Soborul Sfântului Ioan Botezătorul

(7 ianuarie)

Legături:

• Pr. Dorin Picioruș : Predică la Soborul Sfântului Ioan Botezătorul (7 ianuarie 2012)
• Mâna Sfântului Ioan Botezătorul, cea care L-a botezat pe Hristos
• ÎPS Bartolomeu Anania – Predică la pomenirea Sf. IOAN BOTEZĂTORUL

Viaţa simplă a Sfântului Ioan Botezătorul

Ieri, iubiţii mei, s-a încheiat Dodekaimeronul, care ţine de la Naşterea lui Hristos până la Bobotează, exceptând Ajunul Bobotezei. După Dodekaimeron, prima sărbătoare care urmează este Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, astăzi.

Sfântul Ioan nu are nevoie de laude omeneşti. L-a lăudat Însuşi Hristos când a spus că, între mulţimile oamenilor care s-au născut până atunci, el este mai presus de toţi (vezi, Matei 11, 11). Este mai presus de Noe, de Avraam, de Iacov, de patriarhi, mai presus de toţi marii bărbaţi.

***

S-a născut prin minune, din părinţi bătrâni, Zaharia şi Elisabeta, care era stearpă. Pe cât e cu putinţă ca dintr-o piatră să răsară o floare, tot aşa era cu putinţă ca din cele dinlăuntru ale Elisabetei să se nască prunc. Embrion încă, el a săltat în pântecele maicii lui, când ea a primit-o pe cea asemenea însărcinată, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. De atunci era sfinţit. Precum unii sunt Iude, copii ai blestemului, din pântecele maicii lor, aşa alţii sunt binecuvântaţi din scutecele lor.

Când a crescut, n-a rămas în lume; a ieşit afară, s-a dus în pustie la şcoala marilor bărbaţi. Acolo a trăit o viaţă de mustrare a actualei societăţi consumiste, a cărei lozincă este: “să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13, I Cor. 15, 32). O, voi, care trăiţi aiurea, în aberaţie, veniţi şi vă oglindiţi în această oglindă!

Cum trăia Sfântul Ioan? Hrana lui erau lăcustele (Matei 3, 4), cunoscutele insecte ale din ţarini, pe care până astăzi arabii simpli le usucă şi le mănâncă. Băutura sa era apa din Iordan. Haina sa era o îmbrăcăminte din păr de cămilă. Patul lui era nisipul de lângă râul. Acoperişul său, stelele cerului. Tovarăşii săi, fiarele pustiului, care stăteau înaintea lui ca nişte mieluşei. Sfinţenia – vedeţi ? – toate le îmblânzeşte. Şi dacă leii şi tigrii îl respectau, o femeie l-a sfâşiat – Irodiada. Aşadar, acolo trăia, în universitatea tăcerii, unde se edifică marile personalităţi.

La vârsta maturităţii a primit poruncă de sus să meargă pe malul Iordanului şi acolo să îşi ridice amvonul. Predica lui termocauteră era o mustrare aspră. Tuna şi fulgera. Îi chema pe toţi la întoarcerea spre Dumnezeu. Şi mii din toate păturile sociale alergau. Era un magnet care-i atrăgea pe toţi. Îi sfătuia la pocăinţă şi-i boteza în Iordan.

În mulţimea de oameni a venit şi cineva mai deosebit. Oare purta coroană, avea spadă, îl aducea o caleaşcă? Nu. Om simplu era. Dar numele lui era “mai presus de orice nume” (Filipeni 2,9). Toate numele se şterg, numele Lui va rămâne: Iisus Hristos! Putea să-şi închipuie Ioan că sub chipul smerit al unui sărac nazarinean se ascunde măreţia Dumnezeirii? Şi totuşi, L-a recunoscut. Îi zice Hristos: – Botează-Mă! – Nu se poate; eu sunt un zero înaintea Ta, nu sunt vrednic să Te botez. Hristos însă a insistat şi, în sfârşit, a fost botezat. Nu pentru că avea păcate – este fără de păcat – ci pentru a se arăta taina Sfintei Treimi. Şi S-a arătat. Prin aceasta noi ne diferenţiem de celelalte religii, chiar monoteiste: acestea îl au pe Allah sau pe oarecare altul. Noi spunem: Un singur Dumnezeu, Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; Sfântă Treime, miluieşte lumea Ta!

Cum s-a arătat Taina Sfintei Treimi? În timp ce Hristos era în ape, s-a deschis cerul – necredincioşii n-au decât să nu creadă, e dreptul lor; noi credem – şi Duhul Sfânt, ca un porumbel, a venit şi s-a aşezat deasupra capului Său. În acelaşi timp S-a auzit un glas – mesajul Părintelui Ceresc, nu ca mesajele de Anul Nou, care sunt pline de minciuni. Mesaj ceresc şi veşnic către întreaga umanitate: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit” (Matei 3, 17). Aceleaşi cuvinte s-au auzit din partea Tatălui Ceresc şi atunci când Hristos Şi-a încheiat prezenţa pământească, completate cu sfatul: “Pe Acesta să-L ascultaţi!” (Marcu 9, 8; Luca 9, 35).

Aşadar, de atunci, iubiţii mei, umanitatea are un călăuzitor. Călăuzitorul ei este Hristos, Care a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Cine Îl urmează, se mântuieşte; cine fuge de El, se pierde. Acesta este desăvârşitul Călăuzitor, desăvârşitul Om, Întruparea virtuţii. Ceilalţi, oricare ar fi, sunt fragmente, nu ajung “monade intacte” cu Cel Unul. “Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.” (Filipeni 2, 11 şi Dumnezeiasca Liturghie).

“Pe Acesta să-L ascultaţi”, sfătuieşte Tatăl ceresc. Dar, din nefericire, oamenii îşi închid urechile şi nu ascultă glasul lui Hristos. Îşi deschid urechile cui? Diavolului şi uneltelor lui. Nu merg la biserică pentru a asculta glasul Evangheliei; stau noaptea la televizor pentru a asculta glasul lumii demonice. “Cine nu ascultă de Hristos, va asculta de Diavolul”, spune rusul Dostoievski.

***

Atunci când Hristos a venit în pustiu, Ioan L-a arătat cu degetul său, precum spune frumoasa „Slavă…” de la Ceasurile Împărăteşti : “Mâna ta, care s-a atins de preacuratul creştet al Stăpânului, prin al cărei deget L-ai arătat nouă, ridic-o pentru noi către El, o, Botezătorule, ca unul ce ai îndrăzneală multă…” (Ceasul al IX-lea la Teofanie). Acest imn a fost ultimul pe care l-a spus Papadiamantis, care a fost şi un mare psalt – când de acum, bătrân, în insuliţa lui, sărac şi dispreţuit, a plecat din această viaţă. S-a ridicat din pat şi l-a cântat. Cu aceste cuvinte a murit. Oamenii de odinioară închideau ochii cu “cântările lui Dumnezeu”. Acum,…

Aşadar, Ioan L-a arătat pe Hristos lumii şi a spus: “Iată, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”. Iată, zice, “Acesta este Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). Ca să înţelegem aceasta, trebuie să ne amintim că evreii, ca să simtă uşurare de păcate, luau un miel, îl duceau la templul lui Solomon şi-l ofereau ca jertfă. În clipa în care preotul îl înjunghia, îşi întindeau mâinile deasupra lui pentru ca păcatele să-i părăsească şi să treacă deasupra mielului. Aceasta era o prefigurare, o umbră a marei jertfe pe care avea să o aducă Hristos. Milioane de miei s-au înjunghiat, dar sângele animalelor nu are puterea de “a ierta păcatele” (Matei 9, 6). Doar sângele lui Hristos, a “Mielului lui Dumnezeu”, şterge păcatele. Iată de ce Hristos se numeşte “Miel”; deoarece, precum mielul nu face nici un rău, aşa şi Hristos; precum mielul este dus spre junghiere şi nu se împotriveşte, aşa şi Hristos; şi precum la jertfe “încărcau” păcatele pe cel junghiat, aşa şi Hristos ridică păcatele noastre ale tuturor. Am simţit-o aceasta? Dacă n-am simţit-o, nu suntem creştini. Nu ne mântuiesc nici lumânările, nici făcliile, nici icoanele şi locurile de închinare, nici metaniile şi ascezele. Toate acestea nu iartă nici măcar un păcat. Păcatele le iartă doar “Mielul lui Dumnezeu”, precum a spus Ioan. Dacă nu vei crede că sângele lui Hristos, care s-a vărsat pe Golgota, izbăveşte, nu te mântuieşti.

Închei printr-o pildă. Un pictor vienez a pictat un om pe care l-au prins duşmanii săi şi l-au încărcat cu o greutate. I-au pus-o după gât, atât de strâns, încât nu se putea elibera de ea. Era ca şi Prometeu în Caucaz. Îi ruga pe alţii ca să-l dezlege, dar nimeni nu putea. Atunci, unul i-a spus: Dacă vrei să te eliberezi, urcă pe muntele acela. Acolo vei vedea o cruce cu Cel răstignit. Dacă-L vei ruga cu credinţă, se va întâmpla minunea. Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat; imediat, sarcina lui a căzut, s-a rostogolit în prăpastie, iar el L-a slăvit pe Hristos.

Fiecare dintre noi, fraţii mei, ridică o greutate mai mare decât Olimpul. Doar prin credinţa în Hristos ne vom izbăvi. Dacă vom crede în El. Nu există altceva în lume. V-o spun eu. De cincizeci de ani predic; dacă n-aş fi crezut, m-aş fi dus să fac orice altceva decât să-mi bat joc de oameni. Cred în Dumnezeu, cred în harul dumnezeiesc, cred în Taine, cred în Sfintele Tradiţii. Poate să fie şi soarele minciună, şi astrele minciună, şi noi minciună; Unul singur nu este minciună – Iisus Hristos, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii. Amin.

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotul, în Sfânta Biserică a Sf. Nicolae, Florina, vineri, 7-1-1977)

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA: DESPRE O TURMĂ ŞI UN PĂSTOR, VIZITA PAPEI, VATICAN. “NOI VOM FI MUCENICI”. “TOŢI SĂ SE POCĂIASCĂ!”

DIN CARTEA “PĂRINTELE AUGUSTIN – 2000, ÎNVAŢĂ, SFĂTUIEŞTE, MUSTRĂ, ÎNDRUMĂ”:

3 – 12- 2000

După Dumnezeiasca Liturghie, Stareţul vizitează Mănăstirea Sfântului Augustin din Florina şi răspunde la nedumeriri. Subiectul este în jurul cuvântului: „Şi va fi o turmă şi un păstor”. Privirea vie a Stareţului îi priveşte şi îi urmăreşte pe toţi şi pe toate câte se întâmplă în jurul lui. [De asta oricine se poate încredinţa şi din aceste fotografii neînsufleţite.]
 Este un răspuns puternic către toţi cei care fără frică de Dumnezeu au împrăştiat minciuni în jurul sănătăţii luptătorului ierarh.
 Privirea aceasta, care – uneori bucuroasă, iar alteori mustrătoare – trece prin inima credinciosului, arată că Dumnezeu păstrează într-un trup sfinţit de bătrân o inimă înflăcărată, tânără şi un duh viu cu deplină luciditate. 
 Îşi doreşte să vadă feţe bucuroase, vesele. Dacă vede pe cineva gânditor, imediat îi adresează întrebarea: „La ce te gândeşti?”. 
La arhondaricul mănăstirii, Stareţul a spus:
– Cine a liturghisit aici? (…). 
Şi adresându-se părintelui Ierotei, îl întreabă:
 – Ce-ai spus la predică? (…)
 Apoi, observând feţele tuturor celor care aşteptau gânditori să audă vreun cunvânt de folos, a spus:
 – Vă văd pe toţi gânditori.
  – Am aşteptam să veniţi în mănăstire, ca să vă ascultăm.
 Atunci, zâmbind, zice:
 – Bine că îmi ziceţi, ca să… nu mai trec.
 Văzând în faţa lui pe cineva cu acelaşi nume, Augustin din Ptolemaida, elev de gimnaziu III, îi spune înţepându-l cu o glumă:
  – Ai gânduri să ajungi episcop? 
 După aceea au început întrebările, după ce mai întâi i s-a comunicat despre venirea papei în Elada şi primirea lui de către stat.
 I s-a pus şi întrebarea:
 – Este bine să vină papa în Elada?
  A răspuns:
  – Nu, nu este bine. Atunci, Arhiepiscopul Atenei să se ducă la Roma şi să le vorbească despre Ortodoxie. Nu sunt mici, ci mari diferenţele dintre papa şi Ortodoxie.
  – Putem să spunem Biserică Vaticanului? 
 – Nu.
 – Ce legătură trebuie să avem cu papa? Dacă spunem „Nu-l primim!”, ne zic că n-avem iubire. Ce trebuie să punem înainte iubirea sau adevărul, care a fost denaturat?
  – Adevărul.
 Într-o predică mai veche Stareţul a spus:
 – Iubirea fără adevăr este o iluzie, o înşelăciune.
 Continuând acum, zice:
 – Nu este bine să-i deschidem porţile papei. Este încă departe ziua în care nu doar popoarele, ci şi Biserica se va uni şi va fi o singură turmă şi cu un singur păstor.
  – Părinte, cum înţelegeţi acest text: „Şi va fi o turmă şi un păstor”?
  – Eterodocşii îşi vor recunoaşte greşelile lor şi vor veni la Ortodoxie şi astfel „Va fi o turmă şi un păstor”. Este însă departe încă ziua în care se va împlini acest lucru.
 Popoarele s-au despărţit în fel şi chip. Dar va veni o zi în care se vor uni din nou popoarele, întorcându-se la Ortodoxie.
 Sunt mulţumit că vă adunaţi aici şi vă exprimaţi în mod ortodox. Fie ca Dumnezeu să vă aibă lângă El.
 Doctorul ce zice? Te foloseşti când vii aici? (…)
 Nu e exclus ca între catolici să existe şi câţiva care se exprimă în mod ortodox, dar între ei există şi antihrişti. Timpul şi Judecătorul va arăta asta.
 Rugaţi-vă „pentru unitatea tuturor”.
 Ca să nu obosească Stareţul, Părintele Ierotei îi zice:
  – Daţi-ne binecuvântarea dumneavoastră, ca să plecăm. 
 Şi Părintele Augustin, zâmbind, îi zice:
  – Tu ce te grăbeşti?
 Stareţa Singlitichia foloseşte prilejul care i se dă şi-l invită pe Părintele Augustin şi pe toţi cei de faţă la masă, zicându-i:
 – Sunteţi întemeietorul şi ctitorul mănăstirii, dar n-aţi mâncat niciodată cu noi. Rămâneţi astăzi şi binecuvântaţi masa noastră. 
 Şi Părintele Augustin, spune zâmbind:
  – În mâncare vreţi să fie unitatea? Este nevoie de rugăciune şi ascultare. Noi, elenii, suntem foarte dezbinaţi.
  – Spuneţi-ne, Părinte, şi ceva despre „laudatio” pe care vi l-a adresat Sfântul Sinod, pentru luptele dumneavoastră în timpul Ocupaţiei. 
 Nu răspunde. Schimbă vorba şi zice: 
 – Faceţi rugăciune. 
 Când l-au întrebat din nou, „Cum s-a simţit în timpul rostirii cuvântului de „laudatio”?”, iarăşi n-a răspuns. Numai când au schimbat întrebarea, a acceptat să răspundă.
 Spuneţi-ne ceva despre Ocupaţie.
  – Au fost zile rele, dar sperăm că toţi ne vom uni sub Domnul nostru Iisus Hristos. Aceasta este nădejdea noastră. Aşa va veni unitatea. 
 Acum, cum va veni această unitate, nu se ştie.
 Noi vom fi mucenici. 
 Această unitate care există astăzi nu este reală.
 Cum ar fi fost corect? Toţi să se pocăiască.
 M-am bucurat să vă văd. Şi să rămâneţi în unitate şi în iubire.

TRADUCERE: FRĂŢIA ORTODOXĂ MISIONARĂ “SFINŢII TREI NOI IERARHI”

O ALTĂ PREDICĂ A FERICITULUI VLĂDICĂ AUGUSTIN LA BOTEZUL DOMNULUI: “ASCULTĂM DE HRISTOS?”

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA: 

 Ascultăm de Hristos? 

 Ateii şi materialiştii ne întreabă: Ce a făcut Hristos de la doisprezece până la treizeci de ani ai Săi? Unii, în chip samavolnic spun că în această perioadă, după cum tinerii se duc acum în afară la studii, aşa şi Hristos S-a dus undeva să studieze. Şi îşi închipuie că S-a dus în India şi acolo a învăţat arta fachirilor. Ce vom răspunde acestora? Lucrurile, potrivit cu Textele Sfinte, sunt foarte simple. Menţionez un singur exemplu. Eu sunt originar dintr-un mic sat din Ciclade. Dacă vă duceţi în satul meu şi întrebaţi, vă vor spune şi detalii din copilăria mea. Apoi, vă vor spune: a plecat din sat, s-a dus la şcoala primară, apoi la gimnaziu, apoi la universitate şi a studiat şi de atunci n-a mai venit… Le ştiu pe toate. Bătrânii urmăresc evoluţia copiilor satului. Ce vreau să spun? Hristos nu S-a născut într-un mare oraş, într-o metropolă. S-a născut într-un mic sat, Bethleem, şi a crescut în Nazaret – de aceea, se numeşte Nazarinean. Acolo a locuit. Dacă ar fi plecat, primii care ar fi ştiut-o ar fi fost compatrioţii Săi. Însă ei mărturisesc că Hristos nu a plecat nicăieri. Ne spune Evanghelia. Când S-a dus în satul Său, Nazaret, şi i-a învăţat, i-a surprins: cum cunoştea El atâtea lucruri, dacă nu a mers la şcoală – “carte… nefiind învăţat” – zice textul sfânt (Ioan 7, 15). Nu ar fi rămas uimiţi, dacă Hristos ar fi studiat în şcoli străine. În felul acesta se demolează imaginaţia necredincioşilor. Răspunsul la întrebarea acestora este că în perioada celor optsprezece ani, Hristos a trăit în anonimat, ca smerit tâmplar. Lucra în atelierul lui Iosif şi mânuia tesle şi fierăstraie. Era primul muncitor şi a sfinţit lucrul cu mâinile, salahoria, care era dispreţuită în lumea antică. Aşadar, lucra şi trăia în anonimat. 

 Când S-a făcut de treizeci de ani, atunci – zice Evanghelia – a venit din Galileea la Iordan şi S-a botezat. Acolo se aduna mulţime de oameni pentru a se boteza de către Ioan Botezătorul. Văzându-L pe nazarinean, cine ar fi presuspus că sub chipul acela smerit s-ar fi ascuns măreţia Dumnezeirii? Ioan, însă, a primit un semn ceresc şi doar ce S-a apropiat Hristos, îi spune: Tu vii la mine să fi botezat? În faţa Ta sunt foarte mic. Nu sunt vrednic să mă aplec ca să dezleg “cureaua încălţămintelor” Tale (Marcu 1, 7). Dar Hristos a insistat că voia lui Dumnezeu este să fie botezat în repejunile Iordanului. Şi atunci s-a întâmplat minunea, fapt care vine să confirme dumnezeirea lui Hristos: s-au deschis cerurile şi Duhul Sfânt a venit în chip de porumbel şi a şezut deasupra capului lui Hristos. În acelaşi timp s-a auzit un glas – mesajul Tatălui Ceresc: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 17). 

 Ce înseamnă cuvintele acestea? Le auzim astăzi de sărbătoarea Teofaniei, dar ne-am adâncit în conţinutul lor? Cum se numeşte aici Hristos? “Fiul” lui Dumnezeu. Nu “fiul” în sensul general în care toţi ne numim copii ai lui Dumnezeu, ci în înţelesul special, aşa cum Îl mărturisim în Simbolul Credinţei. Are o relaţie specială şi unică faţă de Tatăl Cel Ceresc. Este Fiul lui Dumnezeu Cel prin fire şi Unul-Născut, Care a venit în lume să mântuiască neamul nostru. Este Fiul cel iubit, care a împlinit cu desăvârşire voia Tatălui Ceresc, S-a supus Acestuia până la moarte, I-a bineplăcut desăvârşit. Este Omul desăvârşit; nu există altul. Toţi câţi s-au numit “mari” sunt pitici faţă de El, fragmente faţă de Cel care este monada perfectă. Este Unul, Cel desăvârşit. 

 De aceea, exact din acest motiv, Hristos, ca desăvârşit, merită să fie Călăuzitorul, unicul călăuzitor al umanităţii. Şi, de aceea, la sfârşitul vieţii Lui pământeşti, în timpul Schimbării la Faţă pe Muntele Tabor, se va auzi iarăşi acelaşi glas de la Tatăl cel Ceresc, adăugând însă ca o completare: “Pe Acesta să-L ascultaţi!”(Matei 17,5). 

*** 

“Pe Acesta să-L ascultaţi”. Să mă opresc aici? Să mă ridic să fug, să merg în Sfântul Munte să plâng? Mi se pare că în deşert predic şi strig. Aveţi urechi, aveţi inimă, aveţi simţământ de cinstire faţă de Dumnezeul-Om sau facem sărbătorile formal? Acest cuvânt, “Pe Acesta să-L ascultaţi!”, v-aţi gândit ce obligaţii naşte pentru noi ? “Pe Acesta să-L ascultaţi!” vrea să spună să-L ascultăm şi să împlinim poruncile Lui. Şi care sunt poruncile Lui? Menţionez câteva. 

  O poruncă zice: “Să nu vă juraţi nicidecum” (Matei 5, 34), să nu te juri deloc. Aceasta a spus-o Hristos şi Legea Lui este desăvârşită. Însă, noi, în tribunale, sub icoana lui Hristos, avem Evanghelia pe care suntem chemaţi să ne jurăm. Şi doar câţiva creştini curajoşi, care au cunoştinţă de Evanghelie, întreabă: Dar, domnule preşedinte, Evanghelia pe care mă chemaţi să jur zice: “Să nu te juri nicidecum”. Cum, dumneavoastră, mă puneţi să o fac?… Pretutindeni au avut loc schimbări care grăbesc agiornamentele, dar până în punctul acesta, ca să fie abolit jurământul, nu s-a ajuns. Din nefericire, zi de zi, se fac jurăminte în depuneri false. Cum să ajungă astfel tribunalul la o judecată dreaptă? 

 Vreţi o altă poruncă? “Să nu ucizi” (Ieşire 20,15). Hristos, desigur, a interzis nu doar crima, ci şi ura. Şi totuşi, aşa-numiţii creştini, au însângerat lumea în două războaie mondiale, cu milioane de victime, şi se pregătesc pentru cel din urmă război, Armaghedonul Apocalipsei. 

“Pe Acesta să-L ascultaţi” – “Să nu te juri nicidecum”. Şi noi ne jurăm. “Pe Acesta să-L ascultaţi” – “Să nu ucizi”. Şi noi ucidem. “Pe Acesta să-L ascultaţi” – “Să nu fii desfrânat” (Ieşire 20, 13). Să respecţi femeia aproapelui ca pe ceva sfânt şi cu toate acestea, în zilele noastre, am văzut că se votează o lege care dezincriminează de acum desfrâul.  

 Ce mai lipseşte? Să se legifereze furtul. Dar ce ipocriţi suntem! Am întrebat persoane sus-puse: în cântarul vostru, care dintre cele două atârnă mai greu: adulterul sau furtul? Furtul, au răspuns. Bravo, vouă! Şi totuşi la bărbatul respectabil, cinstit, adulterul cântăreşte mai mult. Mi-a spus un comerciant din Athena: Dacă mi-ar fi spart magazinul şi mi-ar fi luat toată marfa, m-ar fi durut, dar nu atât cât m-a durut că femeia mea, pe care o consideram cinstită, m-a înşelat cu altul. Adulterul este un păcat mai rău decât furtul, mai rău decât crima; şi totuşi este dezincriminat. O, ipocriţilor! După cum aţi radiat “Să nu ucizi” şi “Să nu săvârşeşti adulter”, radiaţi şi “Să nu furi”. Ce să facem, zic? S-au înmulţit cazurile de adulter, nu putem să-l considerăm de acum crimă. Dar oare furtul regresează? Şi cu toate acestea, nu este dezincriminat. Dacă, aşadar, păzim porunca “Să nu furi”, cu mult mai mult trebuie să păzim porunca “Să nu săvârşeşti adulter”. Anume m-am referit la aceste porunci. Există şi altele. Şi cea mai mare este porunca iubirii: “Să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 13, 34). Aici ne aflăm cu toţii deficitari, cu lipsuri. “Pe Acesta să-L ascultaţi”. Chiar, care dintre dumnezeieştile porunci le păzim? 

  *** 

“Pe Acesta să-L ascultaţi”. Hristos, iubiţii mei, continuă să ne vorbească de-a lungul tuturor veacurilor. Glasul Său se aude şi astăzi. Vorbeşte prin studierea Evangheliei, prin predicile bisericii, prin imnele şi slujba din biserică, prin lucrările Sale din natură şi din creaţie, prin toate zidirile. Vorbeşte. Şi oamenii ce fac? Îşi astupă urechile cu dopuri de ceară. Să nu audă glasul Lui. Şi îşi deschid urechile lor – cui? – diavolului. Pentru că spune un filosof rus, care a prevăzut catastrofele viitoare: Cine nu ascultă de Hristos, va asculta de diavolul. Şi vedem astăzi că urechiuşele sunt ciulite la diavolul. Vorbeşte diavolul prin toate mijloacele: prin ziarele şi tipăriturile ruşinoase, prin radiou şi, înainte de toate, prin televizor. Un copilaş mi-a spus: două ore citesc şi trei ore mă uit la televizor. În felul acesta, generaţia noastră este a copiilor televizorului. Care va fi consecinţa? Pe mine mă întrebaţi? Deschideţi pe profetul Isaia, să vedeţi ce spune Dumnezeu: “Dacă Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca”. Pământul se va face Rai. “Dacă însă nu Mă veţi asculta” – groaznic – “sabia Mea vă va mânca”, veţi fi junghiaţi, veţi fi exterminaţi (Isaia 1, 19-20). 

 Să ne astupăm urechile la vocile iadului şi să le deschidem pentru a asculta cuvântul lui Dumenzeu. Să-L ascultăm pe Hristos şi ca nişte copii ai Lui iubiţi, să răspundem: “Vorbeşte, Doamne, robul Tău ascultă” (I Regi 3,9). 

† Episcopul Augustin 

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotul, în Sfânta Biserică a Sf. Pantelimon, Florina, 6-1-1983)

SURSA: http://acvila30.wordpress.com/2010/04/03/ne-vorbeste-parintele-augustin-mitropolitul-de-103-ani/

Dodekaimeron-ul („Cele-12-zile”)

Sărbătoare avem, iubiţii mei. Sărbătorim Sfântul Dodekaimeron. Ce este dodekaimeron-ul? Este o perioadă care începe de la Crăciun (25 decembrie) şi se termină de Bobotează (6 ianuarie). Ţine adică 12 zile (7 din decembrie şi 5 din ianuarie – cu excepţia Ajunului Bobotezei). În timpul Dodekaimeronului, dată fiind bucuria sărbătorilor, se face dezlegare la toate. Vă prezint pe scurt cele mai importante sărbători ale Dodekaimeronului.

***

Ce sărbătorim de Crăciun? Cel mai mare eveniment din istorie. Nici a fost, nici s-a auzit vreodată ca Dumnezeu, Care a creat toate şi Care locuieşte în ceruri, să se pogoare pe pământ! A purtat trup omenesc din preacuratele sângiuri ale Sfintei Născătoare de Dumnezeu. A trăit 33 de ani aici, jos; a învăţat cele mai frumoase cuvinte, a făcut mii de minuni, S-a răstignit, Şi-a vărsat cinstitul Său Sânge – de ce toate acestea? – Din iubire. Ca să-l mântuiască pe om.

– A doua sărbătoare a Dodekaimeron-ului (26 decembrie) se numeşte Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Se numeşte sobor, deoarece Biserica noastră ne cheamă pe noi, toţi copiii ei, să ne adunăm, să ne strângem în biserică a doua zi de Crăciun, ca să cinstim pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Şi este vrednică de cinstire. Pentru că Preasfânta este mai presus decât îngerii şi decât arhanghelii. Este Împărăteasa, Mama, singura între milioanele de femei care a fost găsită vrednică să-L nască pe Mântuitorul lumii.

– A treia zi de Crăciun (27 decembrie) suntem chemaţi să-l cinstim pe Sfântul Ştefan. A fost primul diacon al Sfintei noastre Biserici. Diacon care a făcut minuni, a avut iubire în inimă, propovăduia înflăcărat numele lui Iisus Hristos. De acea a provocat răutatea şi invidia iudeilor. Şi precum pe Hristos L-au prins şi L-au dus în sinedriu, aşa şi pe Ştefan: l-au legat, l-au dus la judecată, l-au condamnat la moarte. Apoi l-au scos în afara cetăţii şi acolo l-au ucis cu pietre. Astfel a devenit martir. Şi în acel timp Ştefan Îl ruga pe Dumnezeu „să nu le socotească”, să nu le ia în calcul acest păcat (Fapte 7, 60).

– În a cincea zi (29 decembrie) prăznuim pe Sfinţii Prunci, pe copiii care aveau aceeaşi vârstă cu Hristos şi care au fost ucişi de Irod. Credea că dacă va ucide toţi copiii de parte bărbătească sub doi ani, printre ei va fi şi Hristos. Dar Hristos, cu Preasfânta şi cu dreptul Iosif, a fugit din timp în Egipt. Au rămas acolo până când a murit Irod. Şi a murit cu o moarte rea: a fost mâncat de viermi! Atunci însă, pe când încă împărăţea, a făcut acel mare rău. Dar ce e înfricoşător? Faptul că acea crimă se întâmplă şi astăzi! Irod a înjunghiat 14.000 de prunci, iar astăzi doar în Elada, în fiecare an, în clinicile de ginecologie medici şi mame ucid – câţi prunci? 300.000! Aceştia sunt Irozii contemporani, care vor da înfricoşător răspuns lui Dumnezeu. Chiuretajele sau avorturile sunt cea mai mare crimă. Dacă vine vreo femeie şi îmi spune, „eu am pus foc şi am ars o biserică”, o voi ierta; doar că-i voi spune să zidească o biserică nouă. Dacă însă va veni o femeie şi îmi va spune, „eu am făcut avort, am aruncat un copil şi nu dau naştere la alţi copii”, atunci nu ştiu ce se cuvine a face; nu ştiu dacă Dumnezeu iartă păcatul acesta. Trebuie ca cineva să se pocăiască şi să plângă mult.

– Mergem aşadar mai departe în Dodekaimeron. Vine apoi şi ziua a opta, Anul Nou (1 ianuarie). Sărbătoarea pe care o prăznuim se numeşte Tăierea-împrejur a lui Hristos. Hristos, în ziua a opta de la naştere, conform cu porunca Legii mozaice, a fost tăiat împrejur; şi în acea zi – precum orice copil astăzi la botez -primeşte un nume. Care nume? Cel mai înalt nume, cel mai dulce nume: numele de „Iisus” (Luca 2, 21). „Iisus” este un cuvânt evreiesc şi înseamnă „mântuitor”; deoarece a mântuit, mântuieşte şi va mântui lumea de păcatele ei (vezi Matei 1, 21). Numele lui Iisus Hristos este atotputernic, scoate demonii, tămăduieşte bolile, înviază morţii. Să-l pomenim pururi cu cinste şi cu iubire, şi să fim siguri că prin El au loc cele mai mari minuni.

Urmează Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), care nu intră în calculul Dodekaimeron-ului. În această zi toţi câţi sunt creştini postesc aspru; mănâncă doar pâine şi apă şi se curăţesc.

– Ziua următoare (6 ianuarie) este de-acum ultima sărbătoare a Dodekaimeron-ului. Este Boboteaza (Sărbătoarea Luminilor) sau Teofania. Sărbătorim faptul că Dumnezeu s-a arătat în lume ca Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. S-a arătat la râul Iordan când s-a botezat Hristos. De aceea, în această zi mergem la ape şi le sfinţim. aruncând crucea. Aceasta este Sărbătoarea Luminilor (Boboteaza).

După Bobotează urmează „iarăşi în afara Dodekaimeron-ului – sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, care s-a învrednicit să boteze în repejunile Iordanului pe Domnul nostru Iisus Hristos.

***

Acesta este Dodekaimeron-ul. În puţine şi simple cuvinte v-am prezentat cele mai importante sărbători ale lui. Şi acum, toate acestea să le transformăm într-o rugăciune. Să le spunem cu cuvinte de rugăciune:

Hristoase, care Te-ai pogorât pe pământ pentru noi păcătoşii, îţi mulţumim din adâncurile inimii noastre. Învredniceşte-ne să Te iubim, să credem în Tine şi să ne închinăm Ţie până la ultima noastră suflare şi să pecetluim viaţa noastră cu cuvintele: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42).

Preasfântă Stăpână, tu care te-ai învrednicit să-L naşti pe Hristos şi eşti mai presus de îngeri şi de arhangheli, nu ne părăsi. În nenorocirile şi necazurile noastre numele tău îl avem pe buze. „Preasfânta mea!” („Maica Domnului!”) – strigă toţi. „Preasfântă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, roagă-te pentru noi, păcătoşii” (Pavecerniţa Mare).

Sfinte Ştefane, tu care ţi-ai vărsat sângele tău pentru Hristosul nostru şi eşti întâiul mucenic, învredniceşte-ne şi pe noi să credem în El; şi de va fi nevoie chiar şi sângele nostru să-l dăm pentru iubirea Lui.

Sfinţilor Prunci, care acum sunteţi în ceruri împreună cu îngerii, vă rugăm, mijlociţi, înduplecaţi-L pe Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, să ne ierte şi să ne dea putere să încetăm înfricoşătorul păcat al avorturilor.

Doamne Iisuse Hristoase, „Cel ce Te-ai arătat Dumnezeu”, Tu care ai primit numele cel preadulce, fă să dispară, Te rugăm, orice hulă şi blasfemie şi ne învredniceşte pe noi să cinstim şi să ne închinăm numelui Tău, şi aşa să ne încheiem viaţa.

Şi tu, cinstite Mergătorule-Înainte, care te-ai învrednicit să botezi pe Hristos, te rugăm, mijloceşte pentru noi, păcătoşii.

Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, miluieşte lumea ta. Amin.

***

Aşa se cuvine să petrecem aceste sfinte zile: să ne amintim toate aceste mari evenimente care au avut loc pentru mântuirea noastră.

Fie ca Dumnezeu să ne miluiască. Pentru că cele mai mari păcate ale poporului nostru sunt trei. Întâi, faptul că nu se mai nasc copii şi sigur că-şi ucid copiii – alaltăieri o femeie mi-a spus că a făcut patru avorturi; şi râdea! Al doilea: blasfemia. Şi al treilea: desfrânarea, adulterul şi toate acestea.

De aceea, înainte de a veni ziua certării, să-l auzim pe Ioan Înaintemergătorul, care strigă „Pocăiţi-vă…!” (Matei 3, 2). Pocăiţi-vă, clerici şi laici, bărbaţi şi femei, tineri, bătrâni şi copii, albi, negri şi roşii, toţi. Dacă nu ne vom pocăi, vai şi amar de noi.

Facă Dumnezeu ca Noul An să fie un an de pocăinţă şi de convertire prin mijlocirile Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor. Amin.

+ Episcopul Augustin
(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis,
în Sfânta Biserică a Cuviosului Naum Armenohorios – Florina,
Duminica dinainte de Bobotează, 03.01.1982)

Ομιλία του Μητροπολίτη Αυγουστίνου ΦΛΩΡΙΝΑΣ

LA DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII LUI HRISTOS Την Κυριακή πριν από τη Γέννηση του Χριστού

(MATEI 1, 1-25) (Ματθ. 1, 1-25)

„…şi vei chema numele Lui Iisus” (Matei 1, 21) «… Και θέλεις καλέσει το όνομα αυτού Ιησούν» (Ματθ. 1, 21)

Iubiţii mei, cât de repede trece timpul! Αγαπημένη μου, το πόσο γρήγορα περνάει ο καιρός! Peste puţin timp vom sărbători pentru încă o dată marea sărbătoare a Naşterii lui Hristos. Σε λίγο θα γιορτάσουμε τη μεγάλη γιορτή για άλλη μια φορά από τη γέννηση του Χριστού. De aceea, duminica aceasta se numeşte Duminica dinaintea Naşterii lui Hristos. Ως εκ τούτου, αυτή την Κυριακή καλείται Κυριακή πριν από τη Γέννηση του Χριστού.

***

Sfânta noastră Biserică a hotărât să se citească astăzi ca Evanghelie începutul sau primul capitol din prima Evanghelie, cea după Matei. Este un catalog al strămoşilor lui Hristos. Ιερός Ναός μας αποφάσισε να διαβάσει το Ευαγγέλιο σήμερα ως την αρχή ή το πρώτο κεφάλαιο του πρώτου Ευαγγελίου, που του Ματθαίου. Είναι ένας κατάλογος των προγόνων του Χριστού.

– Dar a avut strămoşi Hristos?… – Αλλά ο Χριστός είχε προγόνους …

Ca Dumnezeu fără început, nu a avut. Ο Θεός, χωρίς αρχή, δεν το έκανε. Drept tată îl are pe Tatăl cel Ceresc. Ως πατέρας έχει τον Πατέρα στον ουρανό. Dar odată ce sa arătat pe pământ, ca om desăvârşit în afară de păcat, înseamnă că a purtat trup din curatele sângiuri ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu . Αλλά μόλις εμφανίστηκε στη γη, ο τέλειος άνθρωπος, εκτός από την αμαρτία, σημαίνει ότι το σώμα που πραγματοποιήθηκε στο κηδεμονίας sângiuri της Αγίας Μητέρας του Θεού. Şi sa născut într-un mod supranatural. Και γεννήθηκε σε ένα υπερφυσικό τρόπο. Tată pământesc nu are, ci doar mamă. Mama Sa este Preasfânta (Panaghia) noastră. Κανένα ανθρώπινο πατέρα, αλλά η μητέρα. Μητέρα Αγία (Παναγία) μας. Iarăşi, părinţi ai Preasfintei sunt Ioachim şi Ana, iar părinţii lui Ioachim şi ai Anei sunt alţii şi aşa mai departe. Και πάλι, οι γονείς των Μακάριοι οι Ιωακείμ και η Άννα, και οι γονείς του Ιωακείμ και η Άννα από τους άλλους και ούτω καθεξής. În felul acesta se formează un mare lanţ de strămoşi. Έτσι, υπάρχει μια μεγάλη αλυσίδα των προγόνων.

Primul inel al lanţului strămoşilor lui Hristos este o mare personalitate istorică, Avraam . Το πρώτο δαχτυλίδι της αλυσίδας των προγόνων του Χριστού είναι μια μεγάλη ιστορική προσωπικότητα, τον Αβραάμ. Lui Avraam, după cum am auzit la Apostol, i sa făcut o mare făgăduinţă şi anume că din urmaşii săi, din seminţia lui Iuda, se va naşte Izbăvitorul. Αβραάμ, όπως ακούσαμε τον Απόστολο, έγινε μια μεγάλη υπόσχεση, δηλαδή ότι από τους απογόνους του, τη φυλή του Ιούδα, Λυτρωτή γεννιέται.

Conform acestui catalog, de la Avraam până la David sunt paisprezece neamuri, de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece neamuri şi de la strămutarea în Babilon până la naşterea lui Hristo s sunt iarăşi paisprezece neamuri (Matei 1, 17). Σύμφωνα με τον κατάλογο, από τον Αβραάμ να τον David είναι δεκατέσσερις γενιές από τον David μέχρι την αιχμαλωσία της Βαβυλώνας είναι δεκατέσσερις γενιές και από τη Βαβυλώνα με τη γέννηση του Χρίστο και είναι πάλι δεκατέσσερις γενιές (Ματθ. 1, 17). Aproape cincizeci de nume, care nu ne impresionează. Σχεδόν πενήντα ονόματα που δεν μας εντυπωσιάζουν. Sunt evreieşti şi ni se pare obositor să auzim „ a născut…”, „ a născut…” , „ a născut…” , până ce coboară scara strămoşilor să ajungă la Fecioara Maria, din care sa născut Hristos. Υπάρχουν Εβραϊκά και φαίνεται κουραστικό να ακούσει «τον πατέρα …» «γεννήθηκε …» «γεννήθηκε …» έως ότου οι πρόγονοι για να κατέβει σκαλοπάτια στην Παναγία, στην οποία γεννήθηκε ο Χριστός.

Însă aceste nume, pe care noi acum le ascultăm cu indiferenţă, în acele vremuri creau o mare impresie. Αλλά αυτά τα ονόματα, τα οποία ακούμε τους τώρα με την αδιαφορία, την εποχή εκείνη δημιουργήθηκε μια μεγάλη εντύπωση. Dintre ei unii erau generali, alţii erau conducători, alţii profeţi, alţii patriarhi, alţii împăraţi, alţii bogaţi, alţii înţelepţi precum Solomon, David şi alţii. Acum nu mai impresionează. Μεταξύ αυτών ήταν μερικές γενικές, άλλες ήταν οι ηγέτες, κάποιοι προφήτες, κάποια πατριάρχες, κάποιοι βασιλιάδες, μερικοί πλούσιοι, άλλοι σοφοί, όπως ο Σολομών, ο Δαβίδ και άλλοι. Τώρα δεν εντυπωσιάζουν. Ce înseamnă asta? Τι σημαίνει αυτό; După cum aceste nume au fost uitate, aşa şi toate câte astăzi impresionează şi se aud şi se promovează, după 50-100 de ani cine îşi va mai aminti de ele? Δεδομένου ότι αυτά τα ονόματα έχουν ξεχαστεί, οπότε όλα αυτά εντυπωσιακά και να ακούσουν σήμερα προωθούνται μετά από 50-100 χρόνια που θα θυμούνται τους ακόμα; Undeva, pe vreo pagină a istoriei, cu litere mici, se va scrie că au trecut pe pământ. Se sting ca focurile de artificii şi ca licuricii. Κάπου, σε κάποια σελίδα της ιστορίας, με μικρά γράμματα θα γραφτεί ότι έχουν περάσει πάνω στη γη. Απενεργοποιήστε τα πυροτεχνήματα και τις πυγολαμπίδες. Concluzia? „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” Το συμπέρασμα; «Vanity του ματαιοδοξίες, όλα είναι ματαιοδοξία» (Ecclesiast 1, 2) . (Εκκλησιαστής 1, 2). Zero bogăţiile, funcţiile, zero toate. Un singur lucru rămâne: împlinirea voii lui Dumnezeu. . Zero πλούτο, τις λειτουργίες, το μηδέν ό, τι ένα πράγμα παραμένει: η εκπλήρωση της θέλησης του Θεού.

Dar dacă numele istoriei israelite şi universale şi ale vieţii contemporane se afundă în adâncul timpului, un singur nume rămânea pururea în actualitate, spre pizma demonilor – care? Αλλά αν το όνομα της ιστορίας του Ισραήλ και τη σύγχρονη ζωή και καθολική βυθίζονται στα βάθη του χρόνου, ένα όνομα παρέμεινε πάντα στην επικαιρότητα, να ζηλέψει δαίμονες – ποιος; Este acela care a fost dat Dumnezeiescului Prunc. Îngerul, la porunca Domnului, a spus lui Iosif, ocrotitorului Preasfintei: „Şi vei chema numele Lui Iisus” (Matei 1, 21). Ce înseamnă numele „Iisus” ? Nu este elin, este evreiesc şi tradus în elină înseamnă „Mântuitor”. Adică acel copil care se va naşte este Mântuitorul. . Είναι αυτός που έδωσε Θείο Βρέφος Angel, την εντολή του Κυρίου, δήλωσε ο Joseph, προστάτη του Αγίου: «και θέλεις καλέσει το όνομα αυτού Ιησούν» (Ματθ. 1, 21) Τι σημαίνει το όνομα «Ιησούς» Όχι Elin, είναι.; Οι Έλληνες που μεταφράζεται στα εβραϊκά και σημαίνει «Σωτήρας.» Αυτό είναι το παιδί που είναι ο Σωτήρας γεννιέται. Vă rog să fim atenţi la numele acesta, „ cel mai presus de orice nume” (Filipeni 2, 9). Παρακαλώ να είστε προσεκτικοί για να το όνομα, «το υπέρ παν όνομα» (Φιλιππησίους 2, 9). De ce sa numit Hristos „Mântuitor” ? Ο λεγόμενος Χριστός «Σωτήρας»; Trebuie să dăm o explicaţie. Πρέπει να δώσετε μια εξήγηση.

***

Aici pe pământ, unde trăim de când omul a fost izgonit din Rai, în orice parte, omul este biciuit de diversitatea nereuşitelor şi nenorocirilor, care sunt consecinţele vieţii lui păcătoase. Εδώ στη Γη, όπου ζούμε αφού ο άνθρωπος ήταν εξόριστος από τον ουρανό, σε οποιοδήποτε μέρος, ο άνθρωπος είναι χτυπημένη αποτυχίες και κακοτυχίες της διαφορετικότητας, τις συνέπειες της αμαρτωλής ζωής του. Foamete, sete, lipsă de îmbrăcăminte şi de acoperiş, boli… Acestea sunt nenorocirile, relele, pe care încearcă să le şteargă. Η πείνα, δίψα, γύμνια και την οροφή, ασθένειες … Είναι κακό, κακό, προσπαθούν να διαγράψετε. Dar există şi altele. Υπάρχουν όμως και άλλοι. Mai există relele naturale. Υπάρχουν φυσικά κακά. Astfel de rele sunt cutremurul, seceta, inundaţia, incendiul, epidemiile, bolile incurabile precum cancerul şi în cele din urmă moartea. Τέτοιες κακά είναι σεισμός, ξηρασία, πλημμύρα, πυρκαγιά, ασθένεια, ανίατες ασθένειες όπως ο καρκίνος και τελικά στο θάνατο. Toate acestea sunt rele groaznice. Όλα αυτά είναι τρομερό κακό.

Dar nu v-am spus încă nimic. Αλλά είπα ακόμα τίποτα. Există ceva mai grav – Dumnezeu să ne lumineze să înţelegem lucrul acesta. Singurul rău care constituie rădăcina a tot răul, a întregii noastre ticăloşii – şi, din nefericire, nu-i dăm importanţa care i se cuvine – în limba Sfintei Scripturi se numeşte păcat . Υπάρχει κάτι πιο σοβαρό – ο Θεός να μας φωτίσει για να κατανοήσουμε αυτό το μόνο κακό είναι η ρίζα όλων των κακών, όλα τα καθάρματα μας -. Και, δυστυχώς, δεν δίνουν σημασία που του αξίζει – στην Αγία Γραφή ονομάζεται αμαρτία . De acolo provin toate relele; cauza este păcatul. Από εκεί προέρχονται όλα τα κακά, επειδή είναι αμαρτία. Ne îngrozim când auzim de cancer, însă păcatul nu ne provoacă frică. Είμαστε φρίκη όταν ακούμε για τον καρκίνο, αλλά την αμαρτία μας προκαλεί φόβο. Ne jucăm cu el, precum copiii se joacă de Anul Nou cu jucăriile ce le primesc în dar de Sfântul Vasile. Έχουμε παίξει μαζί του, καθώς τα παιδιά παίζουν με τα παιχνίδια της Πρωτοχρονιάς λαμβάνουν τους αλλά Αγίου Βασιλείου. Nu îl luăm în considerare deloc, şi cu toate acestea el biciuieşte umanitatea. Fie ca adulter, şi desfrânare, şi destrăbălare, fie ca îndrăcire a gâtlejului şi îndrăcire a pântecelui, fie ca gelozie şi invidie, fie ca mânie şi supărare şi înverşunare, fie ca răutate şi ură şi răzbunare şi crimă, păcatul, acesta este izvorul a toată ticăloşia. Μην το σκεφτείτε καθόλου, και όμως μαστίγια ανθρωπότητας. Είτε μοιχεία και την πορνεία, και ακολασία, ή όπως στην κατοχή του λαιμού και κατείχε τη μήτρα, ή ως ζήλια και φθόνο, το θυμό και τη θλίψη και να είναι τόσο σκληρά ή την κακία και το μίσος και την εκδίκηση και τη δολοφονία, την αμαρτία, αυτό είναι η πηγή όλων των κακία. Dacă s-ar putea printr-o minune să se dezrădăcineze acesta, pământul s-ar transforma în rai. Αν μπορούσατε να με ένα θαύμα για να το ξεριζώσει, η γη θα γίνει παράδεισος.

Cine ne va mântui? Ποιος θα μας σώσει; Şi dacă noi vom tăcea, până şi pietrele vor striga: Unul singur mântuieşte! Desigur, deschizând istoria, oricine va putea să numere vreo 155 de persoane, pe care popoarele, pentru mici servicii pe care aceştia le-au adus, îi numeşte „mântuitori” sau “salvatori”. Aceştia sunt salvatori mici. Και αν εμείς σιωπούμε, ακόμα και οι πέτρες θα φωνάξουν:! Μόνο ένας σώσει Φυσικά, το άνοιγμα ιστορία, ο καθένας θα είναι σε θέση να μετρήσει περίπου 155 ανθρώπους, τους λαούς, για μικρές υπηρεσίες που έχουν φέρει τους αποκαλεί «σωτήρες »ή« σωθεί. «Είναι μικρά διασώστες. Salvatorul sau Mântuitorul (prin excelenţă) este Unul singur: Hristos. Σωτήρα και Λυτρωτή (κατ ‘εξοχήν) είναι ένας: ο Χριστός.

***

Dacă cineva îţi face un bine, îl ţii minte, îl consideri binefăcător. Αν κάποιος κάνει ένα καλό, θυμηθείτε το, ότι είναι ευεργετική. Faţă de medic, de pildă, care te-a vindecat, îţi exprimi recunoştinţa. Σε σύγκριση με το γιατρό, για παράδειγμα, που έχει επουλωθεί, θα ήθελα να εκφράσω την ευγνωμοσύνη. Însă superior tuturor binefăcătorilor este Hristos, deoarece ne mântuieşte de cel mai mare rău, de păcat. Αλλά το καλύτερο από όλα ευεργετών είναι ο Χριστός, γιατί εξοικονομεί το μεγαλύτερο κακό της αμαρτίας. Mântuieşte prin Biserica Sa. Este adevăratul Mântuitor – o simţim? Εκτός από την Εκκλησία είναι ο αληθινός Σωτήρας -. Αισθανόμαστε; Doar cine-şi simte păcătoşenia sa şi spune ca şi vameşul „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13), sau precum fiul cel risipitor „ Greşit-am la cer şi înaintea Ta” (Luca 15, 18), sau precum tâlharul, „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta ” (Luca 23, 42), acela înţelege că Hristos este Mântuitorul. Μόνο αυτός που αισθάνεται αμαρτίες του και φοροεισπράκτορα και είπε: «Ο Θεός ιλάσθητί μοι τω αμαρτωλώ» (Λουκ. 18, 13), ή όπως ο άσωτος «Έχουμε αμάρτησα στον ουρανό και πριν από εσένα» (Λουκ. 15, 18), ή σαν κλέφτης, «Να με θυμάσαι, Κύριε, όταν έρθεις στη βασιλεία σου» (Λουκ. 23, 42), που σημαίνει ότι ο Χριστός είναι ο Σωτήρας.

Şi sigur că nu este suficient doar să spui că este Mântuitorul oamenilor, în general. Και σίγουρα αυτό δεν είναι αρκετό να πούμε ότι είναι ο Σωτήρας των ανθρώπων, σε γενικές γραμμές. Trebuie să simţi că este şi Mântuitorul tău personal. Şi Dumnezeu te va învrednici să simţi acest lucru, dacă te vei pleca întru pocăinţă şi vei spune păcatele tale părintelui tău duhovnicesc, dacă te vei mărturisi. Θα πρέπει να αισθάνονται ότι είναι ο προσωπικός Σωτήρας σου. Και ο Θεός θα τιμήσει αισθάνεστε αυτό, αν πάτε πλήρως μετανοήσουν για τις αμαρτίες σας και λέτε πνευματικός πατέρας σας, αν θα ομολογήσουν. Atunci vei simţi că pleacă deasupra ta un munte şi vei simţi faţă de Hristos o adâncă recunoştinţă. Εάν θεωρείτε ότι θα σας πάνω από ένα βουνό και θα νιώσετε μια βαθιά ευγνωμοσύνη προς τον Χριστό.

Aceasta a simţit-o tâlharul pe cruce, aceasta au simţit-o apostolii, martirii, toţi sfinţii, ca de pildă, Sfântul Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei. Când îl duceau la Roma ca să-l arunce la fiare, scria despre Hristos: „ Iubirea mea se răstigneşte, adică Hristos este iubirea inimii mele” . Ένιωσα ληστή στον σταυρό, που αισθάνθηκαν οι απόστολοι, μάρτυρες, όλοι οι άγιοι, για παράδειγμα, ο Άγιος Ιγνάτιος, επίσκοπος Αντιοχείας Όταν πήγε στη Ρώμη για να τον ρίξει στα σίδερα, έγραψε του Χριστού: «. Crucify αγάπη μου, ότι ο Χριστός είναι η αγάπη της καρδιάς μου. « Mici iubiri mai mişcă astăzi neamul nostru trupesc; doar sexul. Μικρές αγάπη Μαΐου σήμερα το έθνος μας κινούμενο σώμα, απλά σεξ. Nu-l condamn, Dumnezeu la sădit; dar nu ca să stingă toate celelalte iubiri. Neamul nostru, neamul sodomiţilor şi al gomorenilor, nu cunoaşte alte iubiri. Μην καταδικάζουμε, ο Θεός που φυτεύτηκαν, αλλά όχι να εξαλείψει όλους τους άλλους την αγάπη. Ανθρώπους μας, το έθνος και Σοδομίτες gomorenilor, δεν γνωρίζει την αγάπη. Pe drept cuvânt a spus un filosof, că epoca noastră este fără iubire, crudă. Πολύ σωστά είπε ένας φιλόσοφος, ότι η εποχή μας δεν είναι αγάπη, σκληρή. Dacă nu-L iubeşti pe Hristos, n-ai înţeles nimic, degeaba ai venit pe pământ. Iubirile frumoase sunt iubirea faţă de ştiinţă, iubirea faţă de patrie, dar mai presus de toate este iubirea faţă de Hristos . Αν δεν αγαπούν τον Χριστό, έχετε καταλάβει τίποτα, τίποτα που ήρθε στη γη. Αγάπη είναι όμορφη αγάπη της επιστήμης, αγάπη για την πατρίδα, αλλά πάνω από όλα είναι η αγάπη του Χριστού. În anii de de mult, numele lui Hristos era cel mai dulce lucru. Στα χρόνια καιρό, το όνομα του Χριστού ήταν το πιο γλυκό πράγμα. Bunica îl lua pe genun chii ei pe micul copilaş, îl învăţa să-şi facă semnul crucii, iar primul cuvânt pe care-l învăţau să zică era Hristos . Γιαγιά το πάρει βαθιά Chii μικρό παιδί της, θα μάθετε να κάνετε το σταυρό και η πρώτη λέξη που έμαθα να πω ήταν ο Χριστός. Am văzut astfel de exemple. Είδαμε παραδείγματα. Acum, din nefericire, iubirea dumnezeiască nu numai că sa stins, dar uneori se preface cu desăvârşire în ură satanică. Τώρα, δυστυχώς, θεία αγάπη, όχι μόνο έχασαν τη ζωή τους, αλλά μερικές φορές προσποιείται ότι μισούν απολύτως σατανική.

Când eram predicator în Krevena şi cutreieram pe munţi înalţi, acolo pe unde treceam, aud deodată o înjurătură; pentru prima oară auzeam o astfel de înjurătură. Măi, măi! – zic: Ce este aici? Όταν ήμουν ιεροκήρυκας στην Krevena και περιπλανήθηκε στα βουνά, εκεί που πήγαινα, ακούει ξαφνικά μια κατάρα, για πρώτη φορά άκουσα τέτοια κατάρα Καλά, καλά – Πες:.! Τι είναι αυτό; Dracii locuiesc pe-aici? Deci m-am apropiat şi am privit: în spatele unui copac şedea un tată, avea pe genunchii săi un băieţel şi-l învăţa să-L înjure pe Hristos! Devils ζουν εδώ γύρω Έτσι πλησίασα και κοίταξα:? Πίσω από ένα δέντρο sat Α, πατέρας είχε ένα μικρό αγόρι στα γόνατά του και έμαθε για την κατάρα του Χριστού! Dumnezeul meu, încă nu s-au transformat stelele în fulgere ca să cadă în capetele noastre? Unde este iubirea faţă de Hristos? Θεέ μου, δεν έχουν ακόμα μετατραπεί σε αστέρια που πέφτουν αστραπές στα κεφάλια μας; Πού είναι η αγάπη του Χριστού;

Însă chiar dacă Hristos este înjurat şi necinstit, numele Său va rămâne veşnic. Αλλά ακόμα και αν ο Χριστός είναι καταραμένη και μολυσμένη, το όνομά του θα παραμείνει για πάντα. După cum norii negri nu pot să şteargă soarele, aşa înjurăturile nu pot să şteargă numele lui Hristos. Va rămâne în veacul veacurilor, în ciuda demonilor. Όπως μαύρα σύννεφα δεν μπορεί να διαγράψει από τον ήλιο, έτσι ορκωμοσία δεν μπορεί να διαγράψει το όνομα του Χριστού. Εμείς διαρκή αιώνες, παρά τα δαιμόνια. Doresc ca în ţara noastră să nu se audă nicio înjurătură, ci mici şi mari, bărbaţi şi femei, toţi fără excepţie să spunem: Binecuvântat este Dumnezeu şi preaslăvit este numele Lui; pe Care, copii ai elinilor lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Θέλω χώρα μας να μην ακούσουμε κανένα ορκωμοσίας, αλλά μικρούς και μεγάλους, άνδρες και γυναίκες, όλοι ανεξαιρέτως λένε: Ευλογητός ο Θεός δοξάζεται είναι το όνομά του, το οποίο, τα παιδιά των Ελλήνων him έπαινο και τον υμνεί πλήρως όλων των ηλικιών. Amin. Αμήν.

+ Episcopul Augustin + Επίσκοπος Αυγουστίνος

(Sfânta Biserică a Sfinţilor Constantin şi Elena din Amintaios, 20.12.1987) (Ο Ιερός Ναός των Αγίων Κωνσταντίνου και Ελένης του Amintaios, 20/12/1987)

Sursa: „KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN” (92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de Florina)

Dumnezeu ne cheamă la cină,

de Mitropolitul Augustin Kandiotis

“Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi”

(Luca 14, 16)

Iubiţii mei, învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos în Sfânta Scriptură este simplă. Atât de simplă, încât să poată fi înţeleasă şi de copiii din şcoala primară şi de ţăranii analfabeţi. Însă deşi este simplă, conţine înţelesuri atât de adânci, încât şi mari oameni de ştiinţă şi mari înţelepţi rămân înmărmuriţi înaintea măreţiei ei. Acesta este un lucru de mirare.

Evanghelia lui Hristos este un râu nesecat, ocean inepuizabil; este o mină de aur, în care oricât ai săpa şi ai scoate, aurul nu se termină. Acest lucru îl observăm şi în Evanghelia de astăzi. Ea învaţă cu imagini şi exemple din viaţa de zi cu zi. Tocmai aţi ascultat-o.

***

Ce ne spune? Un domn bogat, din iubire faţă de poporul său, a gătit pentru toţi o masă, „ o cină mare” (Luca 14, 16), şi a oferit tot ce avea mai bun ca mâncare şi băutură. Când toate erau deja pregătite, a poruncit slujitorului său să-i cheme pe comeseni. Oricine s-ar aştepta ca toţi să fi primit această invitaţie atât de onorantă. Curios însă. Nimeni nu s-a dus la cină! Toţi au înaintat scuze. Unul a răspuns:

-Am cumpărat o ţarină şi trebuie să merg să o văd.
Altul:
-Am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc.
Şi altul, mai obraznic decât toţi, zice:
-Eu doar ce m-am însurat cu puţin timp în urmă şi nu am vreme.

Astfel, nimeni nu s-a dus la cina cea mare. Domnitorul s-a mâniat şi a poruncit să fie chemaţi alţii în locul acestora care n-au acceptat onoranta invitaţie.

Aceasta este prima parte a parabolei. Să insistăm asupra ei. De vreme ce este parabolă, Domnul una spune şi alta lasă să se înţeleagă. Cine este cel care a făcut invitaţia la cina cea mare? Nu este altul decât Dumnezeu, Părintele ceresc. El este cel mai bogat decât toţi, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. El aşadar pregăteşte masa.

Trei mese ne-a pregătit Dumnezeu. Una este inferioară, a doua este superioară, iar a treia este mai presus de toate.

Una care este? Cea materială. Omul nu este doar suflet, este şi trup. La prânz veţi şedea cu toţii la masă. Apa pe care o veţi bea de unde este? Pe lună şi în stele apă curgătoare nu există. Aici există. Fructele pe care le mănânci, toate roadele, tot ce are pământul mai ales, ale lui Dumnezeu sunt. Când şezi să mănânci, gândeşte-te; nu trăi ca un animal necuvântător. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu.

Aşadar, cel ce aşterne în fiecare zi masă pentru toţi oamenii fără excepţie este Domnul nostru; şi aceasta este o masă, hrana trupului. Dar există şi o altă masă superioară: Cina cea de Taină. Unde este această masă? Aveţi ochi duhovniceşti? Aruncaţi o privire în Sfântul Altar. Acolo este masa; este Sfânta Masă. O, de-am avea ochi duhovniceşti! Am vedea Sfânta Masă scânteind, fulgerând, arzând şi înconjurată de îngeri şi de arhangheli, după cum se spune în troparul Sfântului Spiridon. Zice: „Când liturghiseai”, Sfinte Spiridon, „îngeri ai avut slujind împreună cu tine”. Omule, Dumnezeu îţi aşterne o masă pentru trup (mâncarea pe care o mănânci) şi o masă superioară pentru suflet (Dumnezeiasca Împărtăşanie, Trupul şi Sângele lui Hristos). Nu auzi? „Luaţi, mâncaţi…”, „Beţi dintru acesta toţi” (Dumnezeiasca Liturghie)!?

Sfârşitul te aşteaptă la altă masă, mai presus de toate. Care este aceasta? Este împărtăşirea cu Dumnezeu în veşnicie, în Împărăţia Cerurilor. Acolo ne îndreptăm.

Ne cheamă deci Dumnezeu. Cum ne cheamă? În felurite moduri. Menţionez cinci.

– După cum i-a chemat pe invitaţi prin slujitori, aşa ne cheamă şi pe noi prin slujitorii Săi, care sunt preoţii şi predicatorii. De fiecare dată când se aude predica Evangheliei, se face o invitaţie: Veniţi!…

– Când suntem răi, Domnul ne invită în alt fel: prin glasul necazurilor, al ispitelor, al întâmplărilor neplăcute din viaţă.

– Ne cheamă încă şi prin glasul conştiinţei. O, această conştiinţă! Atunci când dormi sau când te plimbi, te înţeapă şi îţi strigă: Păcătosule, până când vei rămâne în nepocăinţă? Îţi aminteşte păcatele tale. Şi când se apropie zilele de sărbătoare, glasul ei devine mai puternic. Nu există judecător mai aspru ca loviturile conştiinţei.

– În fiecare zi şi în fiecare clipă ne cheamă Dumnezeu să ne apropiem de El. Are însă şi o zi oficială în care îşi deschide palatele sale şi spune: Veniţi! Este ziua de duminică. Duminică înseamnă ziua închinată Domnului.

– Mai exact ne cheamă – cum? Prin clopotele care fiind trase se aud de la distanţă. Ce sunt clopotele? Glasul îngerilor, trâmbiţele cerului care anunţă invitaţia sau apelul, ca şi noi să spunem prezent. Când auzim clopotul, aripi la picioare pentru biserică. În timpul turcocraţiei, fără clopote, după cum zice un istoric, toţi alergau la biserică. Acum, mii de clopote să tragi, oamenii nu vin la biserică. Şi dacă-i întrebi „De ce?”, invocă şi ei motive; că nu au timp, au de lucru, sunt obosiţi de peste noapte… Este păcat ca în timp ce clopotele bat, cuplurile să doarmă, alţii să se suie în munţi, pentru vânătoare sau ascensiunea în munţi, alţii să meargă în excursie şi să umple drumurile de maşini.

Şi Biserica? Din nefericire, am uitat-o! O statistică improvizată ce s-a realizat a arătat că în Grecia din o sută de creştini duminica merg la biserică – câţi? Doar doi la sută (2%)! Aceasta arată că nu avem o legătură cu Biserica noastră. Suntem inferiori celorlalte religii. Du-te în Evros şi în Turcia. Zi de slujbă la ei este vineri, dar atunci toţi sunt în geamii să-l asculte pe hogea. Du-te şi în Israel. Zi de slujbă este sâmbăta şi atunci nici maşinile nu circulă, decât a poliţiei şi a salvării.

Şi noi, care avem cea mai frumoasă religie? Pietriş este religia turcilor şi a evreilor. Noi avem diamantul, unica credinţă adevărată. Şi totuşi nu mergem la biserică. Suntem fără îndreptăţire, iubiţii mei. Dumnezeu nu cere ceva dificil. Din 168 de ore pe săptămână, cere o oră! Atât durează Dumnezeiasca Liturghie de la „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui…” până la „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…”. Şi noi? Nicio oră nu rupem pentru asta! Ce răspuns vom da?

Şi desigur că nu este suficient doar să mergem la biserică; acesta este lucrul cel mai mic. Trebuie să mergem la biserică cu atenţie, dacă ar coborî un înger şi ne-ar examina inimile, se va încredinţa că suntem prezenţi cu trupul, şi absenţi cu duhul. În Stalingrad şi în Moscova, când iau Sfintele Taine, plâng. Aţi văzut aici vreo lacrimă în biserică? Urmărim nesimţiţi. Vai! ”Cât de înfricoşător este locul acesta; nu este altceva decât casa lui Dumnezeu şi aceasta este poarta cerului” (Facere 28, 17).

***

Iubiţii mei, Domnul ne invită în biserica Sa. Peste puţine zile clopotele vor suna vesel şi se va auzi „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace” (Luca 2, 14). Toţi să alergăm în biserica noastră. Dar nu numai la Crăciun; în fiecare duminică să mergem la biserică.

Şi nu doar tu să vii. Eşti tată, eşti mamă? Cheamă-ţi şi copiii. Aşa se întâmpla în Pont, în Asia Mică, în Macedonia; se trezea tatăl, îşi lua copiii şi se duceau cu toţii împreună la biserică. Arătaţi-mi un tată care face aşa! Dacă o faci, să fii sigur: într-o zi vei muri, dar copiii niciodată nu vor uita că-i luai de mână şi-i duceai în biserica Dumnezeului nostru! La fel învăţătorul sau şeful oricărei instituţii; sfătuiţi-i pe toţi să meargă la biserică.

Toţi la biserică! Acolo are loc baia sufletului de păcatele de peste săptămână. După cum îţi faci baie trupului, aşa o dată pe săptămână fă şi o baie duhovnicească, ca să-ţi curăţeşti sufletul.

Şi când eşti în biserică, şi asculţi Evangheliile, îi vezi pe preoţi şi Sfintele Sfintelor şi te împărtăşeşti cu Preacuratele Taine, atunci – nu este minciună! – stelele coboară pe pământ, şi inima ta devine rai, sălaş al îngerilor şi se aude înăuntru: „Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor. Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului” (Psalmul 83, 2-3).

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kantiotis în sfânta biserică a Sfântului Ioan din Ptelemaida, 13.12.1981)

1. Ο ΑΓΙΟΣ ΝΙΚΟΛΑΟΣ ΘΑΥΜΑΤΟΥΡΓΟΣ ΚΑΙ ΣΗΜΕΡΑ

ΘΑΥΜΑ ΤΟΥ ΑΓΙΟΥ ΝΙΚΟΛΑΟΥ ΣΤΗΝ ΚΟΖΑΝΗ

2. Un miracle de Saint-Nicolas à Kozani (ΓΑΛΛΙΚΑ)

3. A miracle of St. Nicholas in Kozani (AΓΓΛΙΚΑ)

4. DESPRE SFÂNTUL NICOLAE

MINUNEA SFÂNTULUI NICOLAE ÎN KOZANI (ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ)

5. СВЕТИ НИКОЛА ЧУДОТВОРИ И ДАНАС

ЧУДО СВЕТОГ НИКОЛЕ У КОЗАНИЈУ (ΣΕΡΒΙΚΑ)

Tου αγίου Nικολάου 6 Δεκεμβρίου

Ο ΑΓΙΟΣ ΝΙΚΟΛΑΟΣ ΘΑΥΜΑΤΟΥΡΓΟΣ ΚΑΙ ΣΗΜΕΡΑ

O άγιος Nικόλαος, αγαπητοί μου Xριστιανοί, ο επίσκοπος Mύρων της Λυκίας του οποίου την επέτειο μνήμη εορτάζουμε, είναι ένας από τους μεγάλους αγίους, αστέρι που λάμπει στον πνευματικό ουρανό της Eκκλησίας μας. Eίναι πολύ αγαπητός στον ορθόδοξο λαό, ιδιαιτέρως δε στην αγαπητή μας πατρίδα. Tρεις χιλιάδες νησάκια έχει η πατρίδα μας, μικρά και μεγάλα, που σαν κύκνοι κολυμπούν μέσα στα γαλανά νερά των θαλασσών μας. Kαι δεν υπάρχει νησάκι, και το μικρότερο ακόμα, που να μην έχει ναό αφιερωμένο στον άγιο Nικόλαο. Eίναι εκκλησάκια που έχτισαν οι ναυτικοί μας, οι οποίοι παλεύουν μέρα και νύχτα στα άγρια κύματα των ωκεανών, και σώζονται· ναί, σώζονται δια των πρεσβειών του αγίου Nικολάου. Kαι όχι μόνο στα νησιά μας τα ευλογημένα, αλλa και σ’ όλη τη χώρα, όπου κι αν πάμε, υπάρχουν εκκλησάκια του αγίου Nικολάου. Mα και σε όλη την Oρθοδοξία, και στη Σερβία και στη Bουλγαρία και στη Pουμανία και στη Pωσία, παντού όπου υπάρχουν ορθόδοξοι Xριστιανοί, το όνομα του αγίου Nικολάου είναι γνωστό. Στην πατρίδα μας την ημέρα αυτή χιλιάδες ―τί λέγω―, εκατοντάδες χιλιάδων Xριστιανών εορτάζουν τη μνήμη του, διότι φέρουν το όνομά του.

Ο άγιος Nικόλαος υπήρξε θαυματουργός, είχε δηλαδή το χάρισμα απο το Θεό να κάνει θαύματα. Ποιά είναι τα θαύματα του αγίου Nικολάου, μπορείτε να τα δείτε στο συναξάριό του που είναι πολύ συγκινητικό. Eγώ, από το πλήθος των θαυμάτων του αγίου, θέλω ν’ αναφέρω εδώ ένα μόνο, το οποίο μου έχει προκαλέσει ιδιαιτέρα εντύπωσι και συγκίνησι· θα εξηγήσω εν συνεχεία τον λόγο για τον οποίο με έχει συγκινήσει ιδιαιτέρως.

* * *

Στην εποχή του αγίου Nικολάου ζούσαν τρεις στρατηγοί, ένδοξοι άνδρες αξιωματικοί, ήρωες που είχαν νικήσει κατ’ επανάληψιν τα βαρβαρικά στίφη που επιτίθεντο εναντίον της Bυζαντινής αυτοκρατορίας. Eίχαν σώσει το λαό, και γι’ αυτό ήταν λαοφιλείς. Aκόμα δε ήταν αγαπητοί και στον άγιο· ο άγιος Nικόλαος σε μία περίπτωσι τους επέπληξε, διότι είχαν κάνει κακή χρήσι της εξουσίας (όχι οι ­ίδιοι αλλά οι στρατιώτες), και τότε αυτοί δεν φάνηκαν απειθείς σ’ αυτόν αλλά πειθάρχησαν. Ξέρετε ότι συχνά αυτοί που κατέχουν υψηλά αξιώματα, στρατηγοί κ.λπ., δεν δέχονται ούτε μύγα στο σπαθί τους· οι στρατηγοί αυτοί όμως, ταπεινοί, δέχθηκαν τις επιπλήξεις του αγίου Nικολάου, συμμορφώθηκαν με τις υποδείξεις του, και τιμώρησαν τους στρατιώτες και αξιωματικούς τους που είχαν κάνει κατάχρησι της εξουσίας τους σε ανωμάλους καιρούς.

Hταν λοιπόν πολύ αγαπητοί. Aλλά τα ανθρώπινα πράγματα είναι μάταια· «ματαιότης ματαιοτήτων, τα πάντα ματαιότης» (Eκκλ.1,2). Συχνά ο άνθρωπος πέφτει από το ύψος στο βάθος. Oι τρεις αυτοί Ρωμαίοι αξιωματικοί κατηγορήθηκαν αδίκως για συνωμοσία, και λόγω των συκοφαντιών που εξύφανε ο κακός επίτροπος του βασιλέως, ο έπαρχος Aβλάβιος, έπεσαν στη δυσμένεια του καλού αυτοκράτορος Kωνσταντίνου. O βασιλεύς απατήθηκε, τους αφαίρεσε τα αξιώματα, και διέταξε να τους κλείσουν δεμένους στις φυλακές της Kωνσταντινουπόλεως. Eκεί οι τρεις αθώοι έμαθαν, ότι εξεδόθη απόφασις ν’ αποκεφαλισθούν, και ξημέρωνε η ημέρα της εκτελέσεώς τους. Eκτελέσθηκαν; πραγματοποιήθηκε η θανατική ποινή; Όχι! Tί έγινε; Θαύμα. Ποιό θαύμα;

Tη νύχτα μέσ’ στη φυλακή οι τρεις κατάδικοι θυμήθηκαν το Θεό, θυμήθηκαν τον άγιο Nικόλαο, τον άνθρωπο του Θεού. Kαι στην προσευχή τους με δάκρυα στα μάτια παρεκάλεσαν· «Άγιε Nικόλαε, δεν έχουμε άλλον προστάτη, εσένα έχουμε· κάνε το θαύμα σου, ελευθέρωσε κ’ εμάς, όπως κάποτε στη Λυκία ελευθέρωσες τρεις άλλους ανθρώπους που επρόκειτο να θανατωθούν». Kαι ο άγιος Nικόλαος έκανε το θαύμα. Tην ­ίδια ώρα που αυτοί έκαναν την προσευχή τους, τα μεσάνυχτα, ―ας μην πιστεύουν οι άπιστοι, δικαίωμά τους, εμείς πιστεύουμε ότι οι πρεσβείες και οι προσευχές των αγίων κάνουν θαύματα―, εκεί που εκοιμάτο ο αυτοκράτωρ Kωνσταντίνος και ο έπαρχος Aβλάβιος, φαίνεται στον ύπνο τους ο άγιος Nικόλαος. Ήλεγξε τον έπαρχο και του είπε· «Tί έκανες; εγκλημάτησες με το να διαβάλης τους ανθρώπους αυτούς στον βασιλέα! Πριν βάψεις τα χέρια σου με το αίμα των αθώων, πρέπει μέχρι το πρωί, προτού ν’ ανατείλει ο ήλιος, να τους ελευθερώσης». Kαι στον αυτοκράτορα φανέρωσε, ότι οι κατάδικοι είναι αθώοι και ότι από φθόνο συκοφαντήθηκαν. Έντρομος ο αυτοκράτορος ξύπνησε, και με διαταγή του, προτού ν’ ανατείλει ο ήλιος, οι τρεις στρατηγοί ελευθερώθηκαν.

Aυτό είναι το θαύμα του αγίου Nικολάου.

ΘΑΥΜΑ ΤΟΥ ΑΓΙΟΥ ΝΙΚΟΛΑΟΥ ΣΤΗΝ ΚΟΖΑΝΗ

Θα πείτε· «Aυτά “τω καιρώ εκείνω”! Mε τέτοια μας έχετε ζαλίσει· συνεχώς ακούμε “τω καιρώ εκείνω”, “τω καιρώ εκείνω”, “τω καιρώ εκείνω”». Δεν έχετε όμως δίκιο. Δεν ήταν μόνο ο καιρός εκείνος για θαύματα. H δύναμις του Xριστού μένει ανεξάντλητος. Kαι χθές και σήμερα και αύριο και μέχρι συντελείας του αιώνος, εως ότου ανατέλλει ο ήλιος και ρέουν οι ποταμοί και λάμπουν τα άστρα στον ουρανό, η δύναμις του Xριστού και των αγίων του θα θαυματουργεί. Θέλετε απόδειξι;

Tα έτη 1943-45 ήμουν στην Kοζάνη, την πρωτεύουσα της Δυτικής Mακεδονίας. Hταν ημέρες τρομερές για το έθνος μας. Oι αντάρτες συνέλαβαν τριακοσίους και πλέον Kοζανίτες, αθώους ανθρώπους, τους έκλεισαν στη φυλακή της Kοζάνης και ανεμένετο η εκτέλεσί τους. Aγωνία μεγάλη σε όλη την πόλι. Ξημέρωσε η 6η Δεκεμβρίου, ημέρα κατα την οποία η Kοζάνη εορτάζει τον άγιο Nικόλαο ως πολιούχο της στον ωραίο ιστορικό ναό του Aγίου Nικολάου Kοζάνης. Eορτή λοιπόν στην Kοζάνη, αλλά οι Xριστιανοί ουδέποτε άλλοτε ήταν τόσο λυπημένοι και στενοχωρημένοι όσο την ημέρα εκείνη· δάκρυα έτρεχαν στα μάτια τους. Tότε ως ιεροκήρυκας της πόλεως ανέβηκα στον αμβωνα υπό το κράτος ιεράς συγκινήσεως και είπα τα εξής λίγα λόγια.

«Σήμερα ο Άγιος Nικόλαος Kοζάνης δεν εορτάζει. Σήμερα ο Aγιος Nικόλαος πενθεί και κλαίει, διότι αθώοι άνθρωποι είναι μέσα στας φυλακάς. Όπως εκείνοι οι ένδοξοι στρατηγοί ήταν εις τας φυλακάς και τους έσωσε ο άγιος Nικόλαος, έτσι και σήμερον εις τας φυλακάς της Kοζάνης υπάρχουν οι άνθρωποι αυτοί». Eν συνεχεία, με κίνδυνο της ζωής μου, απηύθυνα έκκλησι δραματική προς τους αντάρτες, προς τον καπεταν – Mάρκο (Bαφειάδη), ο οποίος κυριαρχούσε στην περιφέρεια εκείνη και ήταν σαν θηρίο ανήμερο, και τους είπα· «Eν ονόματι του Nαζωραίου, εν ονόματι του δικαίου, εν ονόματι του ανθρωπισμού, είσθε υποχρεωμένοι τους αθώους αυτούς ανθρώπους, την άγια αυτή ημέρα του αγίου Nικολάου, να τους ελευθερώσετε».

Eτσι είπα. Kαι μολονότι απευθυνόμουν σε σκληρές καρδιές, εν τούτοις ο άγιος κατευνάζει και τους πιο αμείλικτους χαρακτήρες. Όπως ο ήλιος μαλακώνει το κερί, έτσι η επέμβασί του μαλάκωσε τις καρδιές αυτών των ανθρώπων. Tο ­ίδιο βράδυ, προτού να δύση ο ήλιος, οι 300 Kοζανίτες ήταν ελεύθεροι μέσ’ στους δρόμους της Kοζάνης!

Nα λοιπόν ότι και τότε και τώρα και πάντοτε ο άγιος Nικόλαος θαυματουργεί. Kαι να γιατί το θαύμα με τους τρεις στρατηγούς με συγκινεί ιδιαιτέρως. Eσωσε στη Λυκία τους τρείς όταν ήταν σωματικώς επί της γης, έσωσε στην Kωσταντινούπολι τους τρεις όταν πλέον ήταν στον ουρανό, έσωσε και τους τριακόσιους στην Kοζάνη επί των ημερών μας.

* * *

Aς τιμήσουμε λοιπόν κ’ εμείς αξίως τον άγιο Nικόλαο, αγαπητοί μου. Όλοι κάποιον Nικόλαο θα έχουμε στο σπίτι ή στη συγγένειά μας. Aλλοι έχουμε γονείς και οικείους που έφεραν το όνομα Nικόλαος και τώρα αναπαύονται εις τας σκηνάς των δικαίων, όπου κ’ εμείς θα μεταβούμε (κ’ εμένα λόγου χάριν ο πατέρας μου λεγόταν Nικόλαος, και η σημερινή εορτή μου υπενθυμίζει την παιδική ηλικία που έζησα στο χωριό μου). Aλλοι έχουν πρόσωπα εορτάζοντα μεταξύ των ζώντων· ζουν σήμερα και παλεύουν μέσα στην κοινωνία με τα άγρια κύματα του υλισμού και της αθεΐας. Aς παρακαλέσουμε, για μεν τους τεθνεώτας να τους δώσει ο Θεός την ανάπαυσι, για δε τους ζώντας να τους ενισχύσει να βαδίζουν από δύναμι σε δύναμι κι από δόξα σε δόξα, έως ότου καταλήξουν στα σκηνώματα εκείνα όπου άγγελοι και αρχάγγελοι και ο άγιος Nικόλαος χαίρουν και βασιλεύουν πλησίον της αγίας Tριάδος· αμήν.

† επίσκοπος Aυγουστίνος

(Ομιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου στον ιερό ναό του Aγίου Nικολάου Φλωρίνης 5-12-1981 στον εσπερινό)

_____________________

ΓΑΛΛΙΚΑ

_______________________

mercredi 8 décembre 2010

Un miracle de Saint-Nicolas à Kozani

(Ένα θαύμα του Αγίου Νικολάου στην Κοζάνη)

[d’après une intervention du Métropolite Augustin (Kantiotis) de Florina, de bienheureuse mémoire]

[Μετά από παρέμβαση του Μητροπολίτου Φλωρίνης Αυγουστίνου Kαντιώτου στην μνήμη του αγίου]

http://orthodoxologie.blogspot.com

«Certains disent:« En ce temps-là! «Vous nous nous rendez fous avec cela Nous entendons constamment« en ce temps-là »,« en ce temps-là »,« en ce temps-là «[un miracle a eu lieu]» Cependant, ce n’est pas correct.. . Ce n’était pas seulement à cette époque que les miracles se sont produits, la puissance du Christ demeure inépuisable. hier et d’aujourd’hui et de demain, et jusques à la fin des temps, jusques au coucher du soleil et jusques au temps les rivières cesseront de couler et les étoiles cesseront de briller dans le ciel, la puissance du Christ et de Ses Saints fera des miracles. En voulez-vous un exemple?

De 1943 à1945 j’étais à Kozani, capitale de la Macédoine occidentale. Ce furent des jours terribles pour notre nation. Les rebelles saisirent plus de 300 personnes de Kozani, des personnes innocentes, et ils les enfermèrent dans la prison de Kozani, où ils étaient en attente de leur sort. Il y avait une grande angoisse dans toute la ville. Le matin du 6 Décembre était le jour où Kozani fêtait Saint-Nicolas comme patron dans leur belle église historique de Saint-Nicolas de Kozani. C’était un jour de fête donc à Kozani, mais les chrétiens étaient néanmoins si attristés et inquiets, que ce jour larmes coulaient de leurs yeux. J’étais alors prédicateur de la ville, et je suis donc monté à l’ambon, et ému par l’émotion sacrée, je l’ai dit les quelques paroles suivantes:

«Aujourd’hui, Saint-Nicolas de Kozani est en fête. Aujourd’hui, Saint-Nicolas est en deuil et pleure, car des hommes innocents sont dans les prisons. Comme ces glorieux soldats qui étaient dans les prisons et qui ont été sauvés par [saint] Nicholas, donc aujourd’hui aussi, dans la prison de Kozani, il y a ces hommes innocents. «Continuant, au péril de ma vie, j’en ai appelé dramatiquement aux rebelles, plus particulièrement au capitaine Marko Vafeiadi, qui gouvernait la région durant cette période et qui était une véritable terreur. Je leur ai dit: «Au nom du Nazaréen, au nom du Juste, au nom de l’humanité, vous devez, en ce jour saint de Saint Nicolas, libérer ces hommes innocents».

J’ai parlé ainsi. Et bien que je m’adressais à des cœurs durs, le Saint a amadoué ces personnages impitoyables. Comme le soleil fait fondre la cire, donc son intervention a fait fondre le cœur de ces hommes. Le soir même, avant le coucher du soleil, les 300 personnes de Kozani ont été libérées et sont venues dans les rues de Kozani! Et il n’est pas étonnant que le miracle avec les trois soldats soit particulièrement émouvant. Il a sauvé les trois soldats alors qu’il était en Lycie corporellement, il a sauvé les trois autres à Constantinope quand il était au Ciel, et il a sauvé 300 personnes de Kozani, de nos jours. «

Version française Claude Lopez-Ginisty

d’après

http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=17678   &

http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com

_____________________

ΣΤΑ ΑΓΓΛΙΚΑ

 ______________________

Sunday, December 5, 2010

A miracle of St. Nicholas in Kozani

St. Nicholas the Wonderworker, Archbishop of Myra (Icon courtesy of www.eikonografos.comused with permission)

A miracle of St. Nicholas in Kozani (amateur translation from a talk by Metropolitan Augoustinos Kantiotis of Florina, of blessed memory)

«Some say: “‘At that time!’ You make us crazy with this. We constantly hear ‘at that time’, ‘at that time’, ‘at that time’ [a miracle occurred]”. These are not correct, however. It was not only back then that miracles occurred. The power of Christ remains inexhaustible; yesterday and today and tomorrow, and until the close of the age, until the setting of the sun and the rivers cease to flow and the stars cease to shine in the heavens, the power of Christ and of His Saints will work wonders. Do you want an example?

From 1943-1945 I was in Kozani, the capital of Western Macedonia. Those were terrible days for our nation. The rebels seized over 300 people from Kozani, innocent people, and they locked them in prison in Kozani, where they were awaiting their fate. There was great agony throughout the city. The morning of December 6th was the day on which Kozani celebrates St. Nicholas as their patron in their beautiful and historic church of St. Nicholas, Kozani. It was a feast day therefore in Kozani, but the Christians however were so saddened and worried, that that day tears were running from their eyes. Then I was a preacher of the city, and so I ascended the ambo, and moved by sacred emotion, I said the following few words:

   “Today St. Nicholas of Kozani celebrates. Today St. Nicholas is in mourning and weeps, for innocent men are in the prisons. As those glorious soldiers were in the prisons and were saved by Nicholas, thus today also, in the prison of Kozani there are these innocent men.” Continuing, in danger of my life, I called out drammatically to the rebels, towards the Captain Marko Vafeiadi, who ruled the region during that time and was an untamed terror. I told them: “In the name of the Nazarene, in the name of the righteous one, in the name of humanity, you must, on this holy day of St. Nicholas, free these innocent men.”

Thus I spoke. And though I was addressing hard hearts, through these the Saint appeased the most relentless characters. As the sun melts wax, thus his intervention melted the hearts of those men. The same evening, before the sun set, the 300 people of Kozani were freed and on the streets of Kozani! And no wonder why the miracle with the three soldiers is especially moving. He saved the three soldiers when he was in Lycia bodily, he saved the three in Constantinope when he was in heaven, and he saved 300 people of Kozani in our days.»

(http://www.augoustinos-kantiotis.gr/)

St. Nicholas saving the three innocent men from death (http://www.srpskoblago.org/Archives/Sopocani/exhibits/digital/chapel-n,miracles-an/large/sop-cx4j0633.jpg)

Through the prayers of our Holy Fathers, Lord Jesus Christ our God, have mercy on us and save us! Amen!

_______________________

ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

___________________

MITROPOLITUL AUGUSTIN DESPRE SFÂNTUL NICOLAE

“…Sfântul Nicolae a fost făcător de minuni, adică a avut de la Dumnezeu darul de a face minuni. Care sunt minunile Sfântului Nicolae, puteţi să le vedeţi în sinaxarul său, care este foarte emoţionant.

Eu, din mulţimea minunilor Sfântului, vreau să vă amintesc aici doar una, care mi-a pricinuit o deosebită impresie şi emoţie; voi explica în continuare motivul pentru care m-a emoţionat în mod deosebit.

* * *

Pe vremea Sfântului Nicolae trăiau trei generali, glorioşi bărbaţi şi ofiţeri, eroi care biruiseră în mod repetat hoardele barbare, care se năpusteau asupra Imperiului Bizantin. Salvaseră poporul şi de aceea erau populari. Şi erau iubiţi şi de sfânt: Sfântul Nicolae i-a mustrat într-o anume situaţie, pentru că făcuseră abuz de putere (nu ei înşişi, ci soldaţii), şi atunci ei nu s-au arătat nesupuşi lui, ci s-au smerit. Ştiţi că adeseori cei care deţin funcţii înalte, generalii, etc. nu acceptă nicio muscă în spatele lor; aceşti generali, însă, smeriţi, au acceptat mustrările Sfântului Nicolae, s-au conformat îndemnurilor lui şi şi-au pedepsit soldaţii şi pe ofiţerii lor, care făcuseră abuz de putere în vremuri nepotrivite.

Aşadar, erau foarte iubiţi. Dar lucrurile omeneşti sunt deşarte: ,,Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Ecleziast 1, 2). Adeseori, omul cade din înălţime în adânc. Aceşti trei ofiţeri romani au fost calomniaţi pe nedrept de complot şi din cauza calomniilor pe care le urzise răul epitrop al împăratului, eparhul Avlavie, au căzut în dizgraţia bunului Împărat Constantin. Împăratul fusese indus în eroare: le-a luat funcţiile şi a poruncit să-i arunce legaţi în închisorile din Constantinopol. Acolo, cei trei nevinovaţi au aflat că se emisese hotărâre de decapitare în privinţa lor şi răsărea ziua execuţiei lor. Au fost executaţi? A fost dusă la îndeplinire pedeapsa cu moartea? Nu! Ce s-a întâmplat? O minune. Ce minune?

Noaptea, în închisoare, cei trei condamnaţi şi-au adus aminte de Dumnezeu, şi-au adus aminte de Sfântul Nicolae, de omul lui Dumnezeu. Şi în rugăciunea lor, cu lacrimi în ochi se rugau: ,,Sfinte Nicolae, nu avem alt ocrotitor, pe tine te avem; fă o minune, eliberează-ne şi pe noi, aşa cum odinioară în Lichia ai eliberat pe alţi trei oameni care trebuiau să fie omorâţi”. Şi Sfântul Nicolae a făcut minunea. În acelaşi ceas, în care ei şi-au făcut rugăciunea, la miezul nopţii, – să nu creadă necredincioşii, e dreptul lor, noi credem că mijlocirile şi rugăciunile sfinţilor fac minuni -, pe când Împăratul Constantin şi eparhul Avlavie dormeau, li se arată în vis Sfântul Nicolae. L-a mustrat pe eparh şi i-a spus: Ce-ai făcut? Ai ucis prin bârfirea acestor oameni înaintea împăratului! Înainte de a-ţi mânji mâinile cu sângele celor nevinovaţi, trebuie ca, până dimineaţă, înainte de a răsări soarele, să-i eliberezi! Iar împăratului arată-i că cei condamnaţi sunt nevinovaţi şi că din invidie au fost clevetiţi. Îngrozit, împăratul s-a trezit şi la porunca sa, înainte de a răsări soarele, cei trei generali au fost eliberaţi. Aceasta este minunea Sfântului Nicolae.

MINUNEA SFÂNTULUI NICOLAE ÎN KOZANI

Veţi spune: «Astea s-au întâmplat ,,în vremea aceea”! Ne-aţi zăpăcit cu astfel de lucruri; mereu auzim ,,în vremea aceea”, ,,în vremea aceea”, ,,în vremea aceea”». Dar n-aveţi dreptate. N-a fost doar vremea aceea pentru minuni. Puterea lui Hristos nu s-a epuizat. Şi ieri, şi azi, şi mâine, şi până la sfârşitul veacului, până când răsare soarele şi curg izvoarele şi strălucesc stelele pe cer, puterea lui Hristos şi a sfinţilor Lui va face minuni. Vreţi o dovadă?

În anii 1943-45, eram în Kozani, capitala Macedoniei de Vest. Erau zile groaznice pentru neamul nostru. Gherilele arestaseră peste 300 de kozaniţi, oameni nevinovaţi; i-au închis în temniţa din Kozani şi se aştepta executarea lor. O mare nelinişte în întregul oraş. Răsărea ziua de 6 decembrie, ziua în care oraşul Kozani sărbătoreşte pe Sfântul Nicolae ca ocrotitor al său în frumoasa şi istorica biserică a Sfântului Nicolae – Kozani. Aşadar, sărbătoare în Kozani, dar creştinii niciodată nu mai fuseseră atât de trişti şi de supăraţi ca în acea zi; lacrimi curgeau din ochii lor. Atunci, ca predicator al oraşului, m-am suit în amvon stăpânit de o sfântă emoţie şi am spus următoarele puţine cuvinte:

„Astăzi, Sfântul Nicolae – Kozani nu sărbătoreşte. Astăzi Sfântul Nicolae plânge şi e în doliu, pentru că oameni nevinovaţi sunt în temniţe. Aşa cum acei slăviţi generali erau în temniţe şi Sfântul Nicolae i-a salvat, aşa şi astăzi în temniţele din Kozani sunt aceşti oameni. În continuare, punându-mi în pericol viaţa, am făcut un apel dramatic către gherile, către căpitanul – Marcu (Vafeiadi), care stăpânea în acea regiune şi care era ca o fiară sălbatică, şi le-am spus: „În numele Nazarineanului, în numele dreptului, în numele omeniei, sunteţi obligaţi să-i eliberaţi pe aceşti oameni nevinovaţi în această zi sfântă a Sfântului Nicolae”.

Aşa am spus. Şi cu toate că mă adresam unor inimi tari, sfântul domoleşte şi cele mai învârtoşate caractere. Aşa cum soarele înmoaie ceara, aşa şi intervenţia sa a îmblânzit inimile acestor oameni. În aceeaşi seară, până să apună soarele, cei trei sute de kozaniţi erau liberi pe străzile din Kozani!

Iată, deci, că şi atunci, şi acum, şi întotdeauna, Sfântul Nicolae face minuni. Şi iată de ce minunea cu cei trei generali mă emoţionează foarte mult. A salvat în Lichia pe cei trei, când era trupeşte pe pământ, a salvat în Constantinopol pe cei trei, când era deja în cer, i-a salvat şi pe cei trei sute în Kozani în zilele noastre.

***

Să-l cinstim şi noi după vrednicie pe Sfântul Nicolae, iubiţii mei. Toţi avem vreun Nicolae în casa sau în familia noastră. Unii avem părinţi şi rude, care au purtat numele de Nicolae, iar acum se odihnesc în corturile drepţilor, unde şi noi ne vom muta (în ceea ce mă priveşte, tatăl meu se numea Nicolae, iar sărbătoarea de astăzi îmi aminteşte de copilăria pe care am trăit-o în satul meu). Alţii au persoane care sărbătoresc printre cei vii; trăiesc astăzi şi se luptă în societate cu valurile sălbatice ale materialismului şi ale ateismului. Să ne rugăm, pe de-o parte, pentru cei adormiţi ca Dumnezeu să le dăruiască odihnă, iar, pe de alta, pentru cei vii, ca să-i întărească să meargă din putere în putere şi din slavă în slavă, până când vor ajunge în acele sălaşe, unde îngerii şi arhanghelii şi Sfântul Nicolae se bucură şi împărăţesc lângă Sfânta Treime. Amin.

† Episcopul Augustin”

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: A.Kaplanoglu)

________________________

ΣΕΡBIKA

__________________________

6 Децембар/19 Децембар

СВЕТИ НИКОЛА ЧУДОТВОРИ И ДАНАС

Свети Никола, драги моји хришћани, епископ Мире и Ликије чији празник данас прослављамо, је један од највећих светитеља, звезда која сија на духовном небу наше Цркве. Веома је вољен у православном свету, посебно у нашој драгој домовини. Три хиљаде острваца што има у нашој домовини, малих и великих, који као локвањи плутају у плавим водама нашег мора. Не постоји оток и најмањи, да нема храм посвећен светом Николи. То су црквице које су саградили наши морепловци, који се боре дан и ноћ са дивљим валовима океана, и спасавају се, да, спасавају се кроз молитве светог Николе. Не, само на тим нашим благословеним отоцима, али и у целој земљи, где и да одемо, постоје црквице светог Николе. И у свом Православљу, у Србији и у Бугарској и у Румунији и у Русији, свуда где постоје православни хришћани, име светог Николе је познато. У нашој домовини у овај дан хиљаде – шта то говорим – стотине хиљада хришћана прославља његов празник јер носе његово име.

Свети Никола је био чудотворац, имао је дар од Бога да чини чуда. Која су чуда светог Николе, можете видети у Прологу. Ја, од мноштва његових чуда, желим да наведем само једно, које је на мене оставило посебан утисак. Објаснићу вам у наставку речи шта ме је то посебно дирнуло.

* * *

У доба светог Николе живеле су три војводе, славни мушкарци, официри,хероји који су победили у неколико наврата варварске хорде које су напале Византијску аутократорију. Спасили су народ и зато су постали омиљени у народу. Били су драги и светитељу, светом Николи, у неком тренутку их је критиковао јер су злоупотребили власт (не они али њихови војници), а онда се они нису показали непослушним већ су се покорили. Знате ли да често они који имају високе чинове, официри итд., не примају ни муву на свој мач, али ови официри, веома скромни, су прихватили критике светог Николе, исправили су своје погрешке, и казнили су војнике и своје нареднике који су злоупотребили власт у оним немирним временима. Били су веома омиљени, као што смо већ навели. Међутим човечанске ствари су залудне. „залудност, залудности, све је залудно“ (Црк. 1,2). Често људи падају са висине на дно. Ова три Римска официра су неправедно оптужени за уроту, а све то је изнео царски намесник, епарх Авлавије, они су пали у немилост доброг аутократора Констандина. Цар је био преварен, одузео им је чинове, наредио је да их затворе у затворе Констандинопоља. Тамо су њих тројица сазнали, да је издата наредба да им се одсеку главе, освануо је дан њиховог погубљења. Да ли су погубљени? Да ли је извршена смртна казна? Не! Шта се догодило? Чудо. Које чудо? У ноћи у затвору три осуђеника су се сетила Бога, сетили су се светог Николе, човека Божијег. Са сузама су се молили: „Свети Никола, немамо другог заштитника, осим тебе, учини своје чудо, ослободи нас, као некада у Ликији, што си ослободио три друга човека које су требали погубити“. И свети Никола је учинио своје чудо. У истом часу када су се они молили, у поноћ, нека не верују ово неверници, њихово право, ми верујемо да молбе и молитве светитеља чине чуда, док је спавао аутократор Констандин и епарх Авлавије, у сну им се јавља свети Никола. Критиковао је епарха и рекао му је: „ Шта си учинио? Сагрешио си што си цару та два човека оптужио! Пре него што своје руке обојиш  крвљу недужних, треба до јутра, пре изласка сунца да их ослободиш“. И  аутократору је светитељ јавио у сну  да су  осуђеници недужни и да су из зависти оговарани. Преплашени аутократор се пробудио, и са његовим наређењем пре него што је изашло сунце, три официра су ослобођена. То је било чудо светог Николе.

ЧУДО СВЕТОГ НИКОЛЕ У КОЗАНИЈ

Рећи ћете ми: „то је било у оно време“! Са таквим узречицама сте нас заморили, стално слушамо „у оно време“, „у оно време“, „у оно време““. Нисте у праву. Није само оно време било за чуда. Снага Христова остаје неисцрпна. И јуче и данас и сутра, све до краја века, све док сунце излази и реке теку и сијају звезде на небу, сила Христова и његових светитеља ће чинити чуда. Желите ли доказ?

Година 1943-45 био сам у Козанију, престолници Западне Македоније. Били су то страшни дани за наш народ. Побуњеници су ухватили триста  мушкараца из Козанија, недужних људи, затворили су их у затвор у Козанију и очекивало се њихово погубљење. Велика агонија и неизвесност је завладала градом. Освануо је 6-ти Децембар, дан када Козани прославља светог Николу као заштитника свога града у лепом историјском храму Светог Николе у Козанију. Празник дакле у Козанију, али хришћани никада пре нису били толико тужни и забринути као онога дана, сузе су лиле са њихових лица. Тада сам као проповедник града се попео на амвон под влашћу светог осећања сам рекао следеће речи:

«Данас не слави Свети Никола у Козанију. Данас Свети Никола жали и плаче, јер су недужни људи у затворима.Као што су они славни официри били у затвори и као што је и њих спасао свети Никола, тако и данас у затвору Козанија постоје такви људи».У наставку, доводећи мој живот у опасност, упутио сам један драматичан позив побуњеницима, посебно капетану Марку (Вафиади), који је владао у тој области и који је био као неукроћена зверка, и рекао сам им: «У име Назарећанина, у име правде, у име човечности, дужни сте да ослободите те недужне људе, на овај свети дан светог Николе, ослободите их».

Тако сам рекао. Знао сам да се обраћам тврдим срцима, утолико светитељ је омекшао и најчвршће карактере. Као што сунце омекшава свећу, тако и његова интервенција је омекшала срца тих људи. Исте вечери, пре него што је сунце зашло, 300 Козанита је било слободно на путевима Козанија! Ево тако и онда и сада и увек свети Никола чудотвори. Ево зашто ме посебно гањава чудо са три официра. Спасао је у Ликији тројицу када су телесно били на земљи, спасао је у Костандинопољу тројицу када су већ били на небу, и спасао је триста у Козанију у наше дане.

* * *

Испоштујмо и ми достојно светог Николу, драги моји. Сви неког Николу имамо у нашој кући или породици. Неко има родитеље и укућане који носе име Никола и сада се одмарају у дворима праведника, где ћемо се и ми преселити ( и код мене примера ради, мој отац се звао Никола, и данашњи празник ме подсећа на моје детињство које сам проживео у моме селу Лефкама на отоку Паросу). Неко има лица која данас славе међу живима, живе данас и боре се у друштву са дивљим валовима матријализма и атеизма. Замолимо, за упокојене нека Бог да одмора, а за живе нек их ојача да иду из победее у победу и из славе у славу, све док не стигну у дворе оне где анђели и арханђели и свети Никола се радују и царују поред свете Тројице. Амин.

† επίσκοπος Aυγουστίνος

(Говор Митрополита Флорине о. Августина у светом храму Светог Николе у Флорини 5-12-1981 вечерње)

Κυριακὴ Ι΄ (Λουκ. 13,10-17)

ΘΑ ΓΙΝΟΥΜΕ ΑΝΘΡΩΠΟΙ;

ΤΟ εὐαγγέλιο ποὺ ἀκούσατε, ἀγαπητοί μου, ὁμιλεῖ γιὰ μιὰ γυναῖκα ἄρρωστη, δυστυχισμένη, ποὺ εἶνε γνωστὴ ὡς «συγκύπτουσα» (Λουκ. 13,11). Γυναῖκες ποὺ διέπρεψαν γιὰ τὴ δόξα ἢ τὸν πλοῦτο ἢ τὴ μόρφωσί τους ἔχουν λη­σμο­νηθῆ, ἀλλὰ ἡ «συγκύπτουσα» ἀναφέρεται πάν­τοτε παραμονὲς τῶν Χριστουγέννων καὶ ἡ Ἐκ­κλησία μας τὴν προβάλλει ὡς παράδει­γμα.

* * *

Ἡ γυναίκα αὐτὴ δὲν ἦταν ἐκ γενετῆς συγ­κύπτουσα· γεννήθηκε ὑγιής. Ὅταν μεγάλω­σε, ἐνῷ περπατοῦσε καὶ ἐρ­γαζόταν μιὰ χαρά, ξα­φνικὰ ἕνας πόνος στὴ σπονδυλικὴ στήλη τὴν ἔ­κανε νὰ καμφθῇ. Τί ἦταν; ἀσθένεια; Μακάρι νὰ ἦταν ἀσθένεια. Ἦταν κάτι χειρότερο. Τὸ λέει ὁ Κύριος καὶ πρέπει νὰ τὸ πιστέψουμε· αὐτὸ ποὺ τῆς συνέβη προερχόταν ἀπὸ τὸ σατανᾶ. Ἂς μὴν πιστεύουν οἱ ἄπιστοι· ἐμεῖς πιστεύου­με ὅ­τι ὑπάρχει σατανᾶς κι ὅτι ὁ Χριστὸς ἦρθε στὸν κόσμο «ἵνα λύσῃ τὰ ἔργα τοῦ διαβόλου» (Α΄ Ἰω. 3,8). Ὅπως βλέπουμε στὴ Γραφή, πολλὲς φο­ρὲς ὁ σατανᾶς, κα­τὰ παραχώρησιν Θεοῦ, προξενεῖ ὑλικὲς ζημιὲς καὶ ἀ­σθένειες, ὅπως π.χ. στὸν Ἰώβ. Κι αὐτὴ λοιπόν, ἐξ ἐπηρείας τοῦ δια­βόλου, αἰσθάνθηκε νὰ λυγίζῃ ἡ σπονδυλι­κή της στήλη καὶ τὸ κεφάλι της νὰ φτά­νῃ ὣς κάτω στὴ γῆ. Ὅποιος τὴν ἔβλεπε ἀπὸ μακριά, νόμιζε πὼς εἶνε ζῷο καὶ πάει μὲ τὰ τέσ­σερα. Γι᾽ αὐτὸ σπανίως ἔ­βγαινε ἔξω.
Παρὰ τὴν ἀσθένειά της ὅμως τὴ βλέπουμε νὰ «ἐκκλησιάζεται». Ὅπως ἐ­μεῖς ἔχουμε τὴν Κυριακή, οἱ Ἑβραῖοι ἔχουν τὸ Σάββατο· κι ὅ­πως ἐμεῖς πᾶμε στὴν ἐκκλησία, αὐτοὶ πᾶνε στὴ συναγωγή, στὴ χάβρα. Κι αὐτὴ λοιπὸν τὴ σακάτισσα, ποὺ μὲ μεγάλη δυσκολία ἐκινεῖτο, κάθε Σάββατο τὴν ἔβλεπες στὴ συναγωγή.
Ἡ «συγκύπτουσα» εἶνε ὑπόδειγμα τηρήσε­ως τῆς τετάρτης ἐντολῆς τοῦ δεκαλόγου ποὺ λέει «Ἓξ ἡμέρας ἐργᾷ καὶ ποιήσεις πάντα τὰ ἔργα σου· τῇ δὲ ἡμέρᾳ τῇ ἑβδό­μῃ σάββατα Κυρίῳ τῷ Θεῷ σου» (Ἔξ. 20,9-10. Δευτ. 5,13-14). Καὶ ὁ Θεὸς βράβευσε τὴν προθυμία της. Μιὰ μέρα, ποὺ εἶχε πάει ὡς συνήθως στὴ συναγω­­γή, βρῆ­κε ἐκεῖ – ποιόν; Ὄχι ἄγγελο, ὄχι ἅγιο ἄνθρωπο ἢ προφήτη, ἀλλὰ τὸν ἴδιο τὸ Χριστό. Ἦταν  στὴ συναγω­­γὴ καὶ δίδασκε τὸ λόγο τοῦ Θεοῦ.
Πολλοὶ ἦταν μέσα ἐκεῖ, ἀλλὰ ὁ Χριστὸς σ᾽  αὐτὴν ἔρ­ριξε τὸ βλέμμα του, τὸ γεμᾶτο ἀγάπη, καὶ τῆς εἶπε· «Γυναί­κα, εἶσαι ἐλεύθερη ἀπὸ τὴν ἀσθένειά σου» (Λουκ. 13,12). Καὶ μόλις ἔβαλε τὰ χέρια του ἐπάνω της, ἀ­μέσως ἔγινε καλά· ἡ σπονδυλική της στήλη ἀνωρθώθηκε, ἴ­σιωσε· σήκωσε τὸ κεφάλι ψηλά, καὶ δόξαζε τὸ Θεό.
Αὐτὸ τὸ θαῦμα διηγεῖται σήμερα τὸ εὐαγγέ­­λιο. Ἡ γυναίκα αὐτὴ μπῆκε στὴ συναγωγὴ ἄρ­ρωστη καὶ βγῆκε ὑγιής, μπῆκε σακάτισσα καὶ βγῆκε ἀκεραία. Μεγάλη ἡ δύναμι τοῦ Χριστοῦ!

* * *

Τί ἔχει νὰ μᾶς πῇ ἡ συγκύπτουσα; Πολλά.
❶  Πρῶτον. Ἡ σπονδυλικὴ στήλη εἶνε ἕ­να θαυμαστὸ δη­μιούργημα. Καὶ μόνο αὐτὴ φτά­νει ν᾽ ἀ­ποδεί­­ξῃ ὅτι ὑπάρχει Δημιουργός. Εἶνε πιὸ θαυ­μαστὴ κι ἀ­π᾽ τὸν πιὸ τέλειο κίονα τοῦ Παρθε­νῶ­νος τῶν Ἀθηνῶν. Ἔχει τόσους σπον­δύλους ὅσα τὰ χρόνια τοῦ Χριστοῦ. 33 χρόνια ἔ­ζησε ὁ Χριστὸς ἐπὶ τῆς γῆς; 33 εἶνε καὶ τὰ ὀ­στᾶ τῆς σπονδυλικῆς στήλης, προσ­αρ­μο­σμέ­να ἀριστοτεχνικὰ τὸ ἕνα πάνω στὸ ἄλλο.
❷ Δεύτερον. Ἡ συγκύπτουσα ἀποτελεῖ ἔ­λεγ­χο γιὰ μᾶς. Ἐσὺ ποὺ ἔχεις πόδια δὲν πᾷς στὴν ἐκ­κλησία. Γιατί σοῦ τά ᾽δωσε ὁ Θεός; Ἔχεις πόδια γιὰ νὰ τρέχῃς σὲ δι­ασκεδάσεις, ἔχεις πόδια γιὰ τὸ διάβολο, ἀλλὰ πόδια γιὰ τὸ Θεὸ δὲν ἔ­χεις. Ἐλάχιστοι εἶν᾽ αὐτοὶ ποὺ ἐκκλησι­άζονται· οἱ ἄλλοι; Μόνο νεκροὺς πλέον θὰ τοὺς πᾶνε στὴν ἐκκλησία. Στὴ Φλώρινα ἔβλεπα ―τώρα ἔ­χει πεθάνει― μιὰ γυναῖκα σακατεμένη· μετὰ δυσ­κολί­ας ἐκινεῖτο, κι ὅμως δὲν ἔλειπε ἀπὸ τὸ ναό. Ὑπάρχουν καὶ τέτοια παραδείγματα.
❸ Τρίτον. Ὅλοι σχεδὸν ἔχουμε τὴ σπονδυλι­κή μας στήλη γερή. Σωματικῶς ναί, εἴμαστε ὑ­γι­εῖς. Ψυχικῶς ὅμως; Ἂς τὸ ὁμολογήσουμε· ψυ­χικῶς εἴ­μαστε ἄρρωστοι. Καὶ θὰ τὸ ἐξηγήσω αὐτό. Γιατί λεγόμαστε ἄνθρωποι; Ἄνθρωπος εἶνε λέξις τῆς ὡραίας ἑλληνι­κῆς γλώσσης. Τί σημαίνει; Αὐτοὶ ποὺ ἀσχολοῦνται μὲ τὴν ἐτυμολογία, λένε, ὅτι ἄν­θρωπος εἶνε ἡ ὕπαρξις ἐ­κείνη ποὺ τείνει πρὸς τὰ ἄνω. Εἶνε ὂν ὀρθοβάμον. Ὁ Θεός, ἐνῷ τὰ ζῷα βαδίζουν μὲ τὰ τέσσερα κ᾽ ἔχουν τὸ κεφά­λι πρὸς τὴ γῆ, ἐμᾶς μᾶς ἔπλασε ὀρ­θίους, νὰ βλέπουμε πρὸς τὸν οὐ­ρανό· διότι ὁ προορισμός μας εἶνε ἐκεῖ, ἐδῶ εἴμαστε περαστικοί. «Πάροικος ἐγώ εἰμι παρὰ σοὶ καὶ παρεπίδημος καθὼς πάντες οἱ πατέρες μου», λέει ὁ ψαλμῳδός (Ψαλμ. 38,13). Πατρίδα μας εἶνε ὁ οὐρανός. Ρώτησαν ἕνα φιλόσοφο· ―Ποιά εἶ­νε ἡ πατρίδα σου; ―Περιμένετε, λέει, νὰ σᾶς πῶ. Κι ὅταν νύχτωσε ἔδειξε τὰ ἄστρα καὶ εἶ­πε· Ἐκεῖ εἶνε ἡ πατρίδα μου! Ποιός σήμε­ρα ἔ­χει τέτοιο φρόνημα; Οἱ πολλοὶ τὴν ψυχή τους τὴν ἔχουν στὰ γήϊνα, τὰ μικρά, τὰ μάταια.
❹ Καὶ τέταρτον. Καταπίπτει ὁ ἄνθρωπος πο­λὺ χαμηλά, καταντᾷ στὸ ἐπίπεδο τοῦ ζῴου. Καὶ ὁ Χριστὸς εἶπε ἕνα μεγάλο λόγο· «Μὴ δῶ­τε τὸ ἅγι­ον τοῖς κυσὶ μηδὲ βάλητε τοὺς μαργα­ρί­τας ὑ­μῶν ἔμπροσθεν τῶν χοίρων» (Ματθ. 7,6). Μερικοὶ ἄνθρωποι εἶνε σὰν τοὺς χοίρους, σὰν τὰ γουρούνια. Ὁ χοῖρος ἔχει τὸ κεφάλι δι­αρκῶς πρὸς τὴ γῆ, ψάχνοντας γιὰ τροφὴ ὁ γαστρίμαργος. Τρώει βελανίδια κι οὔτε ὑψώνει τὸ κεφάλι στὴ βελανιδιά, τρόπον τινὰ νὰ τῆς πῇ ἕ­να «εὐχαρι­στῶ». Μόνο μιὰ φορὰ γυρί­ζει καὶ βλέπει τὸν οὐ­ρανό. Πότε; Ὅταν ὁ χασάπης στὸ σφαγεῖο τὸν ἀναποδογυρίζει νὰ τὸν σφάξῃ. Ἔτσι καὶ πολλοὶ ἄνθρωποι· σ᾽ ὅλη τὴ ζωή τους εἶνε σκυμ­μένοι στὰ γήινα, καὶ μόνο ὅταν πλησιάζει ὁ θάνατος, τότε πλέον βλέπουν ὅτι ὑπάρχει καὶ ἄλλη ζωή. Ἕνας ἰατροφιλόσοφος, ὁ Καρρέλ, εἶπε ὅτι σὲ πολλοὺς ἀνθρώπους ἁρμόζει τὸ σχῆμα τοῦ κτήνους. Ἂν ὁ Θεὸς ἐπέτρεπε νὰ πάρουμε μορφὴ σύμφωνα μὲ τὰ πάθη μας, οἱ πλεῖστοι θὰ παρουσιάζονταν σὰν ζῷα· ὁ λαί­μαρ­γος σὰν χοῖρος, ὁ ἀκόλαστος σὰν τράγος, ὁ ἐ­ριστικὸς καὶ ἐπιθετικὸς σὰν τίγρις, ὁ φθονε­ρὸς σὰν φίδι, ὁ μνησίκακος σὰν καμήλα, ὁ ἅρπαγας καὶ κλέφτης σὰν λύκος… Γι᾽ αὐτὸ ὁ ψαλμῳδὸς λέει· «Ἄνθρωπος ἐν τιμῇ ὢν οὐ συνῆ­κε, παρασυνεβλήθη τοῖς κτήνεσι τοῖς ἀ­νοή­τοις καὶ ὡμοιώθη αὐ­τοῖς», ὁ ἄνθρωπος ἔγινε ὅμοιος μὲ τὰ κτήνη (Ψαλμ. 48,13,21). Καὶ θυμᾶμαι ποὺ μαθαίνα­με στὸ σχολεῖο ἀπὸ τὴν Ὀδύσσεια γιὰ τὴ μάγισσα Κίρκη, ποὺ χτύπησε μὲ τὸ ῥαβδί της τοὺς συντρόφους τοῦ Ὀδυσσέως καὶ τοὺς ἔκανε ζῷα. Εἶνε φανταστικὸς μῦθος βέβαια, ἀλλ᾽ ἐκφρά­ζει μιὰ πραγματικότητα. Κίρκη εἶνε ἡ ἁμαρτία· αὐτὴ μεταβάλλει τοὺς ἀνθρώπους σὲ κτήνη.
Ἡ συγκύπτουσα λοιπὸν τοῦ εὐαγγελίου εἶ­νε σύμβολο κάθε ἀνθρώπου ποὺ κάμπτεται κάτω ἀπὸ τὰ πάθη του. Εἶνε ἀκόμα σύμβολο ὅλης τῆς ἀνθρωπότητος, ποὺ ἰδίως κατὰ τὸν εἰκοστὸ αἰῶνα ξεπέρασε σὲ ἀγριότητα κάθε θηρίο, μὲ τὰ φοβερὰ ὅπλα ἀφανισμοῦ χιλιάδων ἀνθρώπων ποὺ ἐπινόησε καὶ χρησιμοποί­ησε. Τὸ χειρότερο θηρίο, ὅπως λέει ὁ Ἀριστο­τέλης, δὲν εἶνε τὸ λιοντάρι οὔτε ἡ τίγρις· εἶνε ὁ ἄνθρωπος. Τέλος ἡ συγκύπτουσα εἶνε σύμβολο καὶ τῆς Ἑλλάδος μας. Ἐκεῖ ποὺ λέει «ἰ­δοὺ γυνὴ …ἦν συγκύπτουσα», σβῆστε τὸ «γυ­νὴ» καὶ βάλτε «Ἑλλάς»· «Ἑλλὰς συγκύπτουσα», χώρα ποὺ κάμπτεται κάτω ἀπὸ τὰ πάθη. Ἐνῷ μπορούσαμε στὴ γωνιὰ αὐτὴ τῆς γῆς νὰ ζοῦμε μιὰ εὐτυχισμένη ζωή, ἐν τούτοις πάσχουμε καὶ ὑποφέρουμε ἐξ αἰτίας τῶν ἐλαττωμάτων καὶ τῶν παθῶν μας.

* * *

Δὲν ἀνήκω σὲ κόμματα, ἀλλὰ ἕ­νας πολιτικός μας εἶπε τὰ ἑξ­­ῆς σοφὰ λόγια. «Δὲν θεραπεύε­ται ἀλλιῶς τὸ κακό, παρὰ μόνο ἂν γίνουμε ἄν­θρωποι». «Ἂν γίνουμε ἄνθρωποι»! Οἱ πρό­γονοί μας ἔλεγαν· «Τί χαριτωμένο πλάσμα ὁ ἄν­θρω­πος, ὅταν εἶνε πράγματι ἄνθρωπος!» (Μέναν­δρος· παρὰ Στοβαίῳ 5,11· Μιχ. ᾿Ιατροῦ, Πόθεν καὶ διατί σ. 216). Ἄνθρωπος δὲν εἶ­νε ὁ φι­λόδοξος, ὁ κλέφτης, ὁ μοιχός, ὁ ἄδικος, ὁ σκλη­ρός· ἄνθρωπος εἶνε ὁ ταπεινός, ὁ τίμιος, ὁ δίκαιος, ὁ καθαρός, ὁ σπλαχνι­κός. Ἂν δὲν γίνου­με ἔτσι, μὴν περιμένουμε ἀνόρθωσι.
Ὁ ἅγιος Κοσμᾶς ὁ Αἰτωλὸς εἶπε μιὰ προφη­τεία. Τὸ τέλος τοῦ κόσμου θὰ ᾽ρθῇ – πότε; ὅ­ταν δῆτε ν᾽ ἀδειάζουν οἱ ἐκκλησιὲς καὶ νὰ γεμί­­ζουν οἱ φυλακές! Σήμερα ἡ ἐγ­κληματικότης εἶ­νε σὲ ἔξαρσι, οἱ ἄνθρωποι ἐξαγριώθηκαν, καὶ κα­τέπεσαν σὲ ἐπίπεδο ζῳῶδες. Καὶ ποιός μπο­ρεῖ νὰ τοὺς ἀνορθώσῃ πάλι; Μόνο ἐκεῖνος ποὺ ἄγγιξε τὴν συγκύπτουσα «καὶ παραχρῆ­μα ἀνωρθώθη καὶ ἐδόξαζε τὸν Θεόν» (Λουκ. 13,13). Πῶς θὰ γίνῃ αὐτό; Διὰ τῆς μετανοίας. Δυσ­τυχῶς μικροὶ – μεγάλοι εἴμαστε ἀμετανόητοι. Καὶ πλησιάζουν οἱ ἅγιες ἡμέρες. Πῶς θ᾽ ἀντικρύσουμε τὰ ἅγια, πῶς θὰ μεταλάβουμε;
Ὅλοι λοιπόν, ἀγαπητοί μου, στὴν ἐξομολό­γησι. Κανείς μὴ μείνῃ ἀνεξομολόγητος. Ἀπὸ ᾽κεῖ θὰ ἔλθῃ ἡ ἀνόρθωσις· ἡ οἰκογενειακή, ἡ ἐκπαιδευτική, ἡ ἐθνική, ἡ ἐν γένει πνευματικὴ ἀνόρθωσις. Αὐτὴ τὴν ἀνόρθωσι ἕνας καὶ μόνο μπορεῖ νὰ μᾶς τὴ χαρίσῃ· ὁ Ἰησοῦς ὁ Ναζωραῖος· ὅν, παῖδες Ἑλλήνων, ὑμνεῖτε καὶ ὑ­περυψοῦτε εἰς πάντας τοὺς αἰῶνας· ἀμήν.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Ομιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου στον ιερό ναό του Ἁγίου
Ἰωάννου Πτολεμαΐδος 10-12-1989)

____________

ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

_____________

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA
LA DUMINICA A XXVII-A DUPĂ RUSALII
(Luca 13, 10-17)

DE CE LIPSEŞTI?

„Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta”(Luca 13,10)

Era, zice Evanghleia de astăzi, într-o sâmbătă, când Hristos s-a dus într-o sinagogă. Sâmbăta, evreii o ţin ca zi de închinare a lui Dumnezeu. În această zi este interzisă munca. Porunca Decalogului spune: „Şase zile din săptămână pentru muncă, dar sâmbăta trebuie să fie închinată slujirii lui Dumnezeu” (Ieşire 20, 9-10). Iudeii respectau cu stricteţe această poruncă. Oricine încălca porunca şi lucra în zi de sâmbătă, era pedepsit cu o aspră pedeapsă. Un evreu, menţionează istoria Vechiului Testament, care a îndrăznit în zi de sâmbătă să iasă afară din cetate şi să se ducă în munte şi să taie lemne, a fost judecat pentru încălcarea poruncii şi condamnat la moarte. S-au adunat evreii, au luat pietre, le-au aruncat asupra lui şi l-au omorât (vezi Numeri 15, 32-36). Pietrele pe care le-au aruncat, au fost atât de multe, încât au alcătuit un mic deal. Oricine trecea apoi pe acolo avea să-şi amintească de pedepsirea omului care a dispreţuit porunca lui Dumnezeu şi a lucrat în zi de sâmbătă. Şi nu doar în anii de demult, dar chiar şi astăzi evreii respectă cu stricteţe ca zi nelucrătoare sâmbăta. Dacă vă duceţi astăzi în Israel, veţi vedea că sâmbăta pe drumuri nu este nicio mişcare. Oamenii nu călătoresc, nu aleargă maşini. Cine îndrăzneşte fără absolută nevoie să-şi ia maşina şi să călătorească pe drumurile publice, este considerat apostat şi provoacă dezaprobarea generală. Nu-l opreşte poliţia, îl opresc cetăţenii. Există însă şi cazuri în care indignarea evreilor pentru călcătorii poruncii este atât de mare, încât nu numai că opresc maşina, dar îi dau şi foc şi o ard. Doar maşina poliţiei şi maşina care transportă medici şi bolnavi la spitale este permis să circule în zi de sâmbătă.

***

Aşadar, sâmbăta, Hristos s-a dus într-o sinagogă. Ce este o sinagogă? Este o clădire în forma unei şcoli sau a unei biserici. Această clădire are scopul de a-i aduna pe evrei în fiecare sâmbătă, ca să citească acolo Legea lui Dumnezeu şi să se roage. Poporul numeşte sinagoga – havra. Sinagogi există în toate oraşele şi satele, în toate aşezările locuite de evrei. În sinagogă s-a dus Hristos în zi de sâmbătă. S-a dus ca să înveţe.
Între oamenii care se aflau în sinagogă în acea zi, era şi o femeie. Această femeie era bolnavă. Boala ei provenea din lucrarea satanei. Trupul ei se încovoiase. Aşa cum iei o tijă dreaptă şi o curbezi, aşa satana după îngăduinţa lui Dumnezeu îi încovoiase coloana vertebrală. I-o încovoiase atât de mult, încât capul nenorocitei femei atingea pământul. Şi de departe se părea că păşeşte nu un om, ci un animal cu patru picioare. Mâinile ei deveniseră picioare, pe care le sprijinea pe pământ ca să poată să meargă. În această situaţie se afla femeia nu de un an sau doi, ci de optsprezece ani întregi, o întreagă viaţă. Ce privelişte tristă!
Această femeie infirmă, chiar dacă nu se ducea sâmbăta la sinagogă, ar fi fost îndreptăţită pentru absenţa ei. Nimeni n-ar fi putut să o acuze. Şi totuşi. Femeia aceasta, cu toată boala ei, când se mijea de sâmbătă, nu avea linişte. Considera o datorie să se ducă la sinagogă. Şi se ducea întotdeauna fără să cârtească împotriva lui Dumnezeu care nu o făcea sănătoasă.
Dar de această dată, când s-a dus din nou la sinagogă, a văzut minunea lui Dumnezeu. Hristos a văzut-o, I s-a făcut milă de ea, şi răsplătindu-i închinarea, consacrarea, devotamentul către Dumnezeu, a tămăduit-o. Trupul ei, care era îndoit ca un belciug, ca o mică verigă, s-a făcut din nou drept ca un chiparos. De acum, mergea cu trupul drept şi Îl slăvea pe Dumnezeu.

***

Ah, creştinii mei! Această femeie din Evanghelia de astăzi pe câţi creştini nu-i va judeca în ziua judecăţii! Femeia aceasta, bolnavă, infirmă, într-o stare jalnică, mergând în cele patru membre, se ducea în fiecare sâmbătă la sinagogă. Noi, creştinii, nu avem sâmbăta; avem duminica. Duminica a înlocuit sâmbăta. Duminica este ziua cea mare şi slăvită. Duminica este ziua în care Hristos a biruit moartea, a adus o nouă viaţă şi a creat o nouă lume, lumea harului. Şi ar trebui ca noi creştinii să cinstim duminica cu o deosebită evlavie. Ar trebui ca în această sfântă zi să înceteze toate lucrările în afară de cele absolut necesare şi indispensabile. Ar trebui ca în această zi să nu aibă loc nici un meci de fotbal, nici teatre, nici cinematografe, nici excursii. Ci toţi şi toate să alerge la biserică şi să-L adore pe Dumnezeu – Sfânta Treime, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Pentru că aceste Trei Persoane ale Treimii Celei de-o-fiinţă şi nedespărţită au lucrat pentru mântuirea oamenilor. Tatăl a voit, Fiul a venit pe pământ, Duhul Sfânt a luminat lumea. De aceea, şi la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii spunem: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”.
Da! Creştinul, care merge în fiecare duminică la biserică şi urmăreşte cu evlavie toate câte se spun şi se fac acolo, şi cu credinţă se apropie şi se împărtăşeşte cu Preacuratele Taine, acest creştin este folosit, dobândeşte lucruri inestimabile. Dacă la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, preotul ar da fiecăruia care vine la biserică ca dar o liră de aur, puteţi să vă închipuiţi ce s-ar întâmpla? Toţi ar fi mers la biserică ca să primească lira. Dar ce este lira şi orice altă comoară materială în faţa comorii spirituale, în faţa binecuvântărilor dumnezeieşti, pe care le împrăştie soarele Dumnezeieştii Liturghii? Oameni, care au intrat în biserică trişti, supăraţi, melancolici, cu capul în jos, când s-a terminat Dumnezeiasca Liturghie şi au luat binecuvântarea Bisericii, au ieşit plini de bucurie şi de veselie. Şi aşa cum femeia din Evanghlia de astăzi a intrat în sinagogă cu capul încovoiat şi a ieşit cu capul drept, privind cerul, aşa şi fiecare suflet, pe care l-a încovoiat satana şi l-a făcut să vadă doar cele de jos, doar cele pământeşti şi lumeşti, doar cele păcătoase, după ce a venit la biserică iese diferit. Ceea ce spune Biserica noastră, „Sus să avem inimile!”, devine o realitate. Acest suflet se înalţă continuu, ajunge până la stele, trece de stele, Îl atinge pe Dumnezeu, se uneşte cu Dumnezeu.

***

O, Dumnezeul meu, o, Sfântă Treime! Ce binecuvântări sunt acestea pe care le dai evlavioşilor creştini care vin la biserică! Cât de fericiţi sunt ei, dar şi cât de nefericiţi sunt cei care în duminici când sună clopotul rămân pe dinafara Bisericii! Pe aceştia îi va condamna în ziua judecăţii femeia din Evanghelia de astăzi. Femeia bolnavă, infirmă, se ducea la biserica ei, la sinagogă; aceşti creştini sănătoşi, cu mâini şi picioare şi ochi şi urechi, nu se duc ca să spună un „Mulţumesc” lui Dumnezeu pentru atâtea bunătăţi pe care li le dăruieşte.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: volumul de predici „Kyriaki”)

________

NE VORBEŞTE MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA

LA SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI SPIRIDON

“…Sfântul Spiridon s-a născut în Cipru la mijlocul secolului III d.Hr. Nu era dintr-o familie bogată, slăvită şi oficială; era sărac şi agramat. Îndeletnicirea lui era cea de păstor. Un păstor sfânt. Dar nu cumva păstori au fost şi Avraam, Iacob, Moise, David şi alţi bărbaţi din Vechiul Testament? Nu cumva păstori au fost şi cei care în sfânta noapte a Naşterii lui Hristos au auzit cântarea îngerilor: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace între oameni bunăvoire!”? Un păstor care crede în Hristos şi trăieşte conform voii Lui celei sfinte valorează incomparabil mai mult decât un aşa-zis om de ştiinţă şi înţelept care nu crede în nimic şi trăieşte contrar voii lui Dumnezeu.

Un păstor sfânt a fost Sfântul Spiridon. Îşi deschidea staulul, îşi lua oile, le conducea la livezi pline de verdeaţă şi la izvoare cristaline şi găsea timp să privească şi lucrurile lui Dumnezeu, să-L laude în cântări şi să-L slăvească pe Dumnezeu. Natura era pentru Sfântul Spiridon o carte plină de minunate icoane şi în fiecare zi, aşa cum ea era deschisă înaintea lui, o studia. Şi văzând toate frumuseţile pe care le-a creat Dumnezeu, spunea şi el ca David: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne; toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Psalmul 103, 24).

Sfântul Spiridon s-a căsătorit cu o fată îmbunătăţită şi a întemeiat o familie creştină. Dobândise o fiică, pe care au numit-o Irina. Dar aleasa lui soţie a murit de tânără şi Sfântul Spiridon a rămas văduv la o vârstă tânără. N-a vrut să se căsătorească din nou. Se consacrase de-acum şi mai mult lui Dumnezeu. Casa lui era ospitalieră. Spiridon îl ajuta pe fiecare sărac şi îl mângâia pe fiecare nenorocit. Rugăciunea lui făcea minuni. La sfântul păstor alergau toţi şi, de aceea, când o Episcopie a Ciprului, Trimitunda, a rămas văduvă (fără episcop), popor şi cler, toţi, bărbaţi, femei şi chiar copii, au strigat: Pe Spiridon îl vrem episcop! Şi Sfântul Spiridon în urma cererii clerului şi poporului a fost hirotonit preot şi episcop. Şi aşa cum ucenicii lui Hristos din pescari de peşti au devenit pescari de oameni, aşa şi Sfântul Spiridon, din păstor de oi necuvântătoare a devenit păstor de oi cuvântătoare, păstor al Bisericii. Grijile lui erau de-acum mari. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu Sfântul Spiridon şi-a îndeplinit toate îndatoririle arhiereşti şi a devenit un model şi un exemplu de bun păstor. Arma lui era rugăciunea. Nu doar în biserică, ci şi în afara ei se ruga cu credinţă şi cu lacrimi, şi Dumnezeu asculta rugăciunile acestui sfânt episcop al Său şi aveau loc minuni mari în întreaga insulă. De la o margine la alta a ei se auzea numele Sfântului Spiridon.

Sfântul Spiridon a fost numit „făcător de minuni”, pentru că a făcut minuni. Minuni a făcut în anii de demult, minuni în anii de mai de-aproape de noi, minuni face şi astăzi. Dintre toate minunile lui vom istorisi aici 4-5.

În Cipru, pe vremea sfântului, trecuse multă vreme de când nu mai plouase. Groaznică secetă. Izvoarele secau. Pământul crăpa de uscăciune. Copacii se uscau. Animalele mureau. Oamenii sufereau groaznic. Se gândeau să plece din insulă şi să se ducă în altă parte. Atunci, l-au rugat pe Sfântul Spiridon să facă o rugăciune. Şi Sfântul Spiridon împreună cu poporul a făcut o procesiune. Au ieşit pe ogoare şi L-au rugat pe Hristos. Şi cerul s-a umplut de nori. Peste puţin timp a căzut ploaie; o ploaie, care a adăpat tot Cipru. Asta a fost o minune.

Altă minune. A făcut-o nu în insulă, ci în Niceea din Asia Mică, când a avut loc primul Sinod Ecumenic. La Sinod, împreună cu alţi episcopi, a fost şi Sfântul Spiridon. Ereticul Arie îşi deschisese gura, ca să-L hulească pe Hristos, spunând că nu este Dumnezeu, ci om. Ceilalţi ierarhi respingeau erezia cu cuvântul şi demonstrau că Hristos este adevăratul Dumnezeu. Dar Sfântul Spiridon printr-o minune pe care a făcut-o a demonstrat că într-adevăr Hristos este adevăratul Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi. Astfel, păstorul din Cipru a închis gura lui Arie, care credea că prin falsa lui filosofie ar putea să-L dărâme pe Hristos de pe tronul Dumnezeirii.

A treia minune. Un sărac s-a dus la Sfântul Spiridon şi i-a cerut ajutor. Sfântul Spiridon n-avea nimic să-i dea în ziua aceea; tot ce avusese împărţise altor săraci. Săracul l-a rugat cu lacrimi în ochi să-l ajute. La un moment dat, Sfântul Spiridon vede în ţarini un şarpe. Îşi face rugăciunea şi şarpele se transformă în aur. A luat şarpele şi i l-a dat săracului cu rugămintea de a i-l aduce înapoi când n-o să mai aibă nevoie de bani.

A patra minune. Într-o zi, când Sfântul Spiridon slujea Sfânta Liturghie singur în biserică, cei ce intraseră în biserică au auzit voci îngereşti. Când sfântul a ieşit în Uşile Împărăteşti şi a spus „Pace tuturor!”, au auzit psalmodiind îngerii: „ Şi duhului tău”.

Să amintim şi o ultimă minune. O femeie a venit la sfântul şi l-a rugat să-i înapoieze un lucru preţios pe care-l dăruise spre păstrare fiicei lui. Dar unica lui fiică, Irina, murise, iar sfântul nu ştia unde ascunse fiica lui acel lucru străin. S-a dus deci – zice sinaxarul – la cimitir, a stat deasupra mormântului fiicei lui şi a întrebat-o unde ascunsese lucrul străin. Şi din mormânt a răspuns fiica lui şi a spus tatălui ei unde ascunsese ceea ce-i dăduse femeia. Apoi, a spus fiicei lui: Adormi, copilul meu, până în ziua celei de-a doua veniri a Domnului.

Şi nu sunt doar acestea minunile pe care le-a făcut Sfântul Spiridon; sunt şi altele multe. Şi până astăzi continuă să facă minuni.

***

Sfântul Spiridon a fost făcător de minuni. Însă sunt mulţi care nu cred în minunile sfinţilor. Dar oare cred în minunile lui Hristos? Şi de vreme ce aceşti oameni nu cred în minunile lui Hristos, cum să creadă în minunile sfinţilor? Sau credem în Hristos, sau nu credem! Cine nu crede este orb şi nu vede nimic. Dar oricine crede în Hristos nu se îndoieşte de ceea ce a spus Hristos. A zis Hristos: „Oricine va crede în Mine, va face nu doar cele pe care le fac Eu, ci prin puterea Mea va face şi alte lucruri mai mari” (Ioan 14, 12).

Necredincioşilor! Da, Hristos este adevăratul Dumnezeu. Hristos trăieşte şi împărăţeşte, iar prin sfinţi a făcut, face şi va face minuni până la sfârşitul veacurilor. Aşadar, slavă lui Hristos pentru toate minunile! Tocmai de aceea la sfârşitul troparului Sfântului Spiridon se spune: „Slavă lui Hristos, Celui ce Te-a slăvit pe tine, slavă Celui ce Te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri”. “

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Myripnoa anthi”)

Τοῦ ἁγίου Δημητρίου

26 Ὀκτωβρίου

ΥΠΟΔΕΙΓΜΑ ΗΡΩΪΚΗΣ ΠΙΣΤΕΩΣ

ΣΗΜΕΡΑ 26 Ὀκτωβρίου εἶνε ἑορτὴ μεγάλη. Ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία, ὄχι μόνο στὴν Ἑλ­λάδα ἀλλὰ παντοῦ, τὴν τιμᾷ. Διότι παντοῦ ὑπάρ­χουν Δημήτριοι, ἀκόμη καὶ γυναῖκες Δήμητρες, καὶ ἑορτάζουν τὸν μεγαλομάρτυρα ἅγιο Δημήτριο.

* * *

Τί ἦταν ὁ ἅγιος Δημήτριος; Ἄνθρωπος ἦ­ταν καὶ αὐτὸς ὅπως ἐμεῖς, δὲν διέφερε. Κάθε ἄνθρωπος ὅμως ἔχει θέλησι. Καὶ ἂν κάνῃ κα­λὴ χρῆσι τῆς θελήσεώς του, μπορεῖ νὰ φτάσῃ μέ­χρι τὰ οὐράνια· ἂν κάνῃ κα­κὴ χρῆσι, μπορεῖ νὰ κατρακυλίσῃ μέχρι τὸν ᾅδη. Ἂν θέλῃ γίνεται ἄγγελος, ἂν θέλῃ γίνεται σατανᾶς. Κ’ εἶ­νε στι­γμὲς ποὺ φτάνει πολὺ ψηλά, εἶνε στιγμὲς ποὺ πέφτει πολὺ χαμηλά, ἀηδιάζει τὸν ἑαυτό του, γίνεται χειρότερος ἀπὸ τὸ δαίμονα. Γι’ αὐτὸ γέ­μισε ὁ κόσμος τώρα ἀπὸ δαιμονιζομένους.
Ὁ ἅγιος Δημήτριος γεννήθηκε στὴ Θεσσα­λονίκη ἀπὸ ἐκλεκτὴ οἰκογένεια περὶ τὸ 300 μ.Χ., ὅταν στὴν αὐτοκρατο­ρία βασίλευε ἕνας τύραννος, ὁ Διοκλητιανός. Τὸ ἐπάγγελμά του ἦταν στρατιωτικός, γενναῖος ἀ­ξιωματικός. Ἐ­κεῖνο ὅμως ποὺ τὸν διέκρινε ἀπὸ τοὺς συναδέλφους του ἦταν – ποιό· ὅτι πίστευε στὸ Χρι­­στό, ὅτι αὐτὸς βασιλεύει, εἶνε ὁ κυβερνήτης τοῦ σύμπαντος. Πίστευε μὲ ὅλη τὴν καρδιά του, κι αὐτὸ ποὺ πίστευε δὲν τὸ ἔκρυβε.
Τώρα σπάνια θὰ συναντήσῃς Χριστιανὸ νὰ ὁμολογῇ τὸ Χριστό. Ἔρχονται στὴν ἐκκλησία, προσκυνοῦν, ἀνάβουν κεριά, κ.λπ., ἀλλὰ με­τὰ ἔξω τίποτα. Πουθενὰ δὲν ἐκδηλώνονται. Φοβοῦνται καὶ τὸ σταυρό τους ἀκόμη νὰ κάνουν, ντρέπονται καὶ νὰ ποῦν τὸ ὄνομα τοῦ Χριστοῦ. Αὐτοὶ εἶνε ἀνάξιοι νὰ λέγωνται Χριστιανοί. Τέτοια δειλία καὶ ἀνανδρία ἐπικρατεῖ. Ἢ πιστεύεις, κύριε, ἢ δὲν πιστεύεις! Ἐὰν δὲν πιστεύῃς, τότε ἑνώσου μὲ τοὺς ἀπίστους καὶ ἀθέους καὶ πολέμησε ὅ,τι ὑψηλὸ καὶ ὡ­ραῖο ὑπάρχει. Ἂν πιστεύῃς ὅμως, αὐτὸ ποὺ πιστεύ­εις νὰ τὸ καμαρώνῃς καὶ νὰ τὸ διακηρύττῃς.
Αὐτὸ ποὺ πίστευε λοιπὸν ὁ ἅγιος Δημήτρι­ος τὸ ἐκήρυττε φανερά, παντοῦ, καὶ προσπαθοῦ­­σε νὰ ἑλκύσῃ κι ἄλλους στὸ Χριστό. Κάθε πρωῒ παρακαλοῦσε· Κύριε, κάνε νὰ γίνουν κι ἄλ­­­λοι Χριστιανοί! Λένε μάλιστα, ὅτι δὲν ἡσύχα­ζε ἐὰν δὲν ἔκανε τοὐλάχιστον ἕνα καινούρ­γιο Χρι­στιανὸ τὴν κάθε ἡμέρα. Πρὸ παντὸς προσπαθοῦσε νὰ φέρῃ στὸ Χριστὸ παιδιὰ καὶ νέους. Καὶ μεταξὺ τῶν νέων ποὺ ἐκέρδισε εἰς Χριστὸν ἦταν καὶ ἕνας ποὺ ὠνομάζετο Νέστωρ.
Αὐτὴ ἦταν ἡ δρᾶσι του ὅταν κηρύχθηκε δι­ωγμός. Ὅποιος ἐκήρυττε Ἰησοῦν Χριστὸν κα­τεδιώκετο· καὶ μεταξὺ τῶν πρώτων ποὺ συν­ελήφθησαν ἦταν ὁ ἅγιος Δημήτριος. Τοῦ εἶ­παν· ―Ἀρνήσου τὸ Χριστό, βλαστήμησέ τον. ―Ὄχι. ―Βλαστήμησε τὸ Χριστό. ―Ὄχι. ―Βλα­στήμησε τὸ Χριστό. ―Ὄχι. Ἐπειδὴ δὲν πειθαρχοῦσε, τὸν καθαίρεσαν ἀπὸ τὸ στρατιωτι­κό του ἀξίωμα, τὸν ἔκαναν ἁπλὸ πολίτη, καὶ τὸν ἔβαλαν στὴ φυλακή.
Ἐνῷ ὅμως βρισκόταν στὸ κελλί, δέχθηκε μία ἐπίσκεψι. Ἀνοίγει ἡ πόρτα καὶ μπαίνει ὁ Νέστωρ. ―Δάσκαλε, φέρ­νω δυσάρεστα νέα. ―Τί συμβαίνει, παιδί μου; ―Ἡ Θεσσαλονίκη εἶ­­νε ἀνάστατος. Ἄντρες γυναῖ­κες παιδιὰ συγ­κεντρώνονται στὸ στάδιο καὶ βλέπουν ἀγῶνες. Ἐκεῖ παρουσιάστηκε ἕνας γιγαντιαῖος σι­δηρό­φρακτος εἰδωλολάτρης ποὺ λέγεται Λυαῖος. Εἶνε τὸ καύχημα καὶ καμάρι τῶν ἐ­χθρῶν τοῦ Χριστοῦ. Κάθε μέρα ὁ κήρυκας φωνάζει· Ὅ­ποιος Χριστιανὸς θέλει, ἂς ἔρ­θῃ νὰ παλέψῃ μὲ τὸ Λυαῖο!… Τόσες μέρες τώρα κανείς δὲν παρουσιάζεται, καὶ ὅλοι μᾶς  χλευάζουν. Δὲν τὸ ἀνέχομαι. Θέλω νὰ ξεπλύ­νω τὸ ὄνειδος αὐ­τό, θέλω νὰ μονομαχήσω μὲ τὸ Λυαῖο, καὶ ζητῶ τὴν εὐχή σου. Ὁ ἅγιος Δημήτριος δὲν τὸν ἀπέτρεψε. Τὸν εὐλόγησε καὶ τοῦ εἶπε· ―«Ὕπαγε· καὶ Λυαῖον νικήσεις καὶ ὑπὲρ Χριστοῦ μαρτυρήσεις»· καὶ τὸ Λυαῖο θὰ νικήσῃς, ἀλλὰ καὶ θὰ μαρτυρήσῃς γιὰ τὸ Χριστό.
Ὡπλισμένος ὁ Νέστωρ μὲ τὴν εὐχὴ τοῦ ἁ­γίου διδασκάλου του, νάτος τώρα κατεβαίνει στὸ στίβο φτερωτός. Ὁ κῆρυξ φωνάζει· ―Ποιός Χριστιανὸς θέλει νὰ μονομαχήσῃ μὲ τὸ Λυαῖο; ―Ἐγώ, φωνάζει ὁ νέος. Στρέφονται ὅλοι καὶ βλέπουν ἕνα παιδάριο. ―Ἐσύ, τοῦ λένε, θὰ τὰ βάλῃς μὲ τὸ γίγαντα; Δὲ λυπᾶσαι τὰ νιᾶτα σου; Μ᾽ ἕνα χτύπημα θὰ σὲ ξαπλώσῃ κατὰ γῆς. Λυπήσου τὴ ζωή σου… Αὐτὸς ὅμως εἶνε ἀ­ποφασισμένος, καὶ ἔτσι οἱ δύο ἀντίπαλοι παρατάσσονται. Καὶ ἐνῷ ὅλοι, τὸ πλῆθος τῶν εἰδωλολατρῶν καὶ οἱ λίγοι Χριστιανοί, κρατοῦν τὴν ἀναπνοή τους, ὁ Νέστωρ ὁρμᾷ καὶ φωνάζοντας «Θεὲ τοῦ Δημητρίου, βοήθει μοι», δίνει ἕνα καίριο πλῆγμα στὸ γίγαντα καὶ τὸν ῥίχνει κάτω μὲ γδοῦπο. Αὐτὸ ἦταν ἕνας θρί­αμβος τοῦ χριστιανισμοῦ τὴν ἡμέρα ἐκείνη.
Ἐν συνεχείᾳ ὅμως ὁ Νέστωρ μαρτύρησε. Τὸν συλλαμβάνουν, τοῦ ζητοῦν νὰ βλαστη­μή­σῃ τὸ Χριστό. Δὲν βλαστημᾷ, κ’ ἔτσι τὸν θανατώνουν.
Μετὰ πηγαίνουν στὴ φυλακή, στὸ κελλὶ τοῦ διδασκάλου. Μὲ τὶς λόγχες τρυποῦν τὸν Δημήτριο στὴν πλευρά, καὶ τελειώνει μαρτυρι­κῶς τὸν δρόμο του. Ὁ τάφος του ἀνέβλυσε μύρο· γι᾽ αὐτὸ λέ­γεται μυροβλήτης. Πάνω στὸν τάφο του κτίστηκε ἔπειτα μεγαλοπρε­πὴς ναός, ὁ ναὸς τοῦ Ἁγίου Δημητρίου Θεσσαλονίκης, ποὺ ἑορτάζει σήμερα.
Πολλὰ καὶ μεγάλα θαύματα ἔκανε ὁ ἅγιος Δημήτριος. Ἕνα μόνο σᾶς θυμίζω. Ἂς μὴν πιστεύουν οἱ ἄπιστοι, δικαίωμά τους· ἐμεῖς πιστεύουμε. Διότι τέτοια ἅγια ἡμέρα, 26 Ὀκτωβρίου τοῦ 1912, ὁ ἅγιος Δημήτριος ἔκανε τὸ θαῦμα του. Τὰ παιδιὰ τῆς Ἑλλάδος φώναζαν στὶς μεραρχίες καὶ στὰ τάγματα· Ἅγιε Δημήτριε, κάνε τὸ θαῦμα σου! Καὶ πράγματι τὴν ἡ­μέρα τοῦ ἁγίου Δημητρίου μπῆκαν στὴ Θεσσαλονίκη καὶ ὕψωσαν τὴ σημαία μας ἐπάνω στὸ Λευκὸ Πύργο! Δὲν εἶνε θαῦμα αὐτό;

* * *

Τὸ συμπέρασμα ποιό εἶνε; Οἱ ἅγιοι εἶνε ὑ­ποδείγματα. Τόσο ὁ ἅγιος Δημήτριος ὅσο καὶ ὁ ἅγιος Νέστωρ εἶνε ὑποδείγματα πίστεως, ποὺ πρέπει κ’ ἐμεῖς νὰ μιμηθοῦμε ὅσο ζοῦμε σ’ αὐτὴ τὴ ζωή, νὰ τοὺς ἀκολουθήσουμε.
Γεννᾶται τὸ ἐρώτημα· πιστεύουμε; Μὲ τὰ λόγια πιστεύουμε, τὰ πράγματα ὅμως ἀποδει­κνύουν ὅτι δὲν ἔχουμε οὔτε λίγη ἀπὸ τὴν πίστι ποὺ εἶχαν οἱ ἅγιοι ἐκεῖνοι. Ἂν γίνῃ δι­ω­γμὸς ―καὶ θὰ γίνῃ διωγμός― ὅπως ἔγινε ἐπὶ Διοκλητιανοῦ, δὲν ξέρω πόσοι ἀπὸ τοὺς λεγομένους Χριστιανοὺς θὰ μείνουν πιστοὶ στὸ Χριστό.
Θὰ πέσῃ κόσκινο. Ἔρχεται ὁ ἀντίχριστος. Τὸ νούμερό του, τὸ 666, ἔχει σημασία. Καὶ οἱ ταυτότητες μὲ τὸ 666 εἶνε μέσα στὸ πρόγραμ­μα τῆς κυριαρχίας του. Μὴν πάρῃ κανείς τέτοια ταυτότητα. Εἶνε σημάδι τοῦ ἀντιχρίστου. Αὐτὸς θὰ σείσῃ τὴν οἰκουμένη, θὰ κοσκινίσῃ μικροὺς καὶ μεγάλους, καὶ ἄρχοντες καὶ ἀρ­χομένους, καὶ γυναῖκες καὶ ἄντρες καὶ παιδιά. Θὰ προσπαθήσῃ νὰ σφραγίσῃ ὅλους. Ἐ­μεῖς μία σφραγῖδα ἔχουμε, τὴ σφραγῖδα τοῦ ἁγίου βαπτίσματος. Θὰ προσπαθήσῃ ὁ ἀντίχριστος νὰ σφραγίσῃ τὸν κόσμο μὲ τὴ σφρα­γῖ­δα τοῦ σατανᾶ. Καὶ τότε μέσ᾽ στοὺς χίλιους ἕνας, μόνο ἕνας, θ’ ἀντισταθῇ!
Εἶνε ὑπερβολικὸς ὁ λόγος μου; Δὲν εἶνε. Διότι πόση ἀντίστασι δείχνουν οἱ σημερινοὶ Χριστι­ανοὶ ἐν συγκρίσει μὲ τοὺς Χριστιανοὺς τῶν πρώτων αἰώνων; Σ’ ἐκείνους τὸ μαχαί­ρι ἔ­βαζαν στὸ λαιμὸ γιὰ νὰ βλαστημήσουν, καὶ δὲ βλα­στημοῦσαν· οἱ σημερινοὶ βλαστημοῦν χω­ρὶς νὰ τοὺς ἀναγκάζῃ κανείς. Ποιός τοῦ βάζει τὸ μαχαίρι στὸ λαιμὸ τοῦ ψευδοχριστιανοῦ καὶ βλαστημᾷ; Ἐὰν λοιπὸν τώρα χωρὶς μαχαίρι, χωρὶς διωγμό, βλαστημοῦν, φαντάσου τί θὰ γίνῃ ὅταν ἔλθῃ ὁ ἀντίχριστος…
Ἐμεῖς τί πρέπει νὰ κάνουμε; Νὰ πιστέψουμε. Ἂς παρακαλέσουμε· Δός μας, Κύριε, τὴν πίστι! τὴν πίστι ποὺ εἶχε ὁ ἅγιος Δημήτριος καὶ ὁ ἅγιος Νέστωρ, τὴν πίστι ποὺ εἶχαν οἱ πρόγονοί μας· τετρακόσα χρόνια ἔζησαν κάτω ἀπ’ τὴν Τουρκιά, μὲ τὸ μαχαίρι στὸ λαιμό, καὶ δὲν ἀρνήθηκαν τὸ Χριστό. Κ’ ἐμεῖς, ἂν γί­νῃ διω­γμός, νὰ μείνουμε ὅλοι πιστοὶ καὶ ἀφωσιωμένοι. Τὰ λεφτά μας ἂς τὰ πάρουν οἱ ἀντίχριστοι, τὰ σπίτια μας ἂς τὰ πάρουν, τὰ χωρά­φια μας ἂς τὰ πάρουν, τὰ ζῷα μας ἂς τὰ πάρουν, ὅπως λέει ὁ ἅγιος Κοσμᾶς ὁ Αἰτωλός· τὴν πίστι μας ὅμως στὸ Χριστὸ ὄχι! Νά τὰ λόγια τοῦ ἁγίου Κοσμᾶ· «Ψυχὴ καὶ Χριστὸς σᾶς χρειάζονται. Αὐτὰ τὰ δύο ὅλος ὁ κόσμος νὰ πέσῃ, δὲν ἠμπορεῖ νὰ σᾶς τὰ πάρῃ, ἐκτὸς καὶ τὰ δώσετε μὲ τὸ θέλημά σας. Αὐτὰ τὰ δύο νὰ τὰ φυλάγετε νὰ μὴ τὰ χάσετε».
Εἴθε, ἀγαπητοί μου, ὅσοι ἀ­κοῦτε τὰ λόγια αὐτά, παιδιὰ γυναῖκες καὶ ἄντρες ποὺ τιμᾶτε σήμερα τὸν ἅγιο Δημήτριο, εἴθε κανείς νὰ μὴ γίνῃ προδότης. Νὰ μείνουμε ὅλοι πιστοί. Κι ἂν ἀκόμη ἔρθουν χρόνια κατηραμένα ―καὶ θὰ ἔρθουν―, καὶ πάνω στὴ γῆ μείνῃ ἕνας Χριστιανός, ἕνας μόνο νὰ μείνῃ, φτάνει αὐτός. Αὐτὸς ὁ ἕνας θὰ νικήσῃ. Θὰ νικήσῃ ὁ ἕνας, δὲ θὰ νικήσουν οἱ πολλοί. Δὲ θὰ νικήσουν οἱ ἀντίχριστοι, δὲ θὰ νικήσουν οἱ ἄθεοι, ἀλλὰ θὰ νικήσῃ ὁ Θεὸς τοῦ ἁγίου Δημητρίου.
«Θεὲ τοῦ Δημητρίου, βοήθει» μας· ἀμήν.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Ομιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου στον ιερό ναό του Ἁγίου Δημητρίου Κ. Καλλινίκης – Φλωρίνης Δευτέρα 26-10-1987)

_________

ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

_________

———-

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA

PREDICĂ LA POMENIREA SFÂNTULUI DIMITRIE:

“… Multe şi mari minuni a făcut Sfântul Dimitrie. Vă amintesc doar una. Să nu creadă necredincioşii, dreptul lor; noi credem. Pentru că într-o astfel de sfântă zi, 26 octombrie 1912, Sfântul Dimitrie şi-a făcut minunea. Copiii Eladei strigau în divizii şi batalioane: Sfinte Dimitrie, fă minunea ta! Şi într-adevăr, în ziua Sfântului Dimitrie, au intrat în Tesalonic şi au înălţat steagul nostru pe Turnul Alb! Asta nu e minune?

***

Concluzia care este? Sfinţii sunt exemple. Atât Sfântul Dimitrie, cât şi Sfântul Nestor sunt exemple de credinţă, pe care şi noi trebuie să le imităm cât trăim în această viaţă, să le urmăm.
Se naşte întrebarea: Credem? Cu cuvintele credem, însă faptele demonstrează că nu avem nici măcar puţin din credinţa pe care au avut-o aceşti sfinţi. Dacă ar fi o prigoană – şi va fi prigoană – aşa cum a fost sub Diocleţian, nu ştiu câţi din aşa numiţii creştini vor rămâne credincioşi lui Hristos.
Va veni sita. Vine Antihristul. Numărul lui, 666, are o importanţă. Şi buletinele cu 666 sunt în programul instaurării lui. Să nu ia nimeni un astfel de buletin. Este semnul lui Antihrist. Acesta va cutremura lumea, îi va cerne pe cei mici şi pe cei mari, şi pe conducători şi pe supuşi, şi pe femei şi pe bărbaţi şi pe copii. Va încerca să-i pecetluiască pe toţi. Noi o singură pecete avem, pecetea Sfântului Botez. Antihristul va încerca să pecetluiască lumea cu pecetea satanei. Şi atunci din mii… unul, doar unul, se va împotrivi!
Este exagerat cuvântul meu? Nu este. Fiindcă ce împotrivire arată creştinii de astăzi în comparaţie cu creştinii din primele veacuri? Acelora li se punea cuţitul la gât, ca să hulească, dar nu huleau. Cei de astăzi hulesc fără să-i forţeze nimeni. Cine-i pune cuţitul la gât falsului creştin de huleşte? Dacă deci acum fără cuţit, fără prigoană, hulesc, închipuieşte-ţi ce se va întâmpla când va veni Antihrist…
Noi ce trebuie să facem? Să credem. Să ne rugăm: Dă-ne, Doamne, credinţă!, credinţa pe care au avut-o Sfântul Dimitrie şi Sfântul Nestor, credinţa pe care au avut-o strămoşii noştri; Patru sute de ani au trăit sub turci, cu cuţitul la gât, dar nu s-au lepădat de Hristos. Şi noi, dacă va fi o prigoană, să rămânem toţi credincioşi şi devotaţi. Banii noştri să-i ia antihriştii, casele noastre să le ia, ogoarele noastre să le ia, animalele noastre să le ia, cum zice Sfântului Cosma Etolianul; însă credinţa noastră în Hristos, nu! Iată cuvintele Sfântului Cosma: „De suflet şi de Hristos aveţi nevoie. Pe acestea două, întreaga lume de-ar cădea, nu pot să vi le ia, doar dacă le veţi da de bunăvoie. Acestea două să le păziţi ca să nu le pierdeţi”.
Iubiţii mei, fie ca din toţi câţi auziţi cuvintele mele, copii, femei şi bărbaţi, care îl cinstiţi astăzi pe Sfântul Dimitrie, nimeni să nu ajungă trădător. Să rămânem toţi credincioşi. Şi chiar dacă o să vină ani blestemaţi – şi vor veni -, şi pe pământ va rămâne un singur creştin, unul singur să rămână, ajunge acesta. Acest unul va învinge. Va învinge unul, nu vor învinge cei mulţi. Nu vor învinge antihriştii, nu vor învinge ateii, ci va învinge Dumnezeul Sfântului Dimitrie.
„Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-ne”. Amin.”

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: A.K.)

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA

CONTRA HOLEREI IEHOVISTE

IEHOVIŞTII

Fragment din Enciclica Episcopală nr. 72 din 7.02.1969

A apărut un pericol. Un pericol mare. Un pericol duhovnicesc. Un pericol care ameninţă fiinţa noastră morală, religioasă, dar şi naţională. Iar acest pericol provine de la o erezie, care este cea mai înfricoşătoare şi mai periculoasă din toate ereziile, cu care s-a confruntat Biserica de la întemeierea ei până astăzi. Această erezie este erezia iehoviştilor (hiliaştilor) sau – aşa cum îşi zic de obicei, a Martorilor lui Iehova…

Ce învaţă iehoviştii? Învăţă lucruri groaznice şi blasfemiatoare, lucruri faţă de care oricine trebuie să-şi astupe urechile, ca să nu le audă. Iehoviştii învaţă contrar acelora pe care le învaţă creştinismul. Pentru că aceşti eretici în primul şi în primul rând neagă fundamentul credinţei creştine. Iar fundamentul credinţei noastre este adevărul că Hristos nu este un simplu om, ci este şi Dumnezeu, Care a plecat cerurile şi S-a coborât aici pe pământ şi a purtat trup şi S-a făcut Om, ca să ne mântuiască. Iisus Hristos este Dumnezeu Cel ce S-a făcut Om. Iată marea taină. Da! Hristos este adevăratul Dumnezeu. Că este Dumnezeu o proclamă Sfânta Scriptură din prima ei pagină până la ultima. Este adevărul pe care l-au propovăduit cu mare glas primii ucenici şi apostoli ai Domnului şi pentru acest adevăr s-au jertfit. Este adevărul, pentru care s-au luptat marii Dascăli şi Părinţi ai Bisericii. Este adevărul pentru care şi-au vărsat sângele milioane de credincioşi. Este adevărul, pe care-l propovăduiesc oamenii, îngerii şi arhanghelii. Dar şi însăşi făpturile neînsufleţite, materiale – soare, lună şi stele, pământ, râuri şi mări, munţi şi copaci, mărturisesc şi ele în felul lor că Creatorul lor este Hristos. Citiţi, vă rog, primul capitol din Evanghelia după Ioan, ca să vedeţi acolo cu ce mare putere Apostolul şi Evanghelistul Ioan proclamă că Hristos este Dumnezeu şi că „toate prin El s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).

…Adevărul pe care-l propovăduieşte Sfânta Scriptură este pâine curată, este lapte pur, necontaminat, este carne aleasă. Dar adevărul îl iau iehoviştii şi-l amestecă cu minciunile lor. Este ca şi cum ar azvârli stricnină[1] în făină, în lapte şi în carne. Cine bea lapte contaminat, mănâncă pâine şi carne frământată cu otravă, va muri. Mă înţelegeţi? Ceea ce oferă prin învăţătura lor iehoviştii este hrană otrăvită, înveninată, intoxicată. Nu mai este carne, ci o cantitate mică de hrană conţinând otravă (destinată otrăvirii unor animale), pe care câinele o înfulecă încrezător şi moare…

Duşmani ai credinţei, dar şi duşmani ai patriei. Ei strigă: „Jos graniţele! Jos patria! Jos steagurile! Jos armele!”. Ipocriţii! Nu vor arme, dar dacă magazinul sau casa lor e spartă de vreun hoţ, aleargă şi cer ajutorul poliţiei şi a altor autorităţi, ca să-şi apere interesele lor materiale, mizerabile…

Tu, care nu cunoşti Sfânta Scriptură trebuie să te fereşti de discuţia cu ei, aşa cum te fereşti de un om care este plin de microbii unei boli contagioase. Iehoviştii sunt o holeră şi trebuie să fugi departe de ei, să nu ai nicio legătură cu ei. Dacă este prietenul sau rudenia ta şi-ţi spune să-ţi părăseşti credinţa, să-l renegi, să-l dezaprobi. Nici „Bună-ziua!” să nu-i dai. Asta te sfătuieşte Evanghelistul Ioan: „Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele” (II Ioan 10-11).

Dar înainte de toate vă rog pe voi, iubiţii mei fii duhovniceşti, să vă procuraţi neapărat Sfânta Scriptură, Vechiul şi Noul Testament, tâlcuit de teologii Bisericii Ortodoxe şi să studiaţi zi şinoapte.Deoarece numai unde există o profundă cunoaştere a Sfintei Scripturi şi aplicarea poruncilor Domnului, acolo ereticii nu pot să pătrundă. Este o ruşine pentru noi ca iehoviştii să citească zi şinoapteScripturile, ca să strâmbe, să altereze înţelesurile şi să-i înşele pe oameni spre desăvârşita lor pierzare, iar noi ortodocşii să nu le studiem. Să studiem deci Scripturile, ca să ne mântuim şi să ne păzim de rătăcirea şi păcatul veacului acestuia înşelător…

Nu vrem să se piardă nicio oaie, ci toate oile noastre, toţi creştinii-ortodocşi, să rămână în staulul, care este Biserica noastră Ortodoxă. Cine rămâne în staul se mântuieşte, cine însă pleacă din staul se pierde. Îl mănâncă lupii. Şi lupi groaznici, lupi îmbrăcaţi în piei de oi sunt hiliaştii sau Martorii lui Iehova.

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA:

„UN SFÂNT CROITOR” –
NOUL MUCENIC MACARIE
– 6 octombrie –

Acum, iubiţii mei, vom vorbi despre un alt meseriaş, despre un croitor, care s-a învrednicit să devină sfânt şi să fie cuprins în Martirologiul Bisericii Ortodoxe şi să-i fie sărbătorită pomenirea pe 6 octombrie. Este Sfântul Macarie Noul Mucenic.
Înainte de a vorbi despre sfânt, să spunem câteva cuvinte despre meseria pe care o avea sfântul.

***

Primul om trăia într-o lume materială, pe care nu o întinase păcatul. Era gol şi nu simţea nevoia de îmbrăcăminte. Gol şi el, goală şi femeia lui, Eva. Aşa cum nevinovaţii copilaşi se joacă goi şi nu se ruşinează unul de altul, aşa şi primul om. Când omul a păcătuit, atunci şi-a simţit goliciunea trupului şi a alergat să-şi acopere goliciunea cu frunze late de smochin.
Dar nu numai simţământul ruşinii l-a făcut pe om să-şi acopere trupul gol, ci şi schimbarea climei. Şi la început se îmbrăca cu piei de oi şi alte piei de animale pe care le ucidea. Mai apoi a confecţionat fire de aţă din bumbac şi lână, a descoperit războiul de ţesut şi a început să confecţioneze stofe, cu care făcea haine frumoase. Chiar şi din viermele de mătase a reuşit să scoată firul de mătase şi cu aceste fire se făceau veşminte foarte scumpe pentru domnitori şi împăraţi. În felul acesta îmbrăcămintea, care trebuia să amintească de căderea şi de păcătoşenia omului şi să-i acopere goliciunea şi să-l păzească de schimbările vremii, a deviat de la destinaţia ei iniţială şi în loc să fie un fel de strict necesar, pentru mulţi şi pentru multe a devenit un mijloc de paradă.
Dar dacă vom ignora ciudăţeniile modei, croitoria ca meşteşug corespunde unei nevoi de bază a omului, nevoia de îmbrăcăminte. Şi croitorii, care confecţionează haine şi slujesc societatea, sunt bine-primiţi în creştinism şi pot să devină membri aleşi ai Bisericii, să se afirme, să se sfinţească şi să devină mucenici pentru Hristos. Şi o dovadă este Sfântul Macarie – Noul Mucenic.

***

Sfântul s-a născut în secolul al XVI-lea într-o mică cetate din Asia Mică, în Chio, care până în 1922 era un oraş elin şi creştin. Numele pe care l-a primit când a fost botezat a fost Emanuel. Când copilul a crescut, părinţii lui l-au trims la un croitor evlavios, ca să înveţe meşteşugul croitoricesc şi să trăiască. Dar când Emanuel era de 18 ani s-a întâmplat o nenorocire în familia lui. Tatăl lui… a murit. A murit? Nu. Ceva mai rău decât moartea i s-a întâmplat. Tatăl lui şi-a schimbat credinţa, s-a făcut turc. A plecat din Chio şi s-a dus în capitala acelei regiuni, s-a dus în Prussa şi acolo trăia bucurându-se de bunăvoinţa şi apărarea turcilor. Dar Emanuel a rămas fidel credinţei creştine.
Într-o zi, Emanuel s-a dus în Prussa, ca să cumpere stofe şi alte lucruri utile meseriei lui. Acolo, în piaţă, s-a întâlnit cu necredinciosul său tată, care doar ce-l văzu, îl prinse cu forţa, îl duse la tribunal şi zicea că şi acesta împreună cu el promisese să se facă turc. Tânărul a negat spunând că niciodată n-a făcut o astfel de promisiune. Dar judecătorii insistau şi l-au tăiat împrejur cu forţa. Fără voia lui s-a făcut turc. După puţină vreme, nesuferind nenorocirea ce-a păţit-o, a plecat din patria lui şi rătăcea ici şi colo, plângând şi suspinând.
Ca să găsească mângâiere, s-a dus în Sfântul Munte şi a găsit acolo un cinstit părinte duhovnicesc, s-a spovedit şi s-a făcut călugăr. Cu o exactitate de invidiat îşi îndeplinea toate îndatoririle. Postea, se ruga, priveghea şi făcea cele mai aspre nevoinţe, dar cu toate acestea conştiinţa nu-i dădea pace. Înlăuntrul lui ardea un cărbune aprins. Un glas lăuntric îi spunea că trebuie să plece din Sfântul Munte, să se ducă în Prussa, în locul în care s-a lepădat de Hristos şi acolo înaintea tuturor să-L mărturisească pe Hristos. A spus aceasta părintelui său duhovnicesc, dar acela nu a aprobat planul lui. L-a împiedicat, zicându-i că pocăinţa are puterea de a şterge toate păcatele. Este un al doilea botez. Şi apoi, dacă Macarie se pocăise – aşa a fost numit Emanuel când a devenit călugăr –, nu trebuie să se neliniştească, ci trebuie să-şi pună încrederea în mila lui Dumnezeu. Dar Macarie, la aceste cuvinte mângâietoare ale duhovnicului său, răspundea:
– Cum mă voi înfăţişa, cinstite părinte, în acea zi groaznică a judecăţii, având în mine însumi semnul lepădării? Mă tem ca nu cumva să aud glasul Dreptului Judecător, Care zice: „De oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri”. Cum pot eu, care am asupra mea pecetea lui Antihrist, să fiu de partea acelor membri aleşi ai Domnului, care nu s-au lepădat de Hristos, ci L-au mărturisit? De aceea, cred că nu există alt mod de mântuire, decât să merg înapoi în lume şi acolo să-mi mărturisesc credinţa şi să-mi vărs sângele. Numai aşa se va linişti conştiinţa mea.
Macarie credea că trebuie să se întoarcă în lume, să se ducă în Prussa şi acolo să dea marea luptă. Satana trebuia biruit la locul lepădării. În inima lui se aprinsese un foc dumnezeiesc, care nu-l lăsa liniştit şi în consecinţă îl mişca spre mucenicie.
Văzând monahii părerea lui neclintită, i-au dat binecuvântarea. Şi Macarie, plin de bucurie şi de veselie, ca o pasăre a zburat şi a ajuns în Prussa. S-a dus în piaţă şi-L propovăduia pe Hristos. Doar ce l-au văzut turcii îşi spuneau între ei:
– Nu este acesta care s-a lepădat de credinţa lui şi a crezut în a noastră? Cum s-a întors la credinţa lui cea dintâi?
S-au apropiat de el şi l-au întrebat:
– Tu eşti?
Şi el le-a răspuns fără frică:
– Eu sunt. Pentru că mi-am dat seama că credinţa voastră este mincinoasă şi spurcată, de aceea am lăsat-o şi am venit din nou la a noastră, cea creştină, şi vă sfătuiesc ca şi voi să vă lepădaţi de necurata voastră religie, să credeţi în Hristos, să vă botezaţi, să vă izbăviţi de iadul cel veşnic şi să trăiţi viaţa cea veşnică!… Aceste cuvinte le-a spus Macarie. Dar când le-au auzit turcii, s-au năpustit asupra lui să-l sfâşie. L-au bătut şi l-au dus la tribunal, zicând că acest om care odată a îmbrăţişat credinţa noastră, acum iarăşi se leapădă de ea, îl huleşte pe Mahomed şi laudă religia lui Hristos că este superioară celei a noastre. Judecătorul turc a încercat să-l convingă, să se lepede definitiv de Hristos. A avut loc un dialog între cei doi, dar în zadar s-a ostenit. Macarie a rămas neclintit ca o stâncă. După multe chinuri, încât s-au îngrozit turcii de bărbăţia lui, chinuitorii l-au dus la un râu şi acolo l-au ucis cu pietre şi i-au tăiat capul. O lumină dumnezeiască a strălucit pe locul muceniciei. Moaştele noului mucenic făceau minuni. A fost martirizat în Prussa în anul 1590.
Un croitor – sfânt şi mucenic.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Ap ola ta epanggelmata”)

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA:

PAPA NU S-A SCHIMBAT!

S-a schimbat papa? Nu s-a schimbat.
Nu vedeţi? A ieşit din Roma. A luat avionul şi a zburat cu culorile regatului său papal şi s-a dus la Sfintele Locuri, s-a dus la Iordan, s-a dus la Golgota, s-a dus la locurile de închinare, s-a dus pretutindeni.
S-a dus şi la Iesle, acolo unde S-a născut Hristos şi acolo s-a oprit şi a vorbit. Şi ce-a spus?
Sunt suficiente cele puţine pe care le-a spus. Le am scrise în „Spitha” şi cine poate, n-are decât să le demistifice.♦
Pentru că, în urma acestora pe care le-am scris, una din două trebuie să se întâmple: sau Augustin să fie caterisit, sau Patriarhul♦♦. Nu există altă rezolvare. Dacă există justiţie în Biserică, să mă dea jos pe mine, ieromonahul Augustin şi să-mi spună: Cum te numeşti? Unde locuieşti?… şi să mă caterisească. Să mă ducă într-o mănăstirioară. Pentru că asta spun ei, că eu sunt un pericol pentru Biserică. Să mă ducă deci şi să mă închidă acolo şi s-a terminat istoria şi să-i lăsăm pe ei afară să treiere întreaga Ortodoxie.
Am aşteptat cu toţii o uşurare, să-l auzim pe papa vorbind. Nimic. Este leit acelaşi. Ce-a spus? Puteţi să citiţi în „Spitha” (vezi mai sus). Vă voi spune aici simplu.
Zice papa: Există doar o singură Biserică. Doar Roma, doar papa. A spus şi că toţi ceilalţi, adică noi toţi, care am fost botezaţi în numele Sfntei Treimi, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, toţi câţi ne împărtăşim nu doar cu Trupul, cum se împărtăşesc ei, ci cu Trupul şi Sângele lui Hristos spre viaţa veşnică, noi toţi suntem în afara staulului, suntem eretici, suntem copiii pierduţi, fiii risipitori din strunga papei, suntem oile cele rătăcite; şi dacă ne ducem să batem la poarta lui, atunci va deschide şi ne va primi în braţele sale. Aceasta este istoria.
Dar ar fi trebuit să spună altceva şi eu aş fi fost de acord; însă n-a spus-o şi toţi au îngheţat.
Cu toate că am luptat cu asprime împotriva lui Benedict, Patriarhul Ierusalimului, ca împotriva unui mason, sunt dator să mărturisesc că de această dată Benedict a abordat o tactică infinit mai bună decât tactica Patriarhului.
S-a schimbat papa? Cum s-a schimbat?
Spune un proverb: „Lupul, chiar dacă a îmbătrânit şi i s-a albit părul, nu şi-a schimbat nici părerea, nici capul”. Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. Sau, mai degrabă, lupul poate să şi-l schimbe, dar papa nu şi-l schimbă. Nu mă refer la persoană, ci la instituţie.
Zic „nu şi-l schimbă”, pentru că papismul se întemeiază pe anumite principii. Lupul, dacă încetează să mai mănânce oi, nu mai este lup. Dacă distrugi principiile sau temeliile, întreaga zidire se va dărâma. Şi principiile sau temeiurile papismului le-am analizat. V-am făcut o predică întreagă. Am scos o broşură specială.

\♦♦♦
Principiile sau temeiurile papismului sunt două învăţături anticreştine, care merg contra Evangheliei. Primul temei este primatul papei, iar al doilea este infailibilitatea sau negreşelnicia. Dacă papa le va schimba pe acestea două, nu mai există papism. De aceea vă zic că papismul este neschimbabil sau imuabil. Schimbă doar când poartă diferite măşti spre înşelarea celor naivi. V-aş fi înfăţişat o imagine mai vie, mai atrăgătoare, mai bubuitoare, dar n-o zic, ca să nu râdeţi. Ajunge asta.
Deci dacă papa nu s-a schimbat, atunci ce vrea de la noi? Ce vrea cu ortodocşii?
Aaa, aici este secretul! Joacă la cărţi. Papa are o „carte” mai puternică în acest moment, pentru că are în faţă jucători mai slabi.
Cei care sunt jucători de cărţi caută să aibă în faţa lor jucători mai slabi; când au înainte jucători mai tari, nu joacă, pentru că se tem.
De data aceasta, papa este un jucător puternic. Ţine în mâinile lui „cărţi” mari şi spune: Acum ori niciodată. Dacă nu-i câştig, măcar să-i dezbin; să-i fac bucăţi, să se mănânce între ei. Chiar dacă nu reuşesc ceea ce vreau, tot voi câştiga ceva: zece, douăzeci, treizeci, şaizeci, o sută; ceva voi lua. Acesta va fi succesul meu…
Pentru că, fraţii mei, vă spun un cuvânt, pe care să-l ţineţi minte. Condiţiile în care se ţine acest dialog, condiţiile pe care le pune papismul pentru acest dialog între Răsărit şi Apus, sunt foarte profitabile pentru papism, dar defavorabile pentru Ortodoxie.
Nu mai este timp. Nu mai este de-acum timp pentru astfel de discuţii! De ce, fraţii mei? Faceţi răbdare, vă voi spune cinci motive.
Vreau să vă luminez, fiecare din voi să devină sabie şi să-i lumineze şi pe alţii.

♦Vezi „Scânteia creştină”, în greceşte: „Hristianiki Spitha”, foaia 264, 265, Atena, 1963.

♦♦Sfintele Canoane poruncesc: Să se caterisească preotul, episcopul sau patriarhul care coliturghiseşte, se roagă împreună, binecuvintează şi primeşte binecuvântările ereticilor. Patriarhul Bartolomeu îl numeşte pe papa „frate”! Arhiepiscopul Hristodulos pune semnul egal între Biserica Ortodoxă şi papism! (vezi telegrama de urare către noul papă, p. 57).
„Urmaşi ai lui Iuda sunt toţi cei care de frica oamenilor neagă dogmele Credinţei, Canoanele Apostolice şi Sinodale şi Predaniile Bisericii” (Sfântul Nicodim, „Tâlcuire la Cântarea a IX-a”).
„Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadele, toate dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei ce cugetă în chip diferit şi să ne ţinem departe de împărtăşirea cu ei” (Sfântul Marcu Evghenicul).
„Noi îi anatematizăm pe toţi cei care adaugă sau scot ceva din Biserica Universală… Tot cel ce desconsideră orice Predanie bisericească, scrisă sau nescrisă, să fie anatema!” (Sinodul VII Ecumenic, Practicalele la Sp. Milia p. 805, 825, 878, 879).
♦♦♦ Arhimandritul Augustin N. Kandiotis, „Vaticanul”, nr. 6, Atena, 1963, p. 32.

(trad. Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, fragment
din cartea Episcopului Augustin Kandiotis, „Trădarea credinţei ortodoxe”, Florina, 2007, pp. 16-19)

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA

LA POMENITREA SFÂNTULUI MUCENIC FOCA

– 22 SEPTEMBRIE –

UN SFÂNT GRĂDINAR

Iubiţii mei, la începutul omiliei mele vom vorbi despre Pont. Nu pentru că suntem originari din Pont, nici pentru că vrem să subestimăm alte regiuni, care toate au a prezenta o cultură remarcabilă, ci pentru că istoria Pontului, dată fiind poziţia lui geografică, se împleteşte cu mari evenimente ale Neamului.

În Pont au trăit şi au activat marii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii, precum Vasilie cel Mare, dar şi monahi şi asceţi. În Pont a înflorit o viaţă creştină. S-au construit biserici deosebite. În vremea persecuţiilor din primele veacuri martirii din Pont au fost nenumăraţi. Dar după încetarea persecuţiilor, în timpul lui Constantin cel Mare şi a urmaşilor lui, Pontul a fost organizat şi mai bine în mitropolii şi multe episcopii. Mai târziu, s-au zidit renumitele mănăstiri, precum cea a Maicii Domnului de la Sumela, a Sfântului Ioan Vazelonos şi a Sfântului Gheorghe Peristereota.
Dar au venit peste Pont vremuri foarte grele, anii stăpânirii turceşti. Turcii au împilat mult Pontul, ca să-şi schimbe credinţa. Câţiva şi-au schimbat credinţa. Dar atât de mare era influenţa, încât şi cei care-şi schimbaseră credinţa îşi păstrau limba, moravurile şi tradiţiile greceşti. Pontul, cu excepţia câtorva renegaţi, a rămas credincios şi afierosit închinării în faţa Celui Răstignit. În martirologiul Pontului s-au adăugat noi mucenici. Aşa a trăit Pontul până când a venit marea catastrofă din 1922, când întregul Pont a fost dezrădăcinat, iar martiricul său popor a fost împrăştiat în toate părţile patriei şi mai ales în Macedonia.

***

Un mucenic din Pont vom prezenta acum dragostei voastre. Să-l primim cu bucurie şi veselie, ca pe un frate al nostru mai mare, care a trăit în vremurile trecute. În groaznicii ani ai primelor persecuţii a mărturisit pe Hristos şi s-a învrednicit să primească cununa cea neveştejită a slavei. Este Sfântul Foca grădinarul, a cărui sfântă pomenire Biserica Ortodoxă o sărbătoreşte pe 22 septembrie.
Sfântul Foca s-a născut în una din cele mai minunate cetăţi ale Pontului, în Sinope, o cetate la mare, ale cărei ţărmuri se scaldă în valurile sălbatice ale Mării Negre. Era căsătorit. Avea femeie şi copii. Îndeletnicirea lui era de grădinar. Reuşise prin hărnicia sa să prefacă un loc sălbatic într-o grădină foarte frumoasă. O cultiva cu grijă, iar din roadele grădinii îşi întreţinea familia. Dar aşa cum el era iubitor de oameni, o parte din zarzavaturile grădinii o împărţea vecinilor săi săraci. Astfel, grădina lui Foca devenise un centru misionar. Sfântul Foca le spunea celor care îi vizitau grădina câte ceva despre Hristos. La umbra copacilor Foca învăţa. Şi, desigur, prilej de învăţătură lua de la apa cu care uda grădina, de la copacii fructiferi, de la florile multicolore, care răspândeau bună mireasmă. Dar Dumnezeiescul Învăţător, Iisus Hristos, nu lua şi El prilej din frumoasele Lui făpturi pentru a învăţa minunatele Sale parabole? Cele văzute sunt o icoană a lumii nevăzute. Dacă grădina cea materială este frumoasă, cu cât mai frumos va fi raiul, această grădină a lui Dumnezeu!
Aşa se gândea Sfântul Foca şi aşa trăia. Şi aşa trebuie să gândim şi să trăim şi noi. Şi mai ales cei care au fericirea să nu trăiască la oraş, ci în frumosul mediu natural şi să respire aerul curat, privind frumuseţile pământului şi ale cerului. Ajunge o floare a pământului, ajunge o stea a cerului, ca să demonstreze că există Dumnezeu.
Sfântul Foca trăia o viaţă liniştită cu familia sa. În sudoarea cinstită a feţei sale îşi mânca pâinea şi Îi mulţumea lui Dumnezeu şi-L slavoslovea pentru binecuvântarea pe care o avea în casă. Era un om atât de fericit, încât nu poate niciun bogat să-şi imagineze. Pentru că fericirea omului nu stă în bogăţie, ci în liniştea conştiinţei. Dar peste puţin timp acest sălaş pământesc al fericirii s-a dărâmat. Grădina s-a pustiit. Centrul misionar a fost distrus, iar Foca din grădinar a devenit mucenic al lui Hristos. Şi din grădina pământească s-a mutat în cea cerească. Cum?

***

Se decretase o persecuţie sălbatică împotriva creştinilor. Închinătorii la idoli năvăleau ca nişte lupi şi sfâşiau oile, pe creştini. Oriunde descopereau creştini, îi persecutau, îi prindeau şi îi executau fără judecată. Şi pentru că grădinarul Foca era cunoscut pentru activitatea sa creştină, conducătorii au trimis soldaţi ca să-l prindă, să-l execute şi să-i aducă al său cap. Soldaţii nu-l ştiau personal pe Foca. Au ajuns în acea parte unde locuia. Foca i-a primit pe soldaţi cum primea pe orice străin. Nu ştia scopul lor. Nici ei nu i l-au arătat imediat. Foca i-a găzduit creştineşte. După câteva zile, soldaţii i-au spus că au venit în acel loc cu porunca de a prinde şi a executa un creştin, care se numeşte Foca.
– Te rugăm, i-au spus, să ni-l arăţi…
Foca, auzind aceste cuvinte, nu s-a tulburat, ci cu linişte le-a răspuns soldaţilor, zicându-le:
– Acum vă voi arăta cine este Foca… S-a retras într-un loc deosebit şi I-a mulţumit lui Dumnezeu că venise ziua să arate prin fapte că este creştin şi rob adevărat al Domnului. După aceea, s-a dus şi şi-a săpat groapa, unde avea să fie îngropat. S-a îngrijit cu deosebită atenţie de soldaţi în acea ultimă noapte şi apoi le-a spus soldaţilor, prefăcându-se oarecum:
– Iubiţii mei prieteni, aflaţi că eu cu multă grijă am cercetat şi l-am găsit pe criminalul pe care-l căutaţi. Vânatul pe care îl căutaţi este acum în capcană… Şi când soldaţii l-au întrebat cine este, Foca a răspuns:
– Nu este departe, este foarte aproape de voi. Este cel care în acest moment vorbeşte cu voi…
Când soldaţii au auzit acest cuvânt, s-au tulburat. Au fost emoţionaţi până la lacrimi şi nu voiau să împlinească porunca pe care au primit-o, după atâta îngrijire şi găzduire. Dar Foca îi ruga să nu ezite, ci să facă ceea ce li s-a poruncit. Soldaţii, chiar dacă erau sălbatici şi duri şi obişnuiţi să verse sânge, cu toate acestea ezitau mult. Un astfel de exemplu de lepădare de sine, de abnegaţie şi spirit de sacrificiu nu mai văzuseră.
– Deci, o aşa putere are creştinismul asupra sufletelor simple, ca să facă din ele eroi şi mucenici? – se întrebau soldaţii.
După multe ezitări şi o luptă lăuntrică cu ei înşişi, soldaţii au împlinit dispoziţia.
L-au decapitat pe Foca. Sfântul lui suflet a zburat în cer, iar sfintele sale moaşte au rămas în Pont izvor de deosebite binecuvântări şi minuni. Se spune că marinarii care călătoreau pe Marea Neagră şi erau în primejdii, chemau ajutorul Sfântului Foca şi erau salvaţi, iar în corabia lor aveau icoana sfântului Foca.
Un mucenic grădinar!

(trad. FOMSTNI, din cartea „Din toate meseriile” (gr.), Atena, 1980)

ÎNALTPREASFINŢITUL AUGUSTIN KANDIOTIS, MITROPOLIT DE FLORINA (GRECIA):

PREDICĂ LA DUMINICA A XVIII-A DUPĂ RUSALII

BINECUVÂNTAREA LUI  HRISTOS

(Luca 5:1-11)

„Şi făcând aşa, au prins mulţime multă de peşti”

Iubiţii mei, în ţara în care S-a născut, a trăit, S-a răstignit şi a înviat Domnul nostru Iisus Hristos există un lac haric, lacul Ghenizaret.

Acolo, în jurul lacului Ghenizaret, Şi-a îndreptat paşii Hristos. De ce? Pentru că în acele sate ridicate împrejurul lacului locuiau săracii pescari. Un popor simplu şi fără vicleşug, care se trudea, iar din veniturile pescuitului trăia o viaţă simplă, departe de stricăciunea marilor centre urbane. Şi Hristos îi iubea pe pescari şi era mulţumit să se afle alături de ei şi dintre aceştia Şi-a ales pe primii ucenici, ca să-i facă pescari de oameni, propovăduitori şi învăţători ai lumii. Nu din universităţi şi din şcoli de filosofi şi de ritori, nu din vile şi palate, ci din jurul lacului Ghenizaret, Hristos Şi-a ales pe primii Săi ucenici, iar prin ei Şi-a întins Împărăţia Lui duhovnicească peste toată lumea. Mare minune! Cum prin nişte oameni analfabeţi, neînvăţaţi, Creştinismul a învins şi a triumfat!

PE MALUL LACULUI deci, Hristos. Numai ce L-au văzut, pescarii au alergat la El. Mult popor s-a strâns ca să-L vadă şi să-L asculte. Şi pentru ca acest popor să poată să-L vadă şi să-L audă mai bine, Hristos a intrat într-una dintre corăbiile pescăreşti, într-o corabie al cărei proprietar era Simon, şi a stat la plora corabiei. Plora a devenit un amvon improvizat şi de acolo a început Hristos să înveţe.

După sfârşitul cuvântării, Hristos îi spune lui Simon – care mai târziu s-a numit Petru – să mâne în largul lacului şi să arunce mrejele. A vrut ca astfel să-l răsplătească pe Simon, care îşi alocase corabia predicii. Dar la acest cuvânt al lui Hristos, Simon Îi răspunde: „Doamne, toată noaptea, care este timpul potrivit pentru pescuit, am aruncat mrejele noastre în lac, dar n-am prins nimic. Cum acum, când este zi, vom putea prinde peşti? Îmi pare de necrezut. Dar de vreme ce Tu porunceşti, voi împlini porunca Ta”.

Creştinii mei, vedeţi ascultarea lui Simon? Astfel de ascultare trebuie să avem şi noi faţă de Hristos. Să ascultăm nu doar în cele care ni se par nouă logice şi posibile, ci şi în acelea care ne apar ca fără logică şi cu neputinţă, pentru că „cele cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”. Da! Când Hristos porunceşte, nici o împotrivire. Mergi înainte, creştinul meu, şi Hristos va fi împreună cu tine. L-aţi văzut pe Simon. A ascultat, s-a supus poruncii lui Hristos. A mânat în largul lacului. Şi a aruncat mrejele şi imediat s-au umplut de peşti, care erau atât de mulţi, încât mreaja era cât pe ce să se rupă. Minune! Cum s-a întâmplat? Prin puterea lui Hristos. El stăpâneşte marea şi toate câte sunt în apele ei.

Un dascăl al bisericii observă că peştii, care nu au logică precum oamenii, peştii care nu au urechi ca să audă, au auzit şi s-au supus, au făcut ascultare de cuvântul lui Hristos şi s-au strâns în mreje. Omule, peştii lacului din Ghenizaret s-au supus lui Hristos şi tu căruia ţi-a dat Dumnezeu urechi ca să auzi, de ce le închizi cu răutate şi nu vrei să asculţi şi să te supui lui Hristos? Aşa, surd şi nesimţit, dovedeşti că eşti mai rău decât animalele şi decât peştii care ascultă şi se supun poruncilor Lui.

DE DOUĂ ORI, Simon-Petru şi tovarăşii săi au aruncat mrejele lor în lacul Ghenizaret. Prima dată, fără Hristos. A doua oară, împreună cu Hristos. Prima oară, chiar dacă s-au ostenit toată noaptea, n-au reuşit să prindă nimic. A doua oară, au umplut mrejele cu peşti.

Ce ne învaţă minunea aceasta? Printe altele, ne învaţă şi aceasta: unde este Hristos, este binecuvântare; iar unde este binecuvântarea lui Hristos, acolo este bogăţia şi comoara. Bogăţia materială? Şi aceasta. Dar mai înainte de toate, bogăţie duhovnicească, care este mai presus de toate.

Asta nu înseamnă că omul trebuie să stea cu mâinile încrucişate şi să nu lucreze, ci să le aştepte pe toate fără osteneală şi muncă. Nu! Omul va lucra, se va osteni şi va transpira, pentru că aceasta este porunca lui Dumnezeu: „Să lucraţi”. Dar înainte de muncă, omul are nevoie şi de binecuvântarea lui Hristos. Binecuvântarea lui Hristos pentru reuşita fiecărui caz, mai mult chiar decât munca.

Când eram predicator, străbăteam Evvia şi am ajuns într-un sat care era ridicat lângă mare. Toţi locuitorii erau pescari. Se plângeau că, deşi munceau din greu şi pescuiau cu noile unelte, cu mreje care pescuiesc adânc în mare, rezultatul pescuitului lor ştiinţific nu era satisfăcător. De multe ori se întorceau cu mrejele goale. Un pescar cu părul alb, care a urmărit discuţia, luă cuvântul şi spuse: „Când eram copil, mergeam cu cei mai mari să pescuiesc. Pescuiam cu acele unelte vechi ale meşteşugului pescăresc. Şi prindeam peşti mulţi. Şi toţi ne minunam. Aveam binecuvântarea lui Hristos. Pentru că noi toţi, mici şi mari, intrând în bărci, ne făceam cu multă umilinţă cruce, nici unul nu înjura, nici unul nu vorbea ruşinos, nici unul nu făcea neorânduieli, lucruri urâte. Pe când acum, nu numai pe uscat, ci şi pe mare şi pe bărci înjurăm şi facem fel şi fel de urâciuni. Nu avem – a spus bătrânul cu păr alb – binecuvântarea lui Hristos”.

De BINECUVÂNTAREA lui Hristos nu au nevoie doar pescarii. Au nevoie şi plugarii noştri şi toţi oamenii, în general.

Plugarii să cultive pământul cu cele mai perfecte maşini. Să semene cea mai aleasă sămânţă. Să îngraşe ogoarele cu cele mai bune îngrăşăminte. Să le stropească cu medicamente agricole. Să le supravegheze agronomul şi să-şi dea sfaturile sale pentru o mai bună cultivare. Dar dacă nu există binecuvântarea lui Hristos, toate sunt deşarte. Deoarece, pentru ca pământul să rodească, are nevoie şi de soare, şi de apă, şi de aer curat. Dar acestea cine le dă? Hristos! Acesta este Creatorul şi Ziditorul a toate, al Universului. Hristos dă soarele, Hristos apa, Hristos aerul. Dacă cerul nu plouă, dacă soarele nu trimite razele sale, dacă aerul este infectat, toate se vor veşteji şi se vor usca. Pescari şi plugari şi muncitori, toţi de obşte, avem nevoie de binecuvântarea lui Hristos.

(Din cartea „Picături din apa cea vie” a Mitropolitului Augustin Kandiotis de Florina)