ΣΥΜΠΡΟΣΕΥΧΕΣ ΟΡΘΟΔΟΞΩΝ ΜΟΝΑΧΩΝ ΜΕ ΑΙΡΕΤΙΚΟΥΣ

Διοργάνωσε το οικουμενικό πατριαρχείο σε Βουλγαρικό έδαφος

• Από τις 13 έως τις 19 Ιουλίου πραγματοποιήθηκε στην Ιερά Μονή του Αγίου Ιωάννη του Ρίλα στη Βουλγαρία, το XXXIII – Συνεδρίαση της Διεθνούς Ένωσης μοναχών και μοναζουσών Interchristian (EIIR) με θέμα «Η ζωή εν Χριστώ – μια πρόκληση και ελπίδα. Διεξήχθη σε υπέροχη τοποθεσία, στην καρδιά του βουνού, υπό την προεδρία του Αθηναγόρα, επισκόπου Σινώπης, με τον βοηθό επίσκοπου του Μητροπολίτου Βελγίου (Οικουμενικού Πατριαρχείου).
  Συμμετείχαν 55 μοναχοί και μοναχές, Ορθόδοξοι, Καθολικοί και Προτεσταντες από 14 χώρες .

• Διαβάστηκε μήνυμα του Πατριάρχου Βαρθολομαίου.

• Η Ιερά Σύνοδος της Βουλγαρικής Ορθόδοξης Εκκλησίας δεν έδωσε την συναίνεσή της, γι’ αυτό και δεν παρέστη ο πατριάρχης Βουλγαρίας ή κάποιος αντιπρόσωπός του. Ολες οι εκδηλώσεις έγιναν σε ξενοδοχείο και όχι μέσα στο μοναστήρι.

MAICILE DE LA VORONEŢ SE ROAGĂ ÎN COMUN

CU FECIORII ŞI FECIOARELE ERETICILOR

ÎN DIALOGUL DRAGOSTEI FĂRĂ ADEVĂR

Dacă n-aş fi văzut, n-aş fi grăit, nici aş fi scris. Dar cu gândul de a preveni situaţia tragică în care puţinul aluat putred ar dospi toată frământătura monahismului feminin şi nu numai, scriu şi dau mărturie despre ceea ce ochii mei au văzut la Rila.
Iată ce scrie Romfea.gr  şi Amen.gr:

“A XXXIII – a Reuniune a monahilor şi monahiilor la Sfânta Mănăstire Rila

De pe 13 până pe 19 iulie a avut loc în Sfânta Mănăstire a Sfântului Ioan Rila în Bulgaria cea de-a XXXIII – a Reuniune a Asociaţiei Intercreştine Internaţionale a monahilor şi a monahiilor (E.I.I.R.) cu tema: „Viaţa în Hristos – provocare şi speranţă”. S-a desfăşurat într-o locaţie cu adevărat minunată, în inima munţilor, şi a fost organizată sub preşedinţia Preasfinţitului Athenagoras, episcop de Sinope, episcop vicar al Sfintei Mitropolii de Belgia (Patriarhia Ecumenică).
Au luat parte 55 de monahi şi monahii, ortodocşi, romano-catolici, protestanţi din 14 ţări şi culturi diferite.
Printre aceştia ÎPS Ştefan, Mitropolit al Tallin-ului şi a toată Estonia, Preacuviosul Arhimandrit Simeon, egumenul Sfintei Mănăstiri a Sfântului Siluan (Le Mans, Franţa), dar şi alţi vorbitori şi reprezentanţi ortodocşi din Grecia, Belgia, Franţa, Spania, Cehia, România şi Bulgaria.
Întâlnirile sunt organizate în Europa de 40 de ani la iniţiativa fericitului întru adormire mitropolitul Emilian de Silivria şi a monseniorului M. Gr. Julian Hernando Garcia (romano-catolic din Madrid).
La începutul lucrărilor a avut loc citirea mesajului Sanctităţii Sale, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu”.
Iar denaturează adevărul ecumeniştii şi caută să-şi aroge mai multă importanţă decât li se oferă, pentru că faimoasa a XXXIII – a Reuniune a Asociaţiei Intercreştine Internaţionale a monahilor şi a monahiilor (E.I.I.R.) cu tema: „Viaţa în Hristos – provocare şi speranţă”, NU a avut loc în Sfânta Mănăstire Rila, ci la un hotel din Munţii Rilei, pentru că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare nu şi-a dat acordul pentru aceasta şi nici din partea aceleiaşi Patriarhii nu a participat nimeni ca delegat oficial.
În altă ordine, canonicitatea alegerii şi numirii ÎPS Ştefan al Estoniei de către Patriarhia Ecumenică este discutabilă, atâta  vreme cât el nu este recunoscut de Patriarhia Moscovei  drept Întâistătător al Bisericii Estoniene şi, prin urmare, plasarea reuniunii monahale intercreştine şi internaţionale sub omoforul şi autoritatea unui episcop discutabil din punct de vedere canonic nu este cea mai potrivită pentru a poza bine (chiar dacă poartă camilafcă albă).
O, Doamne! 40 de ani de rătăcire în deşertul înstrăinării de Dumnezeul Iubirii şi al Adevărului, pentru că adevărata Dragoste se bucură de Adevăr, şi nu de nedreptatea minciunii şi a rătăcirii.  Să dea Domnul  ca acel vlădică Emilian de Silivria, ce a iniţiat o astfel de mişcare,  să se fi pocăit înainte de moarte, ca pe drept să  poată fi numit “fericit întru adormire”.  Asemenea pocăinţă îi dorim din suflet şi SS Patriarhului Bartolomeu pentru toate smintelile provocate în pleroma Bisericii.
Ceea ce nu pomeneşte comunicatul de mai sus este faptul că între conferinţe s-au ţinut şi rugăciuni în comun, rugăciuni condamnate fără echivoc de către Sfinţii Apostoli în Canoanele lor (10 şi 45). În ziua de 15 iulie 2010, la pomenirea Sfinţilor Mucenici Chiric şi Iulita şi a Sfântului Vladimir, Luminătorul Rusiei, a fost rândul monahilor ortodocşi  să slujească Sfânta Liturghie. Deşi conferinţele şi rugăciunile conduse de monahii celorlalte confesiuni s-au ţinut la un hotel, în afara mânăstirii ortodoxe a Sfântului Ioan de Rila, monahii “ortodocşi” s-au adresat conducerii Mănăstirii pentru oferirea unui spaţiu liturgic pentru slujire. Pentru că printre aceşti monahi se aflau şi doi arhierei greci, Egumenul Mănăstirii – Episcopul Evloghie, le-a pus la dispoziţie paraclisul “Naşterii Domnului” ce se află vis-à-vis de intrarea în biserica mare, unde se află şi moaştele Cuviosului Ioan de Rila. În biserica mare a slujit Sfânta Liturghie doar ieromonahul de rând, pentru că Sinodul Bisericii Bulgare nu a participat şi nu şi-a delegate nici un reprezentant. Impertinenţa şi obrăznicia ecumeniştilor însă nu are limite. Aceştia, deşi au promis egumenului că nu va fi rugăciune în comun cu monahii celorlalte confesiuni, ci că aceştia doar vor asista la Liturghia ortodoxă, s-a întâmplat contrariul. Imnul Trisaghion “Sfinte Dumnezeule…” s-a cântat în comun cu monahii eterodocşi, care se pare că erau instruiţi în sensul acesta, atâta timp cât sub ochii noştri au scos bileţelele cu notiţe de prin buzunare pentru a participa la cântare, ceea ce au şi făcut. Dar cine credeţi că a fost pionier al acestei rugăciuni în comun? Celebra Maică Mihaela de la Voroneţ, care, foarte exaltată, îi invita pe monahii catolici şi protestanţi să cânte împreună cu ea şi o altă maică tot de la Voroneţ, Elena, care se pare că a îmbătrânit degeaba în mănăstire. I-a invitat, iar aceştia şi-au scos rapid bileţelele de prin borsete şi buzunare şi au cântat dirijaţi de cuvioşia sa, maica Mihaela. După cum cred că s-a înţeles deja, strana întâi a fost condusă de aceste două maici de la Voroneţ, care au cântat alternativ cu o maică din Grecia, care împreună cu Episcopul grec Athenagoras, a alcătuit ca să spunem aşa, strana a doua în limba greacă. Apostolul s-a citit în limba franceză de către un “frate” catolic.
Înainte de rugăciunea “Tatăl nostru”, Ştefan de Estonia a ieşit între Uşile Împărăteşti şi a invitat pe toţi să rostească Rugăciunea Domnească, lucru realizat tot în limba franceză. La sfârşit de tot, acelaşi ierarh controversat a delegate un preot să împartă anaforă. Bineînţeles, că anaforă a luat toată lumea, indiferent de confesiune.
La ieşirea din paraclis, l-am oprit pe ÎPS Ştefan  şi i-am oferit câte un exemplar din cele două volume ale cărţii “Ne vorbeşte Părintele Augustin, Mitropolitul de 104 ani”. Deşi grec prin nume, origine şi limbă, ÎPS Ştefan s-a făcut iniţial că nu-l recunoaşte pe venerabilul Mitropolit luptător şi mărturisitor şi m-a întrebat: “Acest părinte a fost egumen aici la Rila?”. Îi spun: “Nu, este un mitropolit grec”. Îmi răspunde: “Acesta este Kandiotis?”. – “Da”. “-Nu a murit?” “- Nu.” – îi zic. “-Mai trăieşte?”- mă întreabă. “-Da”. Şi a plecat zâmbind şi doar ÎPS Sa ştie ce a însemnat zâmbetul acela.
Iată de ce niciodată nu trebuie să crezi în cuvintele ecumeniştilor! Pentru  că una zic şi alta fac.
Cred că Sfântul Daniil Sihastru se răsuceşte în mormântul de la Voroneţ, iar Cuviosul Ioan în racla dinaintea altarului  de la Rila.
Maicilor de la Voroneţ, treziţi-vă! Pentru ce aţi părăsit lumea? Ca să vă pierdeţi sufletul cu ecumenismul? Sunteţi moldovence? Mă îndoiesc. Aaaa… sau sunteţi nişte moldovence moderne?! Pe la Voroneţ sunt ghizi puternici. Trebuie să se fi auzit pe acolo de Dimitrie Cantemir, care,  în „Descrierea Moldovei” vorbeşte despre moldoveni cam aşa: »Moldovenilor nu le este nicio lege mai urâtã ca a Romei, căci ei zic că toate celelalte erezii sunt cunoscute prin sine însele şi prea uşor se pot înţelege în ce se despart de la adevărata Biserică creştină; dar papistaşii sunt ca lupul în piele de oaie, acum numesc frate pe cei din Biserica răsăriteană, acum le zic că sunt schismatici sau achefali, adică fără cap, fiindcă nu recunosc pe papa de cap văzut al Bisericii…” (Descrierea Moldovei, ed. A. Papiu-Ilarian, Bucuresti, 1875, pg. 152). Iar, mai jos, dupã o demonstratie mai lungã, Cantemir trage concluzia: »… se vede limpede cã Apusul si nu Rãsãritul s’a depãrtat mai târziu dela credinta crestineascã cea adevãratã.» Voi, cuvioaselor, pe unde vă aflaţi ideologic? Ce credeţi?
Aţi citit tratatul Sfântului Ioan Gură de aur „Despre feciorie”? (vreo 140 de pagini) Acolo se vorbeşte despre aşa-zisele virtuţi ale fecioarei  (monahiei) eretice şi o numeşte „nenorocită” (p.14). Voi cu cine vreţi să fiţi judecate?
Aţi auzit de comunicatul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române referitor la rugăciunea în comun cu cei de alte credinţe? Sună cam aşa: „…În legătură cu comportamentul sacramental şi liturgic al ierarhilor, preoţilor, diaconilor, monahilor, monahiilor şi credincioşilor mireni ai Bisericii Ortodoxe Române în relaţie cu alte culte, pe temeiul Sfintelor Canoane şi al învăţăturii de credinţă ortodoxă, Sfântul Sinod a hotărât că nu este îngăduit niciunui ierarh, preot, diacon, monah, monahie sau credincios mirean din Biserica Ortodoxă Română să se împărtăşească euharistic în altă Biserică creştină. De asemenea, nu este îngăduit niciunui cleric ortodox să concelebreze Sfintele Taine şi Ierurgii cu slujitori ai altor culte.
Cei ce nu se supun acestei hotărâri pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxă şi, în consecinţă, vor suporta sancţiuni canonice corespunzătoare stării pe care o ocupă în Biserică: depunerea din treaptă sau caterisirea, în cazul clericilor, şi oprirea de la împărtăşanie a credincioşilor mireni (BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE)”.
O, Doamne, fereşte-ne de acea dragoste, „care îţi bagă furculiţa-n ochi, ca să nu vezi să bagi lingura-n gură”; iar pe monahii şi monahiile Tale fecioreşte-i şi în inimă şi în duh, ca nu cumva să le fie alergarea în zadar şi, mai ales, spre osândă.

M.L.

21/07/2010

Întâlnirea Patriarhului sârb cu nunţiul catolic la Belgrad

Pe 15 iulie a.c., în clădirea Patriarhiei Serbiei de la Belgrad, Patriarhul Serbiei Irineu s-a întâlnit cu nunţiul apostolic romano-catolic la Belgrad, Orlando Antonini. Amintim că patriarhul pregăteşte printre alte iniţiative filocatolice şi vizita papei Benedict în Serbia în 2013.

ŞTIRI DE LA BELGRAD

(ΝΕΑ ΑΠΟ ΤΟ ΒΕΛΙΓΡΑΔΙ)

26.04.2010

PRIMA ZI A ÎNTRUNIRII IERARHIEI SÂRBE

După     coliturghisirea arhierească  a episcopilor sârbi, în afara Palatului Patriarhal s-au adunat sârbi ortodocşi cu scopul de a înainta  Ierarhiei un memoriu cu mii de semnături şi a protesta paşnic pentru deviaţiile celor cinci mitropoliţi în dauna Episcopului Artemie şi a fiilor lui duhovniceşti.
Strângerea de semnături – doar pentru câteva zile după Paşti – a început la iniţiativa monahului sârb Antonie şi au semnat-o monahi, clerici şi credincioşi. Numărul semnăturilor a ajuns la 14.500.

Cu acestea poporul ortodox din Serbia cere:

1. Ierarhii sârbi să întrerupă orice legătură cu Papa şi ereticii pentru ca credinţa  ortodoxă în Serbia să nu sufere împuţinare şi falsificare;

2. Sunt alături în luptă de Preasfinţitul Episcop Artemie al Bisericii Sârbe, care este  prigonit împreună cu obştea sa, deoarece luptă împotriva ecumenismului şi se împotriveşte dinamic independenţei Kosovolui;

3. Kosovo şi Metohia, care aparţin Episcopiei lui Artemie şi sunt pământ pur sârbesc, nu cedează la presiunile celor mari, care au bombardat Serbia şi nu vor independenţa lor de patria mamă. Suflet al luptei este Mitropolitul Artemie şi de aceea este prigonit şi izgonit cu minciuni şi învinuiri nedovedite. Din nefericire, în această izgonire primul loc îl deţin arhiereii sârbi filocatolici şi filo-occidentali, care – după cum se vede – au uitat bombardările. Absurd este faptul că Marile Puteri şi America vor ca Serbia să intre în NATO şi să recunoască bombardările împotriva ei ca pe un rău necesar. Adică Serbia este chemată să spună şi mulţumesc criminalilor ei!!!

–    În prima zi a întrunirii, credincioşii au vrut să predea textul cu semnături Ierarhiei, dar la porunca noului Patriarh filocatolic Irineu, (pe care Papa l-a cinstit cu un inel de aur!!!), Poliţia sârbă nu a permis credincioşilor să predea semnăturile, la porunca Patriarhului!!! Şi i-a asigurat că niciunul din ierarhi nu va ieşi din Palatul Patriarhal pentru a le primi!

TEME SPRE DEZBATERE

– Se va discuta în Ierarhie canonizarea lui Iustin Popovici şi serioasele probleme care au fost create în Mitropolia de Kosovo după îndepărtarea Episcopului Artemie.

– Ziarele sârbeşti au scris că intenţionează să împartă Mitropolia Belgradului şi să-i propună lui Artemie să ia noua Episcopie, pentru a-l îndepărta din Kosovo, dar Episcopul Artemie conform informaţiilor nu va accepta acest lucru.
– Trei mănăstiri din Kosovo, deoarece îl pomenesc pe Episcopul lor canonic Artemie, au fost pedepsite cu canonul opririi de la Împărtăşanie de către Episcopul pensionar Atanasie Jevtici. Şi pedeapsa va fi valabilă până la sfârşitul întrunirii Ierarhiei.

(trad. I.F. cf. http://www.augoustinos-kantiotis.gr/)

Dialogul cu catolicii la Viena

Deja am străbătut jumătate de vară şi nicio hotărâre nu s-a luat de către Biserica Greciei referitor la tema participării la dialogul cu catolicii care va continua la Viena în septembrie. De partea catolicilor, după demisia lui Walter Casper, dezbaterea se va desfăşura avându-l în frunte pe Kurt Koch, care este cunoscut pentru zelul său în promovarea ecumenismului.
În Biserica Greciei tema reprezentării rămâne în suspensie, de vreme ce prezenţa Mitropolitului de Messinia la dialog, ca reprezentant al Bisericii Greciei, nu poate să-i afle de acord pe toţi episcopii. Cu toate acestea, Arhiepiscopul se fereşte probabil să aducă tema în Sinod, dar indirect şi clar promovează rămânerea Mitropolitului de Messinia în această poziţie, fapt cu care Fanarul este de acord.
Este nevoie urgentă de convocarea Ierarhiei (a Sinodului mare) pentru a hotărî participarea sau neparticiparea Bisericii Greciei la dialogul cu catolicii de la Viena şi nu să se ia din nou o hotărâre în ultima clipă, aşa cum s-a întâmplat anul trecut cu dialogul din Cipru. În timpul acestei convocări este necesară studierea atentă a scrisorii Mitropolitului de Kithire către Sinod referitoare la tezele eclesiologice ale Mitropolitului de Messinia, pentru că tema discutată despre primatul papal este legată direct de eclesiologie. Teologia şi eclesiologia ortodoxă nu poate să accepte orice tip de primat, nici existenţa mai multora din Biserica cea Una, nici eclesiologia ecumenistă despre „Biserica împărţită”.
Aşteptăm convocarea Ierarhiei în timp util pentru tema dialogului cu catolicii şi confirmarea (επαναβεβαίωση) sinodală a eclesiologiei ortodoxe.

(trad. I.F, http://thriskeftika.blogspot.com/2010/07/blog-post_313.html)

Τοῦ προφήτου Ἠλιοὺ
20 Ἰουλίου

Ο ΠΡΟΦΗΤΗΣ ΗΛΙΑΣ

«Ζηλῶν ἐζήλωκα Κυρίῳ παντοκράτορι» (Γ΄ Βασ. 19,10)

ΕΟΡΤΑΖΕΙ σήμερα, ἀγαπητοί μου, ἕνας ἥ­ρωας τῆς πίστεως καὶ τῆς ἀρετῆς, ἕνας ἀ­πὸ τοὺς μεγαλυτέρους ἄνδρες τοῦ ἀρχαίου κόσμου, τῆς ἐποχῆς τῆς παλαιᾶς διαθήκης, ὁ ἅγιος προφήτης Ἠλίας ὁ Θεσβίτης.

Ὅπως ἄστρο ἀπὸ ἄστρο διαφέρει στὴ λάμψι καὶ λουλούδι ἀπὸ λουλούδι διαφέρει στὴν ὄψι καὶ τὸ ἄρωμα, ἔτσι καὶ κάθε ἅγιος ἔχει κάτι ἰδιαίτερο ποὺ τὸν διακρίνει ἀπὸ ὅλους τοὺς ἄλλους. Γι᾽ αὐτὸ ἡ Ἐκκλησία δίπλα στὸ ὄνομα κάθε ἁγίου θέτει κ᾽ ἕνα ἐπίθετο· Παν­τε­λε­­ή­μων ὁ ἰαματικός, Δημήτριος ὁ μυροβλήτης, Σπυρίδων ὁ θαυματουργός, Κοσμᾶς καὶ Δαμι­ανὸς οἱ ἀνάργυροι. Καὶ τὸν σημερινὸ προ­φήτη τὸν ὀνομάζει ζηλωτήν· Ἠλίας ὁ ζηλωτής. Ὁ προφήτης Ἠλίας εἶχε ζῆλο.

Τί θὰ πῇ ζῆλος; Ἡ καρδιὰ νὰ μὴν εἶνε ψυχρή, ἀλλὰ νὰ ἔχῃ φωτιά, δυνατὴ ἐπιθυμία. Καὶ τί ἐπιθυμία εἶχε ὁ Ἠλίας; Ἤθελε ὅλοι νὰ γνωρίσουν τὸν ἀληθινὸ Θεό, παντοῦ νὰ λατρεύεται ὁ ἅγιος Θεός. Καὶ τὴν ἐπιθυμία αὐτὴ δὲν τὴν ἄφηνε κρυμμένη μέσα του, δὲν τὴν ἄ­φηνε νὰ μένῃ θε­ωρητική, ἀλλὰ τὴν ἐξεδήλωνε.

* * *

«Ζηλῶν ἐζήλωκα Κυρίῳ παντοκράτορι» (Γ΄ Βασ. 19,10). Ὁ προφήτης Ἠ­λίας φανέρωσε τὴν ἀ­γάπη καὶ τὸ ζῆλο του γιὰ τὸν ἀληθινὸ Θεὸ σὲ ὅλες τὶς περιπτώσεις, σὲ ὅλα τὰ μέτωπα.
⃝ Πρῶτον. Στὴν ἐποχή του ὁ Ἰουδαϊκὸς λαός, ὁ ἐκλεκτὸς λαὸς τοῦ Θεοῦ, ἐκτροχιάστηκε, ἔ­­φυγε ἀπὸ τὸ δρόμο τοῦ Κυρίου. Ἔφτασαν μέχρι τοῦ σημείου νὰ φτειάξουν ἄγαλμα – εἴ­δωλο, τὸν θεὸ Βάαλ, καὶ νὰ προσφέρουν σ᾽ αὐ­­τὸ ἀνθρωποθυσίες τὰ βρέφη τους! Πῶς ἔ­γινε αὐτό; Μιὰ παροιμία λέει «Τὸ ψάρι βρωμάει ἀπ᾽ τὸ κεφάλι»· καὶ τὴν εἰδωλολατρία τὴν ἔφεραν στὸ λαὸ τοῦ Θεοῦ οἱ βασιλεῖς, ὁ Ἀχα­ὰβ καὶ ἡ Ἰεζάβελ. Ποιός ὅμως τολμοῦσε νὰ ἐ­λέγξῃ τὸ βασιλιᾶ; Ὅλοι σιωποῦσαν. Ἕ­νας μόνο τόλμησε. Ποιός; Αὐτὸς ποὺ δὲν εἶ­χε τίποτε ἄλλο παρὰ μιὰ μηλωτή, μιὰ κάππα, ἀλλ᾽ ὅ­σο ἄξιζε ἡ κάππα αὐτὴ δὲν ἄξιζαν τὰ πλούτη ὅ­λων τῶν ἄλλων. Αὐτὸς ὁ ἀκτήμων ἀ­νέβηκε στὰ ἀνάκτορα καὶ ἤλεγξε τὸν Ἀχαάβ. Ἐ­σύ, τοῦ εἶπε, διαστρέφεις τὸ λαό! (βλ. Γ΄ Βασ. 18,18).
⃝ «Ζηλῶν ἐζήλωκα Κυρίῳ παντοκράτορι». Ἀλ­λὰ καὶ ἐναντίον τῆς κοινωνικῆς ἀδικίας ἔδειξε τὴν εὐαισθησία του. Προστάτευε χῆρες, ὀρ­φανά, φτωχοὺς καὶ ἀδυνάτους. Ἕνας φτω­χὸς ἄνθρωπος, ὁ Ναβουθαί, εἶχε ἕνα ἀμπέλι. Ἀλ­λὰ τὸ ἀμπέλι αὐτὸ ἦταν κοντὰ σὲ βασιλικὸ κτῆμα. Καὶ ἐνῷ ἦταν τόσο μεγάλη ἡ βασιλικὴ περιουσία, ὁ Ἀχαὰβ ἤθελε νὰ πάρῃ καὶ τὸ ἀμ­πέλι τοῦ Ναβουθαί. Δὲν τὸ δίνω, λέει ὁ Ναβου­θαί, εἶνε πατρικὴ κληρονομιά μου. Τότε ἡ Ἰεζάβελ σκηνοθέτησε δίκη, ἔβαλε νὰ δικάσουν τὸ Ναβουθαί. Πράγματι, μὲ δύο ψευδομάρτυ­ρες, ποὺ τὸν κατηγόρησαν συκοφαντικῶς ὅτι ὕβρισε τὸ Θεὸ καὶ τὸ βασιλιᾶ, ὁ Ναβουθαὶ καταδικάστηκε καὶ ἐκτελέστηκε διὰ λιθοβολισμοῦ. Καὶ ὁ νόμος ἔλεγε, ὅτι ἡ περιουσία τοῦ καταδικασμένου σὲ θάνατο περιέρχεται στὸ βασιλιᾶ. Ὅλοι ἔβλεπαν τὴν ἀδικία, ἀλλ᾽ ἐπικρατοῦσε τρόμος καὶ φόβος. Ποιός νὰ ἐλέγξῃ τὴν ἀδικία καὶ τὸ ἔγκλημα; Ποιός ἄλλος; ἡ «κάππα» – ὁ Ἠλίας! Κατ᾽ ἐντολὴν τοῦ Θεοῦ πηγαίνει καὶ βρίσκει τὸν Ἀχαὰβ καὶ τοῦ λέει· Κον­τὰ στὰ ἄλλα κακὰ κάνατε κι αὐτό, φονεύσατε τὸ Ναβουθαί· ἀλλ᾽ αὐτὰ λέει ὁ Κύριος· Ἐ­πειδὴ ἐφόνευσες καὶ κληρονόμησες, γι᾽ αὐ­τό, ὅπου ἔσταξε τὸ αἷμα τοῦ Ναβουθαί, ἐκεῖ θὰ γλείψουν τὰ σκυλιὰ τὸ δικό σου αἷμα (Γ΄ Βασ. 20). Ὕστερα ἀπ᾽ αὐτὰ ἡ Ἰεζάβελ θύμωσε, καὶ ὁ προφήτης Ἠλίας ἔφυγε καὶ κρύφτηκε.
⃝ «Ζηλῶν ἐζήλωκα Κυρίῳ παντοκράτορι». Ὁ ἅγιος αὐτὸς προφήτης ἐστράφη ἀκόμη ἐναν­τίον τοῦ ἱερατείου. Τί ἔκαναν οἱ «παπᾶδες» ἐ­κεῖνοι· ἀντὶ νὰ ὁδηγοῦν τὸ λαὸ στὴν ἀληθι­νὴ πίστι, αὐτοὶ ἄφησαν τὸν ἀληθινὸ Θεὸ καὶ λάτρευαν τὸ Βάαλ, ποὺ ἔφεραν οἱ βασιλεῖς. Ἦσαν 450 ἱερεῖς, εὐνοούμενοι τῶν ἀνακτόρων καὶ ἔτρωγαν στὴν τράπεζα τῆς Ἰεζάβελ. Κατ᾽ αὐτῶν ἔρριξε τοὺς κεραυνούς του ὁ Ἠ­λί­­ας. Γιατί ἀφήσατε, τοὺς λέει, τὸν ἀληθινὸ Θεό; Κάλεσε λοιπὸν ὅλο τὸ λαὸ ἐπάνω στὸ ὄρος Κάρμηλος καὶ εἶπε στοὺς ἱερεῖς τοῦ Βάαλ· Ἐλᾶτε νὰ δοκιμάσουμε ποιός ἔχει τὸν ἀ­ληθινὸ Θεό. Πάρτε λιθάρια, φτειάξτε θυσιαστήριο, σφάξτε μοσχάρι, καὶ παρακαλέστε τὸ θεό σας νὰ ῥίξῃ φωτιὰ νὰ καῇ. Τὸ ἔκαναν, ἀλλ᾽ εἰς μάτην φώναζαν ἐπικαλούμενοι τὸν ψεύτικο θεό. Ὁ Ἠλίας τοὺς εἰρωνεύθηκε· Γιά φωνάξτε πιὸ δυνατά, μήπως ὁ θεός σας κοι­μᾶ­ται καὶ δὲν ἀκούει… Ὅταν πλέον ἄρχισε νὰ βραδιάζῃ, τοὺς λέει· Παραμερίστε τώρα ἐσεῖς. Καλεῖ τὸ λαὸ νὰ πλησιάσῃ. Στήνει δικό του θυσι­αστήριο, στοιβάζει ξύλα, σφάζει ζῷο, τὸ βάζει ἐπάνω, καὶ εἶπε νὰ καταβρέξουν τρεῖς φορὲς κι αὐ­τὸ καὶ ὅλα τὰ γύρω μὲ ἄφθονο νερό, ὥσ­τε νὰ μὴ μείνῃ ὑποψία ὅτι μπορεῖ νὰ ὑ­πῆρχε πουθενὰ ἐκεῖ φωτιά. Μετὰ σηκώνει τὰ μάτια του στὸν οὐρανὸ καὶ προσεύχεται. Καὶ ―τί δύ­­ναμι ἔχει ἡ προσευχή!― μέσα σ᾽ ἕνα δευτερόλε­πτο ἄνοιξαν τὰ οὐράνια καὶ ἦρθε φωτιὰ ποὺ τὰ κατέκαυσε ὅλα. Τότε πίστεψαν ὅ­λοι, ἔπεσαν κάτω καὶ προσκύνησαν τὸν ἀληθι­νὸ Θεό. Ἀμέσως λοιπὸν διατάζει· Πιάστε τώρα ὅλους τοὺς ἱερεῖς τοῦ Βάαλ, μὴ διαφύγῃ κανένας. Ἐν συνεχείᾳ τοὺς κατέβασε στὸ ποτάμι, στὸ χείμαρρο Κισσῶν, κ᾽ ἐκεῖ τοὺς ἔσφα­ξε ὅλους, καὶ τοὺς 450 (Γ΄ Βασ. 18,17-40). Δὲν τὸ ἔ­κανε ἀπὸ κακία· ἐκτελοῦσε ἐντολὴ τοῦ Θεοῦ.
⃝ «Ζηλῶν ἐζήλωκα Κυρίῳ παντοκράτορι». Ἐ­στράφη τέλος καὶ ἐναντίον τοῦ ὄ­χλου. Εἶχε εὐθύνη καὶ ὁ λαός· διότι κι αὐτὸς δὲν ἀκολού­θησε τὴν ἀλήθεια, ἀλλὰ τὸ ψεῦ­δος. Ἕως πότε, τοὺς λέει, θὰ ἀμφιταλαντεύεσθε; (Γ΄ Βασ. 18,21).
Κανένα δὲν κολάκευσε ὁ προφήτης Ἠλίας· ἦταν ζηλωτὴς τοῦ Κυρίου.

* * *

Σήμερα, ἀγαπητοί μου, εἶνε ἡ ἑορτή του. Γιατί ἑορτάζουμε; γιὰ νὰ ποικίλλουμε τὴν ἀ­νία μας; γιὰ νὰ διασκεδάζουμε; Ἑορτὴ ἴσον μίμησις τοῦ ἁγίου. Πῶς μποροῦμε νὰ μιμηθοῦ­με ἐμεῖς τὸν προφήτη; Μποροῦμε νὰ κάνουμε ὅ,τι ἔκανε ὁ Ἠλίας; Ποιός λ.χ. μπορεῖ νὰ περάσῃ τὸν Ἰορδάνη μὲ τὴν κάππα του; Αὐ­τὸ εἶ­νε ἕνα θαῦμα. Τὰ θαύματα ποὺ ἔκανε δὲ μποροῦμε ἐμεῖς νὰ τὰ ἐπαναλάβουμε· μποροῦμε ὅμως νὰ μιμηθοῦμε τὶς ἀρετές του, μποροῦ­με νὰ μιμηθοῦμε τὸν ζῆλο του.
Σήμερα κινδυνεύουμε. Ἐγὼ φοβοῦμαι τὴν ἀδιαφορία. Εἴμεθα ἀδιάφοροι. Μόνο τὰ ὑλικὰ μᾶς ἐνδιαφέρουν, μόνο ψωμὶ καὶ φαῒ φροντίζουμε νὰ δίνουμε στὰ παιδιά μας. Ἀλλὰ τὸ παιδὶ δὲν θέλει μόνο νὰ τὸ τρέφῃς· θέλει καὶ διδασκαλία καὶ φρονηματισμὸ καὶ ἀγωγή. Καὶ γι᾽ αὐτὰ ἀδιαφοροῦμε δυστυχῶς. Ἐνῷ τὰ παιδιὰ τοῦ διαβόλου ἐργάζονται, οἱ ἄλλοι, οἱ λεγόμενοι συντηρητικοί, σοῦ λένε «Ἐγὼ θὰ δι­ορθώσω τὸ ρωμαίικο;». Ἔτσι ἡ φθορὰ προχω­ρεῖ. Οἱ χιλιασταὶ πρὸ 40 ἐτῶν ἦταν 3 καὶ τώρα ἔγιναν περισσότεροι ἀπὸ 50 χιλιάδες. Καὶ οἱ ἄθεοι ὑλισταὶ πρὸ τοῦ 1917 ἦταν 3, τώρα εἶνε χιλιάδες. Δὲν θὰ αὐξάνονταν αὐτοί, ἂν ἐ­μεῖς εἴχαμε μέσα μας λίγη ἀπὸ τὴ φωτιὰ ποὺ εἶχε ὁ Ἠλίας. Εἶσαι πατέρας, εἶσαι μάνα, εἶσαι δάσκαλος, εἶσαι ἀστυνομικός, εἶσαι πα­πᾶς; Μὴν ἀμελεῖς, μὴν εἶσαι ἀδιάφορος· δεῖξε ἐπιμέλεια, νὰ ἔχῃς μεράκι γιὰ τὴ δουλειά σου.
Εἴμαστε στὴν Ἑλλάδα; Ἐγὼ ἀμφιβάλλω. Κα­ταντήσαμε ἀσεβεῖς. Στὴ χώρα αὐτὴ παλαιότερα δὲν ἄκουγες νὰ βλαστημάῃ κανείς· τώρα δὲν περνάει δευτερόλεπτο ποὺ νὰ μὴν ἀ­κούγεται βλασφημία. Θὰ ἔρθῃ πάλι ὁ Ἠλίας, εἶνε βέβαιο. Φαντασθῆτε ὅταν ἔρθῃ ν᾽ ἀκού­σῃ νὰ βλαστημᾶνε… Αὐτός, ποὺ ἅρπαξε 450 ἱερεῖς τῆς αἰσχύνης καὶ τοὺς ἔσφαξε, θὰ ἅρπαζε καὶ καθένα ποὺ βλαστημάει, καὶ θὰ τὸν τιμωροῦ­σε. Ἂν ἐρχόταν αὐτός, ὁ «δεύτερος Πρόδρομος» (ἀπολυτ.), θὰ τοὺς κατέβαζε στὴ θάλασ­σα, θὰ τοὺς θανάτωνε καὶ θὰ κοκκίνιζαν τὰ νερά.
Δὲν ἐννοῶ ἀσφαλῶς νὰ κάνουμε ἔτσι ἐ­μεῖς· ἡ ἐξουσία τοῦ Ἠλία ἦταν μία ἐξαιρετικὴ ἐξουσία. Ἀλλ᾽ ἀναστενάζω καὶ κλαίω διότι ἐ­σὺ δείχνεις ἀδιαφορία. Θὰ πῇς· Τί νὰ κάνω; Ἂν εἶσαι γυναίκα κι ὁ ἄντρας σου βλαστήμη­σε, πές του· Φάε σύ, ἄντρα, ἐγὼ δὲν τρώω. Ἤ­ξερα στὸ Μεσολόγγι μιὰ γυναῖκα ποὺ μὲ τὸν τρόπο αὐτὸν ἔκανε τὸν ἄντρα της νὰ σταματήσῃ τὴ βλαστήμια. Μὴν ἐπιτρέπεις ἐμπρός σου νὰ βλαστημήσουν τὸ Θεό. Ἂν σοῦ σπάσουν ἕνα τζάμι, τρέχεις στὴν ἀστυνομία· γιὰ τὴ βλασφημία γιατί δὲν πᾷς; Δὲν θέλῃς ν᾽ ἀ­κούσῃς ἐμένα, ἄκουσε τὸν ἱ. Χρυσόστομο, ποὺ λέει· Ἀκοῦς κάποιον νὰ βλαστημάῃ; μίλησέ του, συμβούλεψέ τον μιά, δυό, τρεῖς. Δὲν ἀκούει; τότε, ἔχεις χέρι; χτύπησέ τον. Ὅποιος χτυπή­σῃ βλάστημο, θ᾽ ἁγιάσῃ τὸ χέρι του.
Νὰ διαφωτίζετε. Σᾶς ὁρκίζω σήμερα στὸ ὄ­νομα τοῦ προφήτου. Ἡ καλύτερη γιορτὴ καὶ τι­μὴ γιὰ τὸν ἅγιο εἶνε, νὰ ξερριζώσουμε τὸ ἀγ­κάθι αὐτὸ ποὺ εἶνε μέσα στὸ περιβόλι μας, νὰ φράξουμε τὰ στόματα τῶν βλαστήμων. Φρον­τί­στε ὅλοι νὰ σβήσῃ ἡ βλασφημία, κι ὅλα τὰ στόμα­τα νὰ γίνουν κιθάρα καὶ νὰ λένε ἕναν ὕμνο· «Αἰνεῖτε καὶ ὑπερυψοῦτε αὐτὸν εἰς τοὺς αἰ­ῶνας».

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

20-7-1960 Ομιλια Μητροπολίτου Φλωρίνης Αυγουστίνου Καντιώτου στον Ιερό Ναό του Προφήτου Ἠλιού Τζιτζιφιῶν – Ἀθῆναι

______________________________

STA ROYMANIKA

________________________________

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA
LA SĂRBĂTOAREA

SFÂNTULUI PROOROC ILIE TESVITEANUL

PROOROCUL ILIE RÂVNITORUL

-20 IULIE-

’’Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Atotţiitorul’’(III Regi 19,10 )

Iubiţii mei, astăzi este sărbătorit un erou al credinţei şi al virtuţii, unul din cei mai mari bărbaţi ai lumii antice, ai epocii Vechiului Testament, Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul.
Precum stea de stea se deosebeşte în strălucire şi floare de floare se deosebeşte în înfăţişare şi parfum, aşa şi fiecare sfânt are ceva deosebit, care-l distinge de toţi ceilalţi. De aceea, Biserica alături de numele fiecărui Sfânt pune câte un epitet: Pantelimon – Tămăduitorul, Dimitrie – Izvorâtorul de Mir, Spiridon – Făcătorul de Minuni, Cosma şi Damian – Cei-fără-de-arginţi; iar pe Proorocul de astăzi îl numeşte Râvnitor: Ilie Râvnitorul. Proorocul Ilie a avut râvnă.
Ce înseamnă râvnă? Inima să nu fie rece, ci să aibă un foc, o dorinţă puternică. Şi ce dorinţă a avut Ilie? A vrut ca toţi să-L cunoască pe adevăratul Dumnezeu, pretutindeni să fie închinat Dumnezeul cel Sfânt. Şi această dorinţă n-a ţinut-o ascunsă înlăuntrul său, n-a lăsat-o să rămână teorie, ci a manifestat-o, şi-a declarat-o.

***

„Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Atotţiitorul!” (III Regi 19,10 ).
Proorocul Ilie şi-a arătat dragostea şi râvna lui pentru adevăratul Dumnezeu în toate împrejurările, pe toate fronturile.
În primul rând, în epoca sa, poporul iudeu, poporul ales al lui Dumnezeu, s-a abătut, a părăsit calea Domnului. Au ajuns până în punctul în care şi-au făcut o statuie-idol, pe zeul Baal şi-i aduceau acestuia drept jertfe umane pe pruncii lor! Cum s-a întâmplat asta? Un proverb zice: “Peştele de la cap se strică”. Aşa şi cu idolatria. Au adus-o în poporul lui Dumnezeu regii Ahab şi Isabela.  Dar cine a îndrăznit să-l mustre pe rege? Toţi tăceau. Doar unul a îndrăznit. Cine? Cel care nu avea nimic altceva decât o malotea (blană), un cojoc; dar cât valora cojocul acesta nu valorează bogăţiile tuturor celorlalţi. Acest sărman s-a suit la palatele împărăteşti şi l-a mustrat pe Ahab: Tu – i-a spus, tu rătăceşti poporul! (vezi III Regi 18,18 ).
“Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Atotţiitorul!”.
Dar şi împotriva nedreptăţii sociale şi-a arătat sensibilitatea. A ocrotit pe văduve, pe orfani, pe săraci, pe neputincioşi. Un om sărac, Nabot, avea o vie. Această vie era aproape de domeniul regal. Deşi  era atât de mare averea regală, Ahab a vrut să ia şi via lui Nabot. Nu o dau, zice Nabot, este moştenirea mea părintească! Atunci Izabela a înscenat un proces şi a dispus ca Nabot să fie judecat. Într-adevăr, cu doi martori mincinoşi, care-l acuzau calomniator că L-a  hulit pe Dumnezeu şi pe rege, Nabot a fost condamnat şi a fost  executat prin ucidere cu pietre. Şi legea spune că averea celui condamnat la moarte revine regelui. Toţi văzuseră nedreptatea, dar stăpânea groaza şi frica. Cine să mustre nedreptatea şi crima? Cine altul? “Cojocul” – Ilie! La porunca lui Dumnezeu merge de-l găseşte pe Ahab şi-i zice: La celelalte răutăţi aţi adăugat şi asta: l-aţi ucis pe Nabot; dar acestea zice Domnul: Deoarece ai ucis şi ai moştenit, de aceea,  unde a picurat sângele lui  Nabot, acolo vor linge câinii şi sângele tău (III Regi 20). După acestea, Izabela s-a mâniat, iar Proorocul Ilie a fugit şi s-a ascuns.
„Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Atotţiitorul!”
Acest Sfânt Profet s-a întors chiar şi împotriva clerului. Ce făceau acei „popi”? În loc să conducă poporul spre adevărata credinţă, aceştia  l-au părăsit pe adevăratul Dumnezeu şi s-au închinat lui Baal, pe care l-au adus regii. Erau 450 de preoţi. Şi mâncau la masa Izabelei. Împotriva lor şi-a aruncat Ilie fulgerele. De ce l-aţi părăsit, le zice, pe adevăratul Dumnezeu? A chemat deci întreg poporul pe muntele Carmel şi a spus preoţilor lui Baal: Veniţi să dovedim cine are pe Dumnezeul cel adevărat. Luaţi pietre, zidiţi un jertfelnic, junghiaţi un  viţel, şi rugaţi-vă dumnezeului vostru să trimită foc care să mistuie. Au făcut asta, dar în zadar strigau, invocând pe falsul lor dumnezeu. Ilie îi ironiza: Strigaţi mai tare, poate că Dumnezeul vostru doarme şi nu aude… Când deja începuse să se însereze, Ilie zice: Daţi-vă la o parte. Cheamă poporul să se apropie. Îşi ridică propriul jertfelnic, strânge lemne, junghie un animal, îl pune deasupra şi dispune să se toarne de trei ori apă din belşug peste el şi peste toate cele din jur, aşa încât să nu se creadă că ar putea exista pe undeva vreo sursă de foc. Îşi ridică apoi ochii la cer şi se roagă. Şi – ce putere are rugăciunea! – într-o secundă cerurile s-au deschis şi s-a coborât un foc care a mistuit toate. Atunci  au crezut toţi, au căzut la pământ şi s-au închinat adevăratului Dumnezeu. Aşadar, porunceşte imediat: Acum, toţi ai  lui Baal, în temniţă! Să nu scape nimeni, niciunul! Apoi i-a coborât  acolo jos şi i-a junghiat pe toţi cei 450 (III Regi 18, 17-40). N-a făcut-o din răutate. Împlinea porunca lui Dumnezeu.
„Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Atotţiitorul!”
S-a întors în cele din urmă şi împotriva mulţimii. Era răspunzător şi poporul. Pentru că acesta nu urmase adevărul, ci minciuna. Până când, le zice, veţi şchiopăta de amândouă picioarele? (III Regi 18, 21).
Profetul Ilie nu a linguşit pe nimeni. A fost un râvnitor al Domnului.

***

Astăzi, iubiţii mei, este sărbătoarea lui. De ce sărbătorim?  Ca să ne diversificăm plictiseala? Ca să ne distrăm? Sărbătoarea înseamnă imitarea sau urmarea sfântului. Cum putem să-i imităm noi pe prooroci? Putem noi să facem tot ce a făcut Ilie? Cine de pildă poate să treacă Iordanul cu cojocul? Asta este o minune. Minunile pe care le-a făcut el noi nu putem să le repetăm.  Putem însă să-i imităm virtuţile, putem să-i imităm râvna.
Astăzi suntem în pericol. Eu mă tem de indiferenţă. Suntem indiferenţi. Numai cele materiale ne interesează. Doar de pâine şi de mâncare ne îngrijim să dăm copiilor noştri. Dar copilului nu-i trebuie doar hrană; îi trebuie şi învăţătură şi înţelepciune şi educaţie. Dar faţă de acestea, din nefericire, noi suntem indiferenţi. În timp ce fiii diavolului lucrează, ceilalţi din urmă, aşa numiţii conservatori îţi zic: „Păi, eu voi corecta dreptul?” În felul acesta stricăciunea merge mai departe. Hiliaştii (martorii lui Iehova) în urmă cu patruzeci de ani erau trei şi acum au devenit mai mult de 50.000. Şi ateii materialişti de dinainte de 1917 erau trei, acum sunt mii. Nu s-ar fi înmulţit aceştia, dacă noi am fi avut în noi puţin din focul pe care l-a avut Ilie. Eşti tată, eşti mamă, eşti învăţător, eşti poliţist, eşti preot? Nu fi nepăsător, nu fi indiferent! Arată grijă, să ai pasiune pentru slujba ta.
Suntem în Elada? Eu mă-ndoiesc. Am ajuns nişte necredincioşi. În această ţară mai demult n-ai fi  auzit pe cineva înjurând. Acum nu trece o secundă fără să se audă o înjurătură. Va veni  iarăşi Ilie. E sigur. Închipuiţi-vă că atunci când va veni va auzi înjurături. Acesta,  care a apucat 450 de preoţi ai ruşinii şi i-a junghiat, îi va apuca şi pe toţi cei care înjură şi-i va pedepsi. Dacă ar veni acesta, “al doilea Înaintemergător” (Tropar), i-ar duce la mare, i-ar da morţii şi-ar înroşi apele cu ei.
Desigur, nu înţeleg că trebuie să facem şi noi aşa; autoritatea lui Ilie a fost o autoritate excepţională. Eu suspin şi plâng pentru că tu arăţi indiferenţă. Vei spune: Ce să fac? Dacă eşti femeie, iar bărbatul tău înjură, spune-i: Mănâncă tu, bărbate, că eu nu mănânc. Am cunoscut în Mesolonghi o femeie care în felul acesta l-a făcut pe bărbatul ei să înceteze cu înjurăturile. Nu îngădui înaintea ta ca Dumnezeu să fie hulit. Dacă sparg un geam, alergi la Poliţie.  Pentru o înjurătură de ce nu mergi? Nu vrei să asculţi de mine?! Ascultă-l pe Sfântul Gură-de-Aur care zice: Când auzi pe cineva că înjură, vorbeşte-i, sfătuieşte-l o dată, de două ori, de trei ori. Dacă nu ascultă, atunci, ai mână? Loveşte-l. Cel ce loveşte pe cel ce înjură îşi sfinţeşte mâna.
Să vă luminaţi. Vă jur astăzi pe numele proorocului. Cel mai bun praznic şi cea mai bună cinste pentru un sfânt este să dezrădăcinăm acest spin care este în grădina noastră. Să închidem gurile hulitorilor. Îngrijiţi-vă toţi să dispară înjurătura şi toate gurile să devină o chitară interpretând un imn: “Lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii”. Amin.

†  Episcopul Augustin

(20.07.1960, Omilie a Mitropolitului de Florina,
părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta Biserică a Proorocului Ilie)

(trad. M.L., sursa: http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=14046)

UN SFÂNT CAFEGIU

Noul Mucenic Gheorghe

(Νεομάρτυς Γεώργιος)

–    25 iunie –

Vom vorbi, iubiţii mei, despre un nou mucenic, a cărui pomenire Sfânta noastră Biserică o sărbătoreşte pe 25 iunie.

***

Noul Mucenic se numeşte Gheorghe. Patria lui era Atalia din Asia Mică. Limba pe care o vorbeau atunci cei mai mulţi locuitori din Atalia era turca. Asta nu înseamnă însă că erau şi turci. Pentru că limba nu este întotdeauna un semn al religiei şi al     patriei.
În părţile Asiei Mici, unde stăpâneau turcii şi împilau poporul elin, din cauza sclaviei de mulţi ani, mulţi uitaseră limba elină şi vorbeau turca.
Limba lor era cea turcă, dar inima lor era creştină şi elină.
Cât de mult aceşti turcofoni iubeau  Elada şi-L adorau pe Hristos, au arătat-o în foarte multe împrejurări tragice. Au preferat moartea, decât să se lepede de Hristos şi de Elada. La ce bun să te faci că vorbeşti şi că scrii minunat în elină, dar să fii ateu, necredincios şi prin toate câte zici şi faci să urmăreşti să-ţi distrugi religia şi patria?
Desigur, ar fi bine, ca toţi cei care locuiesc în această ţară, care se numeşte Elada, să vorbească frumoasa limbă elină, potrivit sfatului Sfântului Cosma  Etolianul, care a deschis pretutindeni şcoli, ca oamenii să înveţe elina.

***

În părţile Ataliei s-a născut Noul Mucenic Gheorghe. Părinţii lui erau bogaţi şi se distingeau prin evlavia lor. Au construit o frumoasă biserică în cinstea Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina.
Gheorghe era un băieţel harismatic, pe care-l iubeau mult părinţii lui. Dar, din nefericire, în acea vreme a turcocraţiei, părinţii creştini nu aveau stăpânire peste copiii lor. Îi stăpâneau turcii. Când voiau, ei îi luau cu forţa pe copii din braţele părinţilor, îi tăiau împrejur şi-i făceau turci. Aceşti copii deveneau vestiţii ieniceri, care ca nişte fiare sălbatice se aruncau asupra creştinilor şi constituiau înfricoşătoarea putere armată a turcilor.
Sărmanii părinţi creştini tremurau ca nu cumva să-şi piardă copiii. Şi atât cât puteau îi ascundeau de ochii turcilor.
Dar micuţul Gheorghe a scăpat într-o zi de sub privirea părinţilor săi, s-a îndepărtat de casă şi rătăcea pe drumurile Ataliei. S-a întâmplat atunci să treacă pe drum un guvernator turc din regiune, un agă, care l-a văzut pe acest băieţel drăgălaş, l-a răpit şi l-a dus în casa lui.
Acolo, prin linguşiri, aga l-a făcut să se lepede de credinţa în Hristos, să primească tăierea împrejur şi să devină mahomedan. Din Gheorghe a devenit Mehmed. Părinţii lui, care nu ştiau ce s-a întâmplat, credeau că micuţul s-a rătăcit şi îl căutau pentru a-l găsi. Mare a fost neliniştea lor. În sfârşit, au aflat groaznica ştire, cum că a devenit turc. Cât au plâns şi s-au întristat! L-au căutat, şi-au cerut copilul, dar aga nu doar că nu li l-a dat, ci  i-a dat acestuia drept femeie pe fiica lui. Astfel, nefericiţii părinţi şi-au pierdut orice nădejde şi plângeau pierderea lui.

***

În casa agăi slujea o femeie creştină. Numele ei era Maria. Aceasta era cunoscută părinţilor lui Gheorghe, care au rugat-o să găsească un prilej şi să-i amintească lui Gheorghe originea lui, poate se va emoţiona.  Maria a găsit un prilej, a discutat cu Gheorghe. I-a spus că părinţii lui plâng şi se tânguiesc pentru pierderea lui. Aceste cuvinte ale Mariei au căzut în inima lui Gheorghe ca o sămânţă aleasă şi au adus roadă. Gheorghe s-a emoţionat şi a hotărât să fugă din casa agăi. Dar pentru că aga era un om dur, s-a temut ca nu cumva să se sălbăticească şi să provoace vreun rău părinţilor lui şi, în general, creştinilor. De aceea a fugit cu cap. S-a prefăcut că vrea să meargă la Mecca să se închine, ca toţi mahomedanii, la mormântul lui Mahomed. Aga, i-a dat permisiunea fără să bănuiască nimic. Dar Gheorghe, în loc să meargă la Mecca, s-a dus împreună cu creştina Maria la Ierusalim şi s-au închinat la Sfintele Locuri. Au ajuns în Sfânta Mănăstire a Sfântului Sava şi-a găsit acolo un părinte duhovnicesc, şi-a spovedit păcatele, s-a dus apoi la râul Iordan, s-a îmbăiat în apele lui curate, a primit curaj şi mângâiere şi s-a învrednicit apoi, în urma unei pocăinţe sincere şi a mărturisirii, să se împărtăşească cu Preacuratele Taine.
Astfel, a devenit din nou creştin. A rămas în Ierusalim doi ani. Dar Maria, care l-a însoţit ca o maică duhovnicească, l-a sfătuit să-şi schimbe locul, deoarece exista teama ca aga să-i descopere, şi atunci ea însăşi ar fi fost în pericol, pentru că l-a ajutat să fugă. Au plecat deci din Ierusalim şi au venit şi au locuit într-o cetate din Asia Mică, în Ţesme. Acolo, ca să-şi scoată pâinea cea de toate zilele, Gheorghe şi-a deschis un mic magazin şi o făcea pe cafegiul. Peste puţin, ca creştin, a făcut nuntă după lege cu o fată creştină, Elena. Trăia o viaţă liniştită şi creştină. Dar în vremea aceea izbucnise Revoluţia din 1821. Era o mare răscolire şi tulburare. Turcii îi înrolau pe creştini cu forţa. Gheorghe, deoarece ştia bine limba turcă, a fost luat ca îngrijitor de cai la tribunalul din cetate. Nimeni nu ştia istoria lui.
Dar deodată s-a auzit că venea în Ţesme aga-prefect al Ataliei, pentru a trece în insula Hios de vis-à-vis, să înăbuşe revoluţia şi să distrugă insula (după cum de altfel s-a şi întâmplat, distrugând-o). Creştinii din cetate, cum au aflat că vin oştile turceşti, s-au ascuns în casele otomanilor care pătimeau împreună cu ei. Asta l-au sfătuit şi pe Gheorghe să facă. Dar inima lui ardea de dragostea muceniciei. De aceea, când a venit aga Ataliei, Gheorghe a alergat să-l întâmpine, să-l primească şi a ţinut hăţurile calului lui, ca să coboare. Aga nu l-a cunoscut la început. Dar când s-a uitat la el cu atenţie, l-a cunoscut şi l-a ameninţat pe prefectul din Ţesme pentru că l-a pus pe ginerele său într-o treaptă atât de umilă. Aga a poruncit să-l aducă în faţa lui pe Gheorghe.
-Mehmed – îi spune aga – de ce ai plecat cu înşelăciune din casa mea? De ce ţi-ai părăsit femeia şi copilul?
-Nu sunt Mehmed. Mă numesc Gheorghe şi creştin voi muri!
Degeaba a încercat aga să-l câştige pentru el. Gheorghe a rămas neînduplecat. Atunci aga s-a mâniat şi a poruncit să-l închidă în temniţă şi să-l biciuiască crunt, ca să-şi schimbe părerea. În temniţă l-a vizitat un ofiţer superior, care l-a sfătuit să se lepede de Hristos şi să se turcească din nou şi atunci va avea toate bunătăţile. Au început groaznicele lui chinuri. Dar Gheorghe, în ciuda tuturor durerilor pe care le simţea, a rămas neclintit şi a stârnit uimirea tuturor. În sfârşit,în data de 25 iunie 1823, în Piaţa din Ţesme, în faţa a mii de oameni, turcii l-au spânzurat pe mucenic. Ultimele lui cuvinte au fost „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta’’.

***

Un nou mucenic cafegiu. Dovadă că nicio meserie, atunci când este făcută cu cinste, nu-l împiedică pe cineva să fie un înflăcărat creştin.

(trad.: M.L., sursa: “Ap’ola ta epanghelmata” Μητροπολίτου Φλωρινης π. Αυγουστίνου Καντιώτου

Predica Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis la
Duminica a IV – a după Rusalii

(Matei 8, 5-13)

CREZI?

„Şi a zis Iisus sutaşului: Mergi şi după credinţa ta fie ţie” (Matei 8, 13)

Iubiţii mei, în vremurile de demult, înainte de venirea lui Hristos, existau sclavi. Ce erau sclavii? Din punct de vedere fizic şi aceştia erau oameni, dar nu erau consideraţi oameni. Nu aveau drepturi de om. Nu-i ocrotea nicio lege. Stăpânii lor făceau cu ei ce voiau. Îi puneau la cele mai grele munci. Săpau ogoarele, cărau pietre şi noroi ca să construiască palatele stăpânilor lor, lucrau cu lanţuri la picioare în mine, în ocne, trăgeau de vâsle la corăbii, se luptau cu fiarele sălbatice ca să privească şi să se distreze stăpânii lor. Nicio plată nu luau pentru slujbele pe care le făceau. Hrana lor era săracă. Case proprii nu aveau. Era vai, dacă stăpânul lor nu era mulţumit de ei. Îi pedepsea cu severitate. Îi lovea fără milă. Putea chiar să-i şi omoare fără să răspundă în faţa nimănui. Oricând dorea stăpânul, îl lua pe sclav şi-l ducea în piaţa de sclavi, adică acolo unde se vindeau şi se cumpărau sclavii, cum astăzi se vând şi se cumpără animale.

∗∗∗

Dar de ce vorbim aici despre sclavi? Pentru că Evanghelia, pe care aţi auzit-o astăzi, vorbeşte şi ea despre un sclav, sclav care slujea unui stăpân oarecare. Acest sclav s-a îmbolnăvit şi a căzut la pat. Boala lui era gravă. Trupul îi paralizase. Suferea mult. Era de acum un sclav nefolositor, chiar dacă era tânăr. Deci cu acest sclav inutil ce s-ar fi aşteptat cineva să facă stăpânul său? Să arate interes, să-l ducă la medici, să-i cumpere medicamente? Altceva. Aşa cum am zis, un astfel de interes nu arătau stăpânii faţă de sclavi. Erau cu desăvârşire indiferenţi şi-i lăsau să moară.
Dar stăpânul din Evanghelia de astăzi era foarte diferit de ceilalţi stăpâni. Era un om deosebit. Nu era iudeu; era idolatru (închinător la idoli). Nu era preot, ci era ofiţer, cu gradul de sutaş, adică gradul pe care, în armată, îl deţine astăzi căpitanul. Era un căpitan, care aparţinea nu unei puteri mici, ci celei mai mari puteri, aşa cum era atunci Imperiul roman. Cu armele se îndeletnicea. Probabil luase parte la bătălii şi războaie sălbatice. Oricine s-ar fi aşteptat ca sutaşul să aibă o inimă aspră. Şi, totuşi, nici funcţia, nici originea, nici ticălosul mediu idolatru, în care trăia, nu a reuşit să-l influenţeze pe acest om deosebit. În inima acestui om exista o scânteie, o scânteie dumnezeiască. Sutaşul îşi iubea sclavul. Îşi privea sclavul ca pe o făptură a lui Dumnezeu. Conştiinţa nu-i îngăduia să fie indiferent faţă de sclavul bolnav. Aşadar, a arătat interes, ca şi cum ar fi fost copilul său. Şi medicamente a cumpărat, şi la medici l-a dus; tot ce-i stătuse în putere făcuse. Dar ce  ţi-e şi cu răul? Sclavul nu se făcea bine. Continua să fie paralizat, să sufere. Şi durerile sclavului erau durerile sutaşului. Ce nobil, ce om deosebit era acest sutaş! O bucată de aur într-un munte de necurăţie. O stea în groaznicul întuneric al nemilostivirii. Când a aflat că Hristos e în cetatea, în care slujea şi el ca şi comandant de piaţă, n-a pierdut ocazia. A alergat să-L întâlnească pe Hristos şi să-L roage pentru sclavul său. Pentru că auzise că Hristos face minuni. Şi iată-l deci pe sutaş înaintea lui Hristos.
Minunaţi-vă de el. Cu câtă smerenie stă înaintea Domnului! Cu câtă credinţă îşi expune rugămintea ca Hristos să-l facă bine pe sclavul său!
– Voi veni în casa ta să-l vindec, zice Hristos.
– Nu, Doamne, nu sunt vrednic de o astfel de vizită. Tu, Doamne, chiar de departe poţi să-l faci bine. Aşa cum eu poruncesc soldaţilor mei şi ei fac tot ce le spun, aşa şi Tu, Doamne, poţi să porunceşti bolilor şi să plece departe. Şi autoritatea mea este mică. A Ta este foarte mare. Ajunge şi un cuvânt al Tău, Doamne, ca să-l vindece.
Hristos s-a minunat ascultând cuvintele sutaşului. A văzut că acest sutaş roman avea o credinţă mare. O credinţă, pe care nu o aveau milioanele de iudei. Iudeii vedeau minunile pe care le săvârşea Hristos, şi totuşi nu credeau, iar căpeteniile lor Îl urau şi voiau să-L dea la moarte. Şi sutaşul, care nu făcea parte din poporul ales al lui Dumnezeu, să aibă o astfel de credinţă?
Hristos, după ce l-a lăudat pe sutaş pentru credinţa lui mare, l-a vindecat pe sclav. L-a vindecat fără a merge în casa sutaşului. L-a vindecat de departe. L-a vindecat doar cu un cuvânt al Său: „Mergi, şi după cum ai crezut, fie ţie” (Matei 8, 13).

∗∗∗

Ah, dacă am fi avut şi noi această credinţă a sutaşului! „Doamne”, a zis, „ajunge un cuvânt al Tău ca să-l facă bine pe slujitorul meu”. Deoarece cuvântul lui Hristos nu este precum cuvintele oamenilor. Oamenii nu pot să facă prin cuvântul lor ce făcea Hristos. Este imposibil. Mii de porunci să dea focului, focul nu se va stinge. Mii de porunci să dea mării sălbăticite, marea nu se va linişti. Mii de porunci să dea materiei neînsufleţite, materia nu poate să scoată viaţă şi să iasă din ea nu om, nu animal, nu pasăre, dar nici măcar un fluture, nici o furnică. Cine a făcut toate acestea? Hristos. Cum? Numai şi numai cu cuvântul Său. „El a zis şi s-au făcut” (Psalm 148, 5). Şi cuvântul lui Hristos are o atât de mare putere, pentru că nu este cuvânt al omului, ci este cuvânt al lui Dumnezeu, care a creat universul şi a venit aici pe pământ în trup omenesc şi continuă să fie prezent în Biserica Lui, care este Trupul Lui. Hristos este Capul, suprema căpetenie şi autoritate. Dar, înaintea lui Hristos, ca soldaţii care aşteaptă porunci, stau toate stihiile naturii, toate făpturile, soarele, luna, stelele, marea, râurile, oamenii, îngerii şi arhanghelii. Toţi şi toate ascultă de El şi El stăpâneşte universul cu legile naturale şi supranaturale. Şi face minuni în cer şi pe pământ. Şi dacă există oameni, care nu cred în El şi care nu vor să facă voia Lui, cu aceştia se va împlini ceea ce s-a spus: ”Îl vor vedea pe Cel pe Care L-au împuns” (Zaharia 12, 10; Ioan 19, 37).
Hristos, iubitul meu, Hristos este Domnul, Atotputernicul, Atotînţeleptul şi Atotbunul Dumnezeu. Asta a crezut sutaşul din Evanghelia de astăzi. Asta au crezut mii şi milioane de credincioşi, bărbaţi şi femei, care cu ajutorul lui Hristos au făcut minuni. Şi întreb: Tu crezi ca sutaşul? Dacă crezi, arată-ţi şi tu credinţa ta prin smerenie şi prin iubirea faţă de aproapele, cum a arătat-o sutaşul. Arată cu faptele credinţa ta. Şi atunci vei vedea şi tu în viaţa ta, în mii de situaţii, puterea lui Hristos şi vei auzi glasul Lui atotputernic: „Mergi, şi după cum ai crezut fie ţie” (Matei 8, 13).

(traducere din elină: M.L., sursa: „Kyriaki”)

Predica Mitropolitului Augustin de Florina
la pomenirea Sfinţilor Mucenici Manuil, Savel şi Ismail

– 17 iunie –

MUCENICII AMBASADORI

Iubiţilor, sfinţenia este o floare a cerului, care nu răsare doar într-un anume loc sau doar într-o anume epocă. Este o floare, care răsare în Răsărit şi în Apus, la Miazănoapte şi la Miazăzi, şi în orice epocă, în toate timpurile. Sfinţi pot să devină şi cei mai sălbatici oameni, chiar şi canibalii. Oriunde cade sămânţa Evangheliei şi găseşte o inimă care primeşte cuvântul lui Dumnezeu, acolo sămânţa cea cerească răsare, înfloreşte şi rodeşte. În felul acesta, avem sfinţi din toate locurile şi din toate timpurile.

∗∗∗

Acum vom vorbi despre trei sfinţi, a căror patrie a fost Persia. Au trăit în veacul al IV – lea, iar pomenirea lor este sărbătorită de Biserică pe 17 iunie.

Persia este o ţară cunoscută nouă, elinilor. În anii de demult, înainte de Hristos, perşii – un popor barbar, au făcut incursiuni în Elada, iar elinii, ca să-i izgonească, au purtat lupte eroice de neuitat. Acum, recent, Persia, care se numeşte Iran, a devenit cunoscută în întreaga lume prin revoluţia pe care au făcut-o liderii religioşi, detronându-l pe şahul Persiei şi proclamând democraţia islamică. Mult sânge s-a vărsat în Persia.
Aşadar, cei trei martiri au fost perşi. Numele lor? Manuil, Savel, Ismail. Aceşti trei tineri au fost fraţi. Se distingeau prin excelenta lor educaţie şi fuseseră atraşi la palat, în slujba regelui Persiei, care era închinător la idoli. Erau un fel de funcţionari diplomatici, ambasadori, care erau trimişi în diferite ţări ca reprezentanţi ai regelui, ca să semneze acorduri. Aceşti trei tineri au fost trimişi ca ambasadori la împăratul Iulian, ca să încheie un acord de pace.
Iulian este acel împărat al Bizanţului, care a părăsit credinţa creştină şi s-a făcut închinător la idoli şi folosea toate mijloacele, ba chiar şi violenţa, ca să readucă popoarele la idolatrie. De aceea s-a numit „apostatul”. A dezvoltat o activitate demonică, ca să-şi atingă scopurile. Dar nu a reuşit. A împărăţit puţin timp, pentru că şi-a aflat o moarte tragică în războiul cu perşii.
Cei trei tineri, ca ambasadori ai regelui Persiei, având bune intenţii pentru pace, au venit în Constantinopol, ca să intre la Iulian şi să discute pentru pace. Iulian, ascunzându-şi simţămintele cele mai profunde, îi primeşte cu bucurie şi cu veselie. Însă nu au trecut multe zile şi adevăratele simţăminte, pe care Iulian le ascundea în inima sa, s-au descoperit. Iulian a organizat o sărbătoare idolatră într-un loc anume din Bitinia, care era plantat peste tot cu arbori, şi a chemat pe toţi câţi erau de acord cu el, pe înalţii funcţionari ai statului şi pe alţi renegaţi ai lui Hristos, să se ducă acolo şi să participe la sărbătoarea închinată idolilor. Au fost sacrificate mii de animale, oi şi boi, iar fumul cărnurilor care ardeau acoperea cerul. A fost o groaznică manifestare de adorare demonică. Şi o numim demonică, pentru că în idolii pe care-i adorau erau ascunşi demonii.
Cei trei tineri, ambasadorii regelui Persiei, au fost chemaţi şi ei să se ducă la ceremonie, dar ei nu-şi închipuiau că sărbătoarea se va desfăşura în acest fel. Când au venit şi au văzut ce se întâmplă acolo, când au văzut necuratele jertfe, s-au îngrozit. Şi când au fost chemaţi de către un slujbaş al împăratului Iulian să se apropie şi ei şi să jertfească idolilor, au refuzat şi au spus: – Noi nu am plecat din îndepărtata noastră ţară pentru a veni aici să jertfim demonilor. Nici nu suntem atât de proşti ca să aducem jertfe idolilor neînsufleţiţi. Noi am venit aici pentru alt scop. Am venit ca trimişi ai regelui Persiei ca să ajutăm cele două regate, care poartă războaie între ele, să se împace, iar oamenii acestor regate să trăiască paşnic. Pentru pace am venit, care este un lucru dumnezeiesc. Dar să ne lepădăm de credinţa noastră, niciodată nu vom face aşa ceva. Să audă acestea şi împăratul vostru…
Când a aflat acestea, Iulian s-a tulburat. Dar pentru că nu voia ca în această perioadă de sărbătoare să facă tulburare, şi-a ascuns simţămintele, i-a lăsat în pace pe cei trei ambasadori, iar el a continuat să sărbătorească şi să prăznuiască. Însă mai apoi a dat dispoziţie ca aceşti trei tineri să fie aruncaţi în închisoare.
În timp ce erau conduşi spre închisoare, cei trei tineri cântau imne de bucurie şi veselie. „Veniţi să ne bucurăm de Domnul şi să strigăm Dumnezeului, Mântuitorului nostru; să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire şi în psalmi să-I strigăm Lui. Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru, Care face cu noi lucruri slăvite şi minunate! Noi suntem poporul Lui şi lucrul mâinilor Lui şi pe El Îl chemăm în toată vremea”.
În cealaltă dimineaţă i-au scos pe cei trei tineri din închisoare şi i-au dus înaintea lui Iulian. Iulian a încercat cu cuvinte linguşitoare să-i atragă în rătăcire. – Împăratul vostru, le-a spus, v-a trimis aici ca pe nişte prieteni ai noştri de acelaşi cuget cu noi. După cum noi, aşa şi perşii adoră pe aceiaşi dumnezei, soarele, luna şi stelele. Una este credinţa ambelor neamuri. Voi de ce nu credeţi în acestea, în care amândouă popoarele cred? De ce vă delimitaţi?…
La întrebarea împăratului, cei trei tineri au răspuns: – Noi, împărate, suntem creştini. Ştim că strămoşii noştri au adorat idoli şi au trăit în întunericul de nepătruns al păcatului şi al rătăcirii. Dar slavă adevăratului Dumnezeu! El a rânduit lucrurile în aşa fel, încât ne-am întâlnit cu o persoană demnă de cinste, care ne-a învăţat credinţa în Hristos ca pe cel mai nepreţuit lucru existent. Ştim că majoritatea poporului din Persia nu crede în Hristos. Nici măcar tatăl nostru nu crede în Hristos şi ne îndeamnă să ne lepădăm de credinţa noastră şi să ne întoarcem la idoli. Asta faci şi tu astăzi. Dar aşa cum acolo, în patria noastră, am spus „nu”, aşa şi aici spunem „nu”. Însă tu, împărate, n-ar trebui să pui în discuţie credinţa. Pentru că noi n-am venit aici să discutăm despre religii, ci despre pace. De ce ai părăsit scopul pentru care am venit şi vrei să ne sileşti să ne lepădăm de credinţa noastră? Nu acceptăm asta…
Iulian a încercat cu multe cuvinte, cu felurite argumente  ale înţelepciunii omeneşti să clatine credinţa lor în Hristos. Dar cei trei tineri au rămas neclintiţi. Şi prin cuvinte simple, prin adevărată înţelepciune, au mustrat rătăcirea lui Iulian. Iulian i-a supus la înfricoşătoare chinuri, pe care le descrie sinaxarul. În cele din urmă a poruncit să-i decapiteze. Ziua muceniciei lor este 17 iunie 362.

∗∗∗

Ambasadorii, care slujesc în diferite ambasade ale lumii, au şi ei pe sfinţii lor. Chiar şi un ambasador, dacă vrea, poate să trăiască şi să moară ca un creştin, slujind credinţa şi virtutea, şi să fie gata să-şi jertfească şi poziţia, şi viaţa pentru Adevăr. Iar Adevărul este Hristos.

(traducere din elină: M.L.; sursa: „Ap`ola ta epanghelmata”)

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

– 24 iunie –

IOAN ÎNAINTEMERGĂTORUL

Iubiţii mei, Sfânta noastră Biserică sărbătoreşte zilnic pomenirea sfinţilor. Are însă şi o zi, în care îi sărbătoreşte pe toţi sfinţii laolaltă şi anume Duminica Tuturor Sfinţilor. Cine sunt toţi sfinţii? Cum arată şi expresia sunt toţi aceia care din epoca veche, de la Adam până la Hristos şi de la Hristos până astăzi, au crezut în adevăratul Dumnezeu, au trăit conform cu voia lui Dumnezeu, au împlinit în viaţa lor dumnezeieştile porunci şi atunci când au apărut pericole şi prigoane au preferat să se sacrifice, să se jertfească. Toţi aceşti sfinţi, vechi şi noi, sunt nenumăraţi. Sunt ca stelele cerului. Unii din ei sunt cunoscuţi, iar alţii, cei mai mulţi, sunt necunoscuţi. Au trăit în timpuri diferite. Au provenit din ţări diferite, au vorbit limbi diferite. Au avut vârste diferite, au fost copii, prunci, tineri, bărbaţi şi femei mature, bătrâni în vârstă şi bătrâni cu părul alb.
Pe toţi aceşti sfinţi îi sărbătoreşte Biserica noastră, unul câte unul, separat şi pe toţi împreună. Între ei este şi Sfântul Ioan Înaintemergătorul, a cărui naştere se sărbătoreşte pe 24 iunie. Despre el vom vorbi în această scurtă predică a noastră.

***

Sfântul Ioan Înaintemergătorul este cel mai mare sfânt din Vechiul Testament. Este cea mai strălucitoare stea din lumea veche, de dinaintea venirii lui Hristos. Şi nu spunem noi asta; o spune însuşi Hristos. A spus că altul ca Ioan nu s-a născut între oameni (Matei 11, 11). Şi totuşi, şi acest Ioan înaintea lui Hristos se considera foarte mic şi smerit şi spunea că nu este vrednic să se aplece să dezlege “cureaua încălţămintei”, cu alte cuvinte curelele sandalelor lui Hristos (Ioan1, 27).
Toată viaţa Sfântului Ioan, de la început până la sfârşit, a fost o viaţă neobişnuită. Nu a fost ca viaţa celorlalţi oameni. A fost o viaţă care provoca uimirea tuturor. Ioan a fost într-adevăr mare. Şi doar naşterea lui ajunge să demonstreze că Ioan era mare. Pentru că, după cum zice Evanghelia, a venit la viaţă printr-o minune. Care minune? Ca să vă dau o idee despre minunea, care a avut loc la naşterea lui, voi menţiona o pildă.
Dacă vă voi arăta o marmură şi vă voi spune că pe această marmură voi sădi o floare minunată, cine mă va crede? Florile se sădesc într-un pământ ales. Se sădesc în glastre, de care se ocupă gospodinele. Nu se sădesc pe marmură, care este netedă şi nu are deloc pământ. Ei, bine, ceea ce nu se poate realiza cu marmura s-a realizat în cazul Sfântului Ioan. S-a născut dintr-o femeie – şi nu doar bărbatul ei era foarte înaintat în vârstă, ci şi ea însăşi era stearpă. Nu doar stearpă, ci şi foarte înaintată în vârstă. Ca o marmură era în ceea ce priveşte naşterea de fii. Şi pe marmură, cum v-am spus, nu poţi sădi o floare; şi femeii sterpe şi înaintate în vârstă îi este cu neputinţă naşterea de copii. S-a auzit vreodată ca vreo femeie de 70 de ani, care în tinereţea ei era şi stearpă, să nască prunc? Şi totuşi, femeia stearpă şi înaintată în vărstă, Elisabeta, a născut un copil. L-a născut pe Ioan. Iată minunea!
Tatăl lui, preotul Zaharia, când a auzit de la înger, că femeia lui, Elisabeta, care în tinereţea ei nu născuse, va naşte de-acum la bătrâneţe un copil, nu a vrut să creadă că se va întâmpla un asemenea lucru, şi pentru această necredinţă a lui a fost pedepsit şi a rămas mut. I s-a dezlegat limba şi a vorbit în ziua în care trebuiau  să dea nume copilului. Cum voieşti să-l numim pe copil? – l-au întrebat rudele pe Zaharia. Şi Zaharia a scris pe o tăbliţă numele Ioan. Şi doar ce l-a scris, că şi-a deschis gura şi a vorbit. Şi nu doar că a vorbit, ci a făcut şi un poem, nu ca poemele lumeşti care au frumuseţi şi cuvinte rimate, ci un poem plin de dumnezeiesc înţeles, poem de Dumnezeu insuflat, poem-rugăciune, poem-profeţie. Zaharia a profeţit ce avea să fie copilul (Luca 1, 68-79).
O minune a fost naşterea lui Ioan, dar o minune a fost şi întreaga lui viaţă de după aceea. Ioan, când a venit vremea, a plecat din casă şi s-a dus departe, foarte departe, în pustia care era dincolo de Iordan, şi acolo a rămas ani mulţi şi a trăit o viaţă foarte aspră. Locuinţa lui, peşterile. Băutura lui, apa Iordanului. Hrana lui, lacustele. Haina lui aspră era făcută din păr de cămilă. Însoţitorii lui erau fiarele sălbatice. Cartea pe care o studia era natura, toate cele pe care le-a făcut Dumnezeu. Bucuria lui era rugăciunea. Nădejdea lui, care îi umplea inima, cuvântul că vine Hristos şi că el va trebui să pregătească poporul, ca să-l primească pe Izbăvitorul lumii.
Şi când a venit ceasul, Ioan a început să înveţe poporul. Predica lui era pocăinţa. Cu cuvinte foarte călduroase – cuvinte care ieşeau din inimă şi făceau ca şi cele mai îngheţate inimi să simtă iubirea lui Dumnezeu – îi chema pe oameni să-şi părăsească viaţa lor păcătoasă, să se boteze în apele râului Iordan şi să ia hotărârea să trăiască o altă viaţă, acum, când avea să vină Hristos ca să întemeieze propria lui împărăţie, adică Biserica Sa. O pregătire pentru viaţa creştină era predica lui Ioan. Şi precum un copil mic, înainte de a se duce la şcoală, merge mai întâi la grădiniţă şi învaţă primele litere, aşa şi oamenii, ca să devină ucenici la şcoala lui Hristos, trebuia să treacă mai întâi prin şcoala lui Ioan. Şcoala lui Ioan era ca o grădiniţă. Iar şcoala desăvârşită era învăţătura lui Hristos. De aceea şi toţi ucenicii lui Ioan au devenit mai apoi şi ucenici a lui Hristos.
Minunat a fost Ioan Înaintemergătorul prin naşterea lui. Minunat a fost prin asceza lui. Minunat prin învăţătura lui. Minunat încă, pentru că s-a învrednicit să boteze în apele Iordanului pe Hristos. Minunat sfârşit prin moartea lui mucenicească. Când a aflat că împăratul şi-a lăsat soţia legiuită şi trăia cu o altă femeie, cu femeia fratelui său, Ioan s-a înfăţişat fără teamă la palat şi l-a mustrat în faţă pe împărat. Şi a plătit cu viaţa acea mustrare. Pentru că a fost arestat şi întemniţat, iar în cele din urmă decapitat.

***

Iubiţii mei creştini! Vom spune încă două cuvinte în jurul numelui, care la porunca lui Dumnezeu a fost dat unicului copil a lui Zaharia şi al Elisabetei. S-a numit Ioan. Ioan este un nume evreiesc şi înseamnă Darul lui Dumnezeu. Şi într-adevăr Ioan s-a dovedit un dar a lui Dumnezeu, o mare binefacere pentru omenire. Întreb: Sunt toţi copiii care vin în lume daruri ale lui Dumnezeu? Da, toţi copiii sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dumnezeu prin mijlocirea părinţilor îi aduce în lume, ca să facă binele, să mulţumească părinţilor şi să fie un folos pentru omenire. Din nefericire însă mulţi din copii, pentru că nu au părinţi buni, cum au fost părinţii Sfântului Ioan, şi pentru că societatea noastră este foarte stricată şi zilnic dă exemple rele copiilor, de aceea mulţi copii dezertează de pe drumul cel drept pe care l-a trasat Hristos şi se strică, iar prin crimele pe care le fac devin un blestem şi o nenorocire pentru omenire.
Părinţi, mame şi taţi! Luaţi aminte la copii voştri. Creşteţi-i întru „învăţătura şi certarea Domnului”. Sădiţi în ei frica de Dumnezeu. Păziţi-i de  anturajele rele. Şi atunci, copii voştri vor fi şi pentru voi şi pentru societate daruri ale lui Dumnezeu.

(trad. M.L.; sursa: „Myripnoa anthi”)

Predica Mitropolitului Augustin de Florina
la pomenirea Sfântului Augustin

15 iunie

O MINUNE A HARULUI

Iubiţii mei, depravarea societăţii a crescut de neînchipuit. Toţi şi toate contribuie ca depravarea secolului nostru să se întindă pretutindeni ca un mare incendiu. Şi lumea este în pericolul de a deveni ca Sodoma şi Gomora.
Toţi oamenii, bărbaţi şi femei, de toate vârstele, au fost atinşi de depravare. Dar în mod deosebit, depravarea se observă la tineri. Tineretul a luat-o razna. Se pare că nimeni nu mai aude. Îşi bat joc de toţi şi de toate. Aleargă ca un cal fugărit şi fără frâu. Mulţi sunt dezamăgiţi. Nu speră ca tineretul să se îndrepte.
Dar toţi cei care cred în Hristos nu trebuie să deznădăjduiască. Vezi, creştinul meu, un tânăr că trăieşte departe de Dumnezeu, că nu calcă în biserică, că are anturaje rele, că se îmbată şi face felurite neorânduieli şi imoralităţi? Unul din lume va spune: S-a dus şi ăsta. S-a distrus. Nu mai există nădejde de îndreptare… Dar tu, creştinul meu, să nu spui un astfel de cuvânt. Să nu deznădăjduieşti niciodată pentru nici un om şi, mai ales, tânăr. Hristos poate să facă minunea Lui. Hristos poate să scoată din noroi şi cea mai păcătoasă fiinţă şi să o facă albă şi sfântă. Nu sunt una sau două pildele de pocăinţă şi de mântuire a fiilor şi a fiicelor risipitoare.
Un astfel de exemplu este şi Sfântul Augustin, pe care Biserica noastră îl sărbătoreşte pe 15 iunie.

∗∗∗

Ce a fost mai înainte Augustin? Un tânăr scrântit în vremea sa. S-a încurcat cu anturaje rele, cu prieteni stricaţi şi femei stricate şi a devenit un mare desfrânat.
Dar deodată Augustin s-a schimbat. Cum s-a schimbat? Trei factori au contribuit la minunata schimbare în inima şi în viaţa lui Augustin.
Primul a fost sfânta lui mamă. Monica se numea. Sfânta Monica a rămas văduvă de tânără. Augustin era unicul ei copil. Copil foarte deştept şi foarte energic. Mama lui îl sfătuia continuu. Dar Augustin a fost târât de patimile lui aprige şi n-a ascultat-o pe mama lui. A luat-o pe drumul păcatului şi al depravării. O depravare inimaginabilă. S-a rostogolit în prăpastie. Dar sfânta lui mamă, Monica, nu a deznădăjduit. Când l-a văzut căzând cu mutra în păcate, şi că sfaturile ei nu aduceau nici un rezultat, Monica a îngenunchiat şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru copilul ei. S-a rugat cu credinţă. S-a rugat cu durere. S-a rugat cu lacrimi şi suspine. Hristoase, mântuieşte-l pe copilul meu din stricăciune!…
O astfel de mamă nu putea să nu fie în cele din urmă auzită de Dumnezeu. Sfântul ei exemplu nu l-a lăsat în cele din urmă pe Augustin nemişcat. Când Sfânta Monica a plecat din această lume, Augustin a vărsat lacrimi amare. Şi ori de câtre ori îşi amintea de ea, o emoţie profundă îi cuprindea sufletul. Despre mama lui a scris pagini foarte frumoase în cărţile lui.
În afară de mama lui, la schimbarea lui Augustin a contribuit şi un sfânt şi înţelept episcop. A fost episcopul de Mediolanum, Milano de astăzi din Italia. Se numea Ambrozie. Acest sfânt şi înţelept episcop a avut drept principală lucrare predica. Predica adesea. Propovăduia cu putere. Multă lume se ducea şi-l asculta. Într-o zi, împreună cu alţii, s-a dus la predică şi Augustin. Cuvintele episcopului pe care l-a auzit la predică l-au impresionat mult. A început să se gândească serios.
Ce mare putere are cuvântul lui Dumnezeu şi cât de mult lucrează asupra sufletului tinerilor, când acest cuvânt este propovăduit cu putere din gura sfinţilor şi eroicilor episcopi!
Dar nici lacrimile fierbinţi ale Monicăi, nici predicile puternice ale lui Ambrozie n-ar fi adus minunata urmare a pocăinţei lui Augustin, dacă n-ar fi existat alt factor, harul lui Dumnezeu. O, acest har! Această nesfârşită iubire a lui Dumnezeu faţă de omul păcătos, această putere care iese din rănile Celui Răstignit! El foloseşte toate mijloacele pentru pocăinţa şi mântuirea neamurilor. De multe ori intervine şi pe neprevăzute. Acesta loveşte puternic la poarta păcătosului şi strigă: Trezeşte-te, păcătosule! Ce dormi? Acesta cutremură inima omului care are dispoziţie bună şi vrea să se mântuiască.
Aşadar, acest har a tunat şi a fulgerat în sufletul lui Augustin şi a făcut minunea. Într-o zi, pe când Augustin şedea gânditor în grădină, a auzit un glas tainic: Ia şi citeşte! Lângă el era  Sfânta Scriptură. O ia, o deschide şi citeşte: „Noaptea e pe sfârşite şi s-a apropiat ziua. Să lepădăm deci lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13, 12 – 14).
Augustin a înţeles aceste cuvinte ale Apostolului Pavel, ca împlinindu-se în cazul lui şi le-a considerat ca pe o deosebită chemare a lui Dumnezeu adresată lui. S-a pocăit sincer. A plâns ca Petru. A plâns ca femeia păcătoasă. Rar s-a pocăit vreun om ca Augustin. Duhul Sfânt, care i-a luminat pe sfinţii apostoli, în ziua Cincizecimii, l-a luminat şi pe Augustin şi l-a făcut unul din cei mai mari Părinţi şi Dascăli ai Bisericii. A scris multe opere, de care se minunează veacurile.

∗∗∗

Iubiţii mei! Cel care scrie predica aceasta poartă numele Sfântului Augustin şi vă roagă să nu-l uitaţi în rugăciunile voastre. Am nevoie de rugăciunile voastre. Mare este lupta la care m-am angajat acum, la bătrâneţe, în Eparhia mea şi, în general, în Biserică. Fără harul Sfântului Duh ce putem să spunem şi să facem?
Cinstind pomenirea marelui Părinte al Bisericii, Sfântul Augustin, am zidit în orfelinatul bisericesc din Florina o mică biserică cu hramul Sfântului Augustin. În fiecare an, pe 15 iunie este sărbătoare.
Fie ca, prin mijlocirile Sfântului Augustin, Domnul cel mult îndurător să ne miluiască pe noi toţi şi prin pocăinţă să ne învrednicească de cereasca Sa împărăţie.

(traducere din elină: M.L.; sursa: „Myripnoa anthi”)

Κυριακὴ Γ΄ Ματθαίου
(Ματθ. 6,22-33)

Η ΛΑΤΡΕΙΑ ΤΟΥ ΜΑΜΩΝΑ

________________________

ΑΚΟΥΣΑΤΕ, ἀγαπητοί μου, τὸ ἱερὸ καὶ ἅγιο εὐαγγέλιο. Τί μᾶς λέει; Λέει, ὅτι δὲν πρέπει νὰ γίνουμε σκλάβοι, σκλάβοι τοῦ «μαμω­νᾶ» (Ματθ. 6,24). Μὰ ποιός εἶν᾽ αὐτὸς ὁ «μαμω­νᾶς»;

* * *

Οἱ σημερινοὶ ἄνθρωποι ὡς πρὸς τὴν πίστι δι­ακρίνονται σὲ δυὸ κατηγορίες. Ἡ μιὰ κατηγορία εἶνε οἱ ἄπιστοι, αὐτοὶ ποὺ λένε ὅ­τι δὲν ὑ­πάρχει Θεός. Μὴ νομίσετε ὅτι εἶνε τίποτα ἐπιστήμο­νες. Οἱ πραγματικοὶ ἐπιστήμονες, ποὺ ἔ­­καναν ἀνα­καλύψεις, πιστεύουν στὸ Θεό. Αὐ­τοὶ ἐδῶ, ποὺ πιπιλίζουν τὸ ψέμα ὅτι δὲν ὑπάρχει Θεός, εἶνε κά­τι νεαροὶ φοιτηταὶ ποὺ μὲ χίλια βάσανα πῆ­ραν ἕνα χαρτὶ κι ἀπὸ τότε ἔ­κλει­σαν τὰ βιβλία, κάθονται στὰ καφενεῖα μὲ τό ᾽να πόδι πάνω στ᾽ ἄλλο, παίζουν χαρτιά, καπνί­ζουν, ἀργολο­γοῦν κ᾽ αἰσχρολογοῦν. Αὐτοί λένε πὼς δὲν ὑ­πάρχει Θεός, καὶ προσπαθοῦν νὰ ξερριζώσουν μέσ᾽ ἀπ᾽ τὴν καρδιὰ καὶ ἄλλων τὸ εὐγενέστε­ρο ἄνθος, τὴν πίστι τοῦ Χριστοῦ μας. Σ᾽ ἕνα χωριὸ μιὰ γριὰ 80 χρονῶν κινδύνευε νὰ πεθάνῃ. Τό ᾽μαθε ὁ παπᾶς, κα­λὸς ποιμένας, καὶ πῆγε νὰ τὴν ἑτοιμάσῃ. ―Γιαγιά, λέει, ἦρθα νὰ ἐξομολογη­θῇς. ―Ἄ, ἐγὼ δὲν πιστεύω· δὲν ὑπάρχει Θεός. ―Μά, γριὰ γυναίκα ἐσύ, ἀ­πὸ ὥρα σὲ ὥρα φεύγεις, καὶ λὲς δὲν πιστεύω; Γιατί; Ποιός σοῦ εἶ­πε ὅτι δὲν ὑπάρχει Θεός; ―Ἔχω ἐγ­γο­νὸ ποὺ σπουδάζει στὸ πανεπιστή­μιο καὶ μοῦ εἶ­πε πὼς δὲν ὑπάρχει Θεός… Ἄ­κουσε λοιπὸν ἡ γιαγιὰ τὸν ἄ­θεο ἐγγονό!

Ἂν συναντήσετε κανένα τέτοιο καὶ σᾶς πῇ ὅτι δὲν ὑπάρχει Θεός, νὰ τοῦ πῆτε ἕνα λόγο· Ἐὰν μὲ πείσῃς ὅτι τὸ σπίτι ποὺ κάθεσαι χτίστη­κε μόνο του, τότε θὰ παραδεχτῶ ὅτι καὶ τὸ μεγάλο αὐτὸ σπίτι ποὺ λέγεται γῆ καὶ σύμ­παν ἔ­­γινε μόνο του. Ἡ λογικὴ λέει, ὅτι «πᾶς οἶ­κος κατασκευάζεται ὑπό τινος, ὁ δὲ τὰ πάν­τα κατα­­σκευ­άσας Θεός»· κάθε σπίτι χτίζεται ἀπὸ κά­ποιον, κι αὐτὸς ποὺ κατασκεύασε τὸ σύμπαν εἶ­νε ὁ Θεός (Ἑβρ. 3,4). Τὰ ὑπόλοιπα εἶνε ἀφροσύνη, παραλογισμός. «Εἶπεν ἄ­φρων ἐν καρδίᾳ αὐ­τοῦ· οὐκ ἔστι Θεός» (Ψαλμ. 13,1).

Ἡ μιὰ κατηγορία λοιπὸν εἶνε οἱ ἄ­πιστοι. Ἡ ἄλλη; Ἡ ἄλλη δὲν εἶνε ἄπιστοι. Αὐτοὶ Χριστού­γεννα – Πάσχα ἀνάβουν κερὶ στὴν ἐκκλησιὰ καὶ κάνουν καμ­μιὰ προσευχή. Λένε ὅτι πιστεύουν στὸ Θεό. Ἀλλὰ δὲν πιστεύουν, ψέματα λένε. Πιστεύουν σ᾽ ἕναν ἄλλο θεό. Ποιός εἶνε ὁ θεός τους; Ὁ «μαμωνᾶς», δηλαδὴ τὸ χρῆμα, τὰ λεπτά. Αὐτὸς εἶνε ὁ θεὸς τοῦ κόσμου σήμερα.

Αὐτοὶ ποὺ λατρεύουν τὸ χρῆμα δουλεύουν σκληρά. Ὄχι γιὰ νὰ ζήσουν, γιὰ νὰ βγάλουν τὸ ψωμί τους· ἡ ἐργασία αὐτὴ εἶνε εὐλογημένη. Αὐτοὶ καταπονοῦνται, ὄχι γιατὶ δὲν ἔ­χουν, ἀλ­λὰ γιὰ νὰ κάνουν αὐτὰ ποὺ ἔχουν περισσότε­ρα. Ἔχουν 100 χιλιάδες; νὰ τὶς κά­νουν 200· ἔ­χουν 200; νὰ τὶς κάνουν 400… Εἶνε ἀχόρταγοι. Ἡ θάλασσα μπορεῖ νὰ πῇ στὰ ποτάμια «Φτάνει, δὲ θέλω τὰ νερά σας», τὸ νεκροταφεῖο μπορεῖ νὰ πῇ «Δὲν θέλω ἄλλους νεκρούς», μὰ οἱ πλεονέκτες ποὺ λα­τρεύουν τὸ μαμωνᾶ, δὲ λένε ποτέ «Μοῦ φτάνουν αὐτὰ ποὺ ἔχω, δόξα τῷ Θεῷ». Δουλεύουν καὶ τὴν Κυριακὴ τὴν ὥ­ρα ποὺ χτυποῦν οἱ καμπάνες, δουλεύουν καὶ τὴ Μεγάλη Παρασκευή, δουλεύουν συνεχῶς.

Καὶ μόνο δουλεύουν; Ἐπὶ πλέον ξενιτεύον­­ται, φεύγουν ἀπὸ τὴν πατρίδα. Δὲν ἐννοῶ αὐ­­τοὺς ποὺ δὲν ἔχουν κτήματα· αὐτοὶ ἀναγ­κά­ζονται νὰ φύγουν. Ἐννοῶ ἐκείνους ποὺ μποροῦν νὰ ζήσουν ἐδῶ, ἀλλὰ σκορπίζονται στὰ τέσσερα σημεῖα τοῦ ὁρίζοντος γιὰ νὰ θησαυρίσουν, νὰ γίνουν ἑκατομμυριοῦχοι, καὶ μετὰ ἀ­­διαφοροῦν γιὰ τοὺς δικούς τους ἐδῶ. Ἦρθε μιὰ γριὰ στὴ Φλώρινα καὶ ζητοῦσε ἐλεημοσύνη. ―Ἔχεις παιδιά; τῆς λέω. ―Ἔχω. ―Πόσα; ―Τέσσερα. ―Ποῦ εἶνε; ―Τὸ ἕνα στὴν Αὐ­στρα­λία, τὸ ἄλλο στὸ Τορόντο, τὸ ἄλλο στὴ Νέα Ὑ­όρκη, τὸ ἄλλο… ―Γράμματα παίρνεις; ―Τίπο­τα. Αὐτὸς ποὺ ἔχει κατάστημα στὸ Σίδνεϋ χόρ­τασε δολλάρια, μὰ στὴ μάνα του δὲ στέλνει!…

Ἄσπλαχνοι ἄνθρωποι, δὲ δίνουν νε­ρὸ οὔτε στὸν ἄγγελό τους. Ἂν λέγωνται αὐ­τοὶ ἄνθρωποι! Αὐτοὶ ποὺ λατρεύουν τὸ μαμωνᾶ γίνον­ται σκληροί· ἡ καρδιά τους εἶνε σὰν τὴν πέτρα. Δὲν ἔχουν αἰσθήματα. Εἶνε σὰν τὸν Ἰούδα· ὅ­πως αὐτὸς πούλησε τὸ Χριστὸ γιὰ τριάκον­τα ἀργύρια, ἔτσι κι αὐτοὶ γιὰ λίγο χρῆμα εἶνε ἕ­τοιμοι νὰ πουλήσουν τὰ πάντα. Εἶνε παραδόπιστοι. Αὐτοί εἶνε οἱ λάτρες τοῦ χρήματος.

Θεός τους ὁ μαμωνᾶς· ὅ,τι τοὺς πεῖ αὐ­τός, αὐτὸ κάνουν. Τοὺς λέει ὁ μαμωνᾶς κλέψ­τε; θὰ κλέψουν. Τοὺς λέει νὰ πᾶνε στὸ δικαστή­­ριο νὰ ὁρκιστοῦν; παλαμίζουν τὸ Εὐαγγέλιο. Τοὺς λέει νὰ ἀδικήσουν χήρα καὶ ὀρφανό; ἀδικοῦν. Τοὺς λέει νὰ κάνουν πόλεμο; κάνουν (αὐ­τοὶ οἱ δυὸ παγκόσμι­οι πόλεμοι, ὁ πρῶτος καὶ ὁ δεύτερος, δὲν ἔγιναν γιὰ εὐγενῆ καὶ ὑψηλὰ ἰ­δανι­κά· ἔγιναν γιὰ τὰ κάρβουνα καὶ τὰ πετρέ­λαια, γιὰ τὸ χρῆμα). Τοὺς λέει ν᾽ ἁρπάξουν τὸ ψωμὶ ἀπ᾽ τὸ στόμα τοῦ φτωχοῦ; τὸ κάνουν. Ὅ­ταν ἐ­πρόκειτο ν᾽ ἀ­νοίξῃ στὰ τότε ἑλληνοσερβικὰ σύνορα ἕνα μεγάλο σουπερ-μάρκετ, χίλιοι φτωχοὶ ἄνθρωποι, ποὺ εἶχαν μικρὰ μαγαζάκια μέσα στὴ Φλώρινα, κόντεψαν νὰ βρεθοῦν στὸ δρόμο. Οἱ ἄνθρωποι τοῦ μαμωνᾶ ἔ­καναν συμμορία, ποὺ λέγεται ἀνώνυμος ἑταιρεία, κι αὐτοὶ οἱ 20 – 25 ἤθελαν ν᾽ ἀρ­μέξουν ὅ­λο τὸν πλοῦτο, κι ἂς πει­νάσουν ὅλοι οἱ ἄλ­λοι. Δὲ λο­γαριάζουν τίποτα, δὲν τοὺς ἐνδιαφέ­ρει ἂν θὰ βρεθοῦν στὸ δρόμο τὰ φτωχαδάκια. Ἀ­νώνυμες πολυεθνικὲς ἑταιρεῖ­ες δὲν εἶνε τίπο­τε ἄλλο παρὰ συμμορίες τοῦ μαμωνᾶ.

Ὁ μαμωνᾶς βασιλεύει σήμερα καὶ σ᾽ αὐτὸν ἔ­χουν τὴν ἐλπίδα τους οἱ πολλοί. Λεφτά! σοῦ λένε. Ἀλλὰ μπορεῖ τὸ χρῆμα νὰ εἶνε ἡ ἐλπίδα μας; Ἤξερα δυὸ ἀνθρώπους. Ἦταν ἔμποροι, εἶχαν καταστήματα καὶ οἱ δυό, δούλευαν καὶ πήγαιναν καλά. Ἀλλὰ ἦρθε κρίσι στὸ ἐμπόριο, χρεωκόπησαν καὶ οἱ δυό, καὶ δὲν εἶχαν δραχμὴ οὔτε ὁ ἕνας οὔτε ὁ ἄλλος. Ὁ ἕνας, ποὺ δὲν πί­στευε στὸ Θεό, νόμισε ὅτι πέθανε ὁ θεός του – τὸ χρῆμα, ἀπελπίστηκε, πῆγε κ᾽ ἔπεσε στὸ ποτάμι καὶ πνίγηκε. Ὁ ἄλλος ὅμως, ποὺ πί­στευε στὸ Θεό, ἀπένταρος πλέον, χωρὶς κατάστημα, χωρὶς πελάτες, χωρὶς τίποτα – καὶ νὰ τὸν κυνηγοῦν οἱ τράπεζες νὰ τὸν πιάσουν, ἔκανε τὸ σταυρό του κι ἄρχισε πάλι δουλειά· καὶ ζῇ τώρα εὐτυχισμένα μὲ τὴν οἰκογένειά του.

* * *

Μεγάλο πρᾶγμα νὰ πιστεύῃ κανεὶς στὸ Θεό! Γιατὶ ὁ Θε­ὸς εἶνε Πατέρας, ὅπως λέει τὸ εὐαγ­γέλιο (βλ. Ματθ. 3,26)· κι ὅπως ὁ πατέρας φρον­τί­ζει γιὰ τὸ παιδί, ἔτσι καὶ ὁ οὐράνιος Πατέ­ρας φρον­τίζει γιὰ ὅλα τὰ παιδιά του, μικροὺς καὶ μεγάλους. Ἔτσι ζοῦμε. Ἀλλὰ εἴμαστε ἀχάριστοι. Ὦ ψεύτη ντουνιᾶ! Ἕνα κόκκαλο δίνεις στὸ σκύλο, καὶ σοῦ κουνάει τὴν οὐρά· ὁ ἄνθρω­πος τὴ μπουκιὰ ἔχει στὸ στόμα καὶ βλαστημάει τὸ Θεό. Ἀχάριστοι ἄνθρωποι! ἐὰν δὲ βρέξῃ ὁ οὐρανός, ἐὰν δὲ βγῇ ὁ ἥλιος νὰ στείλῃ τὶς ἀ­κτῖνες του, ἐὰν δὲ φυσήξῃ ἀέρας ζωογόνος, θὰ ξεραθοῦν τὰ σπαρτά, θὰ ψοφήσουν τὰ ζῷα, θὰ πεθάνετε. Τί λέω; Βγάλτε τὸ ρολόι σας· 5 λεπτὰ νὰ λείψῃ ὁ ἀέρας, δὲ ζῇ ἄνθρωπος, ἀ­σφυξία θὰ πάθουμε. Ἔπρεπε νά ᾽χουμε ἕνα πύραυλο καὶ αὐτὸ τὸν ἄπιστο, ποὺ λέει πὼς δὲν ὑ­πάρχει Θεός, νὰ τὸν βάλουμε μέσα νὰ τὸν στείλουμε στὸ φεγγάρι. Ἐκεῖ οὔτε ἀχλάδι, οὔ­τε μῆλο, οὔτε νερό, οὔτε ἀέρας ὑπάρχει· ἐ­δῶ ὅλα τὰ δίνει ὁ Θεός, κι ὅμως μένουμε ἀχάριστοι. Θά ᾽ρθῃ ὥρα ποὺ θὰ τὰ στερηθοῦμε…

Ζοῦμε, γιατὶ θέλει ὁ Θεός. Τὸ λέει τὸ Εὐαγγέλιο· ἕνα πουλάκι δὲν πέφτει στὴ γῆ χωρὶς τὸ θέλημα τοῦ Θεοῦ, μιὰ τρίχα δὲ φεύγει χω­ρὶς τὸ θέλημά του (βλ. Ματθ. 10, 29-30). Ὅλα ζοῦν γιατὶ τὰ συντηρεῖ ἐκεῖνος, καὶ πολὺ περισ­σό­τερο τὸν ἄνθρωπο. Εἶνε σπουδαῖο νὰ πιστεύῃ κανεὶς στὸ Θεὸ καὶ ὄχι στὰ λεφτὰ τὰ ἄτιμα.

Αὐτοὶ ποὺ πιστεύουν στὸ χρῆμα, ἅμα λείψῃ αὐτὸ – ὁ θεός τους, αὐτοκτονοῦν· δὲν ἔχουν ἄλλο θεό. Ὅσοι πιστεύουν στὸ ζωντανὸ Θεό, δὲν ἀπελπίζονται. Πᾶνε πολλὰ χρόνια ποὺ περ­πατώντας στὴ Θεσσαλονίκη εἶδα πρωὶ – πρωὶ ἕνα γεροντάκο νὰ πουλάῃ λάχανα καὶ στὸ κα­ρότσι ἐπάνω μὲ κόκκινα γράμ­ματα εἶχε μιὰ ἐπιγραφή· «Ἔχει ὁ Θεός». Μοῦ ᾽κανε ἐντύπω­σι καὶ τὸν πλησίασα· ―Γιατί πάνω στὸ καρότσι σου ἔγραψες «Ἔχει ὁ Θεός»; ―Εἶμαι πρόσ­φυγας, λέει. Στὸν Πόντο ζούσαμε καλά, ἤμασταν πλούσιοι. Ἔγινε ὅμως ἡ καταστρο­φὴ καὶ ἤρθαμε γυμνοὶ στὴν Ἑλλάδα. Πῆγα στὴν ἐκ­κλη­σιά, γονάτισα καὶ εἶπα· Θεέ μου, ἐσὺ ποὺ τρέ­φεις τὰ πουλιὰ καὶ τὰ κοράκια, μὴ μᾶς ἀ­φήσῃς. Κι ἄρχισα νὰ δουλεύω. Ἔχω γυναῖκα καὶ 5 παιδιά. Κάνω τὸ σταυρό μου, βγαίνω καὶ πουλῶ, καὶ ἔτσι ζῶ. Δόξα νά ᾽χῃ ὁ Θεός!…

Μὴν ἀπελπίζεσαι. Κι ἂν σ᾽ ἀφήσουν ὅλοι, κι ἂν γίνῃ ὁ κόσμος ἄνω – κάτω, ὑπάρχει ὁ Θεός!

• «Κι ἂν δὲν μοῦ μείνῃ ἐντὸς τοῦ κόσμου
  ποῦ ν᾽ ἀκουμπήσω, νὰ σταθῶ,
  ἐκεῖ ψηλὰ εἶν᾽ ὁ Θεός μου·
  πῶς ἠμπορῶ ν᾽ ἀπελπισθῶ;».

Αὐτὰ μᾶς λέει τὸ εὐαγγέλιο. Ἂς τὰ κρατήσουμε σφιχτά. Νὰ πιστεύουμε. Νὰ βουλώσου­με τ᾽ αὐτιά μας νὰ μὴν ἀκοῦμε τί λένε τὰ κορά­κια τῆς ἀπιστίας, ἀλλὰ νὰ ζήσουμε ὅπως θέλει ὁ Χριστός, ὁ εὐλογητὸς εἰς τοὺς αἰῶνας.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Ομιλία Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου εις τον ιερό ναὸ Ἁγίου Γεωργίου Βεύης – Φλωρίνης 19-6-1977)

________________

ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

___________________

Predica Mitropolitului Augustin de Florina
la Duminica a III-a a lui Matei

ADORAREA MAMONEI

(Matei 6, 22-33)

Aţi ascultat, iubiţii mei, Sfânta şi Sfinţita Evanghelie. Ce ne spune? Ne spune că nu trebuie să devenim sclavi, sclavi ai “mamonei” (Matei 6, 24). Dar cine este acest ”mamona”?

***

Oamenii de astăzi se împart după credinţă în două categorii. O categorie sunt necredincioşii, cei care zic că nu există Dumnezeu. Să nu credeţi că oamenii de ştiinţă sunt cine ştie ce. Adevăraţii oameni de ştiinţă care au făcut descoperiri, cred în Dumnezeu. Cei de aici, care sug minciuna că nu există Dumnezeu, sunt nişte tineri studenţi care prin mii de chinuri au luat o hârtie şi de atunci au închis cărţile, stau la cafenele picior peste picior, joacă cărţi, fumează, vorbesc în deşert, ruşinos şi porcos. Aceştia zic că nu există Dumnezeu şi încearcă să dezrădăcineze şi din inima altora cea mai nobilă floare, credinţa în Hristosul nostru. Într-un sat, o bătrână de 80 de ani se primejduia să moară. De asta a aflat preotul – păstor bun –  şi s-a dus să o grijească.

–    Bunică, zice, am venit să te spovedeşti.
–    A, eu nu cred; nu există Dumnezeu.
–    Dar, tu, femeie bătrână, care într-o clipă te duci, şi spui nu cred? De ce? Cine ţi-a spus că nu există Dumnezeu?

–    Am un nepot care studiază la universitate şi mi-a spus că nu există Dumnezeu… Auzi, deci, bunica a ascultat pe nepotul ateu!
Dacă veţi întâlni vreun astfel de om şi vă va spune că nu există Dumnezeu, să-i spuneţi un cuvânt:  Dacă mă vei convinge că a ta casă, în care locuieşti, s-a zidit singură, atunci voi accepta că şi această mare casă, care se numeşte Pământ şi Universul a apărut de unul singur. Logica spune că “orice casă e zidită de cineva, iar Dumnezeu este Cel ce zideşte toate”; fiecare casă este construită de către cineva, iar cel care zideşte Lumea este Dumnezeu (Evrei 3,4). Celelalte sunt nebunie, absurditate. “Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Psalmul 13:1).
Aşadar o categorie sunt necredincioşii. Cealaltă? Cealaltă nu sunt necredincioşi. Aceştia la Crăciun şi la Paşti aprind lumânări în biserică şi fac şi câte o rugăciune. Spun că ei cred în Dumnezeu, dar nu cred, spun minciuni. Cred într-un alt Dumnezeu. Cine este Dumnezeul lor? “Mamona”, adică banul, gologanii. Acesta este dumnezeul lumii de astăzi.
Cei care adoră banul lucrează aspru. Nu ca să trăiască şi să-şi câştige pâinea; această muncă este binecuvântată. Aceştia se extenuează, nu pentru că nu au, ci ca să le înmulţească pe cele pe care le au. Au o sută de mii? Să le facă două sute. Au două sute? Să le facă patru sute… Sunt nesătui. Marea poate să spună râurilor: “Ajunge! Nu mai vreau apele voastre!; cimitirul poate să spună: “Nu mai vreau alţi morţi!”, dar lacomii, care îl adoră pe mamona, nu vor spune nicodată: “Îmi ajung cele pe care le am; slavă lui Dumnezeu!”. Lucrează şi duminica, şi în ceasul în care bat clopotele, lucrează şi în Sfânta şi Marea Vineri, lucrează continuu.
Şi doar lucrează? În plus, emigrează, pleacă din patrie. Nu mă refer la cei care nu au terenuri; aceştia sunt obligaţi să plece. Mă refer la cei care pot să trăiască aici, dar se risipesc în cele patru puncte ale orizontului, ca să adune avere, să devină milionari; şi apoi nu le mai pasă de cei de-ai lor de aici. A venit o bătrână în Florina şi cerea milostenie.
– Ai copii?- întreb.
– Am.
– Câţi?
– Patru.
– Unde sunt?
– Unul este în Australia, altul în Toronto, altul în New York, altul…
– Primeşti scrisori?
– Nimic. Cel care are un magazin în Sydney s-a săturat de dolari, dar mamei lui nu-i trimite!…
Oameni neîndurători! Nu dau apă nici îngerului lor. Dacă se mai numesc unii ca aceştia oameni! Cei care adoră pe mamona devin răi; inima lor este ca de piatră. Nu au simţăminte. Sunt ca Iuda; cum acesta L-a vândut pe Hristos pentru treizeci de arginţi, aşa şi aceştia pentru câţiva bani sunt gata să le vândă pe toate. Sunt lacomi de bani. Aceştia sunt adoratorii banului.
Dumnezeul lor este Mamona; tot ce le spune acesta, asta fac. Le spune mamona “furaţi!”? Vor fura. Le zice să se ducă la tribunal să se jure? Pun mâna pe Evanghelie. Le spune să nedreptăţească pe văduvă şi pe orfan? Nedreptăţesc. Le spune să facă război? Fac. (Aceste două războaie mondiale, primul şi al doilea, nu s-au făcut din idealuri nobile şi înalte; s-au făcut pentru cărbuni şi petrol, pentru bani). Le zice să smulgă pâinea de la gura săracului? O fac. Când avea să se deschidă la graniţa elino-sârbă
de atunci un mare supermarket, mii de oameni săraci, care aveau mici magazine în Florina, erau în pericol de a rămâne în drum. Oamenii lui mamona au alcătuit o bandă, care s-a numit societate anonimă, şi aceşti 20 – 25  voiau să mulgă toată bogăţia şi-i lăsau pe toţi ceilalţi să flămânzească. Nu luau în calcul nimic, nu-i interesa dacă sărăcuţii vor rămâne pe drumuri. Societăţile multi-naţionale anonime nu sunt nimic altceva decât nişte bande ale mamonei.
Mamona împărăţeşte astăzi şi mulţi şi-au pus nădejdea în el. Bani! – îţi zic. Dar banul poate fi nădejdea noastră? Am cunoscut doi oameni. Erau negustori, aveau magazine amândoi, lucrau şi o duceau bine. Dar a venit criza în comerţ. S-au îndatorat amândoi şi nu aveau nicio drahmă, nici unul, nici altul. Unul, care nu credea în Dumnezeu, a crezut  că i-a murit dumnezeul – banul, s-a deznădăjduit, s-a dus şi s-a aruncat în râu şi s-a înecat. Celălalt însă, care credea în Dumnezeu, văzându-se rupt de acum, fără magazin, fără clienţi, fără nimic, şi că băncile îl urmăresc ca să-l prindă, şi-a făcut cruce şi a început din nou lucrul, iar acum trăieşte fericit cu familia lui.

***

Mare lucru este să creadă cineva în Dumnezeu! Pentru că Dumnezeu este Tată, cum zice Evanghelia (vezi Matei 3, 26); şi precum un tată se îngrijeşte de copil, aşa şi Părintele ceresc se îngrijeşte de toţi copii lui, mici şi mari. Aşa trăim. Dar suntem nemulţumitori. O, falsă societate! Îi dai câinelui un os şi-ţi dă din coadă; omul abia are o buchie în gură, abia ştie să vorbească, şi-L înjură pe Dumnezeu. Nemulţumitori oameni! Dacă cerul nu va ploua, dacă soarele nu va răsări ca să-şi trimită razele, dacă nu va sufla aerul răcoritor, culturile se vor usca, animalele vor muri, veţi deceda. Ce zic? Scoateţi-vă ceasul! Cinci minute fără aer, omul nu trăieşte, vom păţi asfixiere. Ar trebui să avem o rachetă şi pe cel necredincios, care zice că nu există Dumnezeu, să-l băgăm în ea şi să-l trimitem pe Lună. Acolo, nicio pară, niciun măr, nici apă, nici aer nu există; aici Dumnezeu ne dă de toate, şi cu toate acestea rămânem nemulţumitori, nerecunoscători. Va veni ceasul când le vom duce lipsa…
Trăim, pentru că o vrea Dumnezeu. O zice Evanghelia: O pasăre nu cade pe pământ fără voia lui Dumnezeu, un fir de păr nu cade fără voia Lui (vezi Matei 10, 29-30). Toate trăiesc pentru că le conservă El şi cu atât mai mult pe om. Este foarte important ca cineva să creadă în Dumnezeu şi nu în banii necinstiţi.
Cei care cred în ban, şi deci îl au pe acesta drept dumnezeu al lor, se sinucid; nu au alt dumnezeu. Toţi cei care cred în Dumnezeul cel viu nu deznădăjduiesc. Au trecut mulţi ani de când plimbându-mă prin Tesalonic am văzut într-o zi foarte de dimineaţă un bătrânel vânzând zarzavaturi şi pe căruţ cu litere roşii avea o inscripţie: “Are grijă Dumnezeu!”. M-a impresionat şi m-am apropiat de el:
– De ce ai scris pe căruţ “Are grijă Dumnezeu!”?
– Sunt refugiat, zice. În Pont am trăit bine, eram bogaţi. S-a întâmplat însă catastrofa şi am venit goi în Elada. M-am dus la biserică, am îngenunchiat şi am spus: Dumnezeul meu, Tu care hrăneşti păsările şi corbii, nu ne lăsa. Şi am început să muncesc. Am femeie şi cinci copii. Îmi fac cruce, ies şi vând şi astfel trăiesc. Slavă lui Dumnezeu!…
Nu deznădăjdui! Şi chiar dacă te-ar lăsa toţi şi lumea s-ar întoarce pe dos, există Dumnezeu!

“ Şi dacă nu rămâne în lume
Ceva de care să mă sprijin, să stau,
Acolo în înălţime este Dumnezeul meu;
Cum aş putea deci să deznădăjduiesc?”.

Aceste lucruri ni le spune Evanghelia. Să le ţinem strâns. Să credem. Să ne astupăm urechile şi să nu ascultăm ce zic ciorile necredinţei, ci să trăim precum vrea Hristos, cel ce este binecuvântat în veci.

† Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe Vevis – Florina, 19.06.1977)

(trad. din elină: M.L.; sursa: http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=12952)

Predica Mitropolitului Augustin de Florina
la pomenirea Sfântului Apostol Varnava
-11 iunie-

CIPRU, INSULĂ CREŞTINĂ

(ΤΟΥ ΑΠΟΣΤΟΛΟΥ ΒΑΡΝΑΒΑ)

Iubiţii mei, pentru a răspândi pretutindeni Evanghelia, Hristos a avut nevoie de colaboratori. Ca un Dumnezeu ce era putea, desigur, să poruncească îngerilor şi arhanghelilor să coboare pe pământ, cum a coborât El însuşi de altfel, ca să se ducă în cetăţi şi în sate, să meargă în întreaga lume şi să propovăduiască Evanghelia. Îngeri şi arhangheli propovăduitori ai Evangheliei! Ce privelişte măreaţă ar fi fost aceasta! Să vadă oamenii un înger cu aripi cu totul albe propovăduind învăţătura creştină! Nimeni n-ar mai fi putut să spună atunci, că oameni păcătoşi şi nevrednici propovăduiesc Evanghelia. Dar aşa cum observă undeva Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă un înger ar fi propovăduit cuvântul lui Dumnezeu şi ar fi săvârşit Sfintele Taine, cine ar mai fi îndrăznit să se apropie? Îngerii, deoarece nu au căzut în păcat şi au rămas lângă Dumnezeu duhuri curate şi neîntinate, ca preoţi şi propovăduitori ai Evangheliei, ar fi fost aspri faţă de oamenii păcătoşi. Ar fi ţinut sabie şi ar fi fost gata să pedepsească orice abatere omenească. Şi astfel, noi, oameni păcătoşi, care cădem zilnic în felurite păcate, ne-am fi temut să mergem la biserică, să ascultăm predica de la înger şi să ne mărturisim îngerului.
De aceea, Hristos, aici, pe pământ, nu Şi-a ales drept colaboratori pe îngeri şi pe arhangheli, ci şi-a ales oameni. A ales dintre oameni doisprezece, ca să fie colaboratorii Săi. Cei doisprezece apostoli nu au fost sfinţi de la început. Aveau răutăţi şi neputinţe, aşa cum avem şi noi. Cădeau în păcate. Unul din ei, Petru, într-o clipă s-a lepădat de Hristos. Un altul, Toma, a arătat necredinţă în Învierea Lui. Şi aproape toţi, când evreii L-au arestat pe Hristos, au manifestat laşitate şi s-au risipit şi L-au lăsat singur pe Hristos. Aşadar, din propria experienţă, apostolii ştiau cât de neputincios este omul şi câtă nevoie are de mila lui Dumnezeu. De aceea, erau foarte compătimitori faţă de semenii lor păcătoşi. Vedeau în ei înşişi cât de mult îl iubeşte Hristos pe omul care se pocăieşte. Şi această iubire a lui Hristos s-au dus să o propovăduiască în lume. Pavel zicea: “Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”. L-am hulit pe Hristos, i-am prigonit pe creştini şi am făcut tot ce-am putut, ca să distrug Biserica lui Hristos. Dar Hristos, în ciuda tuturor păcatelor mele, m-a miluit, m-a iertat, m-a primit şi m-a făcut apostol al Său. Şi de atunci, nu încetez să propovăduiesc nesfârşita iubire a lui Hristos şi să zic: Oameni,veniţi la Hristos! (I Timotei 1,15 şi următoarele).
Aceştia au fost cei doisprezece apostoli. Dar în afară de cei doisprezece apostoli a existat şi un al doilea rând de apostoli. Au fost cei şaptezeci de apostoli. Şi aceştia au ajutat foarte mult la propovăduirea Evangheliei. Iar unul din cei şaptezeci de apostoli a fost şi Sfântul Varnava, pe care Sfânta noastră Biserică îl sărbătoreşte pe 11 iunie, împreună cu un alt apostol din cei doisprezece, cu Sfântul Vartolomeu. Despre Sfântul Vartolomeu sau Natanael am vorbit altă dată. Acum vom vorbi despre Sfântul Varnava.

***

În cartea Faptele Apostolilor citim că Varnava era cipriot şi mai înainte se numea Iosie, iar atunci când a crezut în Hristos, apostolii l-au numit Varnava, care înseamnă “fiul mângâierii”, pentru că simţea o mare compătimire pentru oamenii păcătoşi îndureraţi şi prin cuvintele sale dăruia mângâiere inimilor lor. Şi iubirea lui Varnava faţă de oamenii îndureraţi nu se limita doar la cuvinte. Moşia  însemnată pe care o deţinea a vândut-o şi toţi banii pe care i-a primit pe ea, i-a adus şi i-a încredinţat celor doisprezece apostoli, ca să-i folosească pentru săraci. Pentru virtuţile sale, Varnava a devenit una din cele mai importante personalităţi din Biserica primară. A fost însărcinat cu felurite slujiri şi trimis în misiuni dificile, care pretindeau curaj şi abnegaţie. Cine vrea să afle amănunte despre activitatea apostolului Varnava, să citească Faptele Apostolilor şi anume capitolele 9, 11, 13-15. Aici spunem doar atât: La început, Varnava a fost un apropiat colaborator al apostolului Pavel. Împreună s-au dus în Cipru. În această mare insulă toţi erau idololatri. Acestora şi puţinilor evrei, care erau în insulă, apostolii Pavel şi Varnava au propovăduit Evanghelia. Şi mulţi au crezut şi astfel a fost intemeiată Biserica Apostolică a Ciprului, care este una din cele mai vechi Biserici. Apoi, s-au dus în diferite părţi ale Asiei Mici. Centrul activităţii lor în Asia a fost marea cetate Antiohia.
Dar dacă cei doi apostoli erau uniţi şi colaborau strâns pentru răspândirea Evangheliei, deodată s-a ivit o neînţelegere între ei. Să nu vi se pară ciudat, iubiţii mei. N-am spus la începutul omiliei, că şi apostolii au fost oameni şi că oricât de sfinţi ar fi fost, au avut şi ei nedesăvârşirile lor? Nimeni nu este fără de păcat. Doar Hristos  a fost fără de păcat. Aşadar, din pricina lui Marcu, care nu a arătat o deosebită consecvenţă misionară, cei doi apostoli Pavel şi Varnava, au ajus la o neînţelegere şi s-au despărţit, fără însă a întrerupe legătura lor misionară. Varnava l-a luat cu el pe Marcu şi a început o nouă călătorie prin diferite alte părţi. A ajuns până în Alexandria. S-a întors apoi în iubita lui patrie, în Cipru, şi a continuat acolo cu o mare râvnă lucrarea lui misionară. Dar activitatea sa i-a mâniat pe închinătorii la idoli şi pe evrei. Aceştia l-au ucis cu pietre, iar apoi au aprins un foc şi l-au ars. Sfintele lui moaşte au fost adunate de credinciosul său ucenic Marcu. Insula Cipru îl cinsteşte în mod deosebit pe Apostolul Varnava.

***

Astăzi, iubiţii mei, insula Cipru este mult încercată şi politic şi bisericeşte. Însă Domnul nostru, în Evanghelia Sa, se roagă ca toţi creştinii să fie uniţi (Ioan 17,11 şi următoarele).
Fie ca Domnul pentru mijlocirile Sfântului Varnava, ocrotitorul Ciprului, să dăruiască insulei Cipru cât de curând unitatea religioasă şi etnică.

(traducere din elină: M.L., sursa: “Myripnoa anthi”)

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la
pomenirea Sfântului Iustin, Martirul şi Filosoful

– 1 iunie –

UN CREŞTIN FILOSOF

Iubiţii mei, pe Hristos, când a început să propovăduiască, L-au urmat pescari, muncitori, păstori, femei şi copii nevinovaţi. Oamenii care erau învăţaţi şi bogaţi şi deţineau poziţii şi funcţii, în marea lor majoritate au rămas departe de Hristos. L-au dispreţuit, au râs de El, L-au hulit, L-au calomniat şi în orice fel au încercat să-L înjosească înaintea poporului. Vedeţi? Aceştia erau importanţi, iar Hristos era un nimic! Puţini doar, foarte puţini din înaltele trepte sociale au crezut şi L-au urmat pe Hristos, precum Iosif din Arimateea şi Nicodim, oameni bogaţi şi sfetnici, care s-au învrednicit să facă pogorârea de pe Cruce şi înmormântarea lui Hristos.
Ceea ce I s-a întâmplat lui Hristos, li s-a întâmplat şi apostolilor. La predica lor alerga popor mult. Săraci, agramaţi, oameni harnici şi îndureraţi, aceştia, îndeosebi, au crezut în predica apostolilor şi din ei s-au alcătuit primele Biserici ale lui Hristos. Din ceilalţi, bogaţi, învăţaţi, demnitari, puternici, puţini au crezut în predica apostolilor, număraţi pe degete. Apostolul Pavel a observat acest fenomen şi într-o epistolă a sa către creştinii din Corint scria: „Priviţi, fraţii mei, cine se află în biserică; se află bogaţii, învăţaţii, aristocraţii, cei puternici, cei mari şi grozavi? Nu. Doar câţiva dintre aceştia se află între noi. Ceilalţi sunt oameni săraci şi simpli (I Corinteni 1, 26 şi următoarele).
Şi dacă ne vor întreba care este pricina pentru care nu au crezut în Hristos cei bogaţi, învăţaţi şi cei puternici ai pământului, răspundem: Pricina necredinţei acestor oameni este mândria; aşa spune Evanghelia. Vedem, de pildă, că un cerşetor orb a crezut oarecând în Hristos, dar cărturarii şi fariseii, chiar dacă au văzut o minune nemaiîntâlnită – ca un orb din naştere să-şi câştige lumina, cu toate acestea, nu au crezut în Hristos. I-a orbit egoismul, invidia şi perversitatea lor (Ioan, capitolul 9).
Dar unde există smerenie şi oamenii îşi recunosc păcătoşenia lor, acolo vedem că şi filozofi, şi oameni de ştiinţă, şi căpetenii, şi bogaţi cred în Hristos şi cad înaintea Lui şi I se închină şi zic: „Domnul nostru şi Dumnezeul nostru”.
Unul dintre aceşti oameni a fost şi Iustin. Biserica sărbătoreşte pomenirea lui pe 1 iunie. Despre Sfântul Iustin vom spune aici câteva cuvinte.

***

Iustin s-a născut şi a activat în veacul al II – lea d.Hr. Era originar din Siria, era filozof. Dar filozof închinător la idoli. Purta veşmântul arătos de filozof, ţinea cuvântări şi conferinţe şi avea un mare renume. Citise toate cărţile filozofilor antici şi studiase în toate şcolile filozofice importante din acea vreme.
Dar deodată, acest filozof închinător la idoli a devenit creştin. Ce s-a întâmplat? Cum s-a schimbat din închinător la idoli? Două lucruri au contribuit la părăsirea idolatriei de către Iustin şi la credinţa lui în Hristos.
Unul a fost următorul: Într-o zi s-a întâlnit cu un creştin bătrân. Acesta i-a vorbit cu multă căldură despre credinţa în Hristos. În sufletul lui Iustin s-a născut atunci curiozitatea de a cunoaşte noua credinţă. Creştinul bătrân i-a propus să citească Sfânta Scriptură. Şi Iustin a început să citească şi să se minuneze.
Celălalt fapt care a contribuit la credinţa lui Iustin în Dumnezeu a fost sfântul şi eroicul exemplu al creştinilor. Zilnic îi vedea pe creştini, dispreţuind toate şi plini de bucurie aruncându-se în chinuri şi îşi spunea în sinea sa: Oameni cu o viaţă atât de sfântă şi cu atâta eroism e cu putinţă să se afle în rătăcire şi zâmbetele lor să nu fie curate? De unde scot aceşti oameni sfinţenia şi eroismul? Creştinii trebuie să aibă un mare secret. Se pare că o mare putere îi inspiră şi îi face puternici… Apoi s-a gândit şi în felul următor: Lumea antică de cine se minunează cel mai mult? De Socrate. Socrate a murit pentru ideile lui. Dar pentru Socrate nu a murit nimeni. Cu Hristos însă altfel stau lucrurile. Nu doar filozofi au fost încredinţaţi despre adevărul pe care L-a propovăduit, ci şi oameni simpli au crezut şi au înţeles ce a învăţat şi ceea ce este cel mai important, au învins orice teamă, au dispreţuit moartea şi s-au jertfit pentru Hristos. Din aceste gânduri reiese o concluzie: Creştinismul nu este o invenţie omenească, ci provine de la Dumnezeu. Creştinismul conţine în el însuşi puterea lui Dumnezeu.
Dar la schimbarea lui Iustin a contribuit cel mai mult şi cercetarea continuă a Sfintei Scripturi. Nu doar a studiat, ci ca un cerb însetat Iustin a sorbit apa cea nemuritoare a învăţăturii lui Hristos. Şi pentru că ştia toate învăţăturile lumii antice închinătoare la idoli, a făcut comparaţie şi s-a convins că învăţătura creştină este măreaţă, este incomparabil superioară oricărei alte învăţături. Spune Sfântul Iustin: Oricâte alte învăţături frumoase ar afla cineva în cărţile filozofilor antici sunt ca seminţele pe care Dumnezeu le-a aruncat în inima omenească. Dar desăvârşirea se află în creştinism. Aici se află adevărul  întreg. Aici se află puterea care a făcut să răsară, să odrăslească şi să se dezvolte un arbore uriaş.
Iustin a crezut, s-a botezat, L-a propovăduit pe Hristos, a apărat credinţa şi pe creştinii prigoniţi în faţa domnitorilor şi împăraţilor pământului şi în cele din urmă a fost martirizat.

***

Iubiţii mei creştini! Când în urmă cu 30 de ani slujeam ca predicator în Florina, la şcoala catehetică am avut un binecuvântat şi silitor copil, care îşi scotea pâinea lustruind pantofi în piaţa din oraş. Acest copil a urmat în mod regulat lecţiile şi citea în fiecare zi Sfânta Scriptură. Iar când odată s-a îmbolnăvit şi l-am vizitat în sărăcăcioasa lui cameră, am văzut că avea scris pe o tăbliţă: „Evanghelia este cea mai mare filozofie de viaţă”. Acel copil a plecat apoi în Australia. Dar şi acolo şi-a păstrat credinţa în Dumnezeu şi a continuat să studieze Evanghelia.
O, Evanghelie, nemuritoare Evanghelie! Tu luminezi un filozof ca pe Iustin, dar tu luminezi şi un copil agramat, ca pe acest copil din Florina.

(trad. M.L.; sursa: „Myripnoa anthi”)

ΙΕΡΟΝ ΚΟΙΝΟΒΙΟΝ

ΟΣΙΟΥ ΝΙΚΟΔΗΜΟΥ

ΠΕΝΤΑΛΟΦΟΣ

61300 ΓΟΥΜΕΝΙΣΣΑ

ἀρ. πρωτ.: 232

Πανιερώτατε, ἐξαιτούμεθα τάς ἁγίας Ὑμῶν ἀρχιερατικάς εὐχάς τε καί εὐλογίας.
Χαράν μεγάλην ἐχάρημεν σφόδρα ἅμα τῇ ἀναγνώσει τῆς ἐν τῷ διαδικτύῳ δημοσιευθείσης Ὑμετέρας συνεντεύξεως εἰς τήν ἐφημερίδαν «Φιλελεύθερος». Ἐδοξάσαμεν τόν Θεόν διά τήν καλήν ὁμολογίαν ἥν ἐδώκατε ἐν παρρησίᾳ καί συνέσει. Ἠγαλλίασε τό πνεῦμα ἡμῶν, βλέποντας Ὑμᾶς, ἕναν Ὀρθόδοξον Ἐπίσκοπον, νά αἴρεται εἰς τό ὕψος τῶν περιστάσεων, νά διαλύῃ τήν σιωπήν,  νά στηρίζῃ τό ταλαιπωρούμενον καί σκανδαλιζόμενον ποίμνιον εἰς τήν πατρῴαν αὐτοῦ πίστιν. Ἐπιτέλους, Ὀρθόδοξος φωνή Ὀρθοδόξου ἐπισκόπου! Καί μάλιστα, ἀποπνέοντος τό ἄρωμα τῆς Ἀθωνικῆς ἐρήμου.
Ἡγιάσθη τό στόμα Ὑμῶν διά τῆς καλῆς ταύτης ὁμολογίας. Ἀνεπαύσατε τά πλήθη τῶν μοναστῶν καί τῶν πιστῶν, οἵτινες ὀδυνῶνται ὁρῶντες τά ἀλλεπάλληλα ταπεινωτικά πλήγματα ἐπί τοῦ ἀχράντου Σώματος τοῦ Κυρίου, τήν θεοΐδρυτον  Ἐκκλησίαν. Ἐπιβεβαιώσατε εἰς τήν καρδίαν τοῦ ποιμνίου οἵα ἀληθῶς εἶναι ἡ πίστις τῶν Πατέρων του καί ἀπετινάξατε θαρσαλέως τήν αἱρετικήν ἀχλύν.
Ἐπελέξατε δέ μάλιστα ὅπως ἡ συνέντευξις δοθῇ ἐπί τῇ μνήμῃ τῶν δεκατριῶν ὁσιομαρτύρων τῆς Καντάρας, τῶν ὑπό τῶν Λατίνων μαρτυρησάντων, ἡ δέ συνέντευξις αὕτη ἐδημοσιεύθη τήν ἡμέραν τῆς Πεντηκοστῆς.
Ὡς ἀληθῶς, νέαν Πεντηκοστήν ἐζήσαμεν!!! Τό Ἅγιον Πνεῦμα παρεκίνησεν μέν Ὑμᾶς εἰς τήν καλήν ὁμολογίαν, ἀνέψυξε δέ
ἡμᾶς τούς ἀναγινώσκοντας τά γλυκύτατα λόγια Ὑμῶν διά τῆς δρόσου τῆς Αὐτοῦ Χάριτος. Ὄασις εἰς τήν ἔρημον τῆς ἀπουσίας ὀρθοδόξου ὁμολογίας εἰς τά διεθνῆ βήματα.
Θερμῶς εὐχαριστοῦμεν Ὑμᾶς καί προσευχόμεθα ὅπως τό Ἅγιον Πνεῦμα στηρίζῃ καί ἐνισχύῃ Ὑμᾶς εἰς τήν περαιτέρω ἄρθρωσιν ὁμολογιακοῦ λόγου, ὅπου καί ὅποτε δεῖ.  Ἐκζητοῦντες τάς εὐχάς Ὑμῶν, ἅπαντες οἱ ἀδελφοί τοῦ Ἱεροῦ Κοινοβίου κατασπαζόμεθα τήν Ὑμετέραν τιμίαν δεξιάν.

Ὁ  Καθηγούμενος
Ἐν Πενταλόφῳ,  τῇ  Δευτέρᾳ τοῦ Ἁγίου Πνεύματος,

24 ῃ  Μαΐου  2010
Πανιερώτατον Μητροπολίτην Λεμεσοῦ
κ. Ἀθανάσιον
Ἁγίου Ἀνδρέου ἀρ. 306 Τ.Θ. 56091
3304
ΛΕΜΕΣΟΣ – ΚΥΠΡΟΣ

Η επισκεψη του Παπα σκανδαλιζει τους πιστους

23 Μαΐου, 2010

Αρνήθηκα να παραστώ στις εκδηλώσεις υποδοχής του

Ο ΜΗΤΡΟΠΟΛΙΤΗΣ ΛΕΜΕΣΟΥ ΑΘΑΝΑΣΙΟΣ:

Με την Αντιγόνη Σολομωνίδου Δρουσιώτου

Ο Μητροπολίτης Λεμεσού Αθανάσιος διαχωρίζει τη θέση του από την επίσημη θέση της Κυπριακής Εκκλησίας για την επίσκεψη του Πάπα Βενέδικτου στην Κύπρο.

Δηλώνει ευθαρσώς ότι είναι εναντίον, με επιχείρημα ότι ο Παπισμός είναι αίρεση και ότι η εδώ επίσκεψη του Προκαθημένου της Καθολικής Εκκλησίας θα σκανδαλίσει τις ψυχές αθώων ευσεβών χριστιανών. Την ίδια ώρα τονίζει πως καμία ασχημία δεν πρέπει να γίνει, καμία αγένεια, καμία κακή διαγωγή. Ο ίδιος πάντως δηλώνει ότι δεν θα παραστεί στις εκδηλώσεις υποδοχής.

Γιατί σκανδαλίζει την Εκκλησία και το ποίμνιό της η επικείμενη επίσκεψη στο νησί του Πάπα Βενέδικτου 16ου; Νομίζω ότι η επίσκεψη του Πάπα στην Κύπρο θα προκαλέσει αρκετά προβλήματα στις συνειδήσεις πολλών ευσεβών χριστιανών. Θα ήταν καλύτερα να μην ερχόταν διότι πιστεύω ότι δεν θα μας ωφελήσει σε τίποτα, μια που δεν είδα μέχρι τώρα κάποια θετική παρέμβαση του Βατικανού όσον αφορά τα εθνικά μας θέματα.

Ήδη έχει προκληθεί μεγάλη ανησυχία που δεν μας χρειαζόταν σ’ αυτές τις ώρες.

Κινδυνεύουμε από κάτι;

Δεν λέω ότι κινδυνεύουμε με την έλευση του Πάπα, δεν θα προδώσουμε την πίστη μας ή θα αλωθεί η ορθόδοξη Εκκλησία. Απλώς έδωσε αφορμή σε διάφορους κύκλους παλαιοημερολογιτών να μας κατηγορούν ότι είμαστε ενδοτικοί, ότι έχουμε υποχωρήσει από τις αρχές της ορθοδόξου πίστεως και έχουν δημιουργηθεί αρκετά ερωτηματικά σε αρκετό κόσμο. Βέβαια ο Πάπας προσκλήθηκε από τον Πρόεδρο της Δημοκρατίας και ο Αρχιεπίσκοπος έδωσε τη συγκατάθεσή του.

Read more »

Δευτέρα τοῦ ἁγίου Πνεύματος

«ΤΙΣ ΘΕΟΣ ΜΕΓΑΣ ΩΣ Ο ΘΕΟΣ ΗΜΩΝ;»

«Τίς Θεὸς μέγας ὡς ὁ Θεὸς ἡμῶν; σὺ εἶ ὁ Θεὸς ὁ ποιῶν θαυμάσια (μόνος)» (Ψαλμ. 76,14-15)

ΣΗΜΕΡΑ, ἀγαπητοί μου, εἶναι μεγάλη ἑορτὴ καὶ πανήγυρις. Ἑορτάζει τὸ Πνεῦμα. Ὄ­χι ἁπλῶς τὸ πνεῦμα. Ὑπάρχει πνεῦμα μὲ πῖ μικρὸ καὶ Πνεῦμα μὲ πῖ κεφαλαῖο.
Στὴν ἁγία Γραφὴ πνεῦμα (μὲ μικρὸ πῖ) ὀνομάζεται ὁ ἀέρας, ποὺ εἶναι μὲν ἀόρατος, ἀλλὰ γίνεται αἰ­σθητὸς ἀπὸ τὰ ἀποτελέσματά του. Σὲ ἄλλα χωρία πνεῦμα ὀνομάζεται ὁ ἄνθρωπος, ἡ ψυ­χὴ τοῦ ἀνθρώπου, ἰδίως ὅταν σκέπτεται τὰ μεγάλα καὶ τὰ ὑψηλά. Ἐπίσης πνεύματα ἄυλα ὀνομάζονται οἱ ἄγγελοι καὶ ἀρχάγγελοι. Ἀλλὰ στὴν κορυφὴ ὅλων τῶν ἀΰλων πνευμάτων εἶ­ναι ὁ Θεός. Αὐτὸ εἶναι ἀποκάλυψις τῆς ἁγίας Γρα­φῆς. Ἐκεῖ ὑπάρχει τὸ σπουδαιότατο ἐκεῖ­νο ῥητὸ ποὺ εἶπε ὁ Χριστὸς πα­ρὰ τὸ φρέαρ Συχάρ, ὅτι «Πνεῦμα ὁ Θεός, καὶ τοὺς προσ­κυ­νοῦντας αὐτὸν ἐν πνεύματι καὶ ἀληθείᾳ δεῖ προσκυνεῖν» (Ἰωάν. 4,23). Πνεῦμα εἶναο ὁ Θεός. Καὶ Πνεῦμα ἅγιον (μὲ πῖ κεφαλαῖο) λέγεται εἰδικῶς τὸ τρίτο πρόσωπο τῆς Θεότητος, τοῦ Τριαδικοῦ Θε­οῦ. Δὲν εἶναι δηλαδὴ ἕ­νας μῦθος, μία θεωρία, μία ἰδέα πλατωνικὴ ἢ κάτι ἄλλο, ἀλλὰ εἶναι μία ὀν­τότης, μία ὑπόστασις, ἕνα πρόσωπο τὸ Πνεῦ­μα τὸ ἅγιο ποὺ ἑορτάζουμε σήμερα.

* * *

Ποιός, ἀδελφοί μου, αἰσθάνεται τὸ μεγαλεῖο τῆς σημερινῆς ἡμέρας; Ἂς εἴμεθα εἰλικρινεῖς· ψυχροὶ καὶ ἀδιάφοροι στεκόμαστε ἐμ­πρὸς στὸ μέγα τοῦτο μυστήριο. Γιατί; τί συμβαίνει; Ἀπαντῶ διὰ παραδείγματος. Ὅποιος ἔχασε τὴν αἴσθησι τῆς ὀσφρήσεως, καὶ ἂν ἀ­κό­μα τὸν βάλῃς μέσα σ᾽ ἕνα περιβόλι γεμᾶτο ἄνθη, δὲν αἰσθάνεται καμμία εὐωδία. Κι ὅποιος ἔχασε τὴν αἴσθησι τῆς ἀκοῆς, κι ἂν ἀκόμα βρίσκεται ἐνώπιον συναυλίας Μπετόβεν, τίπο­τα δὲν ἀκούει. Κι ὅποιος ἔχασε τὴν ὅρασί του, δὲν εἶναι εἰς θέσιν νὰ δῇ τί μεγαλεῖο ἔχει ἡ χαραυγὴ τοῦ ἡλίου. Ὅπως λοιπὸν αὐτοὶ ποὺ χάνουν τὶς αἰσθήσεις δὲν ἀντιλαμβάνονται τὰ μεγαλεῖα τῆς φύσεως, κατὰ παρόμοιο τρόπο κι αὐτοὶ ποὺ ἔχουν χάσει τὴν πίστι τὴν ὀρθόδοξο, τὴν ἕκτη αἴσθησι, δὲν εἶναι δυνατὸν νὰ αἰ­σθανθοῦν τὰ μεγαλεῖα τοῦ ὑπερφυσικοῦ, τοῦ ὑπερπέραν, τοῦ πνευματικοῦ κόσμου.
Ἀλλὰ τώρα δὲν εἴμεθα μόνο ψυχροὶ καὶ ἀ­διάφοροι ἀπέναντι τοῦ μυστηρίου τῆς ἁγίας Τριάδος καὶ τοῦ ἁγίου Πνεύματος εἰδικώτερον· στὶς ἡμέρες μας παρουσιάστηκαν καὶ ἐμπαῖ­κται καὶ χλευασταὶ καὶ βλάσφημοι τοῦ ἁγίου Πνεύματος. Ποτέ ἄλλοτε στὴν ἱστορία τοῦ γένους μας δὲν παρουσι­άστηκε τέτοιο φαινόμενο. Γιὰ ν᾽ ἀντιληφθῆτε τὸ μέγε­­θος τῆς βλασφημίας, σᾶς ἀναφέρω τὸ ἑξῆς. Τὰ συντάγματα τῆς πα­τρίδος μας ἀπὸ τοῦ 1821 μέχρι σήμερα, ὅλα, ἔχουν κάτι μοναδικὸ στὸν κόσμο. Ἐνῷ τῶν ἄλ­λων λαῶν τὰ συντάγματα ἀρχίζουν «Εἰς τὸ ὄ­νομα τοῦ λα­οῦ» ἢ κάτι ἄλλο παρόμοιο, τὸ ἑλ­ληνικὸ εἶ­ναι τὸ μόνο σύνταγμα ποὺ ἀρχίζει «Εἰς τὸ ὄ­νομα τῆς ἁγίας καὶ ὁμοουσίου καὶ ἀδιαιρέτου Τριάδος». Αὐτὰ ὁμολογοῦμε· ὅτι παρα­πάνω ἀπὸ τὸν πρωθυπουργὸ καὶ τὸν πρόεδρο δημο­κρατίας, παραπάνω ἀπ’ ὅλα εἶναι ἡ ἁγία Τρι­άς. Ἁγία Τριάς, ἐλέησον τὸν κόσμον! Ἀλλ’ ἐνῷ αὐ­τὴ εἶ­ναι ἡ πίστι τῶν προγόνων μας, βρέ­θηκε τώρα κάποιος ὁ ὁποῖος στὰ γραπτά του ἐμ­­παί­­ζει καὶ χλευάζει μὲ τὸν αἰσχρότερο τρόπο τὴν ἁγία Τριάδα. Κι ὅμως τὰ ἔργα τοῦ ἀνθρώπου αὐτοῦ διδάσκονται στὰ σχολεῖα μας, γιὰ νὰ διαπλασθῇ μία νέα γενεὰ ποὺ νὰ μὴ πιστεύῃ στὴν ἁγία Τριάδα. Ὁ συγγραφεὺς αὐ­τὸς εἶναι ὁ Καζαντζάκης, τὸν ὁποῖο πολλοὶ θαυμάζουν.
Καταντήσαμε ἔθνος ἀντιφάσεων· ἐνῷ ἀπὸ τὸ ἕνα μέρος ὁμολογοῦμε ὅτι στὴν κορυφὴ εἶναι ἡ ἁγία Τριάς, ἀπὸ τὸ ἄλλο ἐπιτρέπουμε σὲ διαφόρους ὄχι μόνο νὰ ἀρνοῦνται τὸ ὕψιστο μυστήριο ἀλλὰ καὶ νὰ τὸ βλασφημοῦν.
Ἀλλ’ ὅποιος δὲν πιστεύει στὸ Θεὸ θὰ πιστέ­ψῃ στὸν διάβολο. Καὶ ἡ σημερινὴ ἀνθρωπότης, ὅπως εἶπε ἕνας Γάλλος φιλόσοφος, δὲν πιστεύει στὴν ἁγία Τριάδα· πιστεύει – ποῦ; Σὲ μιὰ ἄλλη τριάδα, σατανική. Ποιά εἶνε ἡ σατανικὴ τριάς; Τρεῖς θεοὶ – τρία εἴδωλα. Ἕνα εἶναι τὸ χρῆμα, τὰ τριάκοντα ἀργύρια, ὁ μαμωνᾶς. Δεύτερο εἶναι ἡ γροθιά, ποὺ ὑψώνεται νὰ θρυμ­ματίσῃ τὸν ἀντίπαλο, ἡ βία. Καὶ τρίτο εἶναι τὸ σέξ, ἡ αἰσχρὰ ἡδονὴ τῆς σαρκός. Σ᾽ αὐτὴ τὴν σατανικὴ τριάδα πιστεύουν σήμερα πολλοί.
Ἀλλ’ ἐγὼ δὲν ἀπευθύνομαι σὲ ἀπίστους· ἀ­πευθύνομαι σὲ πιστούς. Καὶ παρακαλῶ τὴν ἁ­γία Τριάδα, ἡ σπίθα αὐτὴ τῆς πίστεως νὰ μὴ σβήσῃ, ἀλλὰ νὰ γίνῃ φλόγα πυρός, ἀπὸ τὶς γλῶσσες ἐκεῖνες ποὺ φάνηκαν στὸ ὑπερῷο ὅταν κατῆλθε τὸ Πνεῦμα τὸ ἅγιο στοὺς δώδεκα ἀγραμμάτους μαθητάς.
Οἱ δώδεκα ἀπόστολοι κατώρθωσαν ἔργο μεγαλύτερο τοῦ Πλάτωνος καὶ τοῦ Ἀριστοτέ­λους, μεγαλύτερο τοῦ Μεγάλου Ἀλεξάνδρου· ἀνεγέννησαν τὸν κόσμο. Πῶς, μὲ ποιά δύναμι; Μόνο μὲ τὴ δύναμι τοῦ Θεοῦ. «Τίς Θεὸς μέ­γας ὡς ὁ Θεὸς ἡμῶν; σὺ εἶ ὁ Θεὸς ὁ ποιῶν θαυμάσια (μόνος)» (Ψαλμ. 76,14-15).
Εἶναι ἀσύλληπτο τὸ μυστήριο τῆς Πεντηκο­στῆς, ὅπως ψάλλει ἡ Ἐκκλησία μας· «καὶ τὸ μυ­­­στήριον ὅσον; ὡς μέγα τε καὶ σεβάσμιον!» (στιχηρ. ἑσπερ. Πεντ.). Ὁ ἱερὸς Αὐγουστῖνος, πα­τὴρ τῆς Δύσεως καὶ τῆς οἰκουμένης ὁλοκλήρου, ἕνα ἀπὸ τὰ δέκα μεγαλοφυέστερα πνεύματα τῆς ἀνθρωπότητος, φιλοσόφησε ἐπὶ τοῦ μυστη­ρίου τῆς ἁγίας Τριάδος. Καὶ τὸ συμ­πέ­ρα­σμά του στὸ τέλος ποιό ἦταν· Παραδίδω τὰ ὅπλα, εἶναι ἀδύνατον ἡ ἀνθρωπίνη διάνοια νὰ εἰσέλθῃ στὸ μέγα τοῦτο μυστήριο… Ἐὰν μπο­ρῇ σ᾽ ἕ­να ποτήρι τοῦ νεροῦ νὰ χωρέ­σῃ ἡ θάλασσα, τό­τε θὰ μπορέσῃ καὶ τὸ μικρὸ μυαλὸ τοῦ ἀνθρώπου νὰ ἐν­νοήσῃ τὸ μέγα μυστήριο. Σκουλήκια ποὺ ἕρ­πουν ἐνώπιον τοῦ ἱεροῦ μυστηρίου, μό­λις διὰ τῶν κεραιῶν τῆς πίστεως τὸ προσεγγίζουμε καὶ κλίνοντες γόνυ λέμε· Ἁγία Τριάς, ἐλέησον τὸν κόσμον· ἁγία Τριάς, ἐλέησον καὶ τὴν πατρίδα μας, ποὺ συνεστήθη «εἰς τὸ ὄνομα τῆς ἁ­γίας καὶ ὁμοουσίου καὶ ἀδιαιρέτου Τριάδος». Γι’ αὐτό, ἐφ᾽ ὅσον θὰ ὑπάρχουν ἄστρα καὶ θ’ ἀ­νατέλλῃ ὁ ἥλιος καὶ θὰ ῥέουν οἱ ποταμοὶ καὶ θὰ θάλλουν οἱ δάφνες, ὁ λαός μας, ὁ Ἑλληνι­κὸς λαός, δὲν θὰ λατρεύσῃ τὴν σατα­νικὴ τρι­άδα, οὔτε τὸ χρῆμα οὔτε τὴν ἡδονὴ οὔτε τὴ βία· θὰ πιστεύῃ στὸ Πνεῦμα τὸ ἅγιο, τὸ προσ­κυνητὸν εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων.

* * *

Πρὶν τελειώσω θέλω νὰ σᾶς μεταφέρω μία παραστατικὴ εἰκόνα γιὰ τὸν πλοῦτο τῶν εὐ­λο­­γιῶν τοῦ ἁγίου Πνεύματος. Στὸ τεσσαρακοστὸ ἕ­βδομο (μζ΄) κεφάλαιο τοῦ προφήτου Ἰ­ε­ζε­κιὴλ ὑπάρχει τὸ ἑξῆς ὅραμα. Ὁ προφήτης βλέ­πει ἀπὸ τὴν ἀνατολικὴ πλευρὰ τοῦ ναοῦ τῆς πόλεως του Κυρίου νὰ βγαίνῃ μιὰ φλέβα νεροῦ καὶ νὰ σχηματίζῃ ποτάμι. Τὸ ποτάμι στὴν ἀρ­χὴ τρέχει ἥσυχα καὶ τὸ νερό του φτάνει μέχρι τοὺς ἀστραγάλους τοῦ προφήτου. Μετὰ ἀπὸ ὡρισμένο διάστημα τὸ ῥεῦμα ἀρχίζει ν’ αὐξάνεται καὶ φτάνει τότε μέχρι τοὺς μη­ρούς του. Μετὰ ἀπὸ λίγο ὑψώνεται ἀκόμη περισσότερο καὶ καλύπτει τὴ μέση του. Τέλος, καθὼς συνε­­χῶς μεγαλώνει, κάνει τὸ ποτάμι ἀ­διάβατο. Ὁ προφήτης θαυμάζει, καὶ ὁ θαυμα­σμός του γίνεται μεγαλύτερος ὅταν δεξιὰ καὶ ἀριστερὰ στὶς ὄχθες τοῦ ποταμοῦ βλέπει νὰ ἔχῃ ἀναπτυ­χθῆ πλουσιωτάτη καὶ ἀειθαλὴς βλάστησι. Πλῆ­θος δέντρα καὶ οἱ καρποί τους πλούσιοι. Καὶ ὅ­ταν ὁ ποταμὸς φτάνει στὶς ἐκ­βολές, τὸ ζωο­γόνο ῥεῦμα του κάνει τὴ θάλασ­σα νὰ γεμίζη ἀπὸ ψάρια. Ἄφθονα ψάρια, καὶ ἁλιευτικὰ συνεργεῖα ῥίχνουν τὰ δίχτυα τους καὶ ψαρεύουν.
Τί σημαίνει τὸ ὅραμα; ποιό εἶνε τὸ ποτάμι αὐτό; Εἶνε ἡ Ἐκκλησία μας. Ξεκίνησε ἀπὸ μία μικρὴ φλέβα, μιὰ φούχτα ἀγράμματους ψαρᾶ­δες. Οἱ δώδεκα ἔγιναν ἑκα­τὸν εἴκοσι, οἱ ἑκα­τὸν εἴκοσι τρεῖς χιλιάδες, οἱ τρεῖς χιλιάδες πέντε χιλιάδες, οἱ πέντε χιλιάδες ἑκατομμύρια. Σήμερα ὅπου νὰ πᾶτε, εἴτε στὴ Σαχάρα εἴτε στὸ Βόρειο Πό­λο, ὑπάρχουν Χριστι­ανοὶ ὀρθόδοξοι ποὺ πιστεύουν. Καὶ στὶς πέντε ἠ­πείρους οἱ εὐγενέστερες ψυχὲς πιστεύ­­ουν στὸ Εὐαγγέλιο ὀρθοδόξως. Ἀπὸ μία φλέβα ἔγινε ὁ μεγά­λος αὐτὸς καὶ ἀστείρευτος πο­ταμός, ἡ ἁγία μας θρησκεία. «Τίς Θεὸς μέ­γας ὡς ὁ Θεὸς ἡ­μῶν; σὺ εἶ ὁ Θεὸς ὁ ποιῶν θαυμάσια (μόνος)».
Κι ὄχι μόνο ποσοτικῶς ἀλλὰ καὶ ποιοτικῶς αὐξήθηκε ὁ χριστιανισμός. Καὶ αὐτὸ εἶνε τὸ σπουδαιότερο. Ἄπιστε καὶ ἄθεε, ἔλα νὰ μοῦ ἐξηγήσῃς ἕνα φαινόμενο· μπορεῖ ἕνας λαγὸς νὰ γίνῃ λιοντάρι; Καὶ ὅμως ἔγινε. Ποιός ἦταν ὁ λαγός; Ὁ Πέτρος. Αὐτός, ποὺ φοβήθηκε ἐμ­πρὸς σὲ μιὰ ὑπηρέτρια καὶ ἀρνήθηκε, σήμερα κηρύττει ἐνώπιον ὅλου τοῦ κόσμου!

* * *

Δὲν ὑπάρχει, ἀδελφοί μου, δὲν ὑπάρχει ἄλ­λη θρησκεία σὰν τὴ δική μας, δὲν ὑπάρχει τίποτε σὰν τὸ μεγαλεῖο τῆς ἁγίας Τριάδος. Πιστεύετε! Κι ἂν ἀκόμα ὅλος ὁ κόσμος γονατί­σῃ καὶ προσκυνήσῃ τὴν τριάδα τοῦ διαβόλου, ἐ­σεῖς νὰ μὴ γονατίσετε! Ἀλ­λὰ καὶ σήμερα καὶ αὔριο καὶ εἰς τοὺς αἰῶνας νὰ λατρεύετε τὴν ἁ­γία Τριάδα. Ἁγία Τριάς, ἐλέησον τὸν κόσμον. Ἁγία Τριάς, ὁ Πατὴρ ὁ Υἱὸς καὶ τὸ ἅγιον Πνεῦμα, σκέπε τὰ τέκνα σου· ἀμήν.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Ομιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου στον ιερό ναὸ της  Ἁγίας Τριάδος Πτολεμαΐδος 14-6-1976)

_________________________________

ΣTA ΡOYMANIKA

___________________________________

Predică
la Sfânta Treime
a Mitropolitului Augustin de Florina

„CINE ESTE DUMNEZEU MARE CA DUMNEZEUL NOSTRU?”

„Cine estre Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu care faci minuni (singur)” (Psalmul 76, 14-15)

Iubiţii mei, astăzi este mare sărbătoare şi praznic. Este sărbătorit Duhul. Nu doar Duhul. Există duhul cu „d” mic şi Duhul cu „d” mare.
În Sfânta Scriptură duh (cu „d” mic) se numeşte aerul, care este pe de-o parte nevăzut, dar este simţit prin lucrările sale. În alte locuri, duh este numit omul, sufletul omului, mai ales când se au în vedere cele mari şi înalte. De asemenea, duhuri nemateriale se numesc îngerii şi arhanghelii. Dar în vârful tuturor duhurilor imateriale este Dumnezeu. Aceasta este descoperirea Sfintei Scripturi. Acolo, există acel cuvânt foarte important pe care l-a spus Hristos lângă fântâna din Sihar: „Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 23). Duh este Dumnezeu. Şi Duh Sfânt (cu „d” mare) se numeşte în special a Treia Persoană a Dumnezeirii, a Dumnezeului Treimic. Adică Duhul cel Sfânt, pe Care-L sărbătorim astăzi nu este un mit, o poveste, o teorie, o idee platonică sau altceva, ci este o entitate, un ipostas, o persoană.

***

Fraţii mei, cine simte măreţia zilei de astăzi? Să fim sinceri. Reci şi indiferenţi stăm înaintea acestei mari taine. De ce? Ce se întâmplă? Răspund printr-un exemplu. Cine şi-a pierdut simţul mirosului, chiar dacă îl pui într-o grădină plină de flori, nu simte nicio bună-mireasmă, nici un parfum. Şi cine şi-a pierdut simţul auzului, chiar dacă îl pui înaintea unui concert de Beethoven, nu aude nimic. Şi cine şi-a pierdut văzul, nu este în stare să vadă ce măreţie are răsăritul soarelui. Aşadar, după cum aceştia care şi-au pierdut simţurile nu îşi dau seama de măreţiile naturii, în acelaşi fel şi cei care şi-au pierdut credinţa ortodoxă, al şaselea simţ, nu este cu putinţă să simtă măreţiile lumii metafizice, de dincolo, duhovniceşti.
Dar acum, nu suntem doar reci şi indiferenţi în faţa tainei Sfintei Treimi şi a Sfântului Duh, în mod deosebit. În zilele noastre au apărut şi batjocoritori, zeflemisitori şi hulitori ai Sfântului Duh. Niciodată în istoria neamului nostru n-a mai fost un astfel de fenomen. Ca să vă daţi seama de dimensiunea blasfemiei, vă spun următoarele: Constituţiile Patriei noastre de la 1821 până astăzi, toate, au ceva unic în lume. În timp ce constituţiile celorlalte popoare încep cu „În numele poporului” sau altceva asemănător, cea elină este singura Constituţie care începe cu „În numele Sfintei şi Celei deofiinţă şi de Viaţă-Făcătoarei şi Nedespărţitei Treimi…”. Acestea mărturisim: că mai presus de prim-ministrul şi de preşedintele statului, mai presus de toate este Sfânta Treime. Sfântă Treime, miluieşte lumea! Dar dacă aceasta este credinţa strămoşilor noştri, s-a găsit acum unul care în scrierile lui îşi bate joc şi-şi râde în cel mai ruşinos mod de Sfânta Treime. Şi, cu toate acestea, lucrările acestui om se predau în şcolile noastre, ca să se plăsmuiască o nouă generaţie, care să nu creadă în Sfânta Treime. Acest scriitor este Kazantzakis, pe care mulţi îl admiră.
Am ajuns un popor al contradicţiilor. Dacă pe de-o parte mărturisim că la cel mai înalt nivel este Sfânta Treime, pe de altă parte permitem unora nu doar să nege suprema taină, ci şi să o hulească. Dar cine nu crede în Dumnezeu, va crede în diavol. Şi omenirea de azi, cum a spus un filozof francez, nu crede în Sfânta Treime. Crede –în ce? Într-o altă treime – satanică. Care este treimea satanică? Trei dumnezei – trei idoli. Unul este banul, cei 30 de arginţi, mamona. Al doilea este pumnul, care se ridică să-l zdrobească pe adversar, violenţa. Şi al treilea este sexul, plăcerea ruşinoasă a trupului. În această treime satanică, astăzi, cred mulţi.
Dar eu nu mă adresez necredincioşilor. Mă adresez credincioşilor. Şi rog pe Sfânta Treime, ca această scânteie a credinţei să nu se stingă, ci să se facă flacără de foc, ca acele limbi care s-au arătat în foişor, când a coborât Duhul Sfânt peste cei doisprezece ucenici neînvăţaţi.
Cei doisprezece apostoli au reuşit o operă mai mare decât a lui Platon şi a lui Aristotel. Mai mare decât a Marelui Alexandru. Au renăscut lumea. Cum, cu ce putere? Numai cu puterea lui Dumnezeu. „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru; Tu eşti Dumnezeu care faci minuni (singur)” (Psalm 76, 14-15).
Este de necuprins (cu mintea) taina Cincizecimii, aşa cum cântă Biserica noastră: „Şi taina câtă este? Cât de mare şi cinstită!” (Stihira de la Vecernia Cincizecimii). Sfântul Augustin, părintele Apusului şi al lumii întregi, unul din cele mai geniale zece spirite ale umanităţii, a filozofat asupra tainei Sfintei Treimi. Şi, la sfârşit, concluzia lui care a fost? Predau armele, este cu neputinţă ca mintea omenească pătrundă în această mare taină… Dacă se poate ca într-un pahar de apă să încapă marea, atunci va fi cu putinţă ca şi mintea limitată a omului să înţeleagă marea taină. Suntem nişte viermi, care se târăsc înaintea sfintei taine, şi doar prin antenele credinţei ne apropiem de ea şi plecând genunchiul zicem: Sfântă Treime, miluieşte lumea! Sfântă Treime, miluieşte şi patria noastră, care s-a ridicat „în numele Sfintei şi Celei deofiinţă şi de-viaţă-Făcătoarei şi Nedespărţitei Treimi”. De aceea, câtă vreme vor exista stelele şi va răsări soarele şi vor curge râurile şi vor înverzii laurii, poporul nostru, poporul elin, nu se va închina treimii satanice, nici banului, nici plăcerii, nici violenţei. Va crede în Sfântul Duh, cel închinat, în vecii vecilor.

***

Înainte de a încheia vreau să vă prezint o imagine vizuală despre bogăţia binecuvântărilor Sfântului Duh. În capitolul 47 din Profetul Iezechiel există următoarea vedenie. Profetul vede în partea de răsărit a Templului Cetăţii Domnului ieşind un firicel de apă şi alcătuind un râu. La început râul curge liniştit şi apa lui ajunge până la gleznele profetului. După o anumită perioadă de timp, curgerea începe să crească şi ajunge până la coapsele lui. După puţin se înalţă şi mai mult şi îi acoperă mijlocul. În sfârşit, după ce se măreşte continuu, face râul de netrecut. Profetul se minunează şi uimirea lui devine din ce în ce mai mare, atunci când în dreapta şi în stânga malurilor râului vede crescând o grădină preabogată şi pururi verde, o mulţime de copaci şi roadele lor bogate. Şi atunci când râul ajunge la gurile lui de vărsare, curgerea lui de viaţă făcătoare face marea să se umple de peşti. Peşti din belşug, iar echipajele de pescuit îşi aruncă mrejele şi pescuiesc.
Ce înseamnă vedenia? Care este râul acesta? Este Biserica noastră. A pornit de la un mic firicel de apă, o mână de pescari analfabeţi. Cei doisprezece s-au făcut o sută două zeci, cei o sută două zeci  – trei mii, cei trei mii – cinci mii, cei cinci mii – milioane. Astăzi, oriunde vă duceţi, fie în Sahara, fie la Polul Nord, există creştini ortodocşi care cred. Şi pe cele cinci continente, sufletele cele mai nobile cred în Evanghelie ortodox. Dintr-un mic firicel de apă s-a făcut acest râu mare şi nesecat, Sfânta noastră Credinţă. „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru; Tu eşti Dumnezeu care faci minuni (singur)”.
Şi nu doar cantitativ, ci şi calitativ a crescut creştinismul. Şi aceasta este cel mai important. Necredinciosule şi ateule, vino să-mi explici un fenomen: poate un iepure să se transforme în leu? Şi totuşi s-a întâmplat. Cine a fost iepurele? Petru. Acesta, care s-a temut în faţa unei slujnice şi s-a lepădat, astăzi propovăduieşte înaintea lumii întregi!

***

Nu există, fraţii mei, nu există o altă credinţă ca a noastră, nu există nimic ca măreţia Sfintei Treimi. Credeţi! Şi chiar dacă întreaga lume va îngenunchea şi se va închina treimii diavolului, voi să nu îngenunchiaţi! Şi astăzi, şi mâine, şi în veci să vă închinaţi Sfintei Treimi. Preasfântă Treime, miluieşte lumea. Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte,  acoperă-i pe copiii Tăi. Amin.

† Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta Biserică
a Sfintei Treimi din Ptolemaida, 14-6-1976, trad. M.L., http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=12291 )

Κυριακὴ Πεντηκοστῆς (Ἰωάν. 7,37-52· 8,12)

Ο ΚΑΤΑ ΘΕΟΝ ΔΙΧΑΣΜΟΣ

«Σχίσμα οὖν ἐν τῷ ὄχλῳ ἐγένετο δι᾽ αὐτόν» (Ἰωάν. 7,43)

Η Ἐκκλησία μας, ἀγαπητοί μου, ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία, δὲν εἶνε ἔργο ἀνθρώπων· εἶναι θεοκατασκεύαστο ἵδρυμα. Καὶ σήμερα πανηγυρίζει τὰ γενέθλιά της.
Στὴν πρόσοψι τοῦ μητροπολιτικοῦ ναοῦ τῆς Φλωρίνης, τοῦ Ἁγίου Παντελεήμονος, ὑπάρχει ἕνα ψηφιδωτό. Εἰκονίζει τὴν Ἐκκλησία ὡς ἕνα πλοῖο. Κυβερνήτης του εἶναι ὁ Χριστός· βο­ηθοὶ οἱ ἀπόστολοι καὶ οἱ κληρικοί· ἐπιβάται ὅ­λοι οἱ Χριστιανοί· καὶ ἄνεμος οὔριος, ποὺ κολπώνει τὰ πανιά του, εἶναι τὸ Πνεῦμα τὸ ἅγιο.
Τὸ πλοῖο τῆς Ἐκκλησίας ὅμως διὰ μέσου τῶν αἰώνων συχνὰ πλέει σὲ τρικυμία, ποὺ σηκώνουν τὰ κύματα τῆς πλάνης καὶ τῆς ἀπιστί­ας. Ἐσωτερικοὶ διχασμοὶ αἱρέσε­ων καὶ σχισμά­των, ἐξωτερικοὶ διωγμοὶ εἰδωλολατρῶν καὶ ἀ­πίστων, ἀλλὰ καὶ ἐπεμβάσεις τοῦ ―χριστιανι­κοῦ θεωρουμένου― κράτους δημιουργοῦν κα­τὰ καιροὺς σάλο. Μικρὸ δεῖγμα τέτοιου σάλου ἔζησαν οἱ πιστοὶ στὴν πατρίδα μας λ.χ. στὰ τέλη τῆς δεκα­­ετίας τοῦ ᾽80. Ἔγινε τότε ἀ­­πόπειρα ν᾽ ἀποδυ­ναμωθῇ ἡ Ἐκκλησία μὲ μιὰ νέα ἀ­φαίρεσι τῆς κτηματι­κῆς της περιουσίας. Μεγαλύτερος κίνδυνος ὅ­μως ἦταν ἡ ἀπειλὴ κατὰ τῆς πνευματι­κῆς της αὐτοτελείας. Οἱ κομματι­κὲς συμπάθειες καὶ ἀντιπάθειες προκάλεσαν τὶς ἡμέρες ἐκεῖνες ἀντιθέσεις καὶ διαίρε­σι.
Καὶ μόνο τότε; Πολλὲς φορὲς δημιουργοῦν­ται παρόμοιες καταστάσεις. Καὶ ὡρισμένοι, ποὺ ἔ­χουν τὴ γνώμη ὅτι ἡ Ἐκκλησία πρέπει νά ᾽­νε πάντα ὑποταγμένη στὴν πολιτεία, μᾶς λέ­­νε· Σεῖς εἶστε οἱ αἴτιοι τῆς ὀξύτητος ποὺ δη­μιουργεῖται στὶς σχέσεις Ἐκκλησί­ας καὶ πο­λιτείας.
Κατηγοροῦν ἐμᾶς, ὅτι εἴμεθα ὑπαίτιοι τοῦ διχασμοῦ. Τί ἔχουμε ν᾽ ἀπαντήσουμε; Ἀλλὰ δὲ χρειάζεται ν᾽ ἀπαν­τή­σουμε ἐμεῖς. Σήμερα ἀπαν­τᾷ τὸ εὐαγγέλιο. ―Μὰ τὸ Εὐαγγέλιο γρά­φτηκε πρὸ 20 αἰώνων· πῶς ἀπαντᾷ σ᾽ ἕνα σημερινὸ ζήτη­μα;… Τὸ Εὐαγγέλιο εἶνε βιβλίο αἰ­ώνιο, εἶνε γιὰ ὅλες τὶς ἐποχές. Δίνει ἀπάντησι σὲ ὅ­λα τὰ προβλήματα, δίνει καὶ στὸ ζήτημα τοῦτο. Τί ἀπαν­τᾷ τὸ σημερινὸ εὐαγγέλιο;

* * *

Ὁ Χριστὸς ἦταν στὰ Ἰεροσόλυμα τὶς ἡμέρες τῆς μεγάλης ἑορτῆς τῆς σκηνοπηγίας (οἱ ἄλ­λες δύο μεγάλες ἑορτὲς τῶν Ἑβραίων ἦταν τὸ πάσχα καὶ ἡ πεντηκοστή). Τὴν σκηνοπηγία τὴν ἑώρταζαν γιὰ νὰ θυμοῦνται ὅτι, 40 χρόνια στὴν ἔ­ρημο, ἔζησαν κάτω ἀπὸ σκηνές. Τὴν τε­λευταία λοιπὸν ἡμέρα τῆς ἑορτῆς ὁ Χριστὸς στάθηκε σ᾽ ἕνα σημεῖο καὶ μίλησε στὸ λαό.
Μίλησε; Προσέξατε τί λέει τὸ εὐαγγέλιο; Ὅλες οἱ λέξεις ἔχουν σημασία. Δὲν λέει «ὡ­μίλησε» ἁπλῶς. Τί λέει· «ἔκραξε» (Ἰωάν. 7,37). Τί θὰ πῇ «ἔκραξε»· φώναξε μὲ ὅλη τὴ δύναμί του. Ἂς τὸ ἀκούσουν αὐτὸ μερικοί, ποὺ σκανδαλί­ζονται ὅταν ὁ ἐπίσκοπος ἢ ὁ ἱεροκῆρυξ ὑψώ­σῃ τὴ φωνή του. Ὅπως ἡ μάνα φωνάζει δυνα­τὰ ὅταν τὸ παιδί της κινδυνεύῃ· ὅπως ἡ ὄρνιθα ὅταν βλέπῃ τὸ γεράκι νὰ ὁρμᾷ ἐναντίον τῶν νεοσσῶν της βγάζει σπαρακτικὴ φωνή, ἔτσι καὶ ὁ ποιμὴν ποὺ πονεῖ τὸ ποίμνιό του κραυγάζει, φωνάζει. Ὄχι γιὰ μικρὰ πράγματα, ἀλλὰ γιὰ τὰ αἰώνια συμφέροντα τῶν ψυχῶν.
Καὶ τί ἔλεγε ὁ Ἰησοῦς; Λόγια χρυσᾶ, τὸ μυστι­κὸ τῆς ἀνθρωπίνης εὐτυχίας· «Ἐάν τις δι­ψᾷ, ἐρχέσθω πρός με καὶ πινέτω» (ἔ.ἀ.). Ἂν κάποιος διψᾷ… Τί δίψα ἐννοεῖ; Τὴ φυσικὴ δί­ψα, τοῦ σώματος, ποὺ εὔκολα σβήνει σὲ μιὰ πηγή; Ὄχι αὐτήν. Ἐννοεῖ μιὰ ἄλλη δίψα· τὴ δί­ψα ποὺ αἰσθάνονται εὐγενεῖς ψυχές, τὴ δίψα τοῦ οὐ­ρανοῦ· τὴ δίψα τῆς ἀλήθειας, τῆς εἰ­ρή­νης, τῆς δικαιοσύνης, τῆς ἀγάπης, τῆς λυτρώ­σεως ἀπὸ τὰ πάθη. Ποιός ἄνθρωπος δὲν ἀναστενάζει γιὰ τὰ δεσμὰ ποὺ τὸν σκλαβώνουν; Ὅποιος λοιπὸν αἰσθάνεται αὐτὴ τὴ δίψα, αὐ­τὸς ἂς ἔρ­χεται κοντά μου κ᾽ ἐγὼ θὰ τοῦ δώσω τὸ νερὸ τὸ ἀθάνατο, ποὺ θὰ ἱκανοποιῇ ὅ­λους τοὺς εὐγενεῖς πόθους τῆς ψυχῆς του.
Θὰ περίμενε κανείς, ὅλοι ὅσοι ἄκουγαν τὸ Χριστὸ νὰ πιστέψουν. Πίστεψαν; Ὄχι. Μόνο μιὰ μικρὴ μερίδα. Οἱ ἄλλοι ὄχι μόνο δὲν πίστεψαν, ἀλλὰ καὶ διετέθησαν δυσμενῶς ἀπέναντί του. Ἄλλοι ἐπέκριναν τὸ κήρυγμα ἢ ἀμ­φισβητοῦσαν τὴν προέλευσι τοῦ ὁμιλητοῦ. Οἱ ἀρ­χιερεῖς καὶ φαρισαῖοι μάλιστα διέταξαν τοὺς ὑπηρέτες τους νὰ τὸν συλλάβουν καὶ νὰ τοὺς τὸν φέρουν. Ἀλλὰ οἱ ὑπηρέτες, ποὺ πῆγαν καὶ ἄκουσαν τὸ Χριστό, ὅταν γύρισαν εἶπαν στ᾽ ἀ­φεντικά τους· «Οὐδέποτε οὕτως ἐλάλησεν ἄν­θρωπος, ὡς οὗτος ὁ ἄνθρωπος» (ἔ.ἀ. 7,46).
Τί βλέπουμε λοιπὸν στὸ εὐαγγέλιο; Ἔγινε διχασμός· «σχίσμα οὖν ἐν τῷ ὄχλῳ ἐγένετο δι᾽ αὐτόν» (ἔ.ἀ. 7,43). Διαιρέθηκαν οἱ ἄνθρωποι σὲ δύο παρατάξεις· σ᾽ ἐκείνους ποὺ πίστεψαν καὶ σ᾽ ἐκείνους ποὺ δὲν πίστεψαν στὸ Χριστό.

* * *

Αὐτὸ ποὺ συνέβη τότε, ἀγαπητοί μου, ἐπαναλαμβάνεται στὴν Ἐκκλησία τοῦ Χριστοῦ. Σὲ κάθε ἐποχὴ ὑπάρχει πάντοτε διχασμός.
Καὶ αἰτία ποιός, ὁ Χριστός; Ὄχι. Τότε ποιός; Ἡ κακὴ προαίρεσι τῶν ἀνθρώπων. Ὅσοι ἔ­χουν καλὴ προαίρεσι, ἀκοῦνε τὸ Χριστὸ κ᾽ εὐχαρι­στοῦνται καὶ δοξάζουν τὸ Θεό· ὅσοι δὲν ἔ­χουν καλὴ προαίρεσι, οὔτε τὸν καταλαβαίνουν οὔ­τε θέλουν ν᾽ ἀκούσουν τὰ λόγια του.
Ξέρετε πῶς μοιάζουν αὐτοί; Σὰν ἐκείνους ποὺ ἔχουν ὀφθαλμίασι. Γιὰ ὅσους ἔ­χουν μάτια γερὰ δὲν ὑ­πάρχει πιὸ εὐχάριστο πρᾶγμα ἀπὸ τὸ φῶς τοῦ ἥλιου· γιὰ ᾽κείνους ὅμως ποὺ πάσχουν ἀπὸ ὀφθαλμίασι, τὸ φῶς τοὺς ἐνοχλεῖ καὶ κλείνονται σὲ σκο­τεινοὺς θαλάμους. Ὅπως λοιπὸν σ᾽ αὐτοὺς τὸ φῶς τοῦ ἥλιου εἶνε ἐνοχλητικό, ἔτσι γιὰ ᾽κείνους ποὺ πάσχουν ἀπὸ τὰ διάφορα πάθη ἐνοχλητικὸ εἶνε τὸ φῶς τῆς ἀληθείας. Τὸ εἶπε ὁ Χριστός· Ἦρθε τὸ φῶς στὸν κόσμο, κ᾽ οἱ ἄνθρωποι μίσησαν τὸ φῶς, δι­ότι ἦταν πονηρὰ τὰ ἔργα τους (βλ. Ἰωάν. 3,19). Ὑ­πάρχει ἑπομένως διχασμός, αἰτία ὅμως δὲν εἶνε ὁ Χριστός, ἀλλὰ ἡ κακὴ διάθεσι τοῦ ἀνθρώπου.
Τὸ κήρυγμα διχάζει. Ὅπου δὲν ἀκούγεται λόγος Θεοῦ, οἱ ἄνθρωποι μένουν ἀνενόχλητοι· μπορεῖ νὰ πηγαίνουν στὴν ἐκκλησία, ἀλλ᾽ ὅπως μπαίνουν ἔτσι καὶ βγαίνουν. Ὅπου ὅ­μως ἀκούγεται κήρυγμα ζωντανό, ῥιζοσπαστικό, ἐλεγκτικὸ τῶν ἀνθρωπίνων παθῶν, ἐ­λαττωμάτων καὶ κακιῶν, ἐκεῖ ὁ κόσμος ἀμέσως διχάζεται. Ἄλλοι δέχονται, ἄλλοι δὲν δέχονται· ἄλλοι εὐλογοῦν τὴν ὥρα ποὺ ἦρθε ὁ ἱεροκήρυκας, καὶ ἄλλοι τὴ βλαστημοῦν.
Βλέπετε τὰ λόγια τοῦ Εὐαγγελίου; «Σχίσμα», λέει, «ἐγένετο». Ὅπου κήρυγμα, ὅπου κατήχη­σις, ὅπου ἐξομολόγησις, ὅπου ζωντανὴ Ἐκ­κλησία, ἐκεῖ διαίρεσις. Ἀλλ᾽ αὐτὸ δὲν ἀποτελεῖ κατηγορία γι᾽ αὐτήν. Στὸ νεκροταφεῖο ὑπάρχει ἡσυχία, ἄκρα ἡσυχία· ὅπου ὑπάρχει ζωή, πνευματικὴ ζωή, ἐκεῖ οἱ ἄνθρωποι διχάζονται.
Ἐπὶ 20 αἰῶνες ἡ ἐκκλησιαστικὴ καὶ ἡ παγ­κό­σμιος ἱστορία, ὅπως εἶπε ἕνας φιλόσοφος, εἶ­νε ἱστορία δύο παρατάξεων· μία εἶνε οἱ πιστοί, καὶ ἡ ἄλλη οἱ ἄπιστοι. Ἡ μία λατρεύει, προσκυ­νεῖ εὐλογεῖ τὸ Χριστό, ἡ ἄλλη ἀσεβεῖ, βλασφημεῖ, πολεμεῖ τὸ Χριστό· ἡ μία εἶνε ἡ Ἐκ­κλησία, ἡ ἄλλη εἶνε ὁ κόσμος. Καὶ ὅλη ἡ ἱστορία εἶνε μία σύγκρουσι μεταξὺ πίστεως καὶ ἀπιστίας, μεταξὺ ἀληθείας καὶ ψεύδους, μεταξὺ φωτὸς καὶ σκότους, μεταξὺ Ἐκκλησίας καὶ κόσμου, μεταξὺ Χριστοῦ καὶ σατανᾶ. «Ἡ ἀλήθεια εἶνε μαλώτρα» δὲ λέει ὁ λαός;

Ν᾽ ἀναφέρω κ᾽ ἕνα ἄλλο παράδειγμα; Γιὰ ὅ­λους τὸ μύρο – τὸ ἄρωμα εἶνε εὐχάριστο. Ἀλλ᾽ ἂν στάξῃ κανεὶς λίγο μύρο ἐκεῖ ποὺ φωλιάζουν οἱ γῦπες, τὰ ἀκάθαρτα ὄρνεα ποὺ τρῶνε πτώματα, οἱ γῦπες ψοφοῦν! Τὸ ἄρωμα, ποὺ ζωογονεῖ τὸν ἄνθρωπο, γιὰ τοὺς γῦπες εἶνε θάνατος. Ἔτσι καὶ ἡ διδασκαλία τοῦ Χριστοῦ· εἶνε εὐάρεστη σὲ ὅσους ἔχουν ἀγαθὴ προαίρεσι, μὰ γιὰ τοὺς ἄλλους εἶνε ὅ,τι πιὸ μισητό.

* * *

Ὁ διχασμὸς παρατηρεῖται καὶ στὶς ἡμέρες μας. Ἡ τελικὴ νίκη ὅμως ἀνήκει στὴν Ἐκκλησία τοῦ Χριστοῦ. Ἀναφέρω 2 παραδείγματα.
Σπεῖρα ὑλιστῶν καὶ ἀθέων στὴν ἁγία ῾Ρωσία τὸ 1917 εἶπαν· Θὰ διαλύσουμε τὴν Ἐκκλησία. Κ᾽ ἔβαλαν τὰ δυνατά τους. Τελικῶς τὴ δι­έλυσαν; Ὄχι. Ὁ διωγμός, ὄχι μόνο δὲν ἔβλαψε, ἀλλὰ καὶ θέρμανε τὴν πίστι τῶν ῾Ρώσων.
Καὶ γιὰ τὴν Ἐκκλησία τῆς Ἑλλάδος ἕνας ἄ­θεος ὑπουργὸς ἔλεγε· Τί εἶνε Ἐκκλησία; μιὰ σακκούλα ἀνοιχτή· ὅποτε θέλουμε βάζουμε τὸ χέρι καὶ παίρνουμε ὅ,τι μᾶς ἀρέσει. Ἦρθε ὅμως ὥρα ποὺ ἀπεδείχθη, ὅτι ἡ Ἐκκλησία δὲν εἶνε ἔτσι. Στὴν Πάτρα, σὲ μία πρωτοφανῆ κοσμοσυρροὴ στὶς 3 Ἰουνίου 1987, ἐ­πάνω σὲ πα­νὼ ἔγραφαν· «Ζητοῦμε ἐλευθέρα καὶ ζῶσα Ἐκ­κλησία», «Κάτω τὰ χέρια ἀπὸ τὴν Ἐκκλησία», «Πατέρες, προχωρεῖτε· μὴ ὀπισθοχωρεῖτε»…
Ἀγαπητοί μου, τὰ σχέδια τῶν πολεμίων θ᾽ ἀ­ποτύχουν. Ἡ Ἐκκλησία εἶνε δένδρο ποὺ τὸ φύ­τευσε ὁ Θεὸς καὶ τὸ πότισαν μὲ τὸ αἷμα τους μυριάδες μάρτυρες. Δὲ μπορεῖ νὰ τὸ ξερριζώ­σῃ ποτέ κανείς! Ὅλοι οἱ δαίμονες νὰ τὸ χτυποῦν, τὰ τσεκούρια τους θὰ σπάσουν, μὰ αὐτὸ θὰ αὐξάνῃ. Διότι κυβερνήτης τῆς Ἐκκλησίας εἶνε ὁ Ἰησοῦς Χριστός, ὁ σταυρωθεὶς καὶ ἀναστάς· ὅν, παῖδες Ἑλλήνων, ὑμνεῖτε καὶ ὑπερ­υψοῦτε εἰς πάντας τοὺς αἰῶνας· ἀμήν.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Ομιλία Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου στον ιερό ναὸ του  Ἁγίου Παντελεήμονος Φλωρίνης 7-6-1987)

____________________________

ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

_______________________________

Predică a Mitropolitului Augustin de Florina
la Duminica Cincizecimii
(Ioan 7, 37 – 52; 8, 12)

ÎMPĂRŢIREA DUPĂ DUMNEZEU

„Deci s-a făcut împărţire în mulţime pentru El” (Ioan 7, 43)

Iubiţii mei, Biserica noastră, Biserica Ortodoxă nu este lucru omenesc; este un aşezământ de Dumnezeu lucrat. Şi astăzi sărbătoreşte ziua ei de naştere.
Pe faţada Catedralei Mitropolitane din Florina, a Sfântului Pantelimon, există un mozaic. Reprezintă Biserica în formă de corabie. Cârmaciul ei este Hristos. Ajutoare – apostolii şi clericii. Călători – toţi creştinii, iar vântul favorabil care umflă pânzele ei, este Sfântul Duh.
Însă corabia Bisericii de-a lungul veacurilor adeseori pluteşte pe furtuna, care ridică valuri ale rătăcirii şi ale necredinţei. Împărţirile lăuntrice ale ereziilor şi ale schismelor, prigoanele din afară din partea închinătorilor la idoli şi a necredincioşilor, dar şi intervenţiile statului – considerat creştin – provoacă de-a lungul vremurilor naufragiu. O imagine în mic a unui astfel de naufragiu au trăit, de pildă, credincioşii din patria noastră la sfârşitul anilor 80. Atunci s-a încercat slăbirea Bisericii printr-o nouă confiscare a averii ei mobiliare. Însă mai mare primejdie era ameninţarea autonomiei ei spirituale. Simpatiile şi antipatiile de partid au provocat în acele zile antipatie şi împărţire.
Şi doar atunci? De multe ori se creează situaţii asemănătoare. Şi unii, care cred că Biserica trebuie să fie întotdeauna supusă faţă de stat, ne spun: Voi sunteţi cauzele tensiunii care apar în relaţiile dintre Biserică şi stat.
Ne acuză că suntem vinovaţi pentru împărţire. Ce vom răspunde? Dar nu trebuie să răspundem noi. Astăzi răspunde Evanghelia. – Dar Evanghelia a fost scrisă cu 20 de secole înainte; cum răspunde unei chestiuni actuale?… Evanghelia este o carte veşnică. Este pentru toate generaţiile. Dă răspuns la toate problemele, dă şi acestei chestiuni. Ce răspunde Evanghelia de astăzi?

***

Hristos era la Ierusalim în zilele marii Sărbători a Corturilor (celelalte două mari sărbători ale evreilor erau Paştele şi Cincizecimea). Sărbătoarea Corturilor o prăznuiau pentru a-şi aminti că 40 de ani în pustie, au trăit în corturi. Aşadar, în ultima zi a sărbătorii, Hristos a stat în mijloc, într-un loc, şi a vorbit poporului.
A vorbit? Aţi fost atenţi la ce zice Evanghelia? Toate cuvintele au o importanţă. Nu spune doar „a vorbit”. Ce zice? „A strigat” (Ioan 7, 37). Ce înseamnă „a strigat”? A strigat din toată puterea Lui. Să audă asta unii, care se smintesc când episcopul sau predicatorul îşi ridică glasul. Precum mama strigă puternic când copilul ei este în pericol, precum găina când vede uliul că se năpusteşte asupra puilor ei scoate un ţipăt sfâşietor, aşa şi păstorul căruia îi pasă de turma lui, ridică glasul, strigă. Nu pentru lucruri mici, ci pentru folosul veşnic al sufletelor.
Şi ce spunea Iisus? Cuvinte de aur, secretul fericirii omeneşti: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 37). Dacă însetează cineva… La ce sete se referă? La setea firească, a trupului, care se potoleşte repede la un izvor? Nu din aceea. Se referă la o altă sete; la setea pe care o simt sufletele nobile, la setea de cer, setea după adevăr, pace, dreptate, iubire, izbăvire de patimi. Ce om nu suspină din cauza legăturilor care îl robesc? Aşadar, cine simte această sete, acesta să vină la Mine şi Eu îi voi da apa cea nemuritoare, care va împlini toate dorinţele nobile ale sufletului lui.
S-ar fi aşteptat cineva ca toţi aceia care L-au ascultat pe Hristos să creadă. Au crezut? Nu. Doar o mică parte. Ceilalţi nu doar că nu au crezut, ci s-au şi ridicat cu rea-voinţă împotriva Lui. Alţii au criticat predica ori s-au îndoit asupra originii vorbitorului. Arhiereii şi fariseii au poruncit slujitorilor să-L prindă, să-L aresteze şi să li-L aducă. Dar slujitorii, care s-au dus şi L-au ascultat pe Hristos, când s-au întors, au spus şefilor lor: „Niciodată nu a grăit cineva ca omul acesta” (7, 46).
Ce vedem deci în Evanghelie? Este împărţire: „Deci împărţire s-a făcut în mulţime pentru El” (7, 43). Oamenii s-au împărţit în două tabere: a celor care au crezut şi a celor care nu au crezut în Hristos.

***

Iubiţii mei, ceea ce s-a întâmplat atunci se repetă în Biserica lui Hristos. În fiecare epocă există întotdeauna divizare.
Şi care este cauza, Hristos? Nu. Atunci cine? Alegerea rea a oamenilor. Toţi cei care au dispoziţie bună Îl ascultă pe Hristos şi Îi mulţumesc şi Îl slăvesc pe Dumnezeu; cei care nu au dispoziţie bună, nici nu înţeleg, nici nu vor să-I asculte cuvintele.
Ştiţi cu cine seamănă aceştia? Cu cei care au „oftalmiosi” (o boală a ochilor). Pentru cei care au ochi sănătoşi nu există lucru mai mulţumitor decât lumina soarelui; însă pentru cei care pătimesc de „oftalmiosi” (o boală a ochilor), lumina îi deranjează şi se închid în camere întunecate. Aşadar, după cum pe aceştia îi deranjează lumina soarelui, aşa şi pe cei care sunt chinuiţi de diferite patimi, lumina adevărului îi deranjează. A spus-o Hristos: A venit Lumină în lume şi oamenii au urât Lumina, pentru că lucrurile lor erau rele (vezi Ioan 3, 19). Există prin urmare împărţire, însă pricina nu este Hristos, ci reaua dispoziţie a omului.
Predica împarte. Acolo unde cuvântul lui Dumnezeu nu este ascultat, oamenii rămân nederanjaţi; pot să meargă la Biserică, dar cum intră, aşa ies. Însă unde se ascultă predica vie, radicală, mustrătoare a patimilor omeneşti, a neputinţelor şi a răutăţilor, acolo lumea imediat se împarte. Unii primesc, alţii nu primesc; unii binecuvântează clipa în care a venit predicatorul, iar alţii o înjură.
Vedeţi cuvintele Evangheliei? „Împărţire”, zice, „s-a făcut”. Unde este predica, unde este cateheza, unde este mărturisirea, unde Biserica este vie, acolo este împărţire. Dar asta nu constituie o acuzaţie a ei. În mormânt e linişte, extremă linişte; unde există viaţă, acolo oamenii se împart.
De 20 de veacuri Istoria bisericească şi universală, cum a spus un filozof, este istoria a două tabere: una sunt credincioşii, iar cealaltă necredincioşii. Una adoră, se închină, Îl binecuvintează pe Hristos, cealalată necinsteşte, blasfemiază, luptă împotriva lui Hristos; una este Biserica, cealaltă este lumea. Şi întreaga lume este un conflict între credinţă şi necredinţă, între adevăr şi minciună, între lumină şi întuneric, între Biserică şi lume, între Hristos şi satana. „Adevărul doare” – nu zice poporul?
Să amintesc şi un alt exemplu? Pentru toţi mirul – aroma este plăcută. Dar dacă picură cineva puţin mir acolo unde îşi au cuibul vulturii, păsări de pradă necurate care mănâncă leşuri, vulturii mor! Aroma, care îl renaşte pe om, pentru vulturi este moarte. Aşa şi învăţătura lui Hristos; este bineplăcută tuturor acelora care au dispoziţie bună, dar pentru ceilalţi tot ceea ce poate fi mai odios.

***

Împărţirea se observă şi în zilele noastre. Însă biruinţa finală aparţine Bisericii lui Hristos. Menţionez două pilde.
Clica materialiştilor şi ateilor din Sfânta Rusie a anului 1917 au spus: Vom distruge Biserica. Şi au muncit din greu pentru asta. În cele din urmă au distrus-o? Nu. Prigoana nu numai că nu a vătămat, ci a şi încălzit credinţa ruşilor.
Şi despre Biserica Eladei un ministru ateu a spus: Ce este Biserica? O pungă deschisă; de câte ori vrem, băgăm mâna şi luăm ce ne place. Însă a venit clipa în care s-a dovedit că Biserica nu este aşa. În Patra, pe 3 iunie 1987, o avalanşă de mulţime nemaivăzută, a scris pe un panou: „Cerem Biserică liberă şi vie”, „Jos mâinile de pe Biserică”, „Părinţi, mergeţi înainte; nu daţi înapoi” …
Iubiţii mei, planurile adversarilor vor eşua. Biserica este copacul pe care l-a sădit Dumnezeu şi pe care l-au adăpat cu sângele lor milioane de martiri. Nu poate să-l dezrădăcineze nimeni niciodată! Toţi demonii să-l lovească; securile lor se vor rupe, iar el va creşte. Deoarece Cârmaciul Bisericii este Iisus Hristos, Cel răstignit şi înviat, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii. Amin.

† Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon Florina, 7-6-1987)

(traducere: M.L.; sursa: http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=12295)

85.000.000 ΣΕ ΤΡΑΠΕΖΑ ΤΗΣ ΣΕΡΒΙΑΣ!!!

ΜΟΝΑΔΙΚΟΣ ΔΙΑΧΕΙΡIΣΤΗΣ Ο ΠΑΤΡΙΑΡΧΗΣ ΤΗΣ ΣΕΡΒΙΑΣ ΕΙΡΗΝΑΙΟΣ!!!

Υπάρχει στο λογαριασμό της Μητροπόλεως Νις, του πρώην Μητροπολίτου Ειρηναίου και νυν πατριάρχου της Σερβίας ένα υπέρογκο ποσόν, που έχει μοναδικό διαχειριστή τον ίδιο. Την είδηση την πήραμε από την Σέρβικη ιστοσελίδα·

http://www.novinar.de/2010/05/06/osamdeset-i-pet-miliona-razloga-za-smenu-episkopa-artemija.html#more-15095

Ποιό είναι το ποσόν; Το αναφέραμε στον τίτλο· 85.000.000 ευρώ!!! Ναι, καλά το ακούσατε, ογδονταπέντε εκατομμύρια ευρώ!

Την στιγμή που ο Σερβικός λαός υποφέρει, ο νέος πατριάρχης Ειρηναίος, (που στέλνει την ιντερπόλ για να συλλάβουν δήθεν ως κλέφτες αθώους ανθρώπους, με την «υπόνοια», ότι καταχράστηκαν 300.000 ευρώ), ο ίδιος κρατά σε τραπεζικό λογαριασμό του Νις,  όχι 300.000, αλλά 85.000.000!!! Γιατί δεν τα δίνει στον  λαό της Σερβίας, που τον κατήντησαν πτωχό οι βομβαρδισμοί του ΝΑΤΟ;

Μπορεί να μας εξηγήσει·

α) Τί χρήματα είναι αυτά; Μαύρα, κίτρινα, κόκκινα; Και ποιά πηγή έχουν;

Διαβάσαμε στην ιστοσελίδα, ότι ανήκουν στην πρώην Μητρόπολη του Νις και ότι αυτός είναι μοναδικός διαχειριστής!

β) Και γιατί κρατά την πρώην Μητρόπολή του εν χηρεία; Για να μην έχει πρόβλημα με τα χρήματα;

Ήταν ποιό επείγον και αναγκαίο να διώξει τον καλύτερο Μητροπολίτη της Σερβίας τον Αρτέμιο; Αυτές τις εντολές έχει πάρει από τα μεγάλα αφεντικά, που βομβάρδισαν την Σερβία;

Αν τα χρήματα είναι δικά του, αφού αυτός μόνο μπορεί να τα διαχειριστεί, γιατί τα κρατά στην τράπεζα και δεν τα μοιράζει στον φτωχό λαό, που υποφέρει;

Ο ΑΘΑΝΑΣΙΟΣ ΓΙΕΦΤΣΙΣ ΚΟΡΟΕΙΔΕΥΕΙ

ΤΟΝ ΠΤΩΧΟ ΛΑΟ ΤΟΥ ΚΟΣΣΟΒΟΥ

Κοροειδεύει το λαό ο συνταξιούχος δεσπότης και ο πρώην «βοηθός» του Αρτεμίου Θεοδόσιος, όταν λένε ότι· θα πουλήσουν το αυτοκίνητο της Μητροπόλεως, που μετακινούνταν ο Αρτέμιος, γιατί είναι ακριβό, για να βοηθήσουν τον πτωχό λαό του Κοσσόβου!

Ιστοσελίδα http://www.blic.rs/Vesti/Tema-Dana/176836/Saradnik-vladike-Artemija-povezivao-sebi-staz-novcem-za-gladne-sa-Kosova

Προσπαθούν να κάνουν τον καλό και να δημιουργήσουν εντυπώσεις στον λαό, για να τον πάρουν με το μέρος τους!!!

Αντί να βοηθήσετε κύριοι  με τις  πενταροδεκάρες τον φτωχό λαό, πέστε στον πατριάρχη σας, που τόσες μεγάλες υπηρεσίες του προσφέρετε, να βγάλει μερικά εκατομμύρια ευρώ από την τράπεζα, και να τα δώσει στους φτωχούς. Αυτό που κάνετε είναι υποκρισία. Και ο Χριστός είπε· «ουαί υμιν γραμματείς και φαρισαίοι υποκριταί».

ΜΠΟΡΕΙ ΝΑ ΜΑΣ ΠΕΙ;

Μπορεί να μας πει ο Σέρβος πατριάρχης· Ποιός του κατάθεσε το υπέρογκο αυτό ποσόν, πριν γίνει πατριάρχης και ποιός του έδωσε το δικαίωμα να διαχειρίζεται τα χρήματα της Μητροπόλεως αυτός και κανένας άλλος;

Πάντως τέτοια ποσά δεν μαζεύονται από δωρεές του λαού.

Και ξαναρωτάμε· Ποιός κατέθεσε στο λογαριασμό της Μητροπόλεως Νις, με αποδέκτη και γενικό διαχειρστή μόνο τον Μητροπολίτη Νις και νυν πατριάρχη Ειρηναίο; Και γιατί σαν τους φιλάργυρους τα κρατά στην τράπεζα και δεν τα σκορπά στον λαό;

Ο πατριάρχης Ειρηναίος είναι ο μόνος εξουσιοδοτιμένος να κάνει τα 85.000.000 ότι θέλει και να τα ξοδεύσει όπου εκείνος θέλει.

Αρα τα χρήματα δεν είναι της Μητροπόλεως Νις, αλλά δικά του;

Γι’ αυτό δεν έκανε εκλογή νέου Μητροπολίτου Νις; Μήπως ψάχνει κάποιο τρόπο να μεταβιβάσει τα χρήματα σε άλλη άγνωστη τράπεζα και να τα ξοδεύει εκεί που εκείνος ξέρει;

Ο πατριάρχης παρουσίασε, όπως λέει το μπλόκ, «ψεύτικες δαπάνες για να δικαιολογήσει το ποσόν, αλλά τα χρήματα παραμένουν όλα στην τράπεζα».

Πολύ μπερδεμένα τα βλέπουμε και μας δημιουργούν κακές σκέψεις και υπόνοιες ότι δεν είναι καλά τα χρήματα αυτά.

Παραθέτουμε την είδηση, όπως την γράφει η Σέρβικη ιστοσελίδα και βγάλτε τα συμπεράσματά σας.

«Η μόνη υποχρέωση που έχει ο πατριάρχης Ειρηναίος στην επισκοπή Nis είναι να αφαιρέσει ή να μεταβιβάσει τα ογδόντα πέντε εκατομμυρία (€ 85,000,000) από τον τραπεζικό λογαριασμό της Επισκοπής, όπου και είναι το μόνο εξουσιοδοτημένο πρόσωπο. Θα τα μεταβιβάσει σε ξένη τράπεζα; Θα τα χρησιμοποιήσει για την προοριζόμενη χρήση, για την οποία ανέφερε ψευδή δαπάνη;

Τα χρήματα είναι στο λογαριασμό του και περιμένουν… να χρησιμοποιηθούν για ποιον σκοπο και γιατί; Δεν ξέρουμε

Η πιθανότητα ότι η υπεξαίρεση των χρημάτων είναι σε εξέλιξη, διότι ο Ειρηναίος Gavrilovic, πολύ συχνά, από πληροφορίες των ιερέων του πηγαίνει στη Νις και μένει εκεί για αρκετές ημέρες, χωρίς καμία εξήγηση.

Όταν συγκρίνουμε τον νυν Πατριάρχη Ειρηναίο Γαβριλοβιτς με τον προκάτοχο του μακάριο Πατριάρχη Παύλο, τίθεται το ερώτημα:

Πραγματικά το Άγιο Πνεύμα τον έχει επιλέξει ως Πατριάρχη της Σερβικής Εκκλησίας ή κάποια τεχνική του, είτε μέσω του κρατικού μηχανισμού ή κάποιου άλλου;
Την απάντηση στο ερώτημα αυτό, δεν την ξέρουμε. Γνωρίζουμε ότι, αν η δικαιοσύνη είναι αληθινή dotižna, όπως ελπίζουμε να είναι, πολύ γρήγορα ο Πατριάρχης Ειρηναίος θα κατηγορηθεί και θα πρέπει να καθήσει στην ΠΧΠ Α.Ε. του Κοινοβουλίου (στην εκκλησιαστική δικαιοσύνη), για να πάρει τιμωρία, για όλα τα κακά που έγιναν»(http://www.novinar.de/2010/05/06/osamdeset-i-pet-miliona-razloga-za-smenu-episkopa-artemija.html#more-15095)

__________________________

ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

__________________________

PATRIARHUL IRINEU AL SERBIEI ŢINE 85 000 000 DE EURO ÎNTR-UN CONT BANCAR PENTRU A-I FOLOSI DOAR EL!

85 000 000  DE EURO ÎNTR-O  BANCA DIN SERBIA!!!

UNICUL BENEFICIAR –  PATRIARHUL IRINEU AL SERBIEI!!!

Există în  contul  Mitropoliei de Niş, a fostului Mitropolit Irineu, actualmente Patriarh al Serbiei, o sumă  imensă, care îl are ca unic beneficiar doar pe acesta. Informaţia  am luat-o de pe situl sârbesc: http://www.novinar.de/2010/05/06/osamdeset-i-pet-miliona-razloga-za-smenu-episkopa-artemija.html#more-15095.

„Singura obligaţie pe care o are Patriarhul Irineu în Episcopia de Niş este să ridice sau să transfere,  cei optzeci şi cinci de milioane de euro (85.000.000 €) din contul bancar al Episcopiei, unde este  şi unica persoană împuternicită. Îi va transfera într-o bancă străină? Îi va folosi pentru utilizarea preconizată, la care se referă prin falsele cheltuieli?
Banii sunt în contul lui şi aşteaptă…  să fie folosiţi, pentru ce scop şi de ce? Nu ştim.
E posibil ca deturnarea de fonduri să fie în curs, pentru că Irineu Gavrilovici, conform informaţiilor preoţilor săi,  merge foarte des la Niş şi  rămâne acolo destul de multe zile, fără nici o explicaţie.
Când îl comparăm pe actualul Patriarh Irineu Gavrilovici cu predecesorul său fericitul întru adormire Patriarh Pavle, se naşte întrebarea:
L-a ales realmente Sfântul Duh ca Patriarh al Bisericii Serbiei, sau vreo tehnică proprie, sau prin intermediul aparatului de stat, sau de orice  altă natură?
Răspunsul la această întrebare nu-l ştim. Ştim că în cazul în care justiţia este adevărată, precum sperăm să fie, Patriarhul Irineu va fi acuzat foarte repede şi va trebui să stea în RCP SA a Parlamentului European (în instanţa de judecată bisericească), ca să fie pedepsit pentru toate relele  comise. (http://www.novinar.de/2010/05/06/osamdeset-i-pet-miliona-razloga-za-smenu-episkopa-artemija.html#more-15095)

(trad. I.F., după http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=12165)

# 20 mai 2010#

Predică a Mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea Sfântului Talaleu

(ΑΓΙΟΣ ΘΑΛΕΛΛΑΙΟΣ)

CELE MAI BUNE MEDICAMENTE

Iubiţii mei, Hristos este Doctorul, Doctorul sufletelor şi al trupurilor. Cine a crezut în Hristos şi n-a văzut minuni? Da, Hristos este Doctorul, unicul Doctor de trupuri şi de suflete. Asta o propovăduieşte Evanghelia. Vedem de pildă un bolnav imobilizat, cu desăvârşire paralitic – un mort neîngropat – care 38 de ani întregi a zăcut părăsit de prieteni şi rude, că este vindecat în câteva minute doar prin cuvântul lui Hristos: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!” (Ioan 5,8). Care doctor, întreb, poate să facă o astfel de minune, de vindecare a unui paralizat? Niciunul.        Însă această putere de a vindeca bolnavi, această putere taumaturgică, pe care o are Hristos, o dă şi oamenilor Săi, oamenilor care cred cu adevărat în El şi trăiesc conform cu sfânta Sa voie. Mulţi Sfinţi au primit de la Hristos această putere taumaturgică şi au făcut minuni. Au vindecat bolnavi, ba chiar şi morţi au înviat.         Unul dintre Sfinţii care au avut harisma vindecării bolnavilor, a fost şi Sfântul pe care Biserica noastră îl sărbătoreşte pe 20 mai, pe Sfântul Talaleu. Acestui Sfânt, care nu este prea cunoscut, îi închinăm această omilie a noastră.

* * *

Aţi auzit vis-a-vis de insula Cipru se află un mic stat, Libanul. În Liban s-a născut, a trăit şi a activat în veacul al III-lea sub împăratul Numerian, prigonitorul creştinilor, Talaleu. Tatăl lui Talaleu era un creştin evlavios. Se spune că era şi cleric. Şi Talaleu a primit prima educaţie creştină în casa părintească. Talaleu a studiat la diferite şcoli şi a învăţat carte şi, în cele din urmă, a studiat ştiinţa medicală şi a devenit un medic minunat. Un medic care se deosebea de ceilalţi, nu doar pentru că stăpânea bine ştiinţa lui, nu doar pentru că el era iubitor de oameni şi făcea vizite gratuite bolnavilor, ci, în principal, pentru că el credea în Hristos, credea că Hristos este adevăratul Dumnezeu. Credea că Hristos are puterea să facă minuni în toate timpurile. Puterea lui Hristos este inepuizabilă, este izvor care niciodată nu seacă. Şi orice om care trăieşte în zilele noastre, dar şi cel care va trăi peste 200 sau 300 de ani după noi şi va crede în Hristos, poate să facă minuni, minuni mari, ca minunile care se întâmplau în vremurile de demult. Pentru că „Hristos ieri şi azi şi în veci este Acelaşi” (Evrei 13, 8).         Talaleu credea. Şi această credinţă a lui era puterea lui tainică. Bolnavilor pe care îi vizita le vorbea despre Hristos. Îi ruga să creadă. Credinţa în Hristos, zicea el, este cel mai puternic medicament pe care am să vi-l dau. Lângă cel bolnav, Talaleu îngenunchia  şi făcea rugăciune fierbinte, Îl ruga pe Hristos să facă o minune şi minunea avea loc. Bolnavii se vindecau. Astfel, faima lui Talaleu ca medic s-a răspândit în toate părţile. Şi Talaleu era medicul cel mai căutat. Doar în el aveau încredere oamenii.Dar ceilalţi medici care erau necredincioşi şi închinători la idoli, îl urau pe Talaleu pentru reuşitele sale şi s-au dus şi l-au denunţat guvernatorului: Talaleu este creştin. Guvernatorul a poruncit imediat arestarea lui. Talaleu, legat, a fost dus înaintea guvernatorului închinător la idoli. Este anchetat şi mărturiseşte cu curaj că este creştin. Guvernatorul îi cere să se lepede de Hristos şi să jertfească idolilor, dar Talaleu nu ascultă. Guvernatorul se mânie şi porunceşte să-l supună pe Talaleu la chinuri groaznice. Porunceşte să-i străpungă gleznele, să-i petreacă prin găuri o funie şi cu funia să-l spânzure de un copac cu capul în jos. Dar aici intervine puterea lui Hristos şi soldaţii, ca şi când ar fi fost orbiţi, în loc să-l prindă pe Talaleu, au prins un lemn, l-au găurit şi l-au spânzurat de un copac şi credeau că lemnul acela este Talaleu! Să nu vi să pară ciudat. Ceva asemănător vedem şi în Vechiul Testament. Dumnezeu, ca să-l ocrotească pe Dreptul Lot de atacurile oamenilor nedrepţi şi neruşinaţi, care voiau să-i distrugă casa, i-a orbit pentru un timp şi toată noaptea au căutat să găsească uşa casei lui Lot, au obosit şi s-au dus fără să poată să facă ceva. Cine are Sfânta Scriptură, să o deschidă să vadă pericopa respectivă (Facere 19, 1-11). Aşadar, Dumnezeu, Care l-a apărat pe Lot, l-a apărat şi pe Talaleu de nedreapta prigonire. Talaleu a fost salvat. Duşmanii lui au fost ruşinaţi. Soldaţii care au văzut minunea au crezut în Hristos, şi-au mărturisit credinţa şi au primit martiriul.         După această minune, Talaleu s-a întărit mai mult în credinţă şi cu mai multă râvnă continua lucrarea sa filantropică. Oamenii care îl auzeau pe Talaleu învăţând şi îl vedeau făcând minuni spuneau că el este ca şi Hristos. Învaţă ca şi Hristos, tămăduieşte ca şi Hristos, face bine ca şi Hristos. În felul acesta multă lume a crezut în Hristos prin mijlocirea credinciosului Său rob,  Talaleu.         După multe întâmplări şi primejdii a ajuns şi clipa sfârşitului său mucenicesc. Într-o cetate oarecare din Asia Mică, a fost arestat, condamnat la moarte, dus în afara cetăţii şi acolo decapitat. Acolo unde a căzut mucenicul şi pământul s-a adăpat cu sângele lui, acolo, spune tradiţia, vreme de mulţi ani răsărea o iarbă rară, pe care mulţi bolnavi o luau şi se vindecau de boala lor. Să nu vă miraţi, pentru că ierburile sunt medicamentele lui Dumnezeu. Dar şi aceste medicamente pe care le fac oamenii sunt toate aproape din ierburi. Fără ierburile pământului n-ar fi existat medicamente.

* * *

Iubiţii mei! Talaleu, ca medic creştin, stă alături de alţi Sfinţi medici, precum este Sfântul Luca, Sfinţii-fără-de-Arginţi şi Sfântul Pantelimon. Este şi acest Sfânt o pildă luminoasă pentru medicii şi oamenii de ştiinţă de astăzi. El învaţă că şi ei au nevoie de credinţa în Hristos. Fără credinţă, oamenii nu vor putea să reuşească nimic important.În zona noastră, Fericitul Talaleu a început să fie cunoscut acum, în ultimii ani, pentru că în tabăra Sfintei noastre Mitropolii, care este aproape de eroicul sat Proti, există un minunat paraclis, şi pe 20 mai locuitorii satului prăznuiesc şi aducerea moaştelor Sfântului Nicolae şi pomenirea Sfântului Talaleu.Sfinte Talalee şi Sfinte Nicolae, nu încetaţi să mijlociţi şi pentru noi păcătoşii!
(traducere din elină: M.L., sursa: „Myripnoa anthi”)