voi sunteţi lumina lumii ’’ (Matei 5, 14).
Vorbim despre lumină, care este una din cele mai frumoase zidiri ale lui Dumnezeu.

***

Lumina, iubiţii mei, este de două feluri: materială şi spirituală.
Lumina materială. Cauză şi centru al ei este soarele, acest corp ceresc uimitor. Astronomii cercetează, dar nu pot să afle compoziţia lui cea mai profundă. Cu ce arde? Cu lemne, cu petrol, cu benzină, cu energie nucleară? Nu se ştie. Apare ca o minge, cum sunt cele cu care se joacă copiii, dar specialiştii spun că este de un milion trei sute de ori mai mare decât Pământul, iar temperatura lui ajunge la mii de grade. Lumina lui ajunge la noi, străbătând o distanţă uluitoare, care este stabilită cu exactitate. Dacă ar veni prea aproape, pământul s-ar transforma în cenuşă; dacă, iarăşi, s-ar îndepărta, atunci s-ar transforma în întregime într-un gheţar. Soarele se menţine într-o poziţie regulată ca distanţă. Şi cel mai important  este ceea ce spune Domnul în Evanghelie: oferă lumina şi căldura lui în dar – poftim – şi tuturor, fără deosebire! (vezi Matei 5, 45).
Şi noi, nemulţumitori, nu-I spunem lui Dumnezeu un “mulţumesc’’. De aceea, în biserică, vedeţi că înainte de dumnezeiasca Liturghie este Doxologia. Ce zicem acolo? ’’Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina!’’; Slavă Ţie, Doamne, Care ai făcut lumina. Dacă Dumnezeu ar vrea să stingă soarele, vai de noi! Şi poate să o facă. Cu câtă uşurinţă stingi becul la tine acasă, tot aşa El poate să stingă soarele. Şi l-a stins odată timp de trei ore întregi. Când? În Marea Vineri, când a fost răstignit Hristos. Atunci, “de la ceasul al şaselea întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea’’ (Matei 27, 45). Aşadar, soarele se oferă gratuity, pe când D.E.I. a noastră, celui care nu are bani îi taie curentul. Imaginează-ţi ce-ar trebui să dăm, dacă ar trebui să plătim şi pentru soare! Dar în afară de lumina materială, există şi lumina spirituală. Lumina spirituală este Domnul nostru Iisus Hristos .’’Eu sunt Lumina lumii’’, a zis El însuşi (Ioan 8, 12).
Lumina este Hristos, Soare duhovnicesc. La Naşterea Domnului am cântat, că magii ’’de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii’’ (Tropar). Cu o diferenţă: Acest soare – cum zice ştiinţa, într-o zi se va stinge, îşi va da cea din urmă strălucire, dar Hristos nu se va stinge niciodată, lumina Lui este nemuritoare.
Hristos este lumină prin învăţătura Lui.
O învăţătură incontestabilă, cum zice şi Evanghelia astăzi (vezi Matei 5, 18). Învăţăturile lui Platon, Aristotel şi ale altora sunt licurici în faţa luminii învăţăturii lui Hristos. ’’Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece ’’(Matei 24, 35).
A venit la Mitropolie un tânăr modern şi cerea permisiunea de căsătorie. Îi zic:
– Tu, cu convingerile pe care le ai, faci ’’căsătorie’’ civilă, ca să poţi să iei femei câte vrei.
– Ei, acum, zice, toate se schimbă.
– Ce-ai spus? Zic: Există şi câteva lucruri care nu se schimbă. Soarele, de pildă, nu se schimbă; va lumina până la sfârşitul lumii. Aşa şi sfânta noastră credinţă: va continua să lumineze cu lumina lui Hristos ’’pe tot omul care vine în lume’’(Rugăciunea Ceasului Întâi).
Aşadar, Hristos este lumină prin învăţătura Sa, dar este lumină şi prin minunile Sale. Când vei număra stelele cerului, atunci vei putea să numeri şi minunile pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşit Domnul. Acestea demonstrează că este El este viu şi că împărăţeşte în veci.
Însă înainte de toate Hristosul nostru este lumină prin sfânta Lui vieţuire. Soarele are pete – aşa cum spun astronomii; dar Hristos este nepătat. Este singurul om care a trăit pe planeta noastră şi a spus: ’’Cine dintre voi mă vădeşte de păcat? ’’(Ioan 8, 46). Nimeni. Şi până şi Iuda care L-a vândut, a conştientizat păcatul său şi a mărturisit: ’’Am păcătuit vânzând sânge nevinovat’’( Matei 27, 4).
În sfârşit, şi după Înălţarea Sa, Hristos continuă să fie soare prin Biserica Sa, care luminează popoarele. „Cer mult luminos” se numeşte Biserica (Condac, 13 septembrie) şi de aceea, în unele biserici pe boltă se zugrăvesc stele. Biserica este un cer duhovnicesc, având ca lumini pe Sfinţii ei. Preasfânta (Fecioară Maria) este luna cea frumoasă, stele sunt Cuvioşii şi Martirii, dar în mod deosebit Părinţii – ca cei Trei Ierarhi sărbătoriţi azi – numindu-se “stele multluminoase ale tăriei celei înţelegătoare” ( Slava… Sfinţilor Părinţi).

***

Noi, iubiţii mei, oare ce suntem? Cuvântul lui Hristos este valabil şi pentru noi: ’’Voi sunteţi lumina lumii’’, ne spune. Adică trebuie şi noi să devenim lumină. Noi nu suntem nici stele, nici luni – desigur – nici sori, cu siguranţă. Deci, fratele meu: Nu poţi să fii o mare lumină? Fă atunci altceva. Un proverb chinezesc zice: ’’În loc să judeci întunericul, aprinde o lumânărică’’. Până şi o lumânărică este folositoare. Se istorisesc întâmplări, în care într-un întuneric groaznic, o lumânărică a mântuit oameni de la naufragii şi alte situaţii tragice. Fii şi tu o lumânărică!
Lumină în familie prin creştere. Eşti tată? Să nu se audă din gura ta cuvânt ruşinos, vorbă ruşinoasă, nicio înjurătură. Eşti mamă? Sfântul Ioan Gură de Aur zice: Nu te voi numi mamă, pentru că ai născut, pentru că şi animalele şi fiarele nasc. Acesta este un fenomen natural pe care l-a legiuit Dumnezeu. Aşadar, nu naşterea,  ci educaţia te va arăta mamă. În felul acesta voi, părinţii, veţi deveni lumină care va lumina în casă.
Apoi, Lumină în şcoală prin educaţie. Eşti învăţător, eşti profesor? Pe lângă minte şi cunoştinţe cultivaţi-le elevilor voştri inima şi cugetarea. Desigur, astăzi aveţi de înfruntat un alt climat. Foarte puţini dintre confraţii voştri vin la biserică. Unde sunt memorabilele vremuri de demult, în care astfel de sfinte zile se sărbătoreau cu mare cuviinţă?! Acum, când sărbătoarea cade sâmbăta sau duminica, cer să se sărbătorească vineri, să nu piardă „arghia”, adică ziua liberă, nelucrarea. Oameni – în mare măsură ignoranţi,  că dacă ar trăi Elefterie Venizelos, ar fi numit o comisie pentru a-i examina – au pretenţia să schimbe şi ziua de sărbătoare a Bisericii. Voi însă încercaţi, iar Dumnezeu vă va ajuta.
Aşadar, Lumină învăţătorul sau profesorul, dar lumină şi elevul sau studentul prin exemplul său. Un copil sau un tânăr care crede în Hristos, fie elev de gimnaziu-liceu, fie student la Universitate, este lumină în această lume. În Franţa a circulat o carte (a fost tradusă şi în greceşte) cu titlul ’’Lumina muntelui’’, în care se istoriseşte viaţa unui elev care a crezut în Hristos; însă învăţătorul, profesorii şi colegii lui nu credeau şi-şi băteau joc de el – ca şi aici orice copil îndrăzneşte să rostească numele lui Hristos la şcoală îl strigă  „popa’’; dar acesta, prin minunata sa purtare, a reuşit să atragă întreg anturajul său. Acolo poţi să vezi ce poate face un copil.
Dar lumină şi în armată prin antrenament şi educaţie
Eşti soldat sau ofiţer? Plastiras, în Asia Mică, nu îngăduia nimănui prin Constituţia lui să blasfemieze. La fel, amiralul Pavlos Kunturiotis pe cuirasatul ’’Averof’’. La fel şi Kolokotronis voinicilor săi. Ei sunt modelele pentru fiecare soldat elin.

***

Iubiţii mei, lumină a fost patria noastră şi lumină trebuie să rămână pururea. Ţară a luminii neînserate, care va străluci în întreaga lume. Iar astăzi, când prăznuim sărbătoarea celor Trei Ierarhi, să ne rugăm ca toţi să primim o rază din Lumina cea neînserată care se numeşte Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, P. Augustinos Kantiotis în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon, Florina, 30.01.1994, zi de duminică)

(traducere din elină: monahul Leontie)

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR – REFORMATORUL

Astăzi, iubiţii mei, este sărbătorit corifeul sfinţilor predicatori din toate veacurile. Este sărbătorit Sfântul Ioan Gură de Aur.

Multe sunt laturile din care poate fi cercetată viaţa şi propovăduirea acestuia. Una din aceste laturi o voi expune iubirii voastre. Şi aceasta este: Ioan Gură de Aur – reformatorul.

***

Sfântul Ioan Gură de Aur îşi dorea o societate ideală. O societate în care să predomine cu desăvârşire voinţa Părintelui ceresc, o societate – împărăţie a lui Hristos. Nu a spus cum auzi azi: o, frate, cu mine se va schimba lumea? El credea că până şi un singur om, când are în el foc, poate să contribuie la îndreptarea societăţii. Şi se lupta inflexibil.

Arma lui era cuvântul lui Dumnezeu, sabia Duhului. Stabilise diagnosticul şi a început terapia. Nu de la frunze şi de la ramuri. A descoperit rădăcinile şi s-a aplecat asupra lor. Şi care sunt rădăcinile societăţii?

Prima este FAMILIA. De acolo a început Gură-de-Aur. Credea că Nunta este o taină, că ceea ce uneşte pe bărbat şi femeie nu sunt cuvintele goale, frumuseţea trupească, banul, ci virtutea.

Cei mai mulţi tineri caută să-şi găsească mirese bogate. Zice: Nu „cu obiceiuri bune”, ci „cu venituri bune”. El era împotriva zestrei, împotriva vânătorilor de zestre, împotriva acelor obiceiuri care transformă Taina Nunţii într-un act comercial. Era chiar şi împotriva logodnei îndelungate. Te-ai hotărât, zice, să o căsătoreşti pe fata ta? Grabnică Nuntă! Logodnele care ţin luni şi ani nu sunt bune. Desele schimbări sunt ale diavolului.

Şi-a îndreptat atenţia şi spre educarea copiilor. Nu te voi numi mamă, zice, pentru că naşti. Nasc şi animalele. Te voi numi mamă, dacă pe cel care l-ai născut, îl faci înger, dacă pe copilul tău îl înveţi să facă semnul crucii şi primul cuvânt pe care îl va spune este Dumnezeu.

Şi altceva. În casă pot să lipsească multe. Ceea ce nu trebuie să lipsească din nicio casă, zice, este Evanghelia. Nu doar îmbrăcată în aur şi cu icoane; ci în fiecare seară să deschideţi şi să citiţi o pagină şi să încercaţi să le puneţi în practică. Unde se citeşte şi se trăieşte Evanghelia, acolo diavolul nu poate să reziste.

Însă nu ajunge să încerce doar mama şi tata. Trebuie să ajute şi SOCIETATEA. Dar societatea este stricată. Şi cea mai sensibilă parte a societăţii sunt copiii. La două lucruri luaţi aminte la copii: urechiuşele şi ochişorii lor. În timpul Sfântului Ioan Gură de Aur existau teatre. Acolo, femeiuşti păcătoase dansau imoral. Predicile le făcea împotriva teatrelor şi a dansurilor! Va rămâne istoric acel cuvânt care zice: „Unde este dansul, acolo este diavolul”.

O altă plagă a societăţii era lăcomia şi iubirea de arginţi. Aceasta, precum zice Pavel, este „rădăcina tuturor relelor” (I Timotei 6, 10). Cât s-a luptat Gură-de-Aur! Bogaţii aveau de aur până şi vasele de noapte. Când a aflat asta, a vorbit aspru. A prevestit că va fi cutremur în Antiohia. Şi, într-adevăr, a fost. În încercarea lui de a dezrădăcina iubirea de argint, spune undeva: Ştiţi când o să înceteze răul în lume? Când toţi vom înceta să spunem blestematul cuvânt: „Acesta este al meu, acesta este al tău”. Toate de obşte!

S-a întors spre STAT. A intrat în conflict. De aici începe drama lui. Gândea că suveranul trebuie să fie păzitorul Dreptului şi al Credinţei Ortodoxe. Cu aceste două greutăţi cântărea pe nobili. Cântarul lui era drept şi a dovedit lucrul acesta. Spune undeva: Dacă stăpânul nu este păzitor al dreptăţii, atunci este mai rău decât un tâlhar; pentru că tâlharul face un rău mic, pe când acesta care are autoritate face un mare rău.

În Antiohia a mijlocit pentru cei neputincioşi. Pe străzi erau statui care reprezentau pe împărat şi pe împărăteasă. Într-o zi poporul s-a răsculat. Nu mai putea să suporte impozitele. Au spart toate statuile împăratului. Atunci, (împăratul) Teodosie a dat ordin să fie asediată cetatea?. Au prins aproape o mie de sărăcuţi şi i-au aruncat în beciuri. Jale şi plâns. Plângeau mame, femei, toţi. Era gata să-i execute. A stat însă în faţă Ioan Gură de Aur cu monahii lui şi a spus: Veţi călca peste noi, dar nu vă vom lăsa să-i executaţi pe sărmani; executaţi-ne pe noi… Şi a cerut un dar: să amâne pentru o lună executarea. Într-o lună, a mişcat cerul şi pământul şi i-a salvat. Atunci s-a urcat în amvon şi a ţinut 21 de predici, câte una în fiecare seară. Mângâia şi însufleţea în groaznica încercare.

Alt caz în care a venit în conflict cu stăpânirea a avut loc în Constantinopol, când a mustrat necredinţa celor puternici. Împărăteasă era atunci Eudoxia. Într-o duminică, Gură-de-Aur se ducea la biserică. Când s-a apropiat de biserică, a auzit tobe. Dis-de-dimineaţă se adunaseră toţi, demnitari, general, consul. Ce făceau? Făceau descoperirea unui bust. Făcuseră o statuie de aur Eudoxiei ca să o flateze. Cum să facă Liturghie Gură-de-Aur?! Era imposibil. S-a suit deci în amvon şi a mustrat cu multă asprime.

S-a interesat de toate aceste chestiuni. Dar mult mai mult, Gură-de-Aur s-a interesat de renaşterea BISERICII, care atunci era într-o stare jalnică. Relele clerului din Constantinopol erau două: iubirea de arginţi şi imoralitatea. Împotriva acestora a dat o mare luptă.

Gură-de-Aur voia ca păstorii să intre în staulul Bisericii pe uşă. Iar uşa este una: „cu alegerea clerului şi a poporului”. În acest fel a fost ales Sfântul Nicolae, Marele Atanasie, Sfântul Spiridon şi Sfântul Ioan Gură de Aur.

Azi, episcopul îl alege pe diacon, pe preot, pe episcopi, pe egumeni. Poporul nu ştie. Noi credem într-un principiu: păstorii sunt din popor, prin popor şi pentru popor. Şi eu mă voi lupta până la cea din urmă a mea suflare şi se va bucura sufletul meu când voi vedea o Biserică vie şi liberă.

***

Iubiţii mei! Este lege: acţiunea provoacă reacţiunea. Dacă nu incomodezi pe nimeni, eşti bun. Dar Evanghelia spune: „Vai vouă, când vă vor grăi toţi oamenii de bine” (Luca 6, 26). Şi acţiunea Sfântului Ioan Gură de Aur a provocat reacţiunea sau împotrivirea. Cine s-a împotrivit?

Mai întâi de toţi cei care voiau teatre şi dansuri. În al doilea rând, bogaţii, pentru că predicile lui pentru ei erau înfricoşătoare. În al treilea rând, femeile care iubeau luxul. În al patrulea, clericii necinstiţi. În al cincilea, femeile de la curtea imperială. În al şaselea, cei puternici ai zilei, împăratul Arcadie, împărăteasa Eudoxia. Însă nu v-am spus nimic. Pe toţi aceştia avea să-i biruiască. Dar nu a căzut pentru că s-a războit cu ei. A căzut, deoarece s-a războit cu episcopii! O spune el însuşi: „De nimeni nu m-am temut ca de episcopi, în afară de puţini!”

Astfel, l-au prins, l-au dus în cealaltă parte a Asiei, l-au mânat pe jos dincolo de Sangario, a ajuns în Kukus în Armenia. Acolo au dat o altă poruncă – să meargă spre Comana. Era foarte istovit. Era ajunul Înălţării Sfintei Cruci. Nu mai putea să păşească. A căzut ca un măr copt. L-au dus într-o bisericuţă a Sfântului Vasilisc. Noaptea, când a adormit, l-a văzut în vedenie pe Sfântul Vasilisc, spunându-i: „Frate Ioane, curaj; mâine vei fi cu noi”. S-a făcut dimineaţă. Era 14 septembrie. S-a ridicat. Tot ce avea a împărţit săracilor. Şi-a făcut semnul crucii. Şi apoi, acest sfânt episcop, privighetoarea Bisericii, nemuritorul ierarh a închis ochii acolo. Ultimele lui cuvinte au fost: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Şi cu aceste cuvinte, sfântul său suflet a zburat la cele cereşti, pentru a fi acolo ierarh „cuvios, fără răutate, neprihănit” (Evrei 7, 26), mijlocind pentru noi. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Kozani, 13.11.1960)

(traducere din elină: monahul Leontie)

CEI TREI IERARHI

MODEL DE LUPTĂTORI

Biserica noastră Ortodoxă este ca o grădină. În ea se găsesc flori cu bună-mireasmă nemuritoare. Flori duhovniceşti sunt şi cei Trei Ierarhi, pe care îi sărbătorim astăzi – Sfinţii Vasile, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.
Astăzi îi vom privi pe aceşti sfinţi ca luptători. Pentru că viaţa aceasta este o luptă şi un război. Cei Trei Ierarhi au fost modele de luptători.

***

Şi epoca lor a fost marcată de defecte, răutăţi, patimi, crime, scandaluri, rătăciri, erezii…, dar ei n-au fost atraşi. S-au împotrivit. S-au războit. În felul acesta au devenit modele ale luptătorilor taberei creştine.
Marele Vasilie s-a născut în Cezareea Capadociei. A fost foarte bine pregătit intelectual. Douăzeci de ani a studiat la Atena. Acolo l-a întâlnit pe prietenul său nepreţuit Grigorie, iar prietenia aceasta i-a ocrotit de stricăciunea cetăţii. În Atena erau adunaţi toţi copiii bogaţi; părinţii le trimiteau bani, iar ei îi cheltuiau. Acolo existau şi femei stricate. Dar cei doi prieteni au rămas ca nişte crini în mijlocul spinilor.
Din Atena, Vasilie s-a întors în Cezareea. Atunci domina arianismul. Împăratul l-a trimis pe Modest să-i constrângă pe episcopi să semneze. Toţi au semnat declaraţia că sunt arieni. A ajuns şi în Cezareea. – Ce vrei?, îl întreabă Marele Vasilie. – O semnătură. – Nu se poate. Împăratul meu îmi interzice să semnez aşa ceva. – Nu te temi de împărat? – Ce-o să-mi facă? – Îţi va confisca averea sau te va trimite în exil sau la moarte! Marele Vasilie a răspuns: – Şi altceva mai rău mai ai? Confiscarea averii? Nu am decât o rasă şi câteva cărţi. Exil? „Al Domnului e pământul şi plinirea lui” (Psalmul 23, 1); oriunde aş merge, exilat sunt. Moarte? Pentru mine moartea este o binefacere. Nu cedez… A auzit Modest şi s-a mirat.
Împotrivire în Atena ca student, împotrivire şi în Cezareea ca episcop în faţa lui Modest şi a împăratului.
Grigorie Teologul. Şi duhul împotrivirii acestuia îl vedem în Atena. Nu l-a influenţat mediul rău. Coleg l-a avut pe Iulian Paravatul, împăratul idolatru de mai târziu. Nu a fost amăgit de el. S-a războit împotriva ideilor lui Iulian.
Apoi, s-a dus în satul său, în Arianz, unde a devenit cleric şi apoi episcop. L-au chemat la Constantinopol când domina arianismul. Arienii ocupaseră toate bisericile în afară de una foarte mică – Sfânta Anastasia. Acolo, Sfântul Grigorie a rostit faimoasele lui Cuvinte teologice despre Sfânta Treime şi de acolo a primit numele de Teologul. La început nu-i dădeau importanţă, dar apoi a început să zguduie întreaga cetate prin predicile lui. Arienii turbau împotriva lui. Şi în ziua de Paşti au intrat cu ciomege şi pietre şi au început să lovească cu pietre pe cei din biserică. A fost rănit şi Grigorie. Aproape pe jumătate mort a scăpat din acea dramă pentru credinţa ortodoxă.
S-a luptat împotriva lui Iulian, s-a luptat împotriva arienilor, s-a luptat împotriva ereziilor timpului său.
Dar să venim la Ioan Gură de Aur.
Ioan Gură de Aur. Întreaga lui viaţă este o luptă. În scrierile şi în omiliile lui foloseşte cuvintele luptă, război, arme, nevoinţă, întrecere. Zice undeva: Vin din luptă! Şi când îl aude cineva crede că este în război. Da, în război duhovnicesc împotriva ereticilor. S-a luptat Gură de Aur. S-a luptat împotriva celebrărilor şi distracţiilor idolatre, a teatrelor, a hipodromurilor, a dansurilor desfrânate, a bogaţilor nemilostivi şi a luxului. S-a luptat împotriva lui Eutropiu. Cine era Eutropiu? Era favoritul împărătesei Eudoxia. Doar ce ajunsese prim-ministru, că şi începu jafurile. Nu ocolea nici căsuţa văduvei şi a orfanului. Striga la el Gură de Aur. Drumul pe care ai apucat este  dezastruos!… El  nu lua în seamă nimic. O sfântă legiuire de la Marele Constantin definea azilul bisericilor: adică celui care era urmărit, dar apuca să intre într-o biserică, nu se putea să-i mai faci vreun rău. Eutropiu avea duşmani şi îi urmărea, dar aceştia fugeau în biserică. S-a dus atunci la Ioan Gură de Aur şi îi zice: – Vei desfiinţa azilul bisericilor (pentru a avea dreptul să intre înăuntru şi ca un uliu să răpească găinile. – Asta nu se poate, răspunde Ioan. –  Te voi exila. – Fă ce vrei; azilul nu se desfiinţează… Într-o zi deci, pe când Gură de Aur propovăduia, a auzit un mare zgomot de mulţime. La un moment dat cineva, transpirat şi ticăloşit, intră alergând în biserică şi îmbrăţişează coloanele. Cine era? Eutropie! Cel care voia să desfiinţeze azilul acum era urmărit, îl degradaseră din funcţie şi pentru a primi salvare a alergat la biserică. De afară strigau: Să ni-l predai, ne-a distrus!… Atunci s-a urcat Gură de Aur în amvon şi a rostit faimosul cuvânt către Eutropiu, cel în care zice: „Deşertăciunea deşertăciunilor… (Ecclesiastul 1, 2). Veniţi să vedeţi ce era în urmă cu o oră şi ce este acum…”. Nu li l-a predat.
S-a luptat cu Eutropiu, dar s-a luptat şi cu împărăteasa Eudoxia. Lumeşte se pare că a învins împărăteasa, dar înaintea lui Dumnezeu a învins Gură de Aur. Ce s-a întâmplat? Respectabilii domni o linguşeau pe împărăteasă pentru frumuseţea ei. I-au confecţionat o statuie, au aşezat-o în afara bisericii şi au hotărât o zi pentru ceremonie. Gură de Aur s-a răsculat. Când s-a aflat lucrul acesta la palat, s-a făcut mare tulburare şi a început marea luptă la care unelte au fost şi unii episcopi nevrednici. L-au exilat departe în Armenia. În sfârşit, chinuit, epuizat, îndurerat, prigonit, şi-a făcut semnul crucii şi a spus: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Astfel şi-a încredinţat sfântul său suflet, în ziua Înălţării Cinstitei Cruci. A căzut sus la datorie.

***

Nu ne-a adus Dumnezeu aici, pe pământ, ca să trăim câţiva ani şi să facem chefurile diavolului, ale trupului şi ale dorinţelor noastre. Ne-a adus pentru ca să facem voia Părintelui ceresc. În rugăciunea noastră zicem: „Facă-se voia Ta…” (Matei 6, 10); nu voia lui A, B, C, ci voia lui Dumnezeu. Normal, atunci când apare situaţia în care voia oamenilor este potrivnică voii lui Dumnezeu, noi să alegem fără discuţie voia lui Dumnezeu. Vreţi exemple?
Este taină nunta. Femeia trebuie să se supună bărbatului, dar până la un punct. Dacă bărbatul cere lucruri contrare voii evidente a lui Dumnezeu, atunci femeia ce va alege? Va prefera iubirea bărbatului? Atunci a încetat să fie creştină. Va prefera iubirea lui Dumnezeu? Atunci mii de cununi îi împletesc îngerii. Să spună bărbatului: te-am luat ca să te am tovarăş aici în această viaţă şi în cealaltă; nu te-am luat să mă duci în iad… Iarăşi, dacă bărbatul are femeie cu pretenţii cu totul anticreştine, nu trebuie să cedeze poftelor ei. Trebuie să se împotrivească.
Eşti copil? Ascultare faţă de părinţi. Dacă însă părinţii tăi îţi impun lucruri contrare legii lui Dumnezeu, atunci să nu-i asculţi. Eşti soldat? Ascultare faţă de general. A hulit însă înaintea ta cele dumnezeieşti? Să te împotriveşti. Eşti funcţionar? Ascultare faţă de şeful tău. Însă te vei împotrivi întâistătătorului tău, dacă va cere lucruri contrare legii lui Dumnezeu.
Închei cu un exemplu. Peştii morţi sunt luaţi de curent, dar cei vii merg contra curentului. Iubiţii mei, noi ce suntem? Creştini morţi sau vii? Dacă suntem morţi, ne va târî în abis curentul păcatului. Dacă însă suntem vii, atunci vom merge contra tuturor curentelor. Împotrivire la curentele epocii, iar cei Trei Ierarhi, modelele de luptători, să ne binecuvânteze în această luptă. Amin.

+ Episcopul Augustin
(Omilia Mitropolitului de Florina în Sala „Trei Ierarhi”, Atena,  31.01.1960)

(traducere din elină: monahul Leontie)

PREDICĂ LA ANUL NOU
A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA:

TIMPUL ŞI VEŞNICIA

(Ο ΧΡΟΝΟΣ ΚΑΙ Η ΑΙΩΝΙΟΤΗΤΑ)

Un nou an răsare la orizontul umanităţii. Ce este un an în comparaţie cu anul care a trecut şi cu anii care vor trece? Este o picătură din ocean.
Un scriitor înţelept, ca să creeze o idee despre timp în comparaţie cu veşnicia, a plăsmuit următoarea imagine. Imaginaţi-vă, zice, un ocean infinit şi deasupra apelor lui zburând o pasăre. Pasărea, după ce descrie cercuri, coboară, ia în pliscul ei o picătură din suprafaţa oceanului, iar apoi fuge şi dispare. După ce trec o mie de ani, pasărea apare din nou, pentru a lua iarăşi doar o picătură din ocean. Imaginaţi-vă, aşadar, realizându-se aceasta continuu; adică, o singură dată la o mie de ani pasărea să ia câte o picătură. Vă întreb: Câte mii – ce zic? -, câte milioane – ce zic? -, câte zeci de milioane de ani, ce ameţitor număr de ani va trebui să treacă până când pasărea va lua până şi ultima picătură din ocean? Pare imposibil lucrul acesta? Nu, nu este. Dacă îi veţi întreba pe matematicieni, vă vor spune că, dacă oceanul rămâne stabil şi nu mai este alimentat cu noi ape (din ploaie, torente, fluvii), cu siguranţă că va veni o clipă, în care pasărea va lua şi ultima picătură a lui. Deci numai oceanul poate fi epuizat, veşnicia însă nu se sfârşeşte niciodată. O, veşnicie!

***

Dimpotrivă, timpul se sfârşeşte, oricât ar părea ca un ocean infinit. Ce perioadă a trecut de la crearea lumii? Pentru că este ştiinţific demonstrat, că odată lumea nu a existat. Nu există nici un om de ştiinţă care să se îndoiască de asta. Materia nu este veşnică. Cândva a apărut, cândva au apărut stelele, cândva a apărut omul, cândva a apărut toată această preafrumoasă lume.
Aşadar, de când a fost creată lumea până astăzi câţi ani au trecut? După Sfânta Scriptură au trecut aproximativ 7500 de ani (5500 până la naşterea lui Hristos + 2000 până astăzi). Hristos prin naşterea Sa împarte timpul în „înainte de Hristos” şi „după Hristos”.
Din timpul în care Hristos a venit până astăzi au trecut aproape 2000 de ani. Şi oare câţi să lipsească până la sfârşitul lumii? V-aţi gândit la asta? Poate că şi în seara asta va veni sfârşitul lumii! Cum? Necunoscut este ceasul lui Dumnezeu. Dar chiar şi ştiinţa demonică a omului ameninţă să aducă sfârşitul. Dacă aceste bombe pe care le-au adunat atât americanii, ca şi alţii, ar exploda toate împreună în acelaşi timp, doar Dumnezeu ştie ce s-ar putea întâmpla. Dar şi altfel lumea este în pericol. De ce? Pentru că pământul, după cum ştim, în cele mai dinăuntru ale lui are un vulcan. Dacă acest vulcan ar erupe, ce va rămâne din pământ? Adio şi cu Partenoanele, şi cu Megarele… Toate civilizaţiile şi culturile dispar.
Aşadar când va veni sfârşitul lumii? Nu se ştie. Un singur lucru este neîndoielnic: că va veni fără doar şi poate. Acest lucru – iarăşi, din punct de vedere ştiinţific –  este demonstrabil. Pentru că toate au un început şi un sfârşit. Prin urmare, odată va veni şi sfârşitul lumii. „Cum?” Potrivit Scripturii este clar, potrivit ştiinţei este îndoielnic. În orice caz, sfârşitul va veni. Şi va începe atunci o nouă perioadă, veşnicia. Prima perioadă este înainte de Hristos. A doua perioadă este după Hristos. Şi apoi, potrivit Scripturii, „aşteptăm ceruri noi şi pământ nou după făgăduinţa Lui” (II Petru 3, 13).

***

Atunci, iubiţii mei, veşnicia se va împărţi în două mari stări. Una se numeşte munca cea veşnică, iar alta paradis, viaţă veşnică.
– Ba, zice basme, va spune cineva.
Însă asta nu este basm, ca acelea pe care le-am ascultat la bunici pe vatră lângă foc. Este o realitate.
Fericiţi am fi, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă nu ar fi fost iad; pentru că şi eu sunt păcătos şi mă tem de iad. Însă, tot atât cât este un fapt că există zi şi noapte, şi este un fapt că soarele răsare şi apune, tot aşa este un fapt că veşnicia este o realitate dură. Pentru că, pe de o parte, se desparte în noaptea cea nesfârşită, care se numeşte iadul cel veşnic, iar pe de altă parte în zi strălucită şi luminoasă, care se numeşte viaţă şi fericire veşnică.
Cine ne asigură de aceasta? Cel care niciodată nu a spus minciuni. Toţi mint, unul singur nu; douăzeci de veacuri au trecut şi nimeni niciodată nu L-a dezminţit. Acesta este Domnul nostru Iisus Hristos. El întăreşte lucrul acesta.
Mergeţi acasă, luaţi şi citiţi Evanghelia, care este adevărul suprem.
În 1942, eram în Florina şi aveam un grup de o sută de copii, cărora le predam cuvintele lui Dumnezeu. Ei lucrau cinstit în oraş şi, în timp ce cădeau bombele, strigau: „Trăiască Elada!”. Atunci unul din acei copii, un lustragiu cinstit, a scris pe lădiţa lui propoziţia: „Evanghelia este suprema filozofie a vieţii”. M-am apropiat de el şi-mi spune: Sunt analfabet, dar de vreme ce am prins în mâinile mele Evanghelia şi am citit-o, nu-mi imaginez să existe în lume o altă carte asemănătoare.
Citeşte deci şi tu Evanghelia. Deschide-o pe cea de la Ioan şi citeşte la capitolul 5, versetele de la 25 la 29 şi acolo vei vedea înfricoşătoarele cuvinte ale lui Hristos. Sunt cuvintele pe care le auzim în biserică atunci când are loc înmormântarea unor persoane iubite nouă, dar cine este atent la ele? Acestea se vor auzi şi pentru noi atunci când ne vor înmormânta. Ce zice Hristos acolo? „Amin, amin zic vouă”. Ce înseamnă „Amin, amin”? Este o expresie ebraică. Prin ea Hristos confirmă categoric că „vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (al Fiului lui Dumnezeu), şi vor merge cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândei” (Ioan 5, 28-29).
Aşadar, către cele de acolo păşim, iubiţii mei. După cum izvoarele curg şi cad în mare, astfel şi viaţa fiecăruia dintre noi va cădea în marea largă care se numeşte veşnicie. O confirmă Hristos.
Vrei şi o altă dovadă? Iată, glasul conştiinţei. Când faci binele ce simţi? Bucurie şi veselie, chiar dacă mănânci ceapă şi măsline. Ai raiul în sufletul tău, eşti împărat. Ceea ce te face să simţi bucurie este un ecou al raiului. Iar când faci răul, simţi întristare înăuntrul tău, ai un iad, chiar dacă eşti şi împărat şi autocrator. Citiţi-l şi pe Shakespeare; veţi vedea acolo pe unul care a făcut un rău mare şi în timpul unui banchet exorbitant i-au paralizat mâinile şi i-au căzut furculiţele jos, pentru că umbra crimei îi tulbura viaţa. Adică, faci rău şi simţi înăuntrul tău întristare. Ce este aceasta? Iad. Aşadar de aici, din viaţa de faţă, omul pregustă sau raiul, sau iadul.

***

Către veşnicie păşim, fraţilor. Şi iată, a trecut un an. Salutăm un nou an. Ce ne va aduce? Nu se ştie.
Noi fiind obtuzi, nu ştim dacă vom trăi mâine. Mereu trebuie să aşteptăm plecarea noastră, mai ales noi bătrânii, care am ajuns la apusul vieţii. Dar şi tinerii. Nu cunoaştem „ce ne rezervă clipa de faţă”. Oare la anul, într-o zi asemănătoare, câţi vom fi în viaţă? Oare în noul an ce întâmplări aşteaptă poporul nostru? Ce se va întâmpla în Balcani şi în Mediterana şi în lume?… Şi tu născoceşti vise şi îţi imaginezi o viaţă nesfârşită? Dar veşnicia se apropie, clipa cea mare vine.
Ce să urăm, iubiţii mei? Bogăţie, glorii, onoruri, desfătări, plăceri?…  Nimic sunt toate. „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Ecleziastul 1, 2). Un singur lucru rămâne. Să crezi în Hristos. Nu există un alt nume care poate să ne dea bucurie şi nădejde pe perioada anului acesta; numai numele lui Iisus Hristos, pe Care, prunci lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

+ Episcopul Augustin
(Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina în Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon, Florina, 31.12.1974, la trecerea în noul an, în miez de noapte)

Traducere: monahul Leontie

ÎN CUPTORUL NECAZURILOR

Sfântul Grigorie Teologul

(Aγιος Γρηγόριος ο Θεολόγος)

25 ianuarie

Ne aflăm, iubiţii mei, în prima lună a anului. Această lună, ianuarie, se numeşte „luna Părinţilor”. De ce se numeşte aşa? Pentru că sunt sărbătoriţi mulţi Părinţi. Cine sunt numiţi Părinţi? În limbajul Bisericii noastre Părinţi sunt numiţi acei bărbaţi bisericeşti minunaţi, care prin sfânta lor vieţuire, prin luptele lor împotriva rătăcirii şi a păcatului şi prin scrierile lor înţelepte au contribuit la întărirea Credinţei Ortodoxe pretutindeni în lume.
În luna aceasta se sărbătoreşte pomenirea multor astfel de Părinţi. Pe 1 ianuarie se prăznuieşte Marele Vasilie. Pe 10 ale lunii Grigorie de Nyssa. Pe 17, Antonie cel Mare. Pe 18, Marele Atanasie. Pe 19, Sfântul Marcu al Efesului – Evghenicul, care nu s-a închinat papei. Astăzi, pe 25 ale lunii, sărbătorim pomenirea unui alt mare Părinte al Bisericii, Grigorie Teologul – de Nazianz. Pe 28 sărbătorim pe Efrem Sirul; iar la sfârşitul lunii sărbătorim împreună pe cei trei ierarhi: Marele Vasilie, Grigorie Teologul şi Sfinţitul Gură de Aur. Iată deci, de ce această lună se numeşte luna Părinţilor.
Să-mi permiteţi, iubiţii mei, să vă spun puţine cuvinte despre eroul credinţei noastre a cărui sfântă pomenire o prăznuim astăzi – Grigorie de Nazianz.

***

Patria Sfântului Grigorie este Asia Mică, pământ sfânt. Satul lui – Nazianz. S-a născut din părinţi de viţă nobilă. Mama lui, Sfânta Nonna, era dintre femeile rare. Mama lui avea o mare dorinţă. O astfel de dorinţă nu mai găseşti astăzi. Care era dorinţa ei? Să o învrednicească Dumnezeu să nască un băieţel. Şi băieţelul ei ce să se facă? Să se facă preot, să-l închine lui Dumnezeu! Care mamă mai are astăzi o astfel de dorinţă?! Nonna îl ruga cu lacrimi pe Dumnezeu. Şi Dumnezeu i l-a dăruit pe Grigorie, care s-a născut în 325 d. Hr., anul în care s-a întrunit primul Sinod Ecumenic.
Grigorie de la o mică vârstă a iubit studiul. Tatăl lui l-a trimis la Cezareea, în Alexandria şi în cele din urmă la Atena, centrul ştiinţelor şi al artelor. Acolo a studiat. A avut prieteni pe Marele Vasilie, cu care s-a legat atât de strâns, încât prietenia lor a fost un model de bună-înţelegere (concordie). Erau ca un suflet în două trupuri. Dar nu s-a pregătit doar lumeşte. N-a învăţat doar filozofie, retorică, matematică, astronomie şi celelalte, ca să devină unul din cei mai învăţaţi ai timpul. S-a îngrijit să se educe după Hristos, să devină creştin adevărat. Pentru că o singură şcoală este cea mai înaltă: frica de Dumnezeu. „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Psalm 110, 10; Pilde 1, 7). Grigorie a studiat la şcoala Hristosului nostru. A trecut prin două universităţi.
O universitate este pustia. Da, pustia. Acolo a studiat. În pustie, unde a trăit Ilie Tesviteanul, Ioan Înainte-mergătorul, o mulţime de asceţi şi însuşi Hristos timp de 40 de zile.
În pustie a studiat, lângă asceţi, adevăraţii filozofi. Acolo a studiat trei cărţi, pe care noi nu le deschidem. Prima carte este sinele nostru. A doua carte este natura. A treia carte, mai înaltă decât toate, este Sfânta Scriptură. Arunca o privire asupra lui şi-şi spunea: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Altădată îşi arunca privirea spre stelele cerului şi spunea: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalm 18, 2). Iar alteori îşi arunca privirea pe Sfânta Scriptură şi vedea că acolo i se descoperă atotfrumoasa persoană a lui Iisus Hristos.
Dar în afară de pustie a trecut şi printr-o altă universitate. Iar cealaltă universitate este durerea, necazul. Cel care n-a trecut prin durere, care nu a plâns, care nu şi-a udat perna cu lacrimi, nu a cunoscut ce înseamnă viaţă. A trecut prin multă durere Sfântul Grigorie. A suferit, deoarece a murit minunata sa mamă, tatăl său, sora sa Gorgonia. A plâns, deoarece a murit Marele Vasilie, pe care l-a jelit mai mult chiar decât pe mama sa. A fost în primejdia chiar de a se îneca în timpul unei călătorii. Naufragiu pe Marea Egee lângă Rodos, era în primejdie, şi a făgăduit lui Dumnezeu că i se va afierosi Lui.
A suferit din partea colegilor răi care îşi băteau joc de el, atunci când el cu Marele Vasilie cunoşteau doar două drumuri: spre biserică şi spre şcoală, la universitate.
A suferit de la oameni. A fost ales episcop într-o cetate mică, Sasima. Locuitorii ei, primitivi şi barbari, nu erau în stare să-l înţeleagă.
A suferit de la eretici, în principal de la arieni. În timp ce predica, două atentate de asasinat au pus la cale împotriva lui. Au intrat în biserică şi au început să arunce cu pietre în el. Nu mai era mult şi îl omorau acolo.
A suferit de la episcopii răi.
A suferit şi – de la cine? De la fiii lui duhovniceşti. Cât a plâns pentru ei Sfântul Grigorie, nu a plâns pentru toţi ceilalţi la un loc. Pe unul din fiii săi, pe aşa-numitul Maxim, l-a luat de copil sărac la curtea lui, l-a făcut diacon, preot, arhimandrit. L-a cinstit cu cele de mai sus, iar el l-a rănit. Mult mai mult decât toţi ceilalţi. Plângea şi suspina Grigorie.
A suferit. Dar a biruit. Pentru că avea cu el pe poporul credincios şi pe Dumnezeu. Şi dacă l-au părăsit fiii lui duhovniceşti, care s-au arătat nemulţumitori şi nerecunoscători, şi dacă arienii au luptat cu turbare împotriva lui, şi dacă asasinii au căutat să-l omoare, şi dacă părinţii lui au murit, Îl avea pe Dumnezeu. Îl avea pe Dumnezeul Treimic. Credea în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh. Şi în marile necazuri spunea: Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.
A demisionat din tron. Nu mai suporta răutatea, calomniile şi obrăzniciile. A părăsit Constantinopolul. S-a dus departe, în pustietate, şi acolo a alcătuit cântări preadulci. Cele pe care le auzim în biserică la Naşterea Domnului: „Hristos se naşte, slăviţi-L…” şi la Paşti: „Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm…” sunt ale lui Grigorie. L-a întrecut şi pe Pindar.
În sfârşit, şi-a încheiat viaţa într-un loc pustiu, într-o sihăstrie, cu desăvârşire singur, „întreţinându-se doar el cu Dumnezeu”. Iar sfântul său trup a fost în Capadocia până în 1922. Atunci, refugiaţii, lăsând toate, au luat doar trupul Sfântului Grigorie şi l-au adus în Elada. Astfel, se află în Noua Karvali (Nea Karvali), în afara Kavalei.
Acesta a fost marele Părinte – Sfântul Grigorie Teologul.

***

Ce învăţăm, fraţilor? Două lucruri.
Întâi, să îi mulţumim lui Dumnezeu, Care în Biserică, în fiecare clipă dificilă, trimite omul cel mai potrivit. Odată pe Marele Antonie, altădată pe Marele Atanasie, altădată pe Marele Vasilie, altădată pe Grigorie Teologul, altădată pe Marcu Evghenicul, altădată pe Cosma Etolianul. Un şir de bărbaţi, care au ţinut la înălţime stindardul Ortodoxiei. Să-I mulţumim pentru aceştia.
Al doilea, să învăţăm din necazurile Sfântului Grigorie. El a trecut prin cuptor ca aurul. „Ca pe aur în topitoare l-a încercat” pe el (Înţelepciunea lui Solomon 3, 6). Şi tu, dacă vrei să-ţi păstrezi credinţa, vei fi încercat. Spune-mi, ce te costă creştinismul? Crezi că eşti creştin pentru că aprinzi o lumânare şi faci o metanie? Pentru astea te voi numi creştin? Dacă vei fi credincios, vei fi prigonit. Dacă eşti ortodox, prieten al adevărului, om cu conştiinţă, vei suferi. Pentru că Duhul Sfânt zice: „Prin multe necazuri ni se cuvine nouă a intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22) şi „Cei ce vor să trăiască cu cucernicie… vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12). Măcar de ne-ar învrednici Dumnezeu să fim prigoniţi ca şi sfinţii.
Aşadar, nu creştini morţi, ci vii, credincioşi şi hotărâţi, copii ai lui Grigorie, copii ai marilor Părinţi. Amin.

+ Augustin al Florinei, Prespei şi Eordeii
(Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis,
în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon, Florina,  25 ianuarie 1976)
(traducere din elină: monahul Leontie)

La cei 103 ani, Mitrop. Augustin este nelipsit de la biserică

chiar de la începutul noului an

ianuarie 4, 2010 Acvila Lăsați un comentariu Mergi la comentarii.

DUMINICA DINAINTE DE BOBOTEAZĂ

NOUL AN 2010 L-A GĂSIT PE BĂTRÂNUL PĂRINTE  EPISCOP AUGUSTIN KANTIOTIS LA PRIVEGHEREA MARELUI VASILE  ÎN
MĂNĂSTIREA SF. AUGUSTIN

************************************************

”În tot pământul a ieșit vestirea ta, că a primit cuvântul tău, prin care cu dumnezeiască cuviință ai învățat firea lucrurilor și o ai lămurit, obiceiurile oamenilor frumos le-ai orânduit, Preoție Împărătească, Părinte cuvioase, roagă pe Hristos Dumnezeul nostru să ne dăruiască mare milă.”(Troparul Sfântului Vasile cel Mare)

Vizita a trei familii
cu foarte mulţi
copii (2-1-2010)

************************************************

LA 103 ANI AI SĂI, INTRĂ ÎN SFÂNTA MĂNĂSTIRE A SF. AUGUSTIN, DUMINICĂ 3-1-2010. BINECUVINTEAZĂ CREDINCIOŞII DIN
BISERICĂ, SE ÎMPĂRTĂŞEŞTE CU PREACURATELE TAINE, ÎMPARTE ANAFORĂ ŞI SE RETRAGE.

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA:

ATANASIE CEL MARE

(LUPTE ŞI PERIPEŢII PENTRU ACRIVIA ORTODOXIEI)

Să-i împletim laude? Suntem prea mici. Acela este gigant şi înălţimea lui naşte teamă. Cine citeşte viaţa lui se simte ameţit în faţa fizionomiei sale. Cu toate acestea vom gânguri puţine cuvinte în cinstea sa.

***

Sfântul Atanasie s-a numit mare, deoarece în epoca sa s-a luptat singur pentru a păstra credinţa ortodoxă. Ortodoxia era în pericol atunci. Se ivise o erezie, erezia lui Arie, care spunea despre Hristos că „a fost un timp când nu era”; cu alte cuvinte exista o perioadă de timp când n-ar fi existat. Aceasta era o idee blasfemiatoare la adresa dumnezeirii Logosului şi a veşniciei lui Dumnezeu-Cuvântul. Aceasta, adică faptul că „a fost un timp când nu ar fi fost (nu ar fi existat)”, putem să o spunem despre toţi şi despre toate, dar nu despre Hristos. Pentru că nu a existat niciodată vreo perioadă de timp în care n-a existat Hristos. Este fără început, veşnic, supra-veşnic. Împotriva lui Arie s-a nevoit Marele Atanasie şi cu argumente din Scriptură l-a ruşinat. Pentru că Scriptura o ştia pe dinafară. Astăzi, noi creştinii, cu foarte mici excepţii, nu citim Scriptura, ca Marele Atanasie. Aşadar, a biruit prin credinţa sa, dar şi prin profunda cunoaştere a interpretării Sfintei Scripturi.
S-a luptat împotriva arienilor. Dar s-a luptat şi împotriva altei tabere. Care tabără? Din pricina lui Arie Biserica s-a divizat. Dumnezeu să păzească Biserica de diviziune, de schismă. Poporul din Alexandria s-a despărţit deodată în trei tabere. Una erau ortodocşii cu Marele Atanasie. Alta, cu împăraţi şi regi, erau arienii; aceştia provocaseră diviziunea. Şi o altă tabără erau semiarienii. Ce spuneau aceştia? Aceştia erau „moderaţi”. Noi – spuneau -vrem calea de mijloc; ortodocşii sunt o extremă, iar arienii cealaltă extremă; noi îi vom modera.
– Să cedezi şi tu, îi spuneau lui Atanasie, să cedeze şi ei. Să cedezi şi să accepţi în Crez să se adauge o literă, doar o mică literă. Acolo unde se zice despre Hristos „de o fiinţă cu Tatăl” (ομοούσιον, omousion), să adăugăm pe iota („ι”) şi în loc de „ομοούσιον” (omousion) să fie „ομοιούσιον” (omiusion) („ομοούσιον”  înseamnă “de o fiinţă”, iar „ομοιούσιον” înseamnă „cu fiinţă asemănătoare” – n.tr.).
– Nu, a zis Marele Atanasie. Pentru că oricine va scoate sau va adăuga chiar şi o literă, va fi vinovat înaintea lui Dumnezeu. „Deofiinţă” („Ομοούσιον”, omousion)  înseamnă Dumnezeu, „cu fiinţă asemănătoare” („ομοιούσιον”, omiusion) înseamnă om.
Nu a cedat Marele Atanasie. De aceea au şi luptat împotriva lui cu atâta turbare. Şi cu ce nu l-au acuzat?! Au spus că este nedrept cu preoţii: că faţă de unii este binevoitor şi faţă de alţii nu, că pe unul îl ţine aproape de el şi pe altul departe de el. Că este nedrept, că este aspru, că îi bate pe preoţi. Că bea. Că a omorât un preot. Că a furat bani de aici şi de dincolo. Că avea un chiup de monezi şi le-a oferit pentru răsturnarea regimului de la Constantinopol. Că a împiedicat corăbiile să plece din portul Alexandriei ca să ducă grâu în Constantinopol. Şi că… şi că… şi că….o istorie întreagă.
A fost judecat şi răsjudecat. A fost găsit nevinovat însă de Sinod. Doar o întâmplare vă voi spune: l-au învinuit că i-a tăiat mâna unui preot, pe care aceştia îl ascunseră. Atanasie spune fiilor săi (duhovniceşti): alergaţi să-l găsiţi. L-au căutat, l-au găsit şi l-au adus la Sinod.
– Ai tăiat – îi spun – mâna preotului, iar cu mâna asta faci vrăji…
– Câte mâini are orice om? îi întreabă.
– Două, răspund.
– Nu cumva există vreun om cu trei mâini?
– Nu.
Atunci zice:
– Aduceţi aici preotul.
Când s-a înfăţişat, îi întreabă din nou:
– Acesta este despre care mă acuzaţi?
– El este.
– Arată-ţi mâinile – îi zice (avea două mâini). Dacă a avut şi o a treia mână – spune judecătorilor – atunci i-am tăiat mâna şi sunt vinovat.
Astfel s-a dovedit calomnia.
Altă calomnie era că a necinstit o fată – cine? Cel care trăia ca un înger. Şi au găsit o femeie, o femeie desfrânată, au plătit-o şi i-au spus: tu îl vei învinui pe Atanasie…
Marele Atanasie era mic de înălţime, scund. Când a venit vremea să-l judece, l-a luat lângă el pe diaconul său. Diaconul era mai înalt, aducea a episcop. Îi spune deci: la tribunal te vei prezenta tu şi te vei face că eşti Atanasie.
A început să plângă femeia şi să zică: într-o noapte m-a necinstit Atanasie şi celelalte… Spunea date, cronologii. Dumnezeu să ne păzească de calomniile femeii. Toţi credeau că Atanasie a făcut păcatul.
Atunci se prezintă diaconul şi îi spune:
– Ia uită-te bine la mine. Eu te-am necinstit?
– Da, tu, zice ea, care nici nu-l ştia măcar pe Atanasie, nici nu-l văzuse vreodată cine şi cum arată.
Astfel s-a dovedit din nou calomnia.
Principala însuşire a Marelui Atanasie era inflexibilitatea. Nu ceda. Într-o zi, la arhiepiscopia lui a bătut în poartă un general.
– Ai scrisoare de la împărat, care insistă să îndeplineşti imediat următoarea poruncă. În trei zile să deschizi poarta bisericii şi să-l bagi înăuntru pe Arie.
– Du-te, generale, şi te odihneşte… Îmi voi face datoria, îi zice Atanasie.
Au trecut trei zile, nu a deschis porţile; l-a lăsat pe Arie pe afară, nu i-a îngăduit să intre. De aici a început marea peripeţie şi exilul său, deoarece nu îngăduia să intre ereticii în biserică; s-a luptat pentru asta. Şi nu că era doar inflexibil, ci şi curajos şi calm.
Îl înconjurau în mitropolia lui cete toată noaptea. Dar el – netulburat, paşnic. Dimineaţa, când pleca în exil, cerul era acoperit de nori. Fiii săi duhovniceşti plângeau. Atunci, privind la nori, le spune:
– Vedeţi norii? Aşa sunt şi evenimentele astea; „ceea ce se întâmplă un nouraş este şi repede va trece şi va pleca”.
De cinci ori a fost surghiunit. A trăit în peşteri, în văgăuni şi în morminte (se ascundea într-un mormânt). Şi a rămas singur. Singur a ridicat pe umerii săi Ortodoxia. Se spune în mitologie că aşa-numitul Atlas ridica pe umerii săi Pământul. Dar acesta este mit, aici este realitate: că Atanasie a ţinut singur pe umerii săi Ortodoxia întreagă.

***

Acum noi ce avem de învăţat din acestea? Să devenim Mari Atanasie nu putem. Noi toţi nu facem nici cât unghia mică a Marelui Atanasie. Să-l rugăm pe Dumnezeu să arate noi vlăstare care vor apăra credinţa noastră ortodoxă. Şi dacă nu putem să devenim Mari Atanasie, să devenim mici Atanasie. Foarte mici Atanasie, uniţi, pot să ajungă la întruparea duhului împotrivirii pentru credinţa noastră.
Astăzi trăiesc nepoţii lui Arie. Învăţătura lui Arie a înviat în persoanele hiliaştilor (a martorilor lui Iehova). Hiliaştii nu zic nimic altceva decât cele pe care le spunea Arie.
Ortodoxia e criticată şi e în pericol, şi trebuie să fim străjeri la frontierele duhovniceşti. Mici – mari să devenim o stâncă şi să spunem valurilor sălbatice ale Apusului şi ale Răsăritului:
Halt! (cuvânt din germană care înseamnă: stop, opreşte)! Suntem creştini greci, nu veţi trece. Masoni, atei, hiliaşti (iehovişti), catolici, protestanţi, nu veţi trece. Nu. Vom rămâne aici cu toţii un suflet – un popor. Şi nădăjduiesc ca Dumnezeu, Care l-a ajutat pe Marele Atanasie, ne va ajuta şi pe noi să rămânem până la sfârşit credincioşi Domnului nostru Iisus Hristos; pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

+ Episcopul Augustin
(Omilie a Episcopului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis, care a avut loc
în Sfânta Biserică a Sfintei Treimi Ptolemaida, 30.12.1973)

traducere din elină: monahul Leontie

MITROPOLITUL AUGUSTIN KANTIOTIS:

OMILIE

LA

SFÂNTUL ANTONIE CEL MARE

(întâmplări din viaţa sa)

Astăzi Biserica noastră îl sărbătoreşte pe Antonie cel Mare. Vom spune câteva învăţături din viaţa lui.

***

Sfântul Antonie s-a născut în secolul al III – lea d.Hr., în epoca Marelui Constantin, în Alexandria. Avea părinţi evlavioşi, dar şi bogaţi, care murind l-au lăsat moştenitor al unei mari averi. N-a vrut însă să înveţe carte.
Încă de tânăr se ducea la biserică. Într-o duminică a auzit în Evanghelie că Hristos spune acelui om bogat care căuta desăvârşirea: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde ale tale şi dă-le săracilor” (Matei 19, 21), adică să îţi vinzi averile şi să le împarţi nevoiaşilor. Şi noi am auzit acest cuvânt de multe ori, dar nu ne impresionează prea mult. El a auzit acest cuvânt pentru prima oară şi nu a fost nevoie să-l mai audă o dată. Imediat a spus: „Acest cuvânt se referă la mine”. Şi imediat ce a ieşit din biserică, a luat eroica hotărâre şi a mers mai departe: a vândut toate cele moştenite – 300 de ţarini alese, a dat banii săracilor, iar după ce  s-a îngrijit de mica sa soră orfană, s-a dus şi a ieşit din cetate spre pustie. Acolo a trăit mulţi ani, peste 85. Cine poate să istorisească aspra sa luptă de acolo împotriva demonilor?
1. În Alexandria existau înţelepţi, care citeau multe cărţi. Aceştia au auzit de faima lui şi nu se pricepeau cum un analfabet reuşise să ajungă la astfel de măsuri. S-au dus deci şi l-au aflat în pustie. Îl întreabă:
– Noi ne ostenim citind pe Platon, pe Aristotel, pe atâţia înţelepţi. Tu ce cărţi citeşti?
– Eu, zice, studiez cărţile pe care  voi nu le băgaţi în seamă.
– Care sunt aceste cărţi?
– Sunt cărţile lui Dumnezeu care se află înaintea noastră. Prima carte este soarele care ne luminează ziua, ne încălzeşte, ne dăruieşte viaţă. „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale”. „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina…” (şi până astăzi, într-adevăr, ştiinţa nu şi-a spus ultimul cuvânt, ci încă studiază soarele). Altă carte este luna cu lumina ei smerită din timpul nopţii. O carte este şi pământul pe care locuim. O carte este marea cea mare şi nesfârşită. O carte sunt râurile, carte sunt plantele şi arborii, carte animalele şi păsările, carte toate acestea de la cele mai mici până la cele mai mari. Carte este natura. Acestea sunt, zice, cărţile pe care le citesc şi le studiez. Şi mă minunez şi zic şi eu: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti singurul Dumnezeu care faci minuni” (Psalmul 76, 14-15).
Au rămas uimiţi şi au plecat gânditori.

2. Faima Marelui Antonie a ajuns până la Constantinopol. Constantin cel Mare s-a  minunat de el şi i-a trimis o scrisoare. Când a ajuns scrisoarea în pustie ucenicii îi spuneau:
– Cât de mult îl preţuieşte împăratul pe dascălul nostru!
Marele Antonie a spus:
– Vă minunaţi că un împărat pământesc mi-a trimis o scrisoare? Să vă minunaţi că Împăratul celor ce împărăţesc şi Domnul celor ce domnesc, înaintea Căruia toţi împăraţii sunt un zero, ne-a trimis scrisoare. Şi scrisoarea lui este Sfânta Scriptură. O citim oare cu un interes asemănător?
Mi-amintesc că, atunci când ca preot militar mă aflam şi eu într-un post de pază, am văzut din spate, fără să mă fi zărit cineva, un soldat care citea ceva şi plângea. M-am apropiat de el. Ce citea? Primise o scrisoare de la mama lui. Deci precum acesta, dar şi noi toţi, când primim o scrisoare de la o persoană iubită, o citim şi o recitim, într-un mod asemănător, zice Marele Antonie, trebuie să citim – şi să împlinim – Sfânta Scriptură.

3. Dar Sfântul Antonie, după cum am spus, avea război de la cel viclean. Odată, într-un moment de ispită, satana i-a spus: „Antonie, altul ca tine nu există. Eşti cel mai sfânt de pe pământ…”. Periculos gândul mândriei. Marele Antonie l-a izgonit. Însă a auzit atunci şi un alt glas de la Dumnezeu:
– Vrei să vezi cine este cel mai sfânt? Mergi jos în Alexandria (marea cetate în bogăţie şi stricăciune), şi acolo îl vei afla.
Coboară în Alexandria. Şi după ce a trecut de centru şi de părţile mărginaşe ajunge la un subsol. „Aici” – i-a spus îngerul Domnului – „locuieşte cel mai sfânt om din lume”. Când a intrat a văzut un cizmar.
– Tu ce faci?, îl întreabă. Cum vieţuieşti?
– Mă trezesc dimineaţa şi îmi fac cruce. Îmi chem femeia şi copiii, facem rugăciune şi citim Evanghelia. Apoi vin aici la cizmărie şi muncesc. Din tot ce scot, dau şi la unul mai sărac. Plâng pentru păcatele mele şi cer mila lui Dumnezeu.
– Nu faci nimic altceva?
– Nimic altceva.
Şi s-a minunat Marele Antonie.
Poţi să te duci în Sfântul Munte şi să pustniceşti într-o peşteră, şi totuşi să te duci în iad. Şi se poate să rămâi în cel mai stricat oraş (cea mai stricată societate) şi să trăieşti nu numai cu înţelepciune, ci şi în feciorie.

Încă ceva:

4. În vremea Marelui Antonie trăia în Alexandria un teolog orb. Se numea Didim şi ştia pe dinafară Sfânta Scriptură. Aşadar Marele Antonie l-a întâlnit şi îi zice:
„Să nu te întristezi că nu ai ochi trupeşti. Astfel de ochi au şi muştele, şi ţânţarii, şi toate animalele. Tu ai alţi ochi, ochi îngereşti, care Îl văd pe Dumnezeu şi lumina Lui”.
„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Astăzi oamenii sunt orbi. În atâtea mii câţi văd?

Unuia din cei care au venit şi l-au cunoscut de aproape, Avva Sisoe i-a spus: Dacă aş fi avut un gând de-al lui Antonie, „m-aş fi făcut cu totul foc” (9 Filocalia 1, 664). Mă minunez, zice, de Marele Antonie. Noi nu ne gândim la Dumnezeu, pe când el continuu se gândeşte la El. Dă-mi, zice, Dumnezeul meu, un gând din gândurile pe care le-a avut Sfântul Antonie şi mă voi face „cu totul foc”.
Sfântul Antonie a trăit în epoca ereticilor arieni şi lupta împotriva lor. În principal însă lupta împotriva satanei în pustie. Şi iată că a ajuns să treacă de 100 de ani. Ce mânca? Era un mare postitor. Mânca foarte puţin şi bea apă din Nil. Hai să vedem dacă tu cu biftecurile tale, vei trăi 105 ani, cât a trăit Marele Antonie! Astăzi programul oamenilor este: „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13; I Corinteni 15, 32). Este epoca consumismului. Dar postul este medicament al longevităţii. Longevitatea depinde deci şi de noi.

***

Aceste puţine cuvinte am vrut să le spun dragostei voastre. Şi acum noi ce trebuie să facem? Sfântul Antonie a auzit o singură dată cuvântul Evangheliei şi l-a împlinit. Noi le auzim, le auzim, şi nu credem în cuvintele lui Dumnezeu. Cosma Etolianul spune completându-l pe Sfântul Antonie: „Îţi spune Hristos să vinzi toate averile tale şi să le dai săracilor, dar tu nu o faci. Ei, atunci fă altceva: dă jumătate. Nici asta nu o faci? Atunci dă o zecime. Nimic!”. Dovadă, când se face colectă: oamenii nu răspund la nevoile altora. Dacă împlinim Evanghelia lui Hristos, ajunge; nu avem nevoie de alte „evanghelii”; nici a lui Nietzsche, nici a lui Lenin, nici a lui Marx, nici a oricărui altuia. Dacă împlinim toţi Evanghelia lui Hristos, mici şi mari, săraci şi bogaţi, planeta noastră ar putea să hrănească o mulţime de patru ori mai mare. Însă acum oamenii mor de foame jos în Somalia şi în alte părţi.
Aşadar, să trăim după Evanghelie după cum ne-a spus Marele Antonie. Şi să ne rugăm să ne învrednicească să sărbătorim sfânta lui pomenire. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis, în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon din Florina, duminică 17.01.1993. În această zi episcopul nu a liturghisit, ci doar a asistat la Dumnezeiasca Liturghie şi a predicat. Vreme de o săptămână şi mai bine, de pe 10 pe 18 ianuarie a fost bolnav.)

(traducere din elină: monahul Leontie)