SFÂNTUL CUVIOS MACARIE MAKRIS,

PARADIGMA TEOLOGULUI ÎN DIALOG

ΔΥΟ ΥΠΕΡΜΑΧΟΙ ΤΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΙΑΣ
ΑΓΙΟΣ ΜΑΚΑΡΙΟΣ εορτάζει 8 Ιανουρίου
ΑΓΙΟΣ ΜΑΡΚΟΣ ΕΥΓΕΝΙΚΟΣ εορτάζει 19 Ιανουαρίου

ΓΡΑΜΜΕΝΟ ΑΠΟ Monahul Leontie

În contextul reîntâlnirii Comisiei Mixte Internaţionale de Dialog Teologic dintre ortodocşi şi catolici, ce se va întruni în septembrie la Viena pentru a dezbate ultima parte a materialului „Rolul Episcopului Romei în comuniunea Bisericilor din primul mileniu”, propunem spre reflexie participanţilor, observatorilor, celor foarte entuziaşti şi celor foarte reticenţi, celor moderaţi, ca şi tuturor celor interesaţi modelul unui sfânt mai puţin cunoscut, pe care tocmai l-a pomenit Biserica noastră Ortodoxă pe 8 ianuarie – SFÂNTUL MACARIE MAKRIS.
Sfântul Macarie Makris este un renumit bărbat bisericesc din perioada bizantină târzie. Acest lucru reiese din implicarea sa în evenimentele bisericeşti din această epocă critică, dar şi din bogata sa operă scriitoricească, care a dobândit o  extensie ecumenică, precum menţionează personalităţi oficiale contemporane lui şi renumiţi scriitori bizantini.
S-a născut în Tesalonic în jurul anului 1383 din părinţi evlavioşi şi renumiţi. A primit o educaţie aleasă şi a iubit mult învăţătura, studiind în mod deosebit filozofia, poezia, logica, retorica şi teologia. Încă de foarte tânăr s-a distins prin educaţie, înţelepciune şi în general prin virtutea sa.
În jurul anului 1401, la vârsta de 18 ani, după moartea mamei lui, s-a dus în Sfântul Munte şi a intrat în monahism în Sfânta Mănăstire Vatopedi, care se distingea prin viaţa duhovnicească a multor monahi de acolo. Cu toată osârdia s-a supus de-Dumnezeu-purtătorului stareţ Armenopoulos, care l-a îndrumat cu discernământ şi l-a tuns monah. A rămas alături de el vreme de zece ani până la moartea sa, după care a fost hirotonit diacon şi preot. În această perioadă a dobândit prin ascultare multe virtuţi călugăreşti, dar şi multe cunoştinţe de geometrie, matematică şi astronomie.
Iubind, crezând în ascultare şi preţuind-o, după moartea stareţului său s-a supus unui alt stareţ vatopedin, compatriotul şi ascetul David, monah foarte virtuos şi învăţat. David era în relaţie şi cu împăratul Manuel al II – lea Paleologul, care îl respecta în mod deosebit, coresponda cu el şi îi trimitea scrierile sale referitoare la viaţa monahală, şi care l-a pus în legătură cu Macarie. În felul acesta, pe când se afla la Vatopedi, Macarie a devenit cunoscut împăratului, s-a împrietenit cu el şi corespondau adesea. Din când în când acesta îi trimitea împăratului cărţile scriitorilor, recomandaţi lui de către înţeleptul său stareţ.
Potrivit biografului său anonim, s-a dus în patria sa, Tesalonic, pentru a rezolva chestiunea moştenirii lui. Întorcându-se în Sfântul Munte, şi-a continuat nevoinţele sale ascetice, având ca model şi pildă mai ales asceza aspră a Cuviosului Maxim Cavsocalivitul, căruia mai târziu avea să-i scrie viaţa, precum a făcut-o şi proigumenul Mănăstirii Vatopedi, Sfântul Teofan.
Sfântul Macarie a fost un înflăcărat următor al isihaştilor. În scrierile sale de Dumnezeu insuflate aminteşte insistent de bunurile sfintei isihii şi de învăţăturile isihasmului. Rugându-se şi nevoindu-se cu râvnă, cu smerenie şi neîntrerupt, s-a învrednicit de vederea Luminii Dumnezeieşti şi Necreate, ca şi cei trei ucenici pe Muntele Tabor, şi – după cum aflăm din biografia sa, faţa lui iradia de dumnezeiescul har.
În jurul anului 1419, Macarie s-a dus cu stareţul său David în Constantinopol, în urma invitaţiei împăratului Manuel al II – lea, unde a rămas vreo doi ani, discutând toţi trei asupra unor chestiuni teologice variate, după care s-au întors în iubita lor isihie athonită. În 1429, Macarie, după moartea celui de-al doilea stareţ al său, a fost invitat din nou de către prietenul său împăratul în Constantinopol.
În timpul şederii sale în capitală, s-a stabilit la început în Mănăstirea Harsianitu, unde se nevoia şi învăţatul isihast Iosif Vriennie, cel de un cuget cu el, cu care s-a legat prieteneşte, nutrind pentru el un profund respect, uimire şi preţuire din pricina purităţii credinţei sale ortodoxe şi a mergerii-împreună în lupta pentru cei ce se liniştesc (isihaşti). Împăratul i-a propus lui Macarie să preia egumenia vestitei Mănăstiri Studion, dar nu a acceptat şi s-a dus în iubita pustie a Sfântului Munte. Mai târziu îl vedem monah în Mănăstirea Studion pe Iosif Vriennios.
Însă împăratul Manuel al II – lea Paleologul, preţuind înzestrările şi darurile lui, l-a rechemat prin scrisori în Constantinopol. După o mică şedere  în Mănăstirea Harsianitu şi în urma propunerii hronografului Gheorghios Sfrantzis, a fost ales egumen al Mănăstirii Pantocrator, care nu trecea printr-una din cele mai bune perioade ale ei, fiind în declin. Mănăstirea o aflase într-o situaţie economică dificilă, având doar şase monahi. Necruţându-şi puterile şi nevoindu-se mult, Macarie a călătorit în Serbia şi în Rusia şi, cu sprijinul regelui Ştefan al Serbiei şi al Mitropolitului Fotie al Moscovei (2 iulie), a reuşit să ridice mănăstirea şi să adune obşte pentru revenirea istoricei mănăstiri la slava ei de odinioară. Prin darurile domnitorilor şi boierilor a adus-o la o bunăstare materială,  dar şi la o înflorire duhovnicească, printr-o populare remarcabilă şi prin toată lucrarea duhovnicească a slujbelor dumnezeieşti, a vieţii de rugăciune şi de asceză. Macarie  a fost părintele duhovnicesc al împăratului Ioan al VIII – lea, care l-a ridicat la vrednicia de Mare Protosinghel.
Şederea sa în Constantinopol l-a făcut să arate un deosebit interes pentru chestiunile bisericeşti importante, care aveau loc în timpul său şi creau probleme dificile. Implicarea sa în acestea a ajutat la rezolvarea lor. A participat activ şi cu osârdie la consfăturirile dintre elinii ortodocşi şi latinii romano-catolici, însă fără a ceda nimic în ceea ce priveşte Sfintele Dogme ale Ortodoxiei. A luptat în prima linie în cadrul Sinodului Local din anii 1426-1429, unde s-a distins prin pregătirea teologică şi elocinţa sa. După acest sinod, a fost trimis la Roma, în fruntea unei delegaţii alcătuite din trei membri, către papa Martin al V –lea (decedat în 1431). Acolo, întru cunoştinţă şi cu curaj a apărat într-un mod exemplar dogmele şi a înfăţişat tezele teologice ale Bisericii Ortodoxe referitoare la toate temele care întreţineau schisma dintre Răsărit şi Apus. Poziţia filo-unionistă a lui Macarie avea baze solide, vorbind despre întoarcerea la Biserica fără inovaţii din primele veacuri.  Acest temei este invocat şi de o epistolă primită de Sfântul Macarie de la Sfântul Simeon al Tesalonicului în anul 1423. Macarie dorea să se convoace un Sinod Ecumenic pentru rezolvarea schismei. Nu a apucat. S-a îmbolnăvit grav de friguri şi nu a reuşit să conducă o nouă misiune în Apus. Gheorghios Scholarios, ulteriorul patriarh Ghenadios al II – lea, îl laudă într-o epistolă şi îl cheamă să se întoarcă în capitală din Prinkiponisa.
S-a întors din Halki în Constantinopol. După o boală contagioasă, a adormit pe 7 ianuarie 1431 şi a fost înmormântat în Mănăstirea Pantocrator. A fost cinstit de către toţi. Cuvintele călduroase despre Macarie – ale împăratului, ale patriarhului Ghenadie al II – lea, care împreună cu Sfântul Marcu Evghenicul au fost ucenici ai monahului Iosif Vriennios,  şi ale istoricilor Gheorghios Sfrantzis – care l-a numit bărbat deosebit în cuvânt, în virtute şi înţelepciune – şi Silvestru Siropoulos, arată dimensiunea contribuţiei lui în acea dificilă perioadă a Bisericii. Tânguirile clerului şi poporului în timpul necrologului, care umpluse biserica şi curtea, învederau psalmodii ale unui apărător al Ortodoxiei şi nu ale unui latinofil, cum l-au judecat unii la slujba de înmormântare.
Opera de scriitor a Sfântului Macarie este importantă, ea fiind în principal dogmatică, aghiologică şi morală. Cea dogmatică este antilatină şi se referă la purcederea Sfântului Duh, la primatul papei şi la azime. Cea aghiologică reflectă locurile în care a trăit – Tesalonic, Sfântul Munte şi Constantinopol – şi cuprinde Vieţile Sfinţilor David, Gavriil şi Dimitrie din Tesalonic, Maxim Cavsocalivitul şi celor 318 Părinţi purtători-de-Dumnezeu, viaţa Sfintei Eufimia, a Sfântului Andrei Criteanul şi ale altora, cu toţii 19. Majoritatea lucrărilor au fost scrise în Mănăstirea Vatopedi.
Educaţia şi virtutea sa au făcut din el un scriitor înţelept, autor de importante omilii, preţuit şi recunoscut de către contemporani, precum învăţaţii David, stareţul său, şi împăratul Manuil al II – lea Paleologul. În timpul împresurării Constantinopolului, însuşi împăratul îl cheamă să întărească şi să mângâie prin cuvintele sale minunate pe creştinii ameninţaţi. De asemenea, la Sinodul din Constantinopol, prin cuvintele sale, a astupat gurile catolicilor, care erau cât pe ce să îmbrăţişeze dogmele ortodoxe.
În operele sale cunoscute şi păstrate se distinge cu uşurinţă profunda sa pregătire teologică, arta lui oratorică şi perfecţiunea cuvântului, aşa încât poate fi considerat unul din cei mai buni prozaişti din veacul al XV – lea. În operele sale aghiologice scoate în evidenţă în principal nevoinţele îndelungate ale cuvioşilor pentru dobândirea sfinţeniei şi pentru realizarea îndumnezeirii. Îşi doreşte ca toţi credincioşii să-şi însuşească autenticul cuget ascetico-martiric al Sfintei Maicii noastre, Biserica Ortodoxă.
Sfântul Macarie, vorbind foarte frumos în operele sale despre viaţa ascetică a sfinţilor, cărora le-a scris viaţa şi pe care i-a lăudat, şi despre dorul lor dumnezeiesc pentru o viaţă în Hristos cu desăvârşire împlinită, lasă să transpară agonia lui personală, dorinţa şi vocaţia plină de iubire spre experierea vieţii în Hristos după har şi împărtăşire. Transpare lumea lui interioară care se nelinişteşte responsabil, cu grijă şi consecvenţă pentru înaltele experienţe duhovniceşti, pe care le dobândeşte prin smerita sa nevoinţă şi prin harul dumnezeiesc.
Învăţatul ieromonah vatopedin, cunoscutul şi remarcabilul prozaist, prietenul şi consilierul împăratului, egumenul şi înnoitorul vestitei Mănăstiri Pantocrator, participantul la sinoade, dascălul unor ucenici remarcabili, potrivit biografului său encomiastic, în toată viaţa sa şi-a păstrat simplitatea de monah athonit, neagonisirea, afabilitatea către toţi, slujirea, smerenia, duhul de nevoinţă.
Pomenirea lui se face pe 8 ianuarie, iar o slujbă mai recentă în cinstea sa a fost alcătuită de către imnograful Haralambie Busia.
Peste câteva zile (19 ianuarie) Biserica noastră îl va pomeni şi pe Sfântul Marcu al Efesului. Unii teologi catolici şi ortodocşi  – ca Olivier Clement, de pildă – îl contestă, fără însă a-i cunoaşte opera. Dar „Sfântul Marcu, ca urmaş al tradiţiei isihaste, nu are nici o legătură cu fanatismul. Să nu uităm că el a mers de bunăvoie în Italia, chiar dacă a ezitat la început din cauza bolii şi, mai mult, la începutul sinodului s-a adresat Papei cu «Preafericite Papă al vechii Rome», numindu-l «Întâistătătorul preoţilor lui». El nu a făcut altceva decât să abordeze atitudinea isihastă faţă de unirea Bisericilor, pe care au abordat-o şi învăţătorii lui, Patriarhul Eftimie, Macarie Makris, Iosif Vriennie, adică fiind deschişi dialogului, dar stricţi în cele ale credinţei. Un exemplu elocvent este Macarie Makris (sărbătorit ca sfânt pe 8 ianuarie), repezentantul Bisericii Constantinopolului la Roma (între anii 1426-1431) la discuţiile premergătoare Sinodului Unionist. Acesta, deşi e uneori acuzat de filolatinism din cauza râvnei sale pentru unire (Sfrantzis, Chronicum Majus, Ed. Greku. p.49), a rostit o omilie chiar în faţa papei, în care apăra într-un mod magistral dogmele Ortodoxiei (Enkomiu, Ed. Arghyriou, p. 77-104). Putem vorbi de o atitudine isihastă faţă de unirea Bisericilor şi, în general, faţă de ecumenism… (Sfântul Marcu Evghenicul, Opere, vol. I, p. 14).
Dacă cineva va răsfoi cu atenţie istoria falsului sinod unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) îl va afla acolo, în duh, şi pe Cuviosul Macarie Makris, atunci când Sfântul Marcu Evghenicul este comparat cu acesta şi cu Iosif Vriennie şi este însufleţit de chipurile lor luminoase şi memorabile. E ca şi cum l-am vedea privind duhovniceşte din bolţile cereşti spre ucenicul său şi îmbărbătându-l spre „lupta cea bună”: „În luna mai 1438, la cererea Papei, au fost desemnate de către fiecare parte comisii de ierarhi şi teologi pentru a purta discuţii preliminare. În cadrul primei întâlniri, care a avut loc în Sacristia (la catolici este încăperea din cadrul unei biserici în care se păstrează obiectele de cult şi veştmintele) Bisericii Sf. Francisc, Caesarini a susţinut cuvântul de deschidere, iar în replică Sfântul Marcu a spus că au venit la Ferrara înfruntând greutăţi şi pericole pentru a discuta asupra misiunii sacre a unirii. Cardinalul l-a lăudat pentru acest răspuns, însă delegaţia ortodocşilor s-a arătat foarte critică faţă de el, pentru faptul că intervenţia lui a fost lipsită de elocinţa lui Caesarini. Din acest motiv, a fost ales să vorbească de acum înainte Mitropolitul Visarion al Niceei. Unii delegaţi, printre care şi Syropoulos, i-au amintit lui Marcu în mod amical cât de curajos ar fi acţionat cei doi bărbaţi pe care el îi iubea şi îi respecta atât de mult, Iosif Vriennie şi Macarie Makris, dacă ar fi participat la sinodul de unire. Este cunoscut faptul că cei doi nu s-au pronunţat împotriva unei astfel de întâlniri şi că Vriennie chiar spusese că ar vrea să participe şi să-şi exprime punctul de vedere ortodox  la un astfel de sinod. Aceste cuvinte l-au impresionat profund pe Marcu, care în următoarele trei întâlniri a vorbit cu mai multă îndrăzneală şi elocinţă” (Idem, ibid., p. 44).
Părăsind Apusul şi revenind în neînseratul nostru Răsărit, şi aplecându-ne mai cu de-amânuntul asupra vieţii, operei şi activităţii lui, înţelegem că „Întreaga lucrare şi gândire a Sfântului Marcu erau dominate de controversa palamită, direct legată de principiile esenţiale ale Ortodoxiei. De aceea, el a folosit orice prilej pentru a promova cauza Ortodoxiei. Astfel, în cuvântarea funebră, ce i s-a  cerut s-o susţină la moartea ieromonahului Makarie Koronnas, stareţul Mănăstirii Mangana, Sfântul Marcu a revenit încă o dată la acest subiect, de faţă fiind, cel mai probabil, Împăratul şi Patriarhul. Sfântul Marcu şi-a început cuvântarea lăudând opera Sfântului Ioan Scărarul, care-i îndrumase viaţa stareţului şi ale cărui învăţături urmând, Makarie urcase treaptă cu treaptă scara cea dumnezeiască, până ce a ajuns la ultima treaptă, răsplata chemării celei de sus şi locul unde şi-a aflat odihna de orice faptă şi vedere (theoria).
Pe parcursul cuvântării, Sfântul Marcu a amintit paşii parcurşi de stareţul Makarie şi conduita lui şi refuzul lui de a primi înalta funcţie bisericească şi exilul său din Tesalonic, după căderea lui în 1387. Trecând apoi la peroraţia finală, el a cerut celor de faţă să nu-l jelească pe Makarie, care, deşi respectat şi binecuvântat, era doar un om, ci mai degrabă să ne jelim pe noi înşine pentru că am fost părăsiţi în cele rele, văzându-ne neamul supus duşmanilor şi trebuind să purtăm suferinţele continue şi grele, venite asupra noastră de sus şi fiind martori zi după zi la plecarea Părinţilor noştri. Aşadar, în cine ar trebui să ne încredem? Cine ne va asculta şi ne va îndepărta durerile? Spre cine vom privi ca spre nişte atleţi ai credinţei noastre? Cine sunt cei care vor mijloci pentru noi la Dumnezeu? Plângerea Sfântului Marcu este fierbinte şi totodată autentică. El vede limpede apropierea sfârşitului Cetăţii, celei cândva renumită, iar acest sfârşit este grăbit de pierderea unor oameni ca Makarie Koronnas, Iosif Vriennie şi Macarie Makris, atleţi ai Ortodoxiei” (Idem, ibidem, pp. 30-31).
Aşadar, dacă valul istoriei ne mână iarăşi în Apus, să fim deschişi dialogului şi stricţi în ale credinţei, evitând extremele. Să ţinem Adevărul în Iubire, ştiind că „Dragostea se bucură de Adevăr” şi să ne rugăm Domnului să ridice continuatori ai tradiţiei isihaste faţă de unire, bărbaţi de talia teologică şi spirituală a Cuviosului Macarie Makris şi a Sfântului Marcu Evghenicul.

PREDICĂ LA BOTEZUL DOMNULUI A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA

Astăzi, evlavioasa Biserică încheie Dodekaimeron-ul. Dodekaimeron-ul este ciclul sărbătorilor de bucurie, care încep cu Naşterea lui Hristos şi se încheie cu Botezul Lui. Zilele sunt douăsprezece, dacă se lasă la o parte Ajunul Bobotezei care este zi de post.

În ziua Naşterii Domnului l-am văzut pe Hristos prunc în peşteră. Pe 1 ianuarie l-am văzut prunc de opt zile tăindu-se împrejur şi primind numele de Iisus. Şi astăzi îl vedem „bărbat desăvârşit” (Efeseni 4, 13), la vârsta de 30 de ani, venind la repejunile Iordanului să fie botezat.

În jurul botezului se nasc anumite întrebări, care cer explicaţii…

***

– O nedumerire este următoarea: Din Evanghelii cunoaştem viaţa lui Hristos. Informaţiile însă ajung până acolo când Hristos de doisprezece ani a mers la Ierusalim, s-a închinat în Templul lui Solomon, a rămas acolo trei zile şi i-a uimit pe înţelepţii lui Israel cu întrebările şi cu răspunsurile Lui. Apoi, Evangheliile tac. Există un gol. Unde a fost şi ce a făcut Hristos de la 12 până la 30 de ani? Duşmanii credinţei exploatează acest gol. Şi ce zic?! Că în această perioadă (de 18 ani) a călătorit şi s-a dus departe, în ţări diferite, şi în special în spaţiul misticismului empatic, în Indii, şi acolo a învăţat înţelepciunea pe care apoi a propovăduit-o.

Minciună! Hristos nu s-a dus nicăieri. Cum se demonstrează asta? O spune Evanghelia. Vă explic lucrul acesta şi printr-un exemplu. Eu, prin harul lui Dumnezeu, provin dintr-un mic sat din Ciclade. Dacă mergeţi acolo, în satul meu, vă vor spune lucruri despre viaţa mea: că eram mic, că am mers la şcoala primară, că am mers la gimnaziu, că am mers la universitate, şi că…, şi că… Toate le ştiu.

Pentru că lucrurile acestea se discută. Cunosc detaliile vieţii fiecărui consătean. Într-un sat mic a locuit şi Hristos, în Nazaret; de aceea s-a numit Nazarinean. Aşadar când s-a făcut mare, de 30 de ani, şi a propovăduit în Nazaret, ce spuneau?

– Curios lucru! Ăsta la şcoală nu s-a dus: „Cum de ştie acesta carte fără să fi învăţat?” (Ioan 7, 15), că ştie atâtea lucruri?!… Compatrioţii lui, adică, mărturisesc că nu a plecat din cercul Nazaretului, ci – ce a făcut? – în această perioadă de 18 ani era acolo primul muncitor.

Să audă aceasta toţi acei părinţi ai muncii şi falşi ocrotitori care profită de muncitori. Domnul nostru Iisus Hristos a fost muncitor, cu bătături în mâini. Sărac, slujea în atelierul Sfântului Iosif ca să se întreţină pe El şi pe Sfânta Lui Maică. Există şi o icoană, care-L prezintă în atelierul tâmplăresc al părutului Său tată, ţinând în mâini un ferăstrău şi o teslă şi muncind.

Iată aşadar unde a fost Hristos de la 12 până la 30 de ani. Dacă ar fi fost în alte ţări, ar fi cunoscut-o compatrioţii Săi, dar ei mărturisesc, că nu S-a dus. De aceea sunt uimiţi, nu se pricep cum cunoaşte „carte, fără să fi învăţat”.

– O altă nedumerire este următoarea: Cunoaştem că fiecare om este păcătos. Unul singur a fost fără de păcat – Hristos. Însă atunci se naşte întrebarea: Dacă este fără de păcat, de ce s-a botezat?

Răspundem: Iisus s-a botezat pentru a Se face cunoscut oficial. Până în clipa aceea era un anonim. Nu-L cunoştea nimeni. Cine ar fi presupus că sub acel muncitor cu fierăstraie şi ciocane se ascundea Creatorul universului, Mesia cel aşteptat? Şi chiar Înainte-Mergătorului era necunoscut. Acum devine cunoscut tuturor.

Iisus s-a botezat şi pentru a se arăta Taina Sfintei Treimi. În clipa Botezului s-a arătat adevăratul Dumnezeu, care era necunoscut în toată perioada antică. Strămoşii noştri atenieni în „vestita cetate” ridicaseră un altar „Dumnezeului necunoscut” (Fapte 17, 23). Aşadar, la repejunile Iordanului S-a arătat adevăratul Dumnezeu. Cum s-a arătat? Drept Sfânta Treime. Un singur Dumnezeu – Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. O taină de necuprins!

Ce exemplu să aduc? Iată ceva ce n-am ştiut: când are loc diviziunea atomului, se spune că are loc emiterea a trei particule; unul este atomul şi emite trei particule. Cele trei devin nouă şi aşa mai departe; cresc potrivit progresului geometric. Este şi aceasta o imagine asemănătoare, dar orice am spune nu putem să explicăm taina cea mare. De altfel, putem oare să explicăm măcar tainele cele mai mici ale naturii? Matematicianul Einstein zice: „Înotăm în oceanul tainei”. De aceea, aici, dincolo de logică şi de cele cinci simţuri, este nevoie de „al şaselea simţ”, adică de credinţă. Prin credinţă ne apropiem de marea taină, iar viermii de noi, fiinţe mici şi lipsite de importanţă, ne plecăm grumazul şi zicem: Sfântă Treime, Părinte şi Fiule şi Duhule Sfinte, miluieşte lumea.

Arătarea Sfintei Treimi astăzi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. S-au deschis cerurile. S-au tulburat apele. „Iordanul s-a întors înapoi” (Psalmul 113, 3). S-a arătat un porumbel, simbol al purităţii şi al curăţiei. Şi s-a auzit un glas: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17).

Hristos s-a botezat şi pentru a se face pildă creştinilor. El însuşi nu avea nevoie de botez; noi avem nevoie de curăţia pe care o dăruieşte taina. Apa cristelniţei nu este o apă comună – dacă crezi, desigur – dacă nu crezi, e dreptul tău. Din clipa în care preotul îşi pune epitrahilul şi binecuvintează, din ceasul acela apa primeşte deja o putere făcătoare de minuni, văzută prin credinţă; în cristelniţă se îngroapă Adam cel vechi cu toate păcatele lui, iar omul iese mai alb chiar decât zăpada. Aceasta este credinţa noastră. Aşadar botezul lui Hristos s-a făcut pildă pentru noi.

– În sfârşit, încă o întrebare: Se botează omul matur, pentru că este păcătos; dar pruncii nevinovaţi de ce să se boteze?

Răspuns: Pentru că poartă păcatul strămoşesc. Unii vor râde, auzind acestea; dar azi vine ştiinţa, psihologia, să confirme că acest lucru este adevărat. Doar că o spune cu alte cuvinte. Nu am vreme să vă vorbesc despre păcatul strămoşesc. Pe scurt, zic doar că omul, chiar născut, poartă în el sămânţa stricăciunii, sămânţa păcatului. Lucrul acesta în limbaj ştiinţific se numeşte „ereditate”, şi este acceptat de toţi. Dacă însă îi zici „păcat strămoşesc” sunt deranjaţi. Aşadar, copilul are şi el o oarecare vină; şi, de aceea, are loc Botezul, ca să se şteargă vina, care provine din păcatul strămoşesc.

***

Iubiţii mei, am dezlegat câteva nedumeriri. Ce a făcut Hristos de la 12 până la 30 de ani. De ce Hristos, dacă este fără de păcat, s-a botezat la Iordan. De ce se botează şi copiii mici. Acum îmi veţi spune:

– Noi ne-am botezat, şi trebuia ca în continuare să păstrăm neîntinată haina, să nu săvârşim vreun păcat după Botez. Dar, din nefericire, şi după Sfânta Taină am căzut iarăşi şi suntem cufundaţi în păcate. Trebuie deci să deznădăjduim?

Nu, nu! De mii de ori să păcătuieşti şi să cazi, să nu deznădăjduieşti. Ridică-te din nou, deoarece există şi un alt botez, cum spun Părinţii Bisericii: este lacrima de pocăinţă şi de mărturisire. Lacrimile lui Petru, ale femeii păcătoase, lacrimile miilor care s-au pocăit.

Multe sunt lacrimile în lume. Există vreun om care să nu fi plâns? „Valea plângerii” se numeşte pământul (Psalmul 83, 6). Dar de obicei acestea sunt lacrimi deşarte, nefolositoare. Pentru că oricât ai plânge, de pildă, pentru un mort, nu poţi să-l înviezi. Există însă şi alte lacrimi preţioase, lacrimi rare. Sunt lacrimile de pocăinţă. Daţi-mi, daţi-mi, păcătoşilor, o astfel de lacrimă! Această lacrimă, pe care o verşi aici pentru păcatele tale, are aceeaşi putere ca Iordanul. Această lacrimă se preface în râul Iordan, devine ocean, în care se spală păcatele lumii, ale tuturor generaţiilor.

Şi atunci Hristos este lăudat şi slăvit înru toţi vecii. Amin.

(SURSA: cartea “Ne vorbeşte părintele Augustin, mitropolitul de 103 ani”  – vol. I)

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA :

SFÂNTUL DIONISIE AREOPAGITUL

(3 OCTOMBRIE)

UN SFÂNT JUDECĂTOR

(fragment)

… Un suflet ales pentru vremea sa a fost Sfântul Dionisie. S-a născut la începutul secolului întâi după Hristos. S-a născut în cetatea Atenei, care a arătat pe cei mai mari filosofi, poeţi şi artişti. Spre această cetate se îndreptau din toată lumea de atunci tineri ca să studieze. Dionisie, un copil dintr-o familie nobilă, se distingea printre cei de o vârstă cu el prin inteligenţa sa la învăţătură. A studiat toate ştiinţele. Dar nu s-a mulţumit, nu s-a limitat doar la gnoza şi la ştiinţa pe care putea să i le dea Atena. Împreună cu alţi compatrioţi a călătorit în Egipt. A vizitat cetatea Heliopolis, o cetate din Egipt care era vestită pentru înţelepciunea preoţilor ei.
Când se afla în Egipt s-a întâmplat un lucru. Într-o zi, soarele s-a întunecat în mijlocul zilei. Era ziua în care iudeii L-au răstignit pe Hristos pe Golgota. Era Marea Vineri. Nimeni din cei care locuiau în Egipt nu ştia că S-a răstignit Hristos. Văzând Dionisie acea eclipsă totală de soare, care era imposibil de explicat prin legile fizice, s-a spăimântat şi a zis: ,,Ori vreun zeu pătimeşte, ori e sfârşitul universului”. A însemnat şi ora la care a avut loc întâmplarea aceasta, iar de atunci cerceta să afle cauza acelui fenomen.
După întoarcerea lui la Atena, Dionisie, pentru deosebita lui instruire şi virtute, a fost ales areopagit, adică judecător, membru al Tribunalului Suprem, care se întrunea şi judeca marile crime care tulburau poporul. Sfântul Dionisie s-a distins ca judecător. Judeca fără să se uite la faţă, fără să aibă în vedere feţele, dacă unul era bogat şi altul sărac, puternic sau slab. Judeca întru dreptate. Cine avea dreptate i se făcea dreptate.
Atena, în epoca lui Dionisie Areopagitul, nu mai avea gloria ei de demult, gloria, pe care o avea când cetatea era condusă de Pericle şi trăiau marii filosofi. Măreţia ei decăzuse. Desigur, era din nou plină de filosofi şi retori, dar aceştia nu aduceau niciun folos ţării lor. Îmbrăcaţi în nişte haine bătătoare la ochi, care-i deosebeau de ceilalţi oameni, cu bărbi şi cu toiag, se plimbau ostentativ şi deschideau dezbateri pe diferite teme, fără ca dezbaterile lor să aibă o finalitate. Filosofia lor sfârşea în flecăreală. Iar cei mai mulţi din aceşti filosofi aparţineau unei şcoli a filosofilor, care nu credeau în nemurirea sufletului, ci doar în desfătările materiale, şi aveau ca dogmă sloganul: ,,Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri”. Erau epicurienii, materialiştii şi fericiţii acelei epoci. Filosofia era un întuneric, nedestoinică să lumineze poporul, care ajunsese într-o mare stricăciune. Oamenii adorau idolii. Şi idolii pe care-i avea Atena erau mai mulţi decât oamenii. Idoli făcuţi unii din lemn, alţii din aramă, unii din argint şi alţii din aur. Iar din toate statuile, acea statuie care producea o impresie deosebită era statuia Atenei, care era aşezată înaintea porţilor Partenonului; uriaşă statuie, care strălucea în razele soarelui şi se vedea de departe.***

În Atena anilor 50 după Hristos nu exista niciun creştin. Toţi erau închinători la idoli. Şi cu toate acestea în această cetate, pe care toţi o considerau centrul idolatriei, au apărut primii creştini. Nu erau mai mulţi de zece. Primul a fost Dionisie Areopagitul. A doua era o femeie, Damaris şi alţi câţiva. Dar cum au apărut aceşti puţini creştini?
Ca să vorbim în pilde, aceşti creştini erau pescarii pe care i-a prins în mrejele învăţăturii sale Apostolul Pavel. Aşa cum istorisesc Faptele Apostolilor, Pavel a ajuns în Atena în a doua lui călătorie misionară. Doar ce se plimba pe drumurile Atenei, că a văzut idolii şi sufletul lui se revoltă. Prezenţa lu Pavel în Atena a pricinuit curiozitatea filosofilor şi retorilor cetăţii, cărora le plăcea să audă întotdeauna ceva nou, fără ca niciodată sufletul lor să fie mulţumit. Flecar şi ciudat neamul acesta. Pentru că în jurul lui Pavel se crease o problemă, pe care trebuia s-o rezolve numaidecât în public, atenienii l-au invitat pe Pavel în Areopag – Curtea lor Supremă de Justiţie, cel mai înalt Tribunal al lor – şi acolo, înaintea tuturor, să vorbească şi să-şi expună învăţătura. Pavel a acceptat invitaţia, s-a suit în Areopag şi le-a vorbit acolo.
A vorbit cu artă, ca un pescar cu experienţă, care-şi aruncă undiţa cu cea mai potrivită momeală. Începutul cuvântului său a fost o laudă. A lăudat buna-cinstire, evlavia atenienilor. Şi apoi, luând prilej de la o statuie a Necunoscutului Dumnezeu, le-a vorbit despre adevăratul Dumnezeu, pe care cu toată înţelepciunea lor, nu-L cunoşteau.
– Pe acest Dumnezeu Necunoscut – zice – am venit, o, atenienilor, să vi-L propovăduiesc. Vă chem să credeţi în El şi să vă pocăiţi. Pentru că va veni o zi în care morţii vor învia şi toţi vor fi judecaţi după faptele lor…
Dar atenienii, care fuseseră influenţaţi de predicile filosofilor epicurei şi nu credeau în nemurirea sufletului, doar ce l-au auzit pe Pavel că vorbeşte despre învierea morţilor, au început să-şi bată joc de el şi să plece, zicând dispreţuitor că-l vor asculta altădată…
În acea mulţime de închinători la idoli s-au aflat şi puţine suflete în care predica Apostolului Pavel a făcut o mare impresie. Primul din aceştia a fost Dionisie Areopagitul.
Dionisie Areopagitul a crezut în Hristos, s-a botezat şi a devenit cel mai important membru al micii comunităţi creştine din Atena. Acest judecător s-a dovedit un înflăcărat propovăduitor al Evangheliei. Nu doar în Atena, ci şi în alte părţi s-a învrednicit să propovăduiască Evanghelia, şi în cele din urmă, ca Episcop, a mărturisit prin mucenicie pe Hristos. Şi a lăsat scrieri pline de înţelepciune. În ele îi îndeamnă pe creştini să-L iubească pe Hristos mai presus de toţi şi toate. Să-L iubească cu un eros dumnezeiesc…

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Ap ola ta epaggelmata”)

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA APOSTOLUL DIN
DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI
(Galateni 2, 16-20)

HRISTOS TRĂIEŞTE ŞI ÎMPĂRĂŢEŞTE

“Mă răstignesc împreună cu Hristos; iar de-acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”
(Galateni 2, 20)

Trăim, iubiţii mei, trăim într-o epocă de groaznică neevlavie, necredinţă şi decădere morală. Vreţi dovezi? Altădată, dacă într-un sat se ducea un străin şi înjura de cele dumnezeieşti, nici o casă nu-i deschidea uşa să-i ofere ospitalitate. Dar acum lucrurile s-au schimbat. Nu numai că străinii, care vizitează satele, înjură liber cele dumnezeieşti, dar şi cei care locuiesc la sate consideră că nu e nimic dacă înjură şi blasfemiază cele dumnezeieşti. Şi nu este doar blasfemia singurul semn rău care arată neevlavia oamenilor faţă de Dumnezeul cel Preaînalt. Există şi alte semne, care arată că lumea nu este numai neevlavioasă, ci este şi atee şi nereligioasă. Un tânăr, de pildă, care a plecat din satul său şi s-a dus la universitate şi a studiat, întorcându-se în sat, este foarte diferit. Când era mic se ducea la biserică, ţinea lumânarea şi cădelniţa şi-l ajuta pe preot şi pe cântăreţ. Atunci era un copil minunat, ce părea ca un înger. Dar acum s-a schimbat cu desăvârşire. S-a făcut necredincios. S-a făcut un diavol. Ceva mai rău decât un diavol. Pentru că diavolul, cu toată răutatea şi decăderea lui morală, crede că există Dumnezeu. Aşa cum zice Scriptura: „Şi demonii cred şi se cutremură” (Iacov 2, 19). Dar tânărul, care s-a dus la şcoli şi la universităţi şi a învăţat câteva lucruri din ştiinţă şi creierii lui au prins aere, stă acum la cafenea şi spune locuitorilor din sat, că ştiinţa a demonstrat că nu există Dumnezeu, nu există Hristos, nu există rai şi iad, ci există doar materia. Desigur acestea, pe care le zice el, nu le zice ştiinţa. Ştiinţa, adevărata ştiinţă, crede. Crede în Dumnezeu. Crede în Hristos. Marii oameni de ştiinţă, care au un renume mondial, (astronomi, fizicieni, matematicieni, chimişti, medici, oameni de ştiinţă din toate ramurile), îşi mărturisesc credinţa, cred în Hristos. Dar tânărul, la care ne-am referit, nici n-a deschis vreodată cărţile marilor oameni de ştiinţă, ca să citească ce cred aceştia. Chipurile, el e mai înţelept decât aceia care şi-au cheltuit viaţa în ştiinţă, şi are nesimţirea şi obrăznicia să zică: Toate câte propovăduieşte religia creştină sunt toate minciuni; minciuni sunt şi cele despre însuşi Întemeietorul religiei noastre, Domnul nostru Iisus Hristos. Nu există nimic. Dumnezeu, zice, Dumnezeu a murit şi trebuie să-L înmormântăm…

***
Acest tânăr răspândeşte prin vorbele lui putoarea necredinţei consătenilor săi. Şi consătenii ce fac, când aud un necredincios că Îl neagă pe Dumnezeu? Se mânie şi se revoltă, cum s-ar fi mâniat şi s-ar fi revoltat, dacă i-ar fi înjurat cineva pe vreuna din rudele lor? Nu. Ascultă cuvintele necredinciosului fără nici un protest. Ce înseamnă asta? Înseamnă că credinţa în Hristos se stinge încet-încet şi numele lui Hristos, care este mai presus de toate numele îngerilor şi oamenilor, numele Lui nu-i mai mişcă. Mai e puţin şi vor accepta tot ce zice necredinţa contemporană prin gura oamenilor ticăloşi, care nu au învăţat nici litera „a” din abecedarul ştiinţei. Iar necredincioşii, văzând această răceală şi indiferenţă pe care o arată cei mai mulţi creştini, zic şi scriu că Hristos a murit, şi că aşa mort cum este nu mai provoacă nicio emoţie. O nouă credinţă, o credinţă în materie, credinţă în bunurile materiale se întinde şi ocupă lumea. Ce nenorocire, ce catastrofă!
Zic: A murit Hristos. Dar se înşeală. Cu toată marea amploare, pe care a luat-o în zilele noastre ateismul şi necredinţa, cu toate acestea există oameni care cred şi-L iubesc pe Hristos şi sunt gata pentru sfânt numele Lui să-şi verse şi sângele. Vreţi exemple? Acel copilaş, care în fiecare seară îşi încrucişează mânuţele şi-şi face rugăciunea înainte de a adormi; acel tânăr care nu urmează curentul contemporan al necredinţei şi al stricăciunii, ci se duce împotriva acestuia; acea femeie săracă, care se duce la biserică şi stă în faţa icoanelor şi cu lacrimi în ochi îşi face rugăciunea înaintea lui Dumnezeu; acel cioban care-şi paşte oile şi, când aude clopotul bătând, cu evlavie îşi face cruce; acel om de ştiinţă, care ca să rezolve marile probleme ale ştiinţei se roagă cu inimă fierbinte; acei astronauţi care zboară pe lună şi poartă cu ei ca pe o merinde indispensabilă Sfânta Scriptură, pe care o citesc spre însufleţire în călătoriile lor aventuriere şi periculoase; toţi aceştia vin să-i contrazică pe necredincioşii care zic că Hristos a murit.
Nu, necredincioşilor, Hristos n-a murit! Hristos trăieşte şi împărăţeşte. Trăieşte şi împărăţeşte în mica lui turmă, într-un mic număr de oameni credincioşi, trăieşte şi împărăţeşte în inimile oamenilor care cred în El. Hristos continuă şi-n veacul al XX-lea să aibă fierbinţi următori, care oricât ar fi de puţini, chiar dacă ar rămâne doar zece, aceştia sunt în stare să demonstreze că dragostea lui Hristos nu s-a stins, că Evanghelia Lui nu este o carte pe care trebuie să o îngroape în biblioteci, ca pe celelalte cărţi. Evanghelia e aplicabilă şi astăzi.

***

Iubiţii mei, dar cel care mai mult decât toţi creştinii din toate veacurile a demonstrat că Hristos n-a murit, este unul singur. Este Apostolul Pavel. O, Pavel! În gândul lui era Hristos, în simţămintele lui, Hristos. În cuvintele lui, Hristos. În scrierile lui, Hristos. În faptele lui, Hristos. Pretutindeni, Hristos. Pavel se afla într-o continuă comunicare cu Hristos. Înlăuntrul lui toate lucrurile păcătoase muriseră. Înlăuntrul lui trăia Hristos. Şi el, care părea cel mai nenorocit, era cel mai fericit om. Pentru că cine are în inima lui pe Hristos, are raiul. Cine nu-L are în inimă pe Hristos are iadul. Şi ar fi mai bine să nu se fi născut. Să credem asta, să înţelegem asta. Viaţa este Hristos, moartea este păcatul, care desparte pe om de Hristos. Pavel, care Îl trăia pe Hristos, pe drept a zis: „De acum nu mai trăiesc eu – cu răutăţile şi patimile mele – ci Hristos trăieşte întru mine” (Galateni 2, 20).

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi” din cartea „Apostolos”, Atena, 2001)