Κυριακὴ τοῦ Πάσχα πρωῒ

ΤΑ ΤΡΙΑ ΠΑΣΧΑ

«Ὦ Πάσχα τὸ μέγα καὶ ἱερώτατον, Χριστέ, ὦ Σοφία καὶ Λόγε τοῦ Θεοῦ καὶ Δύναμις· δίδου ἡ­μῖν ἐκτυπώτερον σοῦ μετασχεῖν ἐν τῇ ἀνεσπέρῳ ἡμέρᾳ τῆς βασιλείας σου» (θ΄ ᾠδ. καν. Πάσχα)

ΕΟΡΤΗ ἑορτῶν καὶ πανήγυρις πανηγύρε­ων εἶνε ἡ σημερινὴ λαμπρὰ ἡμέρα. Τὸ κυρι­ώτερο ὄνομά της ἀπὸ ἀρχαιοτάτης ἐποχῆς εἶνε πάσχα. «Κάνουμε πάσχα» «ἑορτάζουμε πά­σχα», λέμε. Τί σημαίνει πάσχα; Ἔχον­τας ὑπ᾽ ὄ­ψιν τὴν παράδοσι τῆς Ἐκκλησίας καὶ τὴ διδα­σκαλία τῶν πατέρων διακρίνουμε τρία πάσχα.

* * *

Τὸ πρῶτο καὶ ἀρ­χαιότερο εἶνε τὸ ἰουδαϊκὸ πάσχα. Ἡ λέξι πάσχα εἶνε ἑβραϊκὴ καὶ σημαί­νει «διάβασις» ἢ «διαβατήριο». Ὅπως γιὰ νὰ κι­­νηθῇ κανεὶς ἀπὸ μία χώρα σὲ ἄλλη ἔχει ἀ­νάγκη ἀπὸ διαβατήριο, κάτι τέτοιο συνέβη καὶ στὴν ἀρχαία ἐποχή· ὁ Θεὸς ἔδωσε διαβατήριο, ἐπέτρεψε σ᾽ ἕνα λαὸ νὰ διαβῇ. Ποιός εἶνε ὁ λαός; καὶ ποῦ τοῦ ἐπέτρεψε νὰ διαβῇ;
Δύο λαοὶ στὸν κόσμο ἔχουν μεγάλη ἱστορία καὶ ἦταν περιούσιοι λαοὶ τοῦ Θεοῦ· ὁ Ἰσ­ραὴλ καὶ ἡ Ἑλλάς. Δὲν τὸ λέμε ἐμεῖς· τὸ λέει ἡ ἱστορία. Ὅπως ἐμεῖς τετρακόσα χρόνια ἤ­μεθα σκλαβωμένοι στοὺς Τούρκους, ἔτσι κι ὁ Ἰσραὴλ τετρακόσα χρόνια ἦταν σκλαβωμένος στοὺς Αἰγυπτίους – ἱστορικὸ γεγονὸς αὐ­τό. Δούλευαν μέρα – νύχτα, κατασκεύαζαν τὶς με­γάλες πυραμίδες, ποὺ μέχρι σήμερα σῴζον­ται κ᾽ εἶνε μνημεῖα ὄχι τόσο καλλιτεχνίας ὅσο δουλείας. Ἔζησαν ὑπὸ σκληρὰν δουλείαν στοὺς φαραώ, τοὺς βασιλεῖς τῆς Αἰγύπτου.
Ἀλλὰ ὁ Θεὸς τοὺς ἔδωσε τὴν ἐλευθερία. Ἔ­στειλε τιμωρίες στὴν Αἴγυπτο, τὶς 10 πλη­γές, καὶ τέλος ἄγγελος Κυρίου ἐφόνευσε ὅ­λα τὰ πρωτότοκα παιδιὰ τῶν Αἰγυπτίων μόνο, ἀφήνοντας τὰ παιδιὰ τῶν Ἰσραηλιτῶν. Πῶς σώθη­καν; Τὴν τελευταία νύκτα ἔλαβαν ἐντολή·
Ἀπόψε θὰ κοιμηθῆτε σκλάβοι καὶ θὰ ξημερώσετε ἐλεύθεροι. Νὰ σφάξετε ἕνα «πρόβατον ἑνιαύσιον», ἀρνὶ ἑνὸς ἔτους (Ἔξ. 12,5), ποὺ νὰ μὴ παρουσιάζῃ κανένα ἀπολύτως ἐ­λάττω­μα. Μὲ τὸ αἷμα του νὰ βάψετε τὸ ἀνώφλιο καὶ τοὺς παραστάτες τῶν θυρῶν σας. Θὰ τὸ ψήσε­τε, ἀλλὰ νὰ προσέξετε νὰ μὴ σπάσετε οὔτε ἕ­να ἀπὸ τὰ κόκκαλά του (βλ. ἔ.ἀ. 12,10). Θὰ τὸ φᾶτε μαζὶ μὲ ἄζυμο ἄρτο, ψωμὶ χωρὶς προζύμι, καὶ πικρὰ χόρτα (σύμβο­λο τῆς πικρίας τῆς δουλεί­ας ―δὲν ὑπάρχει πικρότερο πρᾶγμα ἀπὸ τὴ δουλεία―), καὶ νὰ εἶστε ἕτοιμοι γιὰ νὰ φύγετε.
Αὐτὴ ἦταν ἡ ἐντολή, καὶ πράγματι ἔτσι ἔγι­νε. Ὁ φαραὼ ἀναγκάστηκε νὰ ὑπογράψῃ τὴν ἐ­λευθερία τους καὶ οἱ Ἰσραηλῖτες ἔφυγαν. Δι­έβησαν – πέρασαν, ἔκαναν πάσχα ἀπὸ τὴ δου­λεία στὴν ἐ­λευθερία.
Τὸ γεγονὸς αὐτὸ τὸ ἑορτάζουν μέχρι σήμερα μὲ θρησκευτικὴ κατά­νυξι τὴ νύχτα μετὰ τὴ δύσι τοῦ ἡλίου τῆς 14ης τοῦ μηνὸς Νισάν, ποὺ ἀν­τιστοιχεῖ μὲ τὸ δικό μας μῆνα Ἀπρίλιο. Σφάζουν τὸν ἀμνὸ καὶ τρῶνε πι­κρὰ χόρτα μὲ ἄζυ­μο ψωμί. Ἀλλὰ προηγουμένως ―τί ἔλεγχος γιὰ μᾶς!― δὲν τρῶνε – δὲν ἀγγίζουν τίπο­τα, ἂν δὲν κάνουν κάτι ἄλλο· ὁ ἀρχηγὸς τῆς οἰ­­κο­γε­νείας διαβάζει ἕνα κομμάτι ἀπὸ τὰ ἱστορικὰ βιβλία τῆς Παλαιᾶς Διαθήκης, ἀπὸ τὴν Ἔ­ξο­δο, ὅπου περιγράφεται λεπτομερῶς τὸ πρῶ­το ἐ­κεῖνο πάσχα, ἡ πρώτη διάβασι. Μετὰ τρῶ­νε, ὑψώνουν διαδοχικῶς τέσσερα ποτήρια, ποὺ ἔ­χουν σημασία γι᾽ αὐ­τούς ―σπουδαι­ότερο εἶ­νε τὸ τρίτο―, καὶ ψάλλουν μερι­κοὺς ψαλμοὺς τοῦ Δαυῒδ ὅλοι μαζί. Ἔτσι κάνουν τὸ πάσχα, ποὺ εἶνε ἡ μεγαλυτέρα ἑορτή τους.
⃝ Πρῶτο λοιπὸν πάσχα τὸ ἰουδαϊκό. Δεύτερο εἶνε τὸ χριστιανικὸ Πάσχα. Διαφέρουν; Πολύ. Τὸ ἰουδαϊκὸ εἶνε σκιά, τὸ χριστιανικὸ ἡ πρα­γματικότης. Ὅσο διαφέρει ἕνα σῶ­μα ἀπ᾽ τὴ σκιά του, τόσο τὸ ἕνα πάσχα ἀπὸ τὸ ἄλλο.
Τί ὁμοιότητες ἔχουν; Σφάζουν ἐκεῖ ἀμνό, ἀλλὰ κ᾽ ἐμεῖς ἔχουμε ἀμνό. Ποιός εἶνε ὁ δι­κός μας ἀμνός; Δὲν εἶνε ἕνα ζῷο. Εἶνε ὁ Ἀ­μνός, ποὺ ἀξίζει νὰ γράφεται μὲ ἄλφα κεφαλαῖο, ὁ Κύριος ἡμῶν Ἰησοῦς Χριστός. Αὐτὸς εἶ­νε «ὁ ἀμνὸς τοῦ Θεοῦ ὁ αἴρων τὴν ἁμαρτί­αν τοῦ κόσμου» (Ἰωάν. 1,29). Αὐτὸς προσφέρεται θυ­σία καὶ τὸ αἷμα του λυτρώνει τὴν ἀνθρωπό­τη­­τα. Ἄλλη σπουδαία ὁμοιότης· στὸ πρῶτο πά­σχα ὁ Θεὸς εἶπε, νὰ μὴ σπάσουν κόκκαλο. Καὶ τὴ Μεγάλη Παρασκευὴ στὸ Γολγοθᾶ οἱ στρατι­ῶτες, ἐνῷ ἔσπασαν τὰ κόκκαλα τῶν δύο λῃ­στῶν γιὰ νὰ πεθάνουν συντομώτερα, ὅταν πλη­σίασαν στὸ σῶμα τοῦ Χριστοῦ «οὐ κατέαξαν αὐτοῦ τὰ σκέλη» (Ἰωάν. 19,33), δὲν πείραξαν καν­ένα ἀπὸ τὰ ὀστᾶ· μόνο μὲ τὴ λόγχη ἐκεν­τή­θη στὴν πλευρὰ ὁ Υἱὸς τῆς Παρθένου. Ἦταν προφητευμένο· «Ἐγένετο ταῦτα, ἵνα ἡ γραφὴ πληρωθῇ, ὀστοῦν οὐ συντριβήσεται αὐ­τοῦ» (ἔ.ἀ. 19,36· Ἔξ. 12,10). Αὐτὸ εἶνε τὸ χριστιανικὸ Πάσχα, τὸ ὁποῖο εἶνε πολὺ ἀνώτερο.
⃝ Ἕνα πάσχα λοιπὸν τὸ ἰουδαϊκό, δεύτερο τὸ χριστιανικό, καὶ τὸ τρίτο πάσχα; Εἶνε τὸ οὐράνιο ΠΑΣΧΑ, τὸ σπουδαιότερο ἀπ᾽ ὅλα. Δὲν θὰ τὸ ἑορτάσουμε ἐδῶ στὴ γῆ· θὰ τὸ ἑορτάσου­με στὴ βασιλεία τῶν οὐρανῶν. Αὐτὸ λέει τὸ τροπά­­ριο· «Ὦ Πά­σχα τὸ μέγα καὶ ἱερώτατον, Χριστέ, ὦ Σοφία καὶ Λόγε τοῦ Θεοῦ καὶ Δύναμις· δίδου ἡ­μῖν ἐκτυπώτερον σοῦ μετασχεῖν ἐν τῇ ἀνεσπέρῳ ἡμέρᾳ τῆς βασιλείας σου» (θ΄ ᾠδ. καν. Πάσχα).
Στὸν οὐρανό! Ἀλλὰ ποιός πιστεύει σήμερα σὲ οὐρανό, ὅτι ὑπάρχει οὐρανός; Χρειάζεται κεραία πίστεως. Ἂν δὲν ὑπάρ­χῃ αὐτή, δὲν διδασκόμεθα τοὐλάχιστον ἀπὸ τὸν Σωκράτη; Ἔζησε πρὸ Χριστοῦ. Κι ὅμως τί εἶπε ὅταν τὸν κατε­δίκασαν εἰς θάνατον· Φεύγω, ἡ ψυχή μου πηγαίνει σ᾽ ἕναν ἄλλο κόσμο· ἐκεῖ θὰ συναν­τήσω δικαστὰς ἀμερολήπτους, τὸν Μίνωα, τὸν ῾Ραδάμανθυ, τὸν Αἰακό, καὶ αὐτοὶ πλέον θὰ δικάσουν τὴν ὑπόθεσί μου…
Ὣς ἐκεῖ ἔφθανε ἡ ἐμβέλεια τῆς κεραίας τοῦ Σωκράτους. Ἀλλὰ ἡ Ἐκκλησία μὲ τὸ τροπάριο αὐτὸ μᾶς βεβαιώνει, ὅτι πέρα τοῦ Πά­σχα τούτου ὑπάρχει καὶ Πάσχα σ᾽ ἕναν ἄλλο τέλειο κό­σμο. Ἀξίω­σέ μας, Χριστέ, νὰ μετάσχουμε σ᾽ αὐτὸ «ἐκτυπώτερον», ζωηρότερα, νὰ σὲ ἀπολαύσουμε στὴ βασιλεία τῶν οὐρα­νῶν. Αὐτὸ εἶνε τὸ αἰώνιο ΠΑΣΧΑ.
Ὑπάρχει σήμερα πίστι σ᾽ ἐ­κεῖνο τὸν κόσμο; Μετὰ λύπης ἔμαθα γιὰ τὴ στάσι μιᾶς δασκάλας. Τὴν ἡ­μέρα ποὺ διεκόπτοντο τὰ μαθήμα­τα γιὰ τὸ Πά­σχα, εἶπε στὰ παιδιά· ―Τελειώνου­με σήμε­ρα, κλείνει τὸ σχολεῖο· θ᾽ ἀνοίξῃ ὕ­στε­ρα ἀπὸ 15 μέρες. ―Γιατί, κυρία, κλείνουμε; ―Δὲν ἔ­χω νὰ σᾶς πῶ τίποτε, νὰ πᾶτε στὰ σπίτια σας!… Ἀπηξίωσε ἡ δεσποινὶς νὰ πῇ στὰ παιδιά, ὅτι οἱ διακοπὲς γίνονται γιὰ νὰ τιμήσουμε τὸν ἐ­σταυρωμένο Νικητὴ τοῦ θανάτου.
Ὅσο εἶνε βέβαιο, ἀγαπητοί μου, ὅτι σήμε­ρα ἐδῶ στὴ γῆ εἶ­νε Πάσχα, τόσο βέβαιο εἶνε ὅτι ὑπάρ­χει καὶ ἄλλος κόσμος καὶ ἄλλο πάσχα. Τὸ πιστεύεις; εἶσαι Χριστιανός· δὲν τὸ πιστεύεις; λυποῦμαι. Τὸ ἂν ἔρχεσαι στὴν ἐκκλησία καὶ ἑ­ορτάζῃς μπορεῖ νὰ εἶνε ἀπὸ μιὰ συνήθεια.

* * *

Ἀδελφοί μου! Ἂς διδαχθοῦμε ἀπὸ τοὺς Ἑ­βραίους. Αὐτοὶ τιμοῦν τὴ θρησκεία τους. Γι᾽ αὐ­­τὸ βλέπετε, μιὰ φούχτα εἶνε καὶ ἐπιβάλ­λον­ται. Δὲν εἶ­μαι ὑ­πὲρ αὐ­τῶν, δὲ συμπαθῶ τὶς βλέ­ψεις τους, τὸ ἰμπέρι­ουμ ποὺ θέλουν νὰ στήσουν, τὰ σιωνιστικὰ σχέδια, ὄχι· ἀλλ᾽ ὀ­φείλω νὰ ὁμο­λογή­σω, ὅτι κυριαρχοῦν στὴ Με­σόγειο καὶ παγ­κοσμί­ως. Ἀπὸ ποῦ ἀντλοῦν τὴ δύναμι; Ἂν πᾶ­τε σὲ σπίτι Ἑβραίων, ὁ ἀρχη­γὸς τῆς οἰκογενεί­ας ἐξηγεῖ τὴ Γραφὴ καὶ οἱ ἄλλοι ἀκοῦνε. Δείξατέ μου, δείξατέ μου ἕνα σπίτι χρι­στιανι­κό, ποὺ ὁ πατέρας σήμερα θὰ πῇ κά­τι γιὰ τὴν ἀνάστα­σι τοῦ Κυρίου! Ὅλοι σχεδὸν εἶ­νε σὰν τὴ δασκά­λα ποὺ εἴπαμε. Ἂς σηκωθῇ λοιπὸν ὁ πατέρας, ἂς πά­ρῃ τὸ Εὐ­­αγγέλιο στὰ χέρια καὶ ἂς πῇ· Παιδιά, σταθῆτε· τί ἑορτάζου­με σήμερα; ποιά εἶνε ἡ ἑ­ορτὴ αὐ­τή; Εἶνε ψέμα ἢ ἀλήθεια; Ἂν εἶνε ψέ­μα, νὰ πᾶ­με κ᾽ ἐ­μεῖς μὲ τοὺς ὑλιστὰς καὶ ἀθέους, νὰ τὸ γκρεμίσουμε, διότι δὲν πρέ­πει νὰ ζοῦμε μὲ τὸ ψέμα. Ἂν ὅ­μως εἶνε ἀλήθεια ―καὶ εἶνε ἀλήθεια―, τότε «δεῦτε προσ­κυνήσωμεν καὶ προσπέσωμεν» τῷ Νικητῇ τοῦ θανάτου καὶ τοῦ ᾅδου!… Ἂν τὸ κά­νῃς αὐτό, πατέρα, εἶσαι Χριστιανός. Μιὰ μέρα θὰ πεθά­νῃς, μὰ τὰ παιδιὰ δὲ θὰ σὲ ξεχάσουν.
Νὰ μὴν εἶνε λοιπὸν ἡ ἑορτὴ αὐτὴ γαστρονο­μική· νὰ εἶνε πνευματική. Ὅσοι Χριστιανοί, «ὅσοι πιστοί», μὴ ἑορτάσετε μόνο ὑλικῶς, μὴ πέσετε στὸ φαγητὸ σὰν γύπες καὶ κόρακες. Νὰ ἑορτάσετε χριστιανικῶς. Μὴ φανοῦμε κατώτεροι τῶν Ἑβραίων. Ἀνοῖξτε τὰ ἱερὰ κείμε­να, διαβάστε κάτι, μιλῆστε, ἐμβαθύνετε, καλλιεργῆστε τὴν πίστι τῆς Ἐκκλησίας μας. Ἔτσι ὑπάρχει ἐλπίδα μιὰ μέρα ν᾽ ἀξιωθοῦμε νὰ γίνῃ καὶ σ᾽ ἐμᾶς αὐτὸ ποὺ λέει τὸ ἔξοχο αὐτὸ τροπάριο· «Ὦ Πάσχα τὸ μέγα καὶ ἱερώτατον, Χρι­στέ, ὦ Σοφία καὶ Λόγε τοῦ Θεοῦ καὶ Δύνα­μις· δίδου ἡμῖν ἐκτυπώτερον σοῦ μετασχεῖν ἐν τῇ ἀνεσπέρῳ ἡμέρᾳ τῆς βασιλείας σου».
Σᾶς βάζω κανόνα μὲ πετραχήλι· προτοῦ ν᾽ ἀρχίσετε νὰ τρῶτε, ν᾽ ἀνοίξετε τὸ Εὐαγγέλιο τοῦ Ἰωάννου, νὰ διαβάσετε τὸ 20ὸ (Κ΄) κεφάλαιο, καὶ μετὰ ὡς Χριστιανοὶ νὰ καθίσετε στὴν τράπεζα, τὴν ὁποία εἴθε νὰ εὐλογήσῃ ὁ Κύριος.
Ταῦτα. Ὁ Χριστὸς μαζί μας, ὁ Χριστὸς μὲ τὶς οἰκογένειές σας, ὁ Χριστὸς μὲ τὴν πόλι, ὁ Χριστὸς μὲ ὅλο τὸ λαό μας· ἀμήν.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Ομιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου στον ιερό ναὸ του Ἁγίου Παντελεήμονος Φλωρίνης 8-5-1983)

**********************

ΚΑΙ ΣΤΑ ΣΕΡΒΙΚΑ

**********************

ΤRI PASHE

«О Pasha velika i najsvetija Hriste! O mudrosti i Logose Božji i Silo, daruj da se Tobom pričešćujemo u nezalaznom Danu Carstva Tvoga” Praznik nad praznicima i slavlje nad slavljima je današnji dan. Glavno ime od starog doba je pasha. “Pravimo pashu”, “slavimo pashu”, govorimo. Šta znači reč pasha? Imajući u vidu predanje Crkve i učenje očeva raspoznajemo tri pashe.

* * *

Prva i najstarija je judejska pasha. Reč pasha je jevrejska i znači “prelazak” ili “prelaznica”. Kada neko želi da pređe iz jedne zemlje u drugu  potreban mu je pasoš(prelaznica), isto je bilo  i u staro doba. Bog je dao prelaznicu, dopustio je jednom narodu da pređe. Dva naroda na svetu imaju veliku istoriju i bili su izabrani narodi Božji. Izrailj i Ellas (Grčka). To ne govorimo mi Grci već nam to govori istorija. Kao što smo mi Grci bili 400 godina zarobljeni od Turaka, tako je i Izrailj četristo godina bio zarobljen od Egipćana – to je istorijska činjenica. Radili su dan-noć, gradili su velike piramide, koje su do danas sačuvane kao spomenici ne toliko graditeljstva koliko ropstva. Živeli su pod teškim ropstvom faraona, kraljeva Egipta. Ali Bog im je dao slobodu. Poslao je rane na Egipat, čuli ste za deset rana, i na kraju je anđel Gospodnji ubio svu prvorođenu decu, samo Egipćana, ostavljajući u životu decu Izrailjaca. Kako su bili spašeni? Poslednje noći su dobili zapovest.Večeras ćete zaspati kao robovi a osvanućete  slobodni. Da zakolju jedno “jagnje”, ovcu od jedne godine (Izl. 12,5), koja da nema ni jednu manu. Sa njenom krvlju da premažete oba dovratka i gornji prag  vrata. Ispeći ćete je, ali pazite da neslomite ni jednu njenu kost (vidi Izla. 12,10), poješćete je sa beskvasnim hlebom, i gorkom travom (simbol gorkog ropstva) i budite spremni da krenete. Ova zapovest je zaista i izvršena tako. Faraon je bio prinuđen da potpiše njihovu slobodu i Izrailjci su otišli. Prešli su, napravili su pashu iz ropstva u slobodu. Ovaj događaj slave i do danas sa religioznom skrušenošću, u noći posle zalaska sunca 14-tog u mesecu Nisan, koji se poklapa sa našim mesecom Aprilom. Kolju jagnje i jedu gorku travu i beskvasni hleb. Ali prethodno – kakva opomena za nas! – ne jedu- ne dodiruju ništa, ako ne učine nešto drugo, glava porodice čita jedan deo iz istorijskih knjiga Starog Zaveta, iz Izlaska, gde se opisuje pojedinačno ona prva pasha, prvi prelazak. Posle toga jedu, uzdižu naizmenično četiri čaše, koje imaju značenje za njih – najvažnija je treća,  poju nekoliko Davidovih psalmova svi zajedno. Tako prave pashu, koja je najveći praznik za njih.

Prva je dakle pasha judejska. Druga je hrišćanska Pasha. Razlikuju li se? Veoma. Judejska je senka a hrišćanska je stvarnost. Koliko se razlikuje telo od svoje senke toliko se ove dve pashe razlikuju jedna od druge. Koju sličnost imaju? Kolju oni jagnje, ali i mi imamo jagnje. Koje je naše jagnje? Nije životinja. Jagnje jeste , koje je dostojno da se piše sa velikih slovima, naš Gospod Isus Hristos.On je “jagnje Božje koje uzima na sebe grehe sveta! (Jovan 1,29).On se prinosi kao žrtva i njegova krv izbavlja čovečanstvo. Druga važna sličnost ove dve pashe je što je Bog rekao, da se ne lome kosti.  Veliki Petak na Golgoti, vojnici, iako su slomili kosti dvojice razbojnika da umru brže, kada su se približili telu Hristovom “ ne prebiše mu goleni” (Jovan 19,33), samo su mu proboli rebra kopljem. Bilo je prorečeno: “jer se ovo dogodi da se ispuni Pismo: “kost njegova neće se prelomiti” (Jovan, 19,33 i Izlaz. 12,10). To je hrišćanska Pasha, koja je puno uzvišenija. Jedna je pasha dakle judejska, druga je hrišćanska, a treća pasha? To je nebeska PASHA, najvažnija od svih. Ovo nam govori tropar: “О Pasha velika i najsvetija Hriste! O mudrosti i Logose Božji i Silo, daruj da se Tobom pričešćujemo u nezalaznom Danu Carstva Tvoga”.Na nebu! Ali ko veruje danas u nebo, da postoji nebo? Potrebna je istrajna vera. Ako ona ne postoji, poučimo se bar od Sokrata. On je živeo pre Hrista.  Šta je on rekao kada su ga osudili na smrt? Odlazim, moja duša ide  u drugi svet, tamo ću sresti  sudije neporočne, Minoa, Radamanthi, Aiako,  oni će na kraju prosuditi o mome slučaju… Do tamo je stizao signal  Sokratovog predajnika. Ali crkva nas sa ovim troparom  uverava, da izvan ove Pashe postoji  i Pasha koja postoji u jednom drugom savršenom svetu. Udostoj nas Hriste, da učestvujemo u tome “nezalaznom”, životvornom, da se pričestimo u carstvu nebeskom. Ta Pasha je večna. Da li danas postoji vera u onaj svet? Sa tugom sam saznao o gledištu jedne učiteljice.  Jednog dana kada se prekida nastava za Pashu, rekla je deci sledeće : “Završavamo danas, zatvara se škola, otvoriće se posle petnaest dana”. – Zašto, gospođo zatvaramo školu? – Nemam ništa da vam odgovorim na to pitanje, idite vašim kućama!… Ispod časti je bilo gospođi da deci kaže, da je raspust da bi se setili raspetog Pobednika smrti. Koliko je sigurno dragi moji da je danas ovde Pasha, toliko je sigurno da postoji drugi svet i druga nebeska Pasha. Veruješ li to? Vernik si. Ne veruješ u to, žao mi je. Možda u crkvu na taj praznik dolaziš samo iz navike.

Braćo moja! Poučimo se od Jevreja. Oni poštuju svoju religiju. Zato i vidimo, iako su jedna šačića, nameću se. Ne podržavam ih, ne simpatišem njihove poglede, imperiju koju žele da postave, sionističke planove, ne, ali dužan sam da priznam, da vladaju u Mesogiju, i u celom svetu. Odakle crpe snagu? Ako odete kod Jevreja kući, glava porodice objašnjava Pismo a drugi slušaju. Pokažite mi, pokažite mi jednu hršćansku kuću, gde će otac danas nešto reći o Hristovom vaskrsenju! Svi su uglavnom kao učiteljica koju smo naveli. Nek ustane otac, nek uzme Evanđelje u ruke i neka kaže: Deco, stanite, šta danas slavimo? Koji je danas praznik? Da li je to istina ili laž? – istina je-, “poklonimo se i približimo se” Pobedniku smrti i ada!… Ako to učiniš, oče, hrišćanin si. Jedan dan ćeš umreti, ali te deca neće zaboraviti. Ovaj praznik da ne bude gastronomski već da bude duhovni praznik. Svi hrišćani “svi verni”, nemojte slaviti samo materijalno, nemojte navaliti na hranu kao guske i lešinari. Slavite hrišćanski. Nemojmo se prikazati nižim od Jevreja. Otvorite svete tekstove, pročitajte nešto, pričajte, udubite se, utvrdite veru u našu Crkvu. Tako će postojati nada da jednog dana budemo udostojeni da se i nama dogodi to što čujemo u ovom predivnom troparu: «О Pasha velika i najsvetija Hriste! O mudrosti i Logose Božji i Silo, daruj da se Tobom pričešćujemo u nezalaznom Danu Carstva Tvoga” .Dajem vam kanon sa petrahiljem, pre nego što počnete ručati, otvorite Evanđelje po Jovanu i da pročitate 20-to poglavlje i posle kao hrišćani uz oče naš i vaskršnji tropar da sednete za stol, koji nek blagoslovi Gospod. To je sve. Hristos sa vama. Hristos sa vašim porodicama, Hristos sa vašim gradom, Hristos sa našim narodom. Amin.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Govor Mitropolita Florine o. Avgustina Kandiota u svetom hramu Sv. Pantelejmona u Florini 8-5-19)

***************************

KAI STA ROYMANIKA

***************************

CELE TREI PAŞTI

„O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase, o, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea, dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtăşim cu Tine în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale”
(Cântarea a IX –a din Canonul Paştilor)

Sărbătoare a sărbătorilor şi praznic al praznicelor este luminata zi de astăzi. Cel mai răspândit nume al ei din vremurile cele mai vechi este „Paşte”. „Facem Paştele”, „sărbătorim Paştele”, spunem. Ce înseamnă Paşte? Având în vedere tradiţia Bisericii şi învăţătura Părinţilor distingem trei Paşti.

***

Primul şi cel mai vechi este Paştele iudaic. Cuvântul „Paşte” este evreiesc şi înseamnă „trecere” sau „paşaport”. După cum pentru a se deplasa cineva dintr-o ţară în alta are nevoie de un paşaport, ceva asemănător se întâmpla şi în vremurile vechi. Dumnezeu a dat un paşaport, a îngăduit unui popor să treacă. Care este poporul? Şi unde i s-a îngăduit să treacă? Două popoare în lume au o mare istorie şi au fost popoare alese ale lui Dumnezeu: Israel şi Elada. Nu o spunem noi. O spune istoria. După cum noi 400 de ani am fost sclavi la turci, aşa şi Israel 400 de ani a fost sclav la egipteni – acesta este un fapt istoric. Munceau zi şi noapte, construiau marile piramide care se păstrează până astăzi şi sunt monumente nu atât ale artei, cât ale sclaviei. Au trăit în aspra sclavie a faraonilor, a împăraţilor Egiptului. Dar Dumnezeu le-a dat libertate. A trimis pedepse peste Egipt, cele zece plăgi, şi în cele din urmă îngerul Domnului i-a ucis pe toţi copiii întâi-născuţi doar ai egiptenilor, ocrotind copiii israelitenilor. Cum au fost salvaţi? În ultima noapte au primit o poruncă: În seara aceasta vă veţi culca sclavi şi vă veţi trezi liberi. Să junghiaţi „o oaie de un an”, un miel de un an (Ieşire 12, 5), care să nu aibă nicio meteahnă, dar niciuna. Cu sângele lui să vopsiţi pragul de sus şi uşorii uşilor voastre. Îl veţi găti fript, dar să fiţi atenţi să nu rupeţi niciunul din oasele lui (vezi Ieşire 12, 10). Îl veţi mânca cu pâine azimă, pâine fără drojdie şi cu ierburi amare (simbol al amărăciunii sclaviei – nu există un lucru mai amar ca sclavia –) şi să fiţi gata să fugiţi.
Aceasta a fost porunca şi într-adevăr aşa s-a şi întâmplat. Faraon a fost nevoit să semneze eliberarea lor şi israeliţii au plecat. Au trecut, au trecut Paştile de la sclavie la libertate. Acest eveniment îl sărbătoresc până astăzi cu umilinţă religioasă, noaptea, după apusul soarelui, pe 14 ale lunii Nissan, care corespunde cu luna noastră aprilie. Junghie mielul şi mănâncă ierburi amare cu pâine azimă. Dar mai înainte – Ce mustrare pentru noi! – nu mănâncă – nu ating nimic, dacă nu fac ceva; mai marele familiei citeşte un fragment din cărţile istorice ale Vechiului Testament, din Ieşire, unde este descris în detaliu acel prim Paşti, prima trecere. Apoi mănâncă, înalţă unul după altul patru pahare, care au o importanţă pentru ei – cel mai important fiind al treilea -, şi cântă câţiva psalmi ai lui David toţi împreună. Aşa fac Paştile, care este cea mai mare sărbătoare la ei.
Aşadar, primul Paşti este cel iudaic. Al doilea este cel creştin. Se deosebesc? Mult. Cel iudaic este umbra, cel creştin este realitatea. Pe cât de mult se deosebeşte un trup de umbra lui, atât de mult un Paşte de celălalt. Ce asemănări au? Acolo se junghie un miel, dar şi noi avem un miel. Care este mielul nostru? Nu este un animal. Este Mielul, care merită a se scrie cu „m” mare, Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). El se aduce jertfă şi sângele Lui izbăveşte umanitatea. Altă importantă asemănare: La primul Paşti Dumnezeu a spus să nu se sfărâme niciun os. Şi în Vinerea cea Mare pe Golgota soldaţii, deşi au sfărâmat oasele celor doi tâlhari ca să moară mai repede, când s-au apropiat de trupul lui Iisus „nu i-au zdrobit fluierele” (Ioan 19, 33); nu au vătămat niciunul din oase. Doar cu suliţa a fost împuns în coastă Fiul Fecioarei. Fusese profeţit: „Şi s-a făcut aceasta ca să se împlinească Scriptura: Niciun os nu I se va zdrobi” (Ioan 19, 36; Ieşire 12, 10). Acesta este Paştele creştin, care este mult superior celuilalt.
Aşadar, un Paşte este cel iudaic, al doilea este cel creştin, şi al treilea Paşti care este? Este PAŞTELE cel ceresc, cel mai important dintre toate. Nu-l vom prăznui aici pe pământ; îl vom prăznui în Împărăţia Cerurilor. Asta o spune troparul: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase, o, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea, dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtăşim cu Tine în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale” (Cântarea a IX –a din Canonul Paştilor).
În cer! Dar cine crede astăzi în cer, că există cer? Este nevoie de o sensibilitate a credinţei (de o antenă a credinţei). Nu învăţăm nici măcar de la Socrate? A trăit înainte de Hristos; totuşi, ce a spus când l-au condamnat la moarte? Plec, sufletul meu merge într-o altă lume. Acolo îi voi întâlni pe judecătorii cei nepărtinitori, pe Minoa, pe Radamantis, pe Aiakos, şi ei vor rejudeca pricina mea…
Până acolo au ajuns undele antenei lui Socrate. Dar Biserica ne confirmă în acest tropar, că dincolo de Paştele acesta, există şi Paştele într-o altă lume, desăvârşită. Învredniceşte-ne, Hristoase, să fim părtaşi acestuia „mai adevărat”, mai strălucitor, să ne desfătăm de Tine în Împărăţia Cerurilor. Acesta este Paştele cel veşnic.
Există astăzi credinţă în acea lume? Cu întristare am aflat despre poziţia unei învăţătoare. În ziua în care au întrerupt lecţiile pentru Paşti, ea a spus copiilor: – Încheiem astăzi, se închide şcoala. Va începe după 15 zile. – De ce, doamnă, încheiem? – Nu am a vă spune nimic, să vă duceţi la casele voastre!… Nu s-a învrednicit domniţa să spună copiilor că iau vacanţă pentru a-L cinsti pe Biruitorul morţii Cel răstignit.
Iubiţii mei, pe cât de sigur e faptul că astăzi, aici pe pământ, este Paştele, tot atât de sigur e că există şi altă lume şi alt Paşte. Crezi lucrul acesta? Eşti creştin. Nu crezi lucrul acesta? Îmi pare rău de tine. Că dacă vii la biserică şi sărbătoreşti poate că o faci dintr-un obicei.

***

Fraţii mei! Să învăţăm de la evrei. Aceştia îşi respectă religia lor. De aceea, priviţi, o mână sunt şi se impun. Nu sunt pentru ei, nu simpatizez convingerile lor, imperiul pe care vor să-l întemeieze, planurile sioniste, nu. Dar mă simt dator să mărturisesc că ei domină în Mediterana şi la nivel mondial. De unde au atâta putere? Dacă mergeţi într-o casă de evrei, capul familiei explică Scriptura, ceilalţi ascultă. Arătaţi-mi, arătaţi-mi o casă creştină, în care tatăl, astăzi, va spune ceva despre Învierea Domnului! Aproape toţi sunt ca învăţătoarea despre care am spus. Aşadar să se scoale tatăl, să ia Evanghelia în mâini şi să spună: copii, staţi. Ce sărbătorim astăzi? Ce este sărbătoarea aceasta? Este minciună sau adevăr? Dacă este minciună, să mergem şi noi cu materialiştii şi cu ateii să o desfiinţăm, deoarece nu se cuvine să trăim în minciună. Dacă însă este adevăr – şi este adevăr -, atunci „veniţi să ne închinăm şi să cădem” la Biruitorul morţii şi al iadului!… Dacă faci asta, tată, eşti creştin. Într-o zi vei muri, dar copiii nu te vor uita.
Aşadar să nu fie această sărbătoare una gastronomică. Să fie duhovnicească. Câţi sunteţi creştini, „câţi sunteţi credincioşi”, să nu sărbătoriţi doar materialist, să nu cădeţi peste mâncare precum vulturii şi corbii. Să prăznuiţi creştineşte. Să nu ne arătăm mai prejos de evrei. Deschideţi sfintele texte, citiţi ceva, vorbiţi, aprofundaţi, cultivaţi credinţa Bisericii noastre. Aşa există nădejde că într-o zi ne vom învrednici să ni se întâmple şi nouă ceea ce spune acest minunat tropar: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase, o, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea, dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtăşim cu Tine în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale”.
Vă dau canon cu epitrahilul: înainte de a începe să mâncaţi, să deschideţi Evanghelia lui Ioan, să citiţi capitolul 20, şi apoi ca nişte creştini să şedeţi la masă, pe care fie ca Domnul să o binecuvinteze.
Acestea. Hristos cu noi, Hristos cu familiile voastre, Hristos cu oraşul nostru, Hristos cu tot poporul nostru. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis,
în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon, Florina, 8-5-1983)

-traducere din elină: monahul Leontie-

_____________________________________-

Μεγάλη Δευτέρα

Ορθριζουμε προς το Φως;

«Ἐκ νυκτὸς ὀρθρίζει τὸ πνεῦμά μου πρὸς σέ, ὁ Θεός,

διότι φῶς τὰ προστάγματά σου ἐπὶ τῆς γῆς»

Ο ΠΡΩΤΟΣ ἀπὸ τοὺς τέσσερις στίχους, ποὺ συνοδεύουν τὸ ἀλληλούϊα στὴν ἀρχὴ τῆς ἀκολου­θί­ας τοῦ Νυμφίου τὰ βράδια τῆς Μεγάλης Ἑ­βδομάδος, λέει· «Ἐκ νυκτὸς ὀρθρίζει τὸ πνεῦμά μου πρὸς σέ, ὁ Θεός, διότι φῶς τὰ προστάγματά σου ἐπὶ τῆς γῆς» (Ἠσ. 26,9α΄).
Τί θὰ πῇ αὐτό; Εἶνε λόγια τοῦ προφήτου Ἠ­σαΐα. Μποροῦμε ἆραγε νὰ τὰ ἐπαναλάβουμε κ᾽ ἐμεῖς; Γιατί τὰ εἶπε ὁ Ἠσαΐας; Δὲν εἶνε ἕ­νας ἁπλὸς λόγος· εἶνε μία πραγματικότης, ποὺ ὁ προφήτης τὴ ζῇ. Θεέ μου, λέει, σὲ ἀγαπῶ. Σὲ ἀ­γαπῶ τόσο, ὥστε σὲ θυμᾶμαι ὄχι μόνο τὴν ἡ­μέρα, ἀλλὰ καὶ τὴ νύχτα. Πάω νὰ κοιμη­θῶ, καὶ ξυπνῶ νωρίς. Σηκώνομαι ἀπ᾽ τὸ κρεβά­τι πολὺ πρὶν ἀνατείλῃ ὁ ἥλιος, καὶ ἡ καρδιά μου εἶ­νε σ᾽ ἐσένα, σὲ λατρεύω καὶ σὲ δοξάζω.

* * *

Εἶστε, ἀγαπητοί μου, ἔγγαμοι καὶ ἄγαμοι, μικροὶ καὶ μεγάλοι. Ποιός ἀπὸ σᾶς ποὺ ἔχετε οἰκογένεια καὶ ποιός νέος ἢ νέα δὲν αἰσθάνθηκε τὴν ἕλ­­ξι τοῦ ἔρωτος; Εἶνε κάτι ἀκατηγό­ρητο· ἀπὸ τὸ Θεὸ εἶνε ἡ ἕλξι ἀνδρὸς – γυναικός· εἶνε φυ­σικὸ καὶ εὐλογημένο, ὅταν δὲν ἐκ­τρέπεται καὶ δὲν λαμβάνῃ διαστάσεις πάθους. Τί γίνεται λοιπὸν στὸν σώφρονα ἔρωτα; Ὅποιος ἀγαπᾷ, εἴτε ἄντρας εἴτε γυναίκα, τὸ πρό­σω­­πο ποὺ ἀγαπᾷ τό ᾽χει μέσ᾽ στὴν καρδιά του. Ἀρέσκεται νὰ τὸ βλέπῃ. Εὐχαριστιέται ν᾽ ἀκούῃ τὰ λόγια του· ὄχι μιὰ ὥρα, ἀλλὰ δυὸ καὶ τρεῖς καὶ περισσότερες ὧρες κουβεντιάζει μαζί του· νυχτώνει, περνοῦν τὰ μεσάνυχτα, ξημερώνει, καὶ τὰ λόγια δὲν τελειώνουν.
Ἀρέσκεσαι λοιπὸν νὰ μιλᾷς μὲ τὴν ἀγαπημένη ἢ τὸν ἀγαπημένο σου; Ἔ, δὲ θὰ εἶσαι ἄν­­θρωπος, ἂν πέρα ἀπὸ τὸν ἔρωτα αὐτὸν δὲ νιώ­θῃς καὶ κάποιον ἄλλον ἔρωτα. Ὑπάρχει ἕ­νας ἔ­ρωτας ἀπείρως μεγαλύτερος καὶ ὑψηλό­τε­ρος· εἶνε ὁ ἔρως τοῦ Θεοῦ. Ναί! Ἀκατανόητα – κινέζικα φαίνονται αὐτά; Ἀλλ᾽ ὅσοι τὸ αἰ­σθάν­θηκαν μέσα τους αὐτό, ὅπως τὸ αἰ­σθάνθηκε ὁ Ἠσαΐας, αὐτοὶ λένε μαζί του· Σὲ ἀγα­πῶ, Κύριε, σὲ λατρεύω. Σὲ σκέπτομαι μέρα – νύ­χτα καὶ ὣς τὰ μεσάνυχτα, καὶ τὸ πρωῒ ἀπ᾽ τὸ βα­θὺ ὄρθρο σὲ ἀναζητῶ. Ὁ ἔρωτας δὲν ἀφήνει τὸν ὕπνο νὰ σφαλίσῃ τὰ μάτια μου. Νωρὶς – νω­ρὶς ξυπνῶ καὶ σοῦ μιλῶ. «Ἐκ νυκτὸς ὀρ­θρί­ζει τὸ πνεῦμά μου πρὸς σέ, ὁ Θεός…»· λόγια, ποὺ δείχνουν τὴν φλογερὰ ἀ­γάπη ποὺ εἶχε ὁ Ἠ­σαΐας στὸ Θεό.
Καὶ μόνο ὁ Ἠσαΐας; Καὶ ὁ Δαυῒδ ἐπίσης λέει· «Ὁ Θε­ὸς ὁ Θεός μου, πρὸς σὲ ὀρθρίζω· ἐδίψη­­σέ σε ἡ ψυχή μου, ποσαπλῶς σοι ἡ σάρξ μου ἐν γῇ ἐ­­ρήμῳ καὶ ἀβάτῳ καὶ ἀνύδρῳ». Βασιλιᾶς αὐ­τός, μὲ τόσες μέριμνες καὶ φροντίδες, ξυπνοῦ­σε ἀπὸ τὸν ὄρθρο διψώντας νὰ βρῇ τὸν Κύριο. Κι ἀλλοῦ λέει· «Με­σονύκτιον ἐξεγειρόμην τοῦ ἐξομολογεῖ­σθαί σοι…» (Ψαλμ. 62,2· 118,62). Ἀκοῦ­τε; Μεσάνυχτα, λέει, Κύριε, σηκωνόμουν γιὰ νὰ σὲ δοξολογή­σω.
Καὶ μόνο ὁ Ἠσαΐας καὶ ὁ Δαυΐδ; Καὶ σήμερα ὑπάρχουν ἀσκηταὶ σὲ σπηλιές, ποὺ τὴ νύχτα, ἐνῷ ὅλα κοιμῶνται, αὐτοὶ δὲν κοιμῶνται· ψάλλουν ὕμνους στὸ Θεὸ καὶ λένε τὸ «Ἀλληλούϊα, ἀλληλούϊα, ἀλληλούϊα».
Καὶ μόνο ἀσκηταί; Καὶ ἁπλοῖ πιστοί. Ἀπὸ μιὰ ἀγράμματη γερόντισσα καταγομένη ἀπὸ τὸν Πόντο διεπίστωσα, ὅτι ἐκεῖ, ὅπως καὶ στὴ Μικρὰ Ἀσία καὶ στὴ Μακεδονία, ὑ­πῆρ­χε μιὰ ὡ­ραία συνήθεια. Πῶς ἔσβησαν τώρα οἱ ὡραῖ­ες συνήθειες καὶ γίναμε ἄγριοι, παρ᾽ ὅλο τὸ λεγόμενο πολι­τι­σμό! Τί ἔμαθα λοιπὸν ἀπὸ αὐτήν. Ἐκεῖ, λέει, εἴχαμε συνήθεια νὰ ξυ­πνοῦμε τὰ με­σάνυχτα καὶ νὰ κάνουμε προσ­ευχή… Ὑπάρχει ἀκόμα μιὰ παράδοσι, ὅτι τὸ σύμπαν ὁλόκληρο σταματάει τὰ μεσάνυχτα ἕνα λεπτό, γιὰ νὰ ὑμνήσῃ κι αὐτὸ τὸν Μεγαλοδύναμο.

* * *

«Ἐκ νυκτὸς ὀρθρίζει τὸ πνεῦμά μου πρὸς σέ, ὁ Θεός…». Ἐφαρμόζεται ἆραγε σήμερα ὁ λό­­γος αὐτός, ἢ ἁπλῶς τὸν ἀκοῦμε νὰ τὸν ψάλλουν μόνο οἱ ψαλτάδες μας τώρα τὴ Μεγάλη Ἑβδομάδα;
Ζοῦμε σὲ χρόνια ποὺ πραγματοποιεῖται ἡ προφητεία τοῦ Χριστοῦ μας ὅτι «Ψυγήσεται ἡ ἀγάπη τῶν πολλῶν» (Ματθ. 24,12)· θὰ παγώσῃ, θὰ γίνῃ ψυγεῖο – Βόρειος Πόλος ἡ ἀγάπη τῶν πολ­λῶν γιὰ τὸ Θεό. Σημεῖο κατάρας, σημεῖο ἀντιχρίστου αὐτό. Δὲ θ᾽ ἀγαποῦν τὸ Θεό, δὲ θ᾽ ἀ­γαποῦν κανένα. Ἂν ὑπῆρχε ἕνα πνευματι­κὸ θερμόμετρο καὶ τὸ βάζαμε στὴν καρδιά μας, θὰ ἔδειχνε ὑπὸ τὸ μηδέν. Σὲξ καὶ ἔρωτες σαρ­κικοὶ ὑπάρχουν, ἀλλὰ ὁ ἔρως τοῦ Θεοῦ, ἡ ἀγά­πη τοῦ Κυρίου ἔσβησε, δὲν ὑπάρχει.
Ἀπόδειξις ὁ ἐκκλησιασμός. Βλέπεις, Κυρι­ακὴ ἡμέρα, χτυπᾷ ἡ καμπάνα, καὶ δὲν πηγαίνουν στὴν ἐκ­κλησία. «Στοῦ κουφοῦ τὴν πόρτα ὅσο θέλεις χτύπα». Οἱ περισσότεροι βρίσκουν τὴν ὥρα αὐτὴ νὰ κοιμηθοῦν. Εἶνε ἁ­μαρ­τία, τὴν ὥρα ποὺ χτυποῦν οἱ καμπάνες καὶ σὲ καλοῦν, ἐσὺ νὰ κοιμᾶσαι. Εἶσαι σὰν ἕνα στρατιώτη πού, ἐνῷ ἡ σάλπιγγα σαλπίζει ἐ­γερ­τήριο, αὐτὸς δὲν δίνει τὸ παρών. Σὲ καλοῦν οἱ καμπάνες, οἱ σάλπιγγες τοῦ οὐρανοῦ. Αὐτὲς οἱ καμπάνες, ποὺ τώρα χτυπᾶνε, μιὰ μέρα στὸν ἄλλο κόσμο θὰ μᾶς δικάσουν. Βλέπεις λοιπὸν τὸ λεγόμενο χριστιανὸ καὶ δὲ σηκώνεται νὰ πάῃ μιὰ ὥρα στὴν ἐκκλησία, νὰ δο­­ξάσῃ τὸ Θεό, ἢ ἔρχεται βραδὺς – βρα­δύς, ἀρ­γά, περὶ τὸ τέλος τῆς θείας λειτουργίας. Ποῦ εἶν᾽ ἐκεῖνες οἱ μάνες ποὺ λέει τὸ ποίημα·
«…Ἔ, παιδιά, καιρός, ξυπνᾶτε, εἶναι Κυριακή,
ἡ καμπάνα μᾶς φωνάζει, τὴν ἀκοῦτ’ ἐκεῖ;…»
(Ἠλία Τανταλίδη, Ἡ Κυριακή· Ἀναγν. Γ΄ Δημ., σ. 61).
Ἔρημος εἶνε τώρα ὁ ναὸς ἀπὸ παιδιά. Τὰ μετρῶ, δὲν εἶνε οὔτε δέκα. Ὦ μανάδες, θὰ τὸ πληρώσετε ἀκριβά. Τὰ παιδιά, χωρὶς Θεό, θὰ γί­νουν τρομοκράται. Χωρὶς Θεὸ ὁ ἄνθρω­πος δὲν ζῇ, πολιτισμὸς δὲν ὑπάρχει.
Δὲν ξυπνοῦν λοιπὸν νὰ ἔρθουν στὴν ἐκ­κλη­σιά. Περνάει ὅμως ἡ μέρα, νυχτώνει, βγαίνουν τὰ ἄστρα, καὶ τότε τί βλέπω; Ἀγρυπνία. Τί ἀγρυπνία; Ἀγρυπνία τοῦ διαβόλου. Γέμισε ὁ τόπος ἀπὸ νυχτερινὰ κέντρα, χιλιάδες, περισσότερα ἀπὸ τὶς ἐκκλησίες. Ἐκεῖ μαζεύον­ται τὴ νύχτα καὶ γίνεται σατανικὴ ἀγρυπνία. Κι ἂν μετρήσετε αὐτοὺς ποὺ ἀγρυπνοῦν γιὰ τὸ διάβολο, θὰ δῆτε ὅτι εἶνε περισσό­τεροι ἀπ᾽ αὐτοὺς ποὺ ἀγρυπνοῦν γιὰ τὸ Θεό.

* * *

«Ἐκ νυκτὸς ὀρθρίζει τὸ πνεῦμά μου πρὸς σέ, ὁ Θεός, διότι φῶς τὰ προστάγματά σου ἐ­πὶ τῆς γῆς». Ὀρθρίζω πρὸς ἐσένα, Θεέ μου, λέει. Γιατί; Τὸ αἰτιολογεῖ. Διότι οἱ προσ­ταγές σου εἶνε φῶς πάνω στὴ γῆ. Ἡ διδασκαλία δηλαδὴ τοῦ Χριστοῦ, τὰ λόγια του, οἱ ἐντολές του, τὰ προστάγματά του, εἶνε φῶς.
Ὅλα τὰ λόγια καὶ ὅλη ἡ ζωὴ τοῦ Χρι­στοῦ εἶνε φῶς, ἀλλὰ ἰδιαιτέρως λάμπει, μὲ ἐξαιρετικὸ φῶς, τὸ τέλος τῆς ἐπιγείου ζωῆς του. Τὰ γεγο­νότα τῆς Μεγάλης Ἑβδομάδος ἔ­χουν ἀ­σύγ­κριτη ὀμορφιά. Γι᾽ αὐτὸ σ᾽ ἕνα ὡραῖο τροπά­ριο ἀκούσαμε· «Τὰ πάθη τὰ σεπτὰ ἡ παροῦ­σα ἡ­μέρα ὡς φῶτα σωστικὰ ἀνατέλλει τῷ κόσμῳ» (κάθ. ὄρθ. Μ. Δευτ.). «Φῶτα σωστικὰ» εἶνε τὰ πάθη τοῦ Χριστοῦ. Μόνο χυδαῖοι ἄνθρωποι δὲν μποροῦν νὰ αἰσθανθοῦν τὸ μεγαλεῖο αὐ­τῆς τῆς ἑβδομάδος. Ἔλα κοντὰ στὴν Ἐκκλη­σία, νὰ γεμίσῃ ἡ καρδιά σου ἀπὸ φῶς. «Ἐκ νυκτὸς ὀρθρίζει τὸ πνεῦμά μου πρὸς σέ, ὁ Θεός, διότι φῶς τὰ προστάγματά σου ἐπὶ τῆς γῆς».

* * *

Ἀδελφοί μου, σεῖς τὸ μικρὸ ποίμνιο ποὺ ἀ­γρυπνεῖτε γιὰ τὸν Κύριο, δοξάστε τὸ Θεό, δι­ό­τι ἀπολαμβάνετε τέτοιους ὕμνους καὶ ἀκοῦτε ὅτι «φῶς τὰ προστάγματά σου ἐπὶ τῆς γῆς».
Φῶς εἶνε οἱ ἐντολὲς τοῦ Κυρίου μας. Ὅ­ποιος πιστεύει στὸ Χριστό, ὅποιος τὸν ἀκούει κι ἀ­κολουθεῖ τὸ δρόμο του, ἔχει φῶς. Ὅποιος δὲν πιστεύει καὶ δὲν ζῇ κατὰ τὸ Εὐ­αγγέλιο, ἔ­χει σκοτάδι κ᾽ εἶνε δυστυχής, ἔστω κι ἂν ξέρῃ γράμματα κ᾽ ἔχῃ διπλώματα καὶ ξέρῃ γλῶσ­σες. Κρίμα στὰ σχολειὰ καὶ στὰ πανεπιστήμια, ποὺ ἀντὶ νὰ διδάσκουν Χριστὸν ἐ­σταυρωμένον, διδάσκουν ὅτι ὁ ἄνθρωπος κα­τάγεται ἀπὸ τὸν πίθηκο. Γέμισε ὁ τόπος πανεπιστήμια, καὶ ὅ­μως σκοτάδι ἁπλώνεται γύρω. Ἕνας ἀγράμμα­τος ποὺ πιστεύει στὸ Θεὸ ἀξίζει παραπάνω ἀπὸ ἕνα ἐπιστήμονα ποὺ δὲν πιστεύει τίποτα. Γι᾽ αὐτὸ ἕνας μεγάλος ποιητὴς τῆς Γερμανί­ας εἶπε ὅτι, παρ᾽ ὅλα τὰ «φῶτα» τοῦ αἰῶνος τούτου, σκοτάδι ἐξακολουθεῖ νὰ ἐπικρατῇ. Ὅ­ταν σταυρώθηκε ὁ Χριστὸς τὴ Μεγάλη Παρασκευή, «σκότος ἐγένετο ἐπὶ πᾶσαν τὴν γῆν» (Ματθ. 27,45)· καὶ κάθε φορὰ ποὺ ὁ Χριστὸς ξανασταυ­ρώνεται μὲ τὴν ἀπιστία καὶ ἀποστασία, σκοτάδι βασιλεύει πάνω στὴ γῆ.
Ἂς δοξάσουμε τὸ Θεό, διότι στὰ πάθη τοῦ Χριστοῦ βλέπουμε τὸ μεγαλεῖο τῆς πίστεώς μας. Ἂς παρακολουθοῦμε τὶς ἱερὲς ἀκολουθίες. Καὶ νὰ μᾶς ἀξιώσῃ ὁ Θεὸς νὰ δοῦμε καὶ τὴν ἔνδοξο ἀνάστασι τοῦ Κυρίου καὶ ν᾽ ἀκούσουμε τὸ «Δεῦτε λάβετε φῶς ἐκ τοῦ ἀνεσπέ­ρου φωτός…» (πανν. Πάσχα). Τὸ δὲ ἀνέσπερο φῶς εἶνε ὁ Χριστός, «ὃν ὑμνεῖτε καὶ ὑπερυψοῦτε εἰς πάντας τοὺς αἰῶνας».

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Ομιλία Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου στον Ιερό ναό του Ἁγίου Παντελεήμονος Φλωρίνης 12-4-1987 βράδυ)

**********************************

ΚΑΙ ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

***************************************

OMILIE A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA ÎN SFÂNTA ŞI MAREA LUNI

MÂNECĂM SPE LUMINĂ?

„De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că

lumină sunt poruncile Tale pe pământ”

Primul din cele patru stihuri care însoţesc aliluiarul la începutul slujbei Mirelui în serile Săptămânii Mari spune: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ” (Isaia 27, 9).

Ce vrea să spună asta? Sunt cuvintele profetului Isaia. Putem oare să le repetăm şi noi? De ce le-a spus Isaia? Nu este un simplu cuvânt. Este o realitate pe care profetul o trăieşte. Zice: Dumnezeul meu, Te iubesc. Te iubesc atât de mult încât mă gândesc la Tine nu doar ziua, ci şi noaptea. Merg să mă culc şi mă trezesc devreme. Mă ridic din pat cu mult înainte de a răsări soarele şi inima mea este la Tine, Te ador şi Te slăvesc.

***

Iubiţii mei, sunteţi căsătoriţi şi necăsătoriţi, mici şi mari. Care dintre voi care aveţi familie şi care tânăr sau tânără nu a simţit farmecul iubirii? Este ceva ireproşabil. De la Dumnezeu este atracţia bărbat – femeie. Este un lucru firesc şi binecuvântat atunci când nu se deviază şi nu ia dimensiuni pătimaşe. Aşadar ce se întâmplă cu iubirea cuminte? Oricine iubeşte, fie bărbat, fie femeie, poartă în inimă persoana pe care o iubeşte. Îi place să o vadă. Este mulţumit să-i asculte cuvintele. Nu o oră, ci două şi trei şi mai multe ore vorbeşte cu ea. Se înnoptează, trec de miezul nopţii, se crapă de ziuă şi nu termină de vorbit.

Aşadar, îţi place să vorbeşti cu iubita sau iubitul tău? Ei, nu eşti om dacă dincolo de această dragoste nu simţi şi o altă dragoste. Există o dragoste infinit mai mare şi mai înaltă. Este dragostea lui Dumnezeu. Da! De neînţeles – litere chinezeşti vi se par? Dar toţi aceia care au simţit în ei lucrul acesta, cum l-a simţit Isaia, ei zic cu el: Te iubesc, Doamne, Te ador. Mă gândesc zi şi noapte la Tine şi chiar la miezul nopţii şi dis-de-dimineaţă Te caut. Dragostea nu lasă somnul să-mi închidă ochii. Foarte devreme mă trezesc şi Îţi vorbesc: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule…”; cuvinte care arată iubirea arzătoare pe care o avea Isaia faţă de Dumnezeu.

Şi doar Isaia? Şi David zice asemenea: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, către Tine mânec; însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă”. Acesta – împărat cu atâtea griji şi necazuri, se trezea de dimineaţă însetând să-L găsească pe Domnul. Şi în altă parte zice: „La miezul nopţii m-am sculat ca să mă mărturisesc Ţie…” (Psalm 62, 2; 118, 62). Auziţi? La miezul nopţii, Doamne, – zice – m-am sculat ca să Te slăvesc.

Şi doar Isaia şi David? Şi astăzi există pustnici în peşteri, care noaptea, în timp ce toţi şi toate dorm, ei nu dorm; cântă imne lui Dumnezeu şi spun: „Aliluia, Aliluia, Aliluia”. Şi doar pustnicii? Şi simpli credincioşi. De la o bătrână analfabetă originară din Pont m-am încredinţat că acolo, ca şi în Asia Mică şi în Macedonia, a existat un frumos obicei. Cum s-au stins acum frumoasele obiceiuri şi am devenit primitivi, în ciuda a tot ceea ce se numeşte civilizaţie! Ce am aflat deci de la ea? Acolo, zice, aveam obiceiul să ne trezim la miezul nopţii şi să facem rugăciune…Mai există o tradiţie că întregul univers se opreşte la miezul nopţii un minut pentru a-L lăuda şi el pe Cel Preaputernic.

***

„De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule…”. Oare se aplică astăzi acest cuvânt sau doar îl auzim că-l cântă doar psalţii noştri acum în Săptămâna Mare?

Trăim în anii în care se împlineşte profeţia Hristosului nostru că „dragostea multora se va răci” (Matei 24, 12), va îngheţa, se va face rece ca gheaţa– Polul Nord, iubirea multora faţă de Dumnezeu. Semn de blestem, semn al lui antihrist este acesta. Nu Îl vor iubi pe Dumnezeu, nu vor iubi pe nimeni. Dacă ar fi existat un termometru duhovnicesc şi l-am fi pus în inima noastră, ar arăta sub zero. Sex şi iubire trupească există, dar iubirea lui Dumnezeu, dragostea Domnului s-a stins, nu există.

Ca dovadă, frecventarea Bisericii. În zi de duminică, bate clopotul, şi nu merg la biserică. „La poarta celui surd bate cât vrei”. Cei mai mulţi îşi găsesc să doarmă tocmai în momentul acesta. Este păcat, ca în clipa în care clopotele bat şi te cheamă, tu să dormi. Eşti ca un soldat care, în timp ce trâmbiţa dă deşteptarea, el nu spune prezent. Te cheamă clopotele, trâmbiţele cerului. Aceste clopote, care acum bat, într-o zi, în cealaltă lume ne vor judeca. Aşadar, vezi pe aşa-numitul creştin că nu se ridică să meargă o oră la biserică, să-L slăvească pe Dumnezeu sau vine greoi-greoi, încet, pe la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii. Unde sunt acele mame despre care spune poemul:

„…Ei, copii, e vremea, treziţi-vă, este duminică,

Clopotul ne strigă, îl auziţi colo?…” (Ilia Tantalidi, „Lectură duminicală”, III Dim. , p. 61).

Acum, Biserica este pustie de copii. Îi număr, nu sunt nici zece. O, mame, veţi plăti scump pentru asta. Copiii fără Dumnezeu vor deveni terorişti. Fără Dumnezeu omul nu trăieşte, nu există civilizaţie.

Aşadar, nu se trezesc să vină la biserică, însă trece ziua, se înnoptează, ies stelele şi atunci ce văd? Priveghere. Ce priveghere? Privegherea diavolului. S-a umplut ţara de cluburile de noapte, mii, mai multe decât bisericile. Acolo se adună noaptea şi se face priveghere satanică. Şi dacă îi veţi număra pe cei care priveghează pentru diavolul, veţi vedea că sunt mai mulţi decât cei care priveghează pentru Dumnezeu.

***

„De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ”. Mânec spre Tine, Dumnezeul meu, zice. De ce? O explică: Pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ. Adică învăţătura lui Hristos, cuvintele Lui, poruncile Lui, îndreptările Lui sunt lumină. Toate cuvintele şi toată viaţa lui Hristos sunt lumină, dar în mod deosebit străluceşte, cu o lumină deosebită, sfârşitul vieţii Lui pământeşti. Evenimentele din Săptămâna Mare au o frumuseţe neasemuită. De aceea, într-un frumos tropar am auzit: „Cinstitele Patimi ziua de astăzi ca pe nişte lumini mântuitoare le răsare lumii” (Sedelna Utreniei din Lunea cea Mare). „Lumini mântuitoare” sunt patimile lui Hristos. Doar oamenii bădărani nu pot să simtă măreţia acestei săptămâni. Vino la Biserică, să ţi se umple inima de lumină. „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ”.

***

Fraţii mei, voi, turma cea mică care privegheaţi pentru Domnul, slăviţi-L pe Dumnezeu, pentru că vă desfătaţi de astfel de cântări şi auziţi că „lumină sunt poruncile Tale pe pământ”. Lumină sunt poruncile Domnului nostru. Cine crede în Hristos, cine Îl ascultă şi urmează drumul Lui, are lumină. Cine nu crede şi nu trăieşte potrivit Evangheliei, e în întuneric şi este un nefericit, chiar dacă ştie carte şi are diplome şi ştie limbi. Păcat că în şcoli şi în universităţi în loc să se înveţe despre Hristos cel Răstignit, se învaţă că omul se trage din maimuţă. S-a umplut ţara de universităţi şi cu toate acestea întunericul în jurul nostru se extinde. Un analfabet, care crede în Dumnezeu, valorează mai mult decât un om de ştiinţă care nu crede în nimic. De aceea un mare poet din Germania a spus: În ciuda tuturor „luminilor” acestui veac, întunericul continuă să stăpânească. Când s-a răstignit Hristos în Vinerea cea Mare, „întuneric s-a făcut peste tot pământul” (Matei 27, 45). Şi de fiecare dată, când Hristos se răstigneşte din nou prin necredinţă şi apostazie, întunericul împărăţeşte pe pământ.

Să-L slăvim pe Dumnezeu, pentru că în Patimile lui Hristos vedem măreţia credinţei noastre. Să participăm la sfintele slujbe şi să ne învrednicească Dumnezeu să vedem şi slăvita Înviere a Domnului şi să auzim cuvintele: „Veniţi de luaţi lumină din lumina cea neînserată…” (Din slujba de Paşti). Iar lumină neînserată este Hristos, „pe care lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii”.

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin,

în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon, Florina, 12-4-1987, seara)

(traducere din elină: monahul Leontie)

Α Ρ Τ Ε Μ Ι Ο Σ

Ορθόδοξος Μητροπολίτης Σερβικής Ορθοδόξου Εκκλησίας

Αρ. Πρωτ. 06
22-2-2010
Πριζρένη – Ι. Μ. Γκρατσάνιτσα

ΤΩ ΠΑΝΑΓΙΩΤΑΤΩ ΠΑΤΡΙΑΡΧΗ ΤΩΝ ΣΕΡΒΩΝ

Κ.Κ. ΕΙΡΗΝΑΙΩ ΒΕΛΙΓΡΑΔΙ

Παναγιώτατε,

Νιώθαμε την ανάγκη να Σας γράψουμε και προ μερικών ημερών. Δεν είχαμε, όμως, τη δύναμη, εξαντλημένοι από αυτό τo ανήκουστο και επαίσχυντο στην ιστορία της Εκκλησίας λιντσάρισμα μέσω των ΜΜΕ, το οποίο μας έπληξε σαν τους καταρράκτες του Νιαγάρα.
Αυτό δεν είναι αποτέλεσμα κάποιας φυσικής καταστροφής, αλλά μιας δυνατής, εσκεμμένης και ενορχηστρωμένης καμπάνιας.

Θυμάμαι, στη συνεδρίαση της Διαρκούς Ιεράς Συνόδου που έλαβε χώρα στις 13 Φεβρουαρίου 2010 ότι μεταξύ άλλων ειπώθηκε και έγινε έκκληση: «Όχι στα ΜΜΕ». Και αιτιολογήθηκε: «Δεν είναι καλό να εξαπολύσουμε επιθέσεις μεταξύ μας μέσω των ΜΜΕ».
Το δεχτήκαμε αυτό, καθώς και τις άλλες αποφάσεις της Συνόδου, κι από τότε μέχρι τώρα δεν κάναμε ανακοίνωση σε κανένα μέσο μαζικής ενημέρωσης. Με καμία λέξη.
Νομίσαμε ότι αυτός ο κανόνας ισχύει και για τις δυο πλευρές και ότι όλοι θα τηρούν τον χρυσό κανόνα αυτό.

Δυστυχώς, δεν έγινε έτσι. Η άλλη πλευρά είναι παρούσα καθημερινώς στα ΜΜΕ: δηλώσεις, ανακοινώσεις, σχόλια. Αυτό είναι δημιουργία εικόνας μιας μονομερούς αντίληψης. Ο λαός πρέπει να ξέρει την αλήθεια.
Κι εκείνο που δίνεται στα ΜΜΕ (εφημερίδες) δεν είναι αλήθεια. Δεν είναι η μοναδική και πλήρης αλήθεια.

Και στην αρχαία Ρώμη ίσχυε ο κανόνας: «Να ακουστεί κι η άλλη πλευρά». Και σήμερα στον 21ο αιώνα, στην Εκκλησία του Θεού, αυτό Μας απαγορεύεται.
Εάν είναι κακή και βλαβερή, και για τον λαό σκανδαλώδης η «εξαπόλυση επιθέσεων» μέσω των ΜΜΕ, το ίδιο κακό, βλαβερό και σκανδαλώδες είναι η συνεχής «εξαπόλυση πυρός» μόνο από τη μια πλευρά.
Και αυτό με καταιγιστικά πυρά. Από όλα τα εργαλεία.

Εμείς δεν έχουμε τη δυνατότητα να πούμε δημόσια την αλήθειά μας, ή τουλάχιστον, την δική μας την άποψη του προβλήματος.
Και ακόμη, εάν το πω με οποιονδήποτε τρόπο, τότε έρχονται επικρίσεις για «έλλειψη σεβασμού» των εκκλησιαστικών αρχών, και – γίνομαι ρεζίλι.
Σαν να υπάρχει θέληση να με «φάει το σκοτάδι», να εξαφανιστώ άγνωστο που, να αφανιστώ άφωνα. Σε τέτοιο παιχνίδι, όμως, δεν συμφωνώ. Για το λόγο αυτό Σας γράφω.

Παρά το επίσημο Ανακοινωθέν της Συνόδου, το οποίο ήταν απαραίτητο, σύμφωνα με τη γνώμη μας και αρκετό, δυστυχώς, δεν δόθηκε τέλος.
Εδώ και δέκα μέρες, όλα τα ΜΜΕ, έντυπα και ηλεκτρονικά, είναι γεμάτα με δηλώσεις, ανακοινώσεις, συνεντεύξεις, στα οποία άτεγκτα αναλύεται, σχολιάζεται, υποψιάζεται, δυσφημείται, καταδικάζεται ο Επίσκοπος Αρτέμιος και οι συνεργάτες του, για όλα και για τα πάντα. Χωρίς έλεγχο, χωρίς αποδείξεις, χωρίς ντροπή και αισχύνη. Όλα είναι «δήθεν», «λέγεται», «υποτίθεται», κλπ.

Σε αυτή την βρωμερή καμπάνια διαγωνίζονται και ανταγωνίζονται ο Τοποτηρητής, πρώην Ερζεγοβίνης Επίσκοπος Αθανάσιος, και το μέλος της Ιεράς Συνόδου ο νυν Ερζεγοβίνης Επίσκοπος Γρηγόριος, ποιός θα χρησιμοποιήσει πιο βαριά και πιο αιχμηρά λόγια, ώστε να Μας προσβάλουν όσο περισσότερο γίνεται.
Ο επίσκοπος Αθανάσιος όπου και να πάει μιλάει στον λαό για τις «αμαρτίες του αλλονού» (τις δικές μου και των συνεργατών μου), δηλητηριάζοντας τις ψυχές των ακροατών, προετοιμάζοντάς τους για το λιντσάρισμα εκείνων στους οποίους επιτίθεται.

Αυτό το κάνει και ενώπιον των μοναχών μου (στη μονή Μπάνισκα, 19-02-2010). Όπου και να πάει, δηλητήριο χύνει και ενσπείρει διχόνοια.
Δεν αφήνει σε ησυχία ούτε τους άλλους Επισκόπους, ονομάζοντάς τους με διάφορα ονόματα, ίσως για «κατάρτιση» των αδελφών. Καταστρέφει (με την πνευματική έννοια) όλα όσα έχουμε κτίσει και δημιουργήσει εδώ και δεκαεννέα χρόνια.
Ήρθε, σύμφωνα με την απόφαση της Διαρκούς Ιεράς Συνόδου, «να τακτοποιήσει την κατάσταση» στην Μητρόπολη Ράσκας-Πριζρένης.
Ενώ αυτή η κατάσταση, η οποία δημιουργείται τώρα, είναι τραγική για τη Μητρόπολη Ράσκας-Πριζρένης και για όλο το σερβικό λαό, ειδικά εκείνο στο Κόσοβο και τα Μετόχια.
Με αυτό τον τρόπο δεν υπερασπίζεται και δεν προστατεύεται το Κόσοβο.

Σαν να μην έφτανε να ενημερωθεί το κοινό μέσω του Ανακοινωθέντος της Ιεράς Συνόδου (όπως και έγινε) για την έναρξη της διαδικασίας και τον διορισμό του Τοποτηρητή.
Και ύστερα, να διεξάγεται η έρευνα ευσυνείδητα και λεπτομερώς, και όταν διαπιστωθούν τα δεδομένα, με αυτά να βγουν στο κοινό.
Ενώ τώρα πώς φαίνονται τα πράγματα;
Θυμάται κανείς τα λόγια του Χριστού – «ὃς δ’ ἂν σκανδαλίσῃ ἕνα τῶν μικρῶν τούτων»;
Και αυτό δεν είναι σκάνδαλο για όλο τον λαόν μας, και εις χλευασμό των άλλων λαών;

Και ακόμη κάτι, Παναγιώτατε.

Αφού αυτή είναι η πρώτη δραστηριότητά Σας ως Σέρβου Πατριάρχη, φοβούμαστε και λυπόμαστε ειλικρινά, ότι αυτή η καμπάνια, όπως την βλέπουμε, θα φέρει περισσότερη ζημιά στη φήμη Σας.
Ο λαός έχει και άλλες γνώσεις από εκείνες για τις οποίες υπάρχει θέληση τώρα να επιβληθούν.

Πολλοί παρακολούθησαν το έργο Μας στο Κόσοβο και τα Μετόχια την προηγούμενη περίοδο.
Τον αγώνα μας για τη διατήρηση του λαού μας στους χώρους αυτούς, καθώς και του Κοσόβου και των Μετοχίων στη Σερβία, ειδικά τα τελευταία δέκα χρόνια.

Ούτε αυτή η αλήθεια, με βιασύνη δημιουργημένη και με την καμπάνια επιβαλόμενη, δεν θα μπορέσει να τα εξαλείψει όλα από τη συνείδηση του λαού.

Ήδη ακούγονται οι φωνές πολλών που αποδεικνύουν τα λεγόμενα. Η αλήθεια δεν μπορεί να κρυφτεί. Η ίδια, κατά τη σοφία του λαού, «όσο πιο βαθιά θάβεται, τόσο πιο λαμπερή ανασταίνεται».

Έτσι είπε κι ο Θεός· «οὐδὲν γάρ ἐστιν κε­κα­λυμμένον ὃ οὐκ ἀποκαλυφθήσεται, καὶ κρυπτὸν ὃ οὐ γνωσθήσεται».

Ο εν Χριστώ αδελφός και συλλειτουργός Ορθόδοξος Επίσκοπος

+АΡΤΕΜΙΟΣ

***************************************

KAI ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

************************************************

Epistola Mitropolitului Artemie către Patriarhul Serbiei

Artemie,

Mitropolit ortodox

al Bisericii Ortodoxe Sârbe,

Nr. Prot. 06
22.02.2010,
Prizren – Sfânta Mănăstire Graceaniţa

Sanctităţii Sale, Domnului Irineu, Patriarhul Serbiei, Belgrad

Sanctitate,
Am simţit nevoia să Vă scriem chiar cu câteva zile în urmă. Nu am avut însă puterea, fiind epuizaţi de acest linşaj nemaiauzit şi ruşinos pentru istoria Bisericii prin intermediul mass-mediei, care ne-a surprins ca şi cascadele Niagarei. Acest lucru nu este consecinţa vreunui dezastru natural, ci a unei campanii puternice, intenţionate şi orchestrate.
Mi-amintesc că în cadrul întrunirii Permanenţei Sfântului Sinod care a avut loc pe 13 februarie 2010, printre altele, s-a lansat apelul: „Nu mass-mediei!”. Şi s-a explicat cauza: „Nu este bine să dezlănţuim disensiunile dintre noi prin intermediul mass-mediei”. Am acceptat asta, ca şi celelalte hotărâri ale Sinodului, şi de atunci până acum nu am dat niciun comunicat către niciun mijloc de informare în masă. Sub niciun motiv. Am crezut că această regulă e valabilă pentru ambele părţi şi că toţi vor respecta această lege de aur. Din nefericire, nu s-a întâmplat aşa. Cealaltă parte este prezentă zilnic în mass-media: declaraţii, comunicate, comentarii. Aceasta presupune însă crearea unei imagini doar pentru un punct de vedere unilateral. Poporul însă trebuie să ştie adevărul. Şi ceea ce se emite de către mass-media (ziare) nu este adevărat. Nu este unicul şi desăvârşitul adevăr. Şi în vechea Romă era valabilă regula: „Să fie ascultată şi partea cealaltă”; şi astăzi, în secolul XXI, în Biserica lui Dumnezeu, acest lucru Ne este interzis. Dacă pentru popor este rea, vătămătoare şi scandalizatoare „dezlănţuirea divergenţelor” prin intermediul mass-mediei, atunci tot atât de rea, vătămătoare şi scandalizatoare este continua „dezlănţuire a focului” doar dintr-o parte. Şi acţiunea aceasta cu rafale de împuşcături. Cu toate mijloacele. Noi nu avem posibilitatea să spunem public adevărul nostru, sau cel puţin, părerea noastră asupra problemei. Şi chiar dacă îl spun prin orice modalitate, atunci vin judecăţile despre „lipsa de respect” faţă de autorităţile bisericeşti, şi – mă fac de ruşine. Ca şi cum s-ar vrea „să mă mănânce oculta”, să dispar undeva necunoscut, să dispar muţeşte. Cu un astfel de joc, nu sunt de acord. Din acest motiv Vă scriu.
În ciuda Comunicatului oficial al Sinodului, care era obligatoriu şi suficient, după părerea noastră, din nefericire, nu s-a oprit aici. De zece zile, toate mijloacele mass-media, tipărite şi electronice, sunt pline de declaraţii, comunicate, interviuri, în care se analizează cu cruzime, se comentează, se suspectează, se denigrează, se condamnă episcopul Artemie şi colaboratorii săi pentru toţi şi pentru toate. Fără control, fără dovezi, fără jenă şi ruşine. Toate sunt „se presupune”, „se zice” şi „se bănuieşte” etc.
În această campanie murdară participă şi rivalizează Locţiitorul, fostul episcop Atanasie de Herţegovina, şi membrul Sfântului Sinod, actualul episcop de Herţegovina – Grigorie: cine va folosi cele mai grele şi mai dureroase cuvinte, prin care să Ne ofenseze cât mai mult posibil. Oriunde merge, Episcopul Atanasie vorbeşte poporului despre „păcatele celuilalt” (ale mele şi ale colaboratorilor mei), otrăvind sufletele ascultătorilor, pregătindu-i pentru linşajul celor pe care îi atacă. Aceasta o face şi înaintea monahilor mei (în mănăstirea Banişca, 19.02.2010). Oriunde merge, varsă otravă şi seamănă discordia. Nu-i  lasă în pace nici pe ceilalţi episcopi, numindu-i cu diferite nume, poate pentru „instruirea” fraţilor. Distruge (în sens duhovnicesc) toate câte am construit şi făcut aici vreme de 19 ani. A venit, conform hotărârii Permanenţei Sfântului Sinod, „să aranjeze situaţia” în Mitropolia de Raşca-Prizren. Dar această situaţie, care se creează acum, este tragică pentru Mitropolia de Raşka-Prizren şi pentru tot poporul sârb, în special cel din Kosovo şi Metohia. În acest fel, Kosovo nu este apărat şi ocrotit.
Ca şi cum n-ar fi fost suficient ca publicul să fie informat prin Comunicatul Sfântului Sinod (cum a şi fost) despre iniţierea procedurii şi numirea Locţiitorului. Şi apoi să se efectueze ancheta cu conştiinciozitate şi în detaliu, şi când se vor încredinţa de date, să iasă în public cu ele. Însă acum cum stau lucrurile? Îşi aminteşte cineva de cuvintele lui Hristos: „Dacă cineva va sminti pe unul din aceşti prea mici”? Şi asta nu este o sminteală pentru întregul nostru popor şi spre râsul altor popoare?
Şi încă ceva, Sanctitate. Odată ce aceasta este prima acţiune a Dumneavoastră ca Patriarh sârb, ne temem şi suntem întristaţi sincer, că această campanie, după cum o vedem, va aduce mai mult prejudiciu reputaţiei Dumneavoastră. Poporul mai ştie şi alte lucruri decât cele care se vrea acum să fie impuse. Mulţi au urmărit activitatea Noastră în Kosovo şi Metohia în perioada anterioară; lupta noastră pentru păstrarea poporului nostru pe aceste meleaguri, precum şi a Kosovo-ului şi Metohiei în Serbia, în special în ultimii zece ani.
Nici acest adevăr, creat în pripă şi impus prin campanie, nu va putea să şteargă toate din conştiinţa poporului. Deja se aud multe glasuri care demonstrează cele spuse. Adevărul nu poate să fie ascuns. Acesta, după înţelepciunea populară, „cu cât se îngroapă mai adânc, cu atât mai strălucitor înviază”. Aşa a spus şi Dumnezeu: „Căci nu este nimic tăinuit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască”.

În Hristos frate şi coliturghisitor,
Episcopul Ortodox
+ARTEMIE

(traducere din elină: ML, sursa: http://www.impantokratoros.gr/617C84D2.el.aspx)

Υποσημείωσι BLOG APOTIXISI:

Δικαιωνόμαστε ή όχι;
Εμείς δεν γράφαμε για την ΛΥΣΣΑ και το ΜΕΝΟΣ του τραμπούκου Αθανασίου Γιέφτιτς και των άλλων δύο, (ένθερμων θιασωτών του Γιανναρά και του Ζηζιούλα) κατά του παραδελφού τους ΑΡΤΕΜΙΟΥ;
Η αλήθεια είναι διαφορετική από τις δηλώσεις του Ειρηναίου, του Αμφιλοχίου και του Γιέφτιτς, που διοχετεύουν στα κανάλια και στα πρακτορεία.
Και όπου νάναι έρχεται η ώρα της ελλάμψεως της ΑΛΗΘΕΙΑΣ
Οι άνθρωποι αυτοί, είναι άνθρωποι του Θεού, είναι ΑΘΩΟΙ, ΑΘΩΟΙ.
Ο νέος πατριάρχης της Σερβίας (Ποιμένας ή Λύκος;), με τους παρατρεχάμενους Ελληνομαθείς, τι αποτελούν Ιερά Σύνοδο ή Ανίερη Συμμορία;

KYPIAKH Γ΄ NHΣTEIΩN (ΣTAYPOΠPOΣKYNHΣEΩΣ)

Eβρ. δ΄ 14 – ε΄ 6

O ΘPONOΣ THΣ XAPITOΣ

«Προσερχώμεθα μετά παρρησίας τω θρόνω της χάριτος, ίνα

λάβωμεν έλεον και χάριν εύρωμεν εις εύκαιρον βοήθειαν»

Στον Aπόστολο, αγαπητοί, της σημερινής Kυριακής, που λέγεται Kυριακή της Σταυροπροσκυνήσεως, ο απόστολος Παύλος μιλάει γιά έναν θρόνο. Tον ονομάζει θρόνο της χάριτος, και μας καλεί να τρέξουμε στο θρόνο αυτό. Aλλά ποιος είναι αυτός ο θρόνος της χάριτος και ποιος κάθεται πάνω σ\αυτόν;

Θρόνος της χάριτος! Όλοι ξέρουμε τί σημαίνει θρόνος. Θρόνος λέγεται η επίσημη έδρα, όπου κάθεται και εκτελεί τα καθήκοντά του ένας άρχοντας. Yπάρχουν διάφοροι θρόνοι. Kυρίως όμως θρόνος λέγεται η επίσημη καρέκλα, όπου με· όλη τη μεγαλοπρέπειά τους κάθονται οι βασιλιάδες και οι αυτοκράτορες. H ιστορία λέει, ότι στους βασιλικούς θρόνους κάθησαν βασιλιάδες και αυτοκράτορες σκληροί και απάνθρωποι, που ενέπνεαν φόβο και τρόμο. Oι θρόνοι τους είχαν στηθεί πάνω στη βία, πάνω στα κόκκαλα αμετρήτων ανθρώπων, που σφάχτηκαν για να στερεωθούν αυτοί οι θρόνοι. K’ υπήρχαν βασιλιάδες, που οι θρόνοι τους ήταν απλησίαστοι. Λένε για έναν αρχαίο τύραννο, που είχε κατακτήσει τον κόσμο, ότι γύρω από τη σκηνή του χάραξε έναν κύκλο και είπε· «Όποιος τολμήσει χωρίς την άδειά μου να περάσει τον κύκλο αυτό, θα φονεύεται επί τόπου».

Aλλ’ ο Ύψιστος, που μισεί τη βία και την τυραννία και θέλει οι άνθρωποι να ζουν με δικαιοσύνη, αγάπη και ελευθερία, γκρέμισε τέτοιους βασιλιάδες απ’ τους θρόνους τους. Nαι, ο Θεός, όπως ψάλλει η Eκκλησία, «καθείλε δυνάστας από θρόνων και ύψωσε ταπεινούς». Tίποτε δεν γίνεται στον κόσμο χωρίς το θέλημα του Θεού. Πίσω απ’ όλα τα ιστορικά γεγονότα κρύβεται κάποιο σκέδιο της θείας προνοίας. Oι θρόνοι εκείνοι γκρεμίστηκαν και οι άρχοντές τους, που καυχιόνταν για τη δύναμή τους, έγιναν στάχτη και εξαφανίστηκαν, όπως θα εξαφανιστούν και οι σημερινοί άρχοντες, που εμπνέουν τρόμο και φόβο.

Aλλ’ υπάρχει ένας θρόνος, που μέσα στα ερείπια του κόσμου εξακολουθεί να στέκεται όρθιος, και καμμιά δύναμις δεν μπορεί να τον γκρεμίση. Eίναι ο θρόνος για τον οποίο μιλάει ο αποστολος Παύλος. Eίναι ο θρόνος του Kυρίου ημών Ιησού Xριστού. Kαί θρόνος του Xριστού είναι ο τίμιος Σταυρός, που σήμερα, Kυριακή της Σταυροπροσκυνήσεως, υψώνεται σ’ όλους τους ναούς μας. O θρόνος αυτός ονομάζεται θρόνος της χάριτος.

O Xριστός πάνω στο Σταυρό! Ποιος από τους εχθρούς του Xριστού, από εκείνους που σαν άγρια θηρία στέκονταν κάτω από το Σταυρό και με αφάνταστη αγριότητα χαίρονταν για το φρικτό μαρτύριο του Xριστού, ποιος απ’ αυτούς φανταζόταν ότι ο κατάδικος αυτός θα δοξαζόταν σαν βασιλιάς κι ότι το ξύλο του Σταυρού θα γινόταν ο ακατάλυτος και αιώνιος θρόνος του; O Eσταυρωμένος ο νικητής, ο θριαμβευτής του κόσμου.

O θρόνος της χάριτος! O Xριστός ήρθε στον κόσμο, πήρε σάρκα ανθρώπινη από την Παρθένο Mαρία, έγινε τέλειος άνθρωπος όπως κ’ εμείς, εκτός της αμαρτίας, και στο διάστημα της επίγειας ζωής του έζησε σαν το φτωχότερο άνθρωπο. Δεν είχε στέγη. Δεν είχε «πού την κεφαλήν κλίνη». Δοκίμασε όλη τη φτώχεια, όλες τις πίκρες και τα βάσανα του κόσμου τούτου. Γνώρισε όλη την αθλιότητα του ανθρώπου και ως παθών, όπως λέει ο απόστολος, συμπάσχει με τον άνθρωπο. Kανένας άλλος δεν αγάπησε τον άνθρωπο όσο ο Xριστός.  Άνοιξε για τον άνθρωπο όλους τους κρουνούς της θείας αγάπης. Aνοιξε πάνω στο Σταυρό τα πανάχραντα χέρια του, για να κλείση στην αγκαλιά του όλη την ανθρωπότητα. Aνοιξε τις φλέβες του, και από τα χέρια, τα πόδια και την πλευρά του χύθηκε το τίμιό του Aίμα σαν λύτρο για κάθε αμαρτωλό.

Θρόνος της χάριτος! Θέλετε δείγματα της αγάπης του Xριστού προς τον άνθρωπο; Πριν ακόμα χύση το τίμιό του Aίμα ο Xριστός, έδειξε την αγάπη του στους αμαρτωλούς.

Γνωρίζετε τον τελώνη εκείνον, που είχε διαπράξει πλήθος αμαρτίες και αδικήματα, κι όμως, επειδή πίστεψε και μετανοήσε ειλικρινά, έγινε δεκτός από το Xριστό;

M’ αυτή την αγάπη δεχόταν όλους τους αμαρτωλούς που μετανοούσαν, και γι’ αυτό από τους εχθρούς του ονομάσθηκε φίλος των αμαρτωλών.

Kι όταν τέλος βρέθηκε πάνω στο Σταυρό – ώ της άπειρης αγάπης του!, στράφηκε προς το ληστή, που τον είχε καταδικάσει ολόκληρη η κοινωνία, και του είπε· «Aμήν αμήν λέγω σοι, σήμερον μετ’ εμού έση εν τω παραδείσω».

Θρόνος της χάριτος! Eξακολουθεί να υπάρχη. Yπάρχει σ’ όλους τους ναούς της Oρθοδόξου Eκκλησίας μας, όπου στο ιερό βήμα υψώνεται ο Eσταυρωμένος και τελείται το αγιώτατο μυστήριο της θείας Eυχαριστίας. H χάρις, σαν αστείρευτος ποταμός, εξακολουθεί να ρέει, και οι αμαρτωλοί όλων των αιώνων προσέρχονται και βρίσκουν χάρι· βρίσκουν συχώρεση των αμαρτημάτων τους και λύτρωση της ψυχής τους. Ω, ποιος μπορεί να μετρήσει τις ψυχές των ανθρώπων, που μέσα στους αιώνες πιστεύοντας στον εσταυρωμένο Λυτρωτή του κόσμου και θρηνώντας για τα αμαρτήματά τους βρήκαν τη λύτρωση;

EXONTAΣ υπ’ όψιν αυτά τα αμέτρητα παραδείγματα των ανθρώπων που βρήκαν τη λύτρωση, άς ακούσουμε τον απόστολο Παύλο, που μας προτρέπει να προσερχώμαστε, να πλησιάζουμε, στο θρόνο της χάριτος. Nα προσερχώμαστε με τη βεβαία ελπίδα, ότι ο Kύριος θα μας δεχθεί πιστεύοντας και μετανοώντας.

Προσέξτε μιά λεπτομέρεια. O Aπόστολος δεν λέει να προσέλθουμε, αλλά να προσερχώμαστε. Όχι, δηλαδή, μια φορά, αλλά πολλές φορές. Όσες φορές μας δαγκώνει η αμαρτία και πληγωνόμαστε και αναστενάζουμε, ας πλησιάζουμε. Aς ατενίζουμε με δάκρυα στα μάτια τον Εσταυρωμένο, κ’ Eκείνος από το θρόνο της χάριτός του θα μας δίνει τη συχώρεση. Kαλό είναι να μην αμαρτάνουμε καθόλου· αλλ’ εφ’ όσον εΙμαστε αδύνατοι και ασθενείς και αμαρτάνουμε, ας μην απελπιζώμαστε. Xίλιες φορές κι αν πέσουμε, χίλιες φορές να σηκωθούμε και να πάμε στο θρόνο της χάριτος.

Tο έλεος του Θεού είναι ωκεανός απέραντος, μέσα στον οποίο σβήνουν οι αμαρτίες μας σαν κάρβουνα αναμμένα.

AΓAΠHTΟΙ MOY! Aς προσέξουμε. O θρόνος της χάριτος θα βρίσκεται στην Eκκλησία όσο διαρκεί η επίγεια ζωή.

Ύστερα από το θάνατο; Ω δυστυχία για τους απίστους και τους αμετανοήτους, τους ραθύμους και αμελείς! Άλλος τότε θρόνος θα στηθεί. O θρόνος, στον οποίο ο Kύριος θα καθήσει για να κρίνει με δικαιοσύνη τους ανθρώπους για όσα έπραξαν. Έλεος εκεί δεν υπάρχει.

Aδελφοί μου συναμαρτωλοί! Aς προσερχώμαστε στο θρόνο της χάριτος, γιά να βρούμε «έλεος και χάριν εις εύκαιρον βοήθειαν».

(ΟΜΙΛΙΑ ΜΗΤΡΟΠΟΛΙΤΟΥ ΦΛΩΡΙΝΗΣ π. ΑΥΓΟΥΣΤΙΝΟΥ ΚΑΝΤΙΩΤΟΥ)

*******************************************************

Η ΠΑΡΑΠΑΝΩ ΟΜΙΛΙΑ ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

**********************************************************

Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina

la Duminica a III – a din Post

(a Închinării Crucii)

(Evrei 4, 14 – 5, 6)

TRONUL HARULUI

„Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit”.

Iubiţilor, în Apostolul Duminicii de astăzi, care se numeşte Duminica Închinării Crucii, Apostolul Pavel vorbeşte despre un tron. Îl numeşte tronul harului şi ne cheamă să alergăm la acest tron. Dar ce este acest tron al harului şi cine stă pe el?

Tronul harului! Toţi ştim ce înseamnă tron. Tron se numeşte scaunul oficial unde stă şi de unde îşi îndeplineşte îndatoririle sale un domnitor. Există diferite tronuri. În principal însă, tron se numeşte scaunul oficial, pe care stau cu toată măreţia lor împăraţii şi regii. Istoria spune că pe tronurile împărăteşti au şezut împăraţi şi regi aspri şi inumani, care insuflau frică şi groază. Tronurile lor s-au întemeiat pe violenţă, pe osemintele nenumăraţilor oameni, care au fost asasinaţi ca să se întemeieze aceste tronuri. Şi au existat împăraţi ale căror tronuri erau de neapropiat. Spun unii despre un vechi tiran care cucerise lumea, că în jurul umbrei lui trasase un cerc şi a spus: „Cine va îndrăzni fără permisiunea mea să treacă de acest cerc, va fi ucis pe loc”.

Dar cel Preaînalt, care urăşte violenţa şi tirania şi vrea ca oamenii să trăiască în dreptate, iubire şi libertate, a dărâmat astfel de împăraţi de pe tronurile lor. Da, Dumnezeu, precum cântă Biserica, „coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi”. Nimic nu se întâmplă în lume fără voia lui Dumnezeu. În spatele tuturor acestor evenimente istorice se ascunde un plan al proniei dumnezeieşti. Tronurile acelea s-au dărâmat şi domnitorii lor, care se lăudau cu puterea lor, s-au făcut cenuşă şi au dispărut, cum vor dispărea şi actualii conducători, care insuflă groază şi frică.

Dar există un tron, care în dărâmăturile lumii continuă să stea drept şi nici o putere nu poate să-l dărâme. Este tronul despre care vorbeşte Apostolul Pavel. Este tronul Domnului nostru Iisus Hristos şi tronul lui Hristos este Cinstita Cruce, care astăzi, în Duminica Închinării Crucii, se înalţă în toate bisericile noastre. Acest tron se numeşte tronul harului.

Hristos pe Cruce! Care din duşmanii lui Hristos, din cei care ca nişte fiare sălbatice stăteau sub Cruce şi printr-o sălbăticie inimaginabilă se bucurau de mucenicia înfricoşătoare a lui Hristos, care din aceştia şi-a imaginat că acest osândit va fi slăvit ca un împărat şi că lemnul Crucii va deveni nezdruncinatul şi veşnicul Său tron? Răstignitul învingător, biruitorul lumii.

Tronul harului! Hristos a venit în lume, a luat trup omenesc din Fecioara Maria, s-a făcut Om desăvârşit ca şi noi, afară de păcat, şi în timpul vieţii Sale pământeşti a trăit ca cel mai sărac om. Nu avea acoperiş. Nu avea „unde să-Şi plece capul”. A încercat toată sărăcia, toate amărăciunile şi chinurile acestei lumi. A cunoscut toată ticăloşia omului şi ca un pătimitor, precum zice apostolul, împreună-pătimeşte cu omul. Nimeni altcineva nu a iubit omul ca Hristos. A deschis pentru om toate şuvoaiele dumnezeieştii iubiri. Şi-a întins pe Cruce preacuratele Sale mâini, ca să cuprindă în braţele Sale întreaga omenire. Şi-a deschis venele şi din mâini, picioare şi coasta Lui s-a vărsat cinstitul Său sânge ca răscumpărare pentru fiecare păcătos.

Tronul harului! Vreţi dovezi de iubire a lui Hristos faţă de om? Chiar înainte de a-Şi vărsa cinstitul Său sânge, Hristos Şi-a arătat iubirea Sa faţă de păcătoşi.

Îl ştiţi pe acel vameş, care făcuse o mulţime de păcate şi de nedreptăţi şi totuşi, pentru că a crezut şi s-a pocăit sincer, a fost primit de Hristos?

Cu această iubire îi primea pe toţi păcătoşii care se pocăiau şi de aceea a fost numit de către duşmanii Săi „prieten al păcătoşilor”.

Şi când, în sfârşit, S-a aflat pe Cruce – o, nemărginita Lui iubire! – S-a întors către tâlharul pe care îl osândise întreaga societate, şi i-a spus: „Amin, amin zic ţie: astăzi vei fi cu Mine în rai”. Tron al harului! Continuă să existe. Există în toate locaşurile Bisericii noastre Ortodoxe, unde în Sfântul Altar se înalţă Cel Răstignit şi se săvârşeşte Preasfânta Jertfă a Dumnezeieştii Euharistii. Harul, ca un râu nesecat continuă să curgă, iar păcătoşii din toate veacurile se apropie să afle har, iertare păcatelor lor şi izbăvire sufletului lor. O, cine poate să numere sufletele oamenilor, care de-a lungul veacurilor au crezut în răstignitul Izbăvitor al lumii şi jelind pentru păcatele lor şi-au aflat izbăvire?

Având în vedere aceste exemple nenumărate de oameni care şi-au aflat izbăvirea, să ascultăm pe Apostolul Pavel care ne sfătuieşte să venim, să ne apropiem de tronul harului. Să venim cu speranţa sigură că Domnul ne va primi când vom crede şi ne vom pocăi. Luaţi aminte la un amănunt. Apostolul nu spune să ne apropiem (να προσέλθουμε), ci să venim (να προσερχώμαστε). Adică, nu o dată, ci de multe ori. Ori de câte ori ne muşcă păcatul şi suntem răniţi şi suspinăm, să ne apropiem. Să privim cu lacrimi în ochi la Cel Răstignit, iar El, de pe tronul harului Său, ne va dărui iertare. Bine este să nu păcătuim deloc; dar de vreme ce suntem neputincioşi şi bolnavi şi păcătuim, să nu deznădăjduim. De mii de ori de am cădea, de mii de ori să ne ridicăm şi să mergem la tronul harului.

Mila lui Dumnezeu este un ocean fără sfârşit, în care se sting păcatele noastre ca nişte cărbuni aprinşi.

Iubiţii mei! Să luăm aminte. Tronul harului se va afla în Biserică cât ţine viaţa pământească.

După moarte? O, nenorocire pentru cei necredincioşi şi nepocăiţi, leneşi şi nepăsători! Atunci alt tron se va ridica. Tronul pe care va sta Domnul ca să judece cu dreptate pe oameni pentru toate faptele lor. Milă acolo nu există.

Fraţii mei, păcătoşilor asemenea mie! Să ne apropiem de tronul harului, ca să aflăm „milă şi har spre ajutor, la timp potrivit”.

(traducere din elină: monahul Leontie)

MITROPOLITUL AUGUSTIN KANDIOTIS:

Omilie la Sfântul Teofan Mărturisitorul

(O άγιος Θεοφάνης ο ομολογητής)

(12 martie)

EXILAT ÎN SAMOTRACIA

Biserica, iubiţilor, Biserica este ca şi cerul. Cerul este plin de stele. Unele sunt mici, altele sunt mari. Toate strălucesc noaptea. Ziua străluceşte cea mai mare stea, care se numeşte soare. Aşa este şi Biserica: un cer, un cer duhovnicesc. Soare este Hristos. Stele sunt sfinţii. Sfinţii strălucesc pe tăria duhovnicească a Bisericii. Strălucesc prin învăţătura lor, prin viaţa lor, prin minunile pe care le fac. Stelele se deosebesc una de cealaltă. Şi sfinţii se deosebesc unul de altul în cinste şi-n slavă. Fiecare din sfinţi are propria strălucire şi propriile harisme. Nenumărate sunt stelele. Nenumăraţi sunt şi sfinţii.

Unul din aceşti sfinţi este şi Sfântul Teofan Mărturisitorul, căruia Biserica noastră îi sărbătoreşte pomenirea pe 12 martie. Acestui sfânt îi închinăm această scurtă omilie a noastră. Dacă vom fi atenţi, vom primi mult folos.

Vorbim simplu, pentru că vrem să ne înţeleagă toţi, până şi cei care nu ştiu carte. Poate că cineva, care face pe învăţatul şi înţeleptul, nu se va mulţumi cu aceste cuvinte simple, ci va dori să audă filozofii, minciuno-filozofii. Dar cu ce se va folosi poporul din minciuno-filozofii? Cu ce se va folosi şi el însuşi? Noi vom vorbi cu limba cu care au vorbit în lume pescarii Galileii, ucenicii şi apostolii lui Hristos.

***

Sfântul Teofan Mărturisitorul a trăit în secolul al VII – lea d.Hr. S-a născut în Constantinopol. Părinţii săi erau bogaţi şi aveau relaţii la palat. Voiau să-şi vadă copilul evoluând social şi urcându-se la înalte demnităţi şi poziţii. Chiar dacă avea chemare spre viaţa călugărească, părinţii lui l-au constrâns să se căsătorească. L-au căsătorit cu o fată aleasă, Irina. A trăit cu ea opt ani. A trăit în iubire şi înţelegere cu ea. Au fost un cuplu iubit. Făceau împreună rugăciunea, citeau Scriptura, mergeau la biserică şi-şi îndeplineau toate îndatoririle lor religioase.

Cu cât anii treceau cu atât mai mult iubirea faţă de Hristos se mărea. Dar în anii aceia avea loc o groaznică prigoană împotriva creştinilor ortodocşi, care venerau sfintele icoane, iar Teofan şi femeia lui au luat hotărârea comună să lase lumea şi să se ducă la mănăstire. Irina s-a dus într-o mănăstire de maici. Teofan s-a dus foarte departe. S-a dus pe vârful unui munte, care se află în marginea Mitilinei, în Singrio. Acolo şi-a ridicat o chilie şi vedea doar munţii şi marea. Om nu călca pe acolo. Teofan era tot numai rugăciune. A trăit şase ani o viaţă foarte aspră, încât ar crede cineva că cel care trăieşte astfel nu este om, ci înger. După mai mulţi ani a plecat de acolo şi s-a dus în alt loc; a ridicat o mănăstire renumită, în care mulţi dintre cei care erau prigoniţi şi urmăriţi pentru credinţă alergau şi îşi aflau ocrotirea.

Iconomahii dominau atunci. Împăratul iconomah Leon al V – lea, numit şi Armeanul, l-a chemat pe Teofan şi a încercat prin cuvinte linguşitoare să-l facă şi pe el iconomah. I-a promis să-i dea oricâte monezi de aur ar dori şi să dispună de ele cum vrea. L-a şi ameninţat însă că, dacă nu-l va asculta, îl va spânzura pe un lemn şi-l va lăsa să-l mănânce corbii. Dar pe Sfântul Teofan nici ameninţările, nici promisiunile nu l-au făcut să-şi schimbe credinţa. Tot aurul din lume să mi-l dai, a spus împăratului, nu mă lepăd de credinţa mea şi de moarte nu mă tem. Să pregăteşti acum lemnul şi să mă spânzuri. Tot ce vrei să faci, fă mai repede.

Împăratul, după ce a văzut că nu poate să-l constrângă nici cu promisiuni, nici cu ameninţări, l-a trimis la patriarh. În vremea aceea patriarh era unul care se numea Ioan Prezicătorul. Patriarhul acesta era iconomah. La acesta l-a trimis pe Teofan. Patriarhul o făcea pe înţeleptul şi pe ritorul şi credea că prin sofismele şi ritorismele lui va combate argumentele Sfântului Teofan şi-l va face şi pe el iconomah. Multă vreme a discutat cu el, dar Sfântul Teofan îl biruia în discuţii pe patriarh, iar iconomahul patriarh, mânios din cale afară, l-a trimis pe Sfântul Teofan înapoi la împărat şi l-a sfătuit: Împărate, acest om nu-şi schimbă cugetele; mai uşor este să înmoi fierul şi să-l faci ceară decât să-l schimbi pe Teofan.

Într-adevăr, Sfântul Teofan era tare ca fierul, nu s-a schimbat. Împăratul a poruncit să-l închidă în temniţă. Dar şi dinăuntrul temniţei nu înceta să propovăduiască Ortodoxia; doi ani a rămas întemniţat şi a suferit multe şi grele încercări. Ca să nu se mai audă deloc glasul lui, împăratul l-a scos din închisoare şi l-a trimis în exil. L-a trimis într-o insulă, în Samotracia, care se află la câteva ore depărtare de Alexandroupoli. Acolo a trăit ultimele zile ale vieţii lui. A trăit doar 23 de zile. După aceea şi-a încredinţat duhul. Moaştele lui au fost îngropate în insula Samotracia.

***

Iubiţii mei! Există mulţi care, dacă le spui să trăiască conform cu câte n-a poruncit Hristos, imediat îţi răspund: Noi, zic, nu putem să facem cele pe care le zice Evanghelia, nu suntem călugări, trăim în societate, avem femeie şi copil.

Dar iată, Sfântul Teofan a avut femeie, opt ani a trăit în societate şi nu a uitat niciuna din îndatoririle lui creştine. Casa lui a făcut-o biserică. Bărbat şi femeie citeau Sfânta Scriptură, se rugau şi se îngrijeau să facă milostenie şi să facă bine aproapelui în orice chip. Astfel au dovedit că nunta nu este o piedică în credinţă şi virtute. Dimpotrivă, nunta, când există bună dispoziţie şi voinţă, poate să ajute pe om să-şi corecteze caracterul şi să devină om al lui Dumnezeu. Câţi oameni, care înainte de nuntă erau fiare sălbatice, n-au devenit după nuntă liniştiţi şi caractere paşnice!

Dar superior nunţii este altceva: este viaţa feciorelnică, este viaţa pe care o închină un bărbat sau o femeie în întregime lui Dumnezeu. Este o viaţă de iubire înflăcărată şi dumnezeiască, iubire care învinge orice altă iubire pământească şi aceasta ne învaţă Sfântul Teofan. Îşi iubea femeia, dar mai mult L-a iubit pe Dumnezeu şi, de aceea, în acele zile grele în care a trăit, ca să poată să apere mai bine credinţa sa, a lăsat lumea şi s-a dus în pustie. Acolo, Teofan şi-a întărit credinţa cu posturi şi rugăciuni şi astfel împuternicit duhovniceşte a coborât în lume şi a apărat Ortodoxia cu cuvântul şi prin sângele său.

Iubiţilor, să ascultăm cuvintele Evangheliei, care vorbeşte despre post, rugăciune şi milostenie (Matei 6, 1-18). Să-l imităm pe Sfântul Teofan şi pe sfânta lui soţie, să ne întărim sufletul cu aripile postului, rugăciunii şi milosteniei, ca să putem să zburăm sus, în cer, unde sunt toţi sfinţii mucenici trăiesc viaţa fericită şi veşnică!

(traducere din elină: monahul Leontie)

Илија Ћирковић: Кад некажњени кажњава  Штампај  Е-пошта Tues

[ΜΕΤΑΦΡΑΣΗ ΕΠΙΣΤΟΛΗΣ ΑΠΟ ΣΕΡΒΙΚΗ ΙΣΤΟΣΕΛΙΔΑ

ΣΥΜΠΑΡΑΣΤΕΚΟΜΕΘΑ ΣΤΟΝ ΑΓΩΝΑ ΤΟΥΣ

(Το σκίτσο είναι έμπνευση του Γέροντος αγωνιστού Ιεράρχου της Ορθοδόξου Ελλαδικής Εκκλησίας π. Αυγουστίνου Καντιώτου. Ο σκιτσογράφος του το έκανε με δική του εντολή, για να φωτογραφίσει τους κακούς επισκόπους, που μπαίνουν στην Εκκλησία του Χριστού, για να θύσουν και να απολέσουν.
Τα σκίτσα που χρησιμοποιούμε κατά καιρούς στην ιστοσελίδα μας, με κάποιες μικρές επεμβάσεις, είναι από το πνευματικό οπλοστάσιο του Γέροντος)].

ΟΤΑΝ O ΑΤΙΜΩΡHΤΟΣ ΤΙΜΩΡΕΙ

Μεγάλη είναι η αυθαιρεσία και ανομία! Διαβάζουμε πως ο (συνταξιούχος) επίσκοπος Αθανάσιος τιμωρεί τις μοναχές οι οποίες δεν έφταιξαν σε τίποτα. Δεν φταίνε εκείνες, που ο λαός ζητάει μαζί με το όνομα του πατριάρχου και του διαχειριστή  να μνημονεύεται και το όνομα του νόμιμου, αν και χωρίς εξουσία, επισκόπου Αρτεμίου. Βλέπουμε ότι η ηγουμένη της Μονής Končula Sara να αντικαθίσταται, αν και δεν παρέστη στη  Θ. Λειτουργία, γιατί ήταν στο Βελιγράδι. [Τιμωρήθηκε γιατί στο μοναστήρι μνημονεύτηκε και το όνομα του νόμιμου μητροπολίτου Αρτεμίου!!!)
Σας ερωτούμε· συμφωνεί αυτό με τους χριστιανικούς νόμους ή ακόμη και με τους νομούς του Σεριάτου (σαρια –καποιος τούρκικος νόμος);
Εκείνοι που παραβαίνουν τις αποφάσεις του Αγίου Αρχιερατικού Συμβουλίου βραβεύονται και παίρνουν επαίνους, ενώ εκείνοι που τους τιμούν τιμωρούνται!

Ο άνθρωπος έπρεπε να διερωτηθεί. Πως ο (συνταξιούχος) επίσκοπος Αθανάσιος έχει το θράσος να τιμωρεί τις καλόγριες οι οποίες δεν έχουν φταίξει σε τίποτα, και αν π.χ. έφταιξαν, αυτός ο μεγάλος ένοχος μένει ατιμώρητος. Αυτός είναι επικεφαλής επισκόπων και ιερέων που δεν αποδέχονται τις αποφάσεις του Αγίου Αρχιερατικού Συμβουλίου. Είναι, δήθεν, ανίκανος λόγω υγείας, να διοικεί την επαρχία που είχε και έρχεται ως φιλόξενος σε ξένες επαρχίες,  όπου λειτουργεί με το δικό του τυπικό και σε συλλειτουργούντες ιερείς αρπάζει βιαίως από τα χέρια τους το βιβλιαράκι της Θείας Λειτουργίας. Είναι σε ξένη επαρχία προσωρινά ως διαχειριστής, αλλά έχει επιβάλλει το δικό του καθεστώς και τρομοκρατεί όλους οι όποιοι δεν είναι της θελήσεως του.

Ακόμα και τυφλοί μπορούν να βλέπουν ότι συμπεριφέρεται όχι σαν Πάπας Ρώμης, αλλά σαν κάποιος που έχει ακόμα μεγαλύτερη εξουσία από τον Πάπα.
Οι αρχιερείς (σχετικά) σιωπούν, ενώ οι λαϊκοί οι οποίοι έχουν θάρρος διαμαρτύρονται εναντίον των ατιμιών μερικών επισκόπων. Ένας επίσκοπος κατηγορεί γιατί μερικοί λαϊκοί κριτικάρουν την Εκκλησία! Οι  επίσκοποι που δεν φοβούνται τον Θεό, δεν είναι Εκκλησία. Αυτό που γίνεται, το λιγότερο είναι αλαζονεία και αυθαιρεσία επισκόπου.

Αν ο συνταξιούχος επίσκοπος Αθανάσιος μπορεί να τιμωρεί αθώες μοναχές, έφτασε ο καιρός οι αρμόδιες εκκλησιαστικές εξουσίες να τιμωρήσουν και αυτόν για τις δικές του αυθαίρετες ανταρσίες και αναρχίες.

Илија Ћирковић
(Ηλίας Τσιρκοβιτς)

http://borbazaveru.info/content/view/2058/1/

Είναι εξωφρενικό αυτό που γίνεται στο Κοσσυφοπέδιο. Ο συνταξιούχος Αθανάσιος που υπογράφει ως «εφησυχάζον Ερζεγοβίνης, δεν εφησυχάζει αλλά δικάζει, καταδικάζει, τρομοκρατεί, βασανίζει μια μαρτυρική Μητρόπολη και ένα άγιο Μητροπολίτη, επειδή πήρε εξουσία από μεγάλα ανθρώπινα κέντρα!

Και ερωτούμε· Μπορεί να εμπιστευθεί κανείς, αυτόν τον συναξιούχο δεσπότη; Μπορεί αυτός να κάνει δίκαιο έλεγχο ως διαχειριστής;
Το μόνο που θα περιμένουμε είναι· Να δούμε τι είδος αδικήματα θα κατασκευάσουν για να ενοχοποιήσουν τον αγωνιστή ιεράρχη του  μαρτυρικού Κοσσυφοπεδίου και να δικαιολογήσουν την άθλια συμπεριφορά τους και την παράνομη απομάκρυνση του νόμιμου μητροπολίτου από την έδρα του.

Ευτυχώς, που δεν είμαστε μόνη στον κόσμο, υπάρχει και Θεός που θα αποδώσει δικαιοσύνη.

Δεν θα μείνουν ατιμώρητοι οι διεθνής εγκληματίες, που αιματοκυλούν τον κόσμο. Υπάρχει και ο θάνατος. Θα πληρώσουν με τόκο και επιτόκιο τα εγκλήματά των.

Ο Χριστός είπε· «Ή εμέ εδίωξαν και υμάς διώξουσι». Οι αληθινοί χριστιανοί πάντοτε διώκονται, αλλά δεν φοβούνται γιατί έχουν κοντά τους τον Παντοδύναμο Θεό.
Ο Γέροντας αγωνιστής Μητροπολίτης π. Αυγουστίνος Καντιώτης που θηριομαχούσε όχι μόνο με τις σκοτεινές δυνάμεις,  αλλά και με τους κακούς και ανάξιους επισκόπους, μας έλεγε· «Δεν ήμουν άξιος να πάρω το στεφάνι του μαρτυρίου. Ο Θεός το δίδει σε εκλεκτές ψυχές».

Την θαρραλέα φωνή του κ. Ηλία (Илија Ћирковић), πρέπει να την ακολουθήσουν και άλλες φωνές. Ο λαός του Κοσσυφοπεδίου πρέπει να γίνει ασπίδα στον πνευματικό του πατέρα. Να μη περιμένει τα κατασκευασμένα αποτελέσματα από τον έλεγχο.

Αυτοί που αιματοκύλησαν την Σερβία, θέλουν το κεφάλι του Ορθοδόξου ιεράρχου Αρτεμίου επι πίνακι, γιατί τους ενοχλεί και τον φοβούνται. Δυστυχώς υπάρχουν Σέρβοι αρχιερείς, που συνεργάζονται μαζί τους. Αυτοί ασφαλώς, δεν είναι ποιμένες του Χριστού. Πήραν εντολές και τις εκτελούν.

Το πρόβλημα του Κοσσυφοπεδίου πρέπει να γίνει πρόβλημα ολοκλήρου του Σέρβικου λαού, αλλά και όλων των Ορθοδόξων. Οι χριστιανοί ήρθε η ώρα να αγωνιστούμε. «ΝΥΝ ΥΠΕΡ ΠΑΝΤΩΝ ΑΓΩΝ».  Να μην βλέπουμε με αδιάφορα την προδοσία της Ορθοδόξου Πίστεως, που γίνεται εκ μέρους κακών αρχιερέων και πατριαρχών. Αυτοί συνθηκολόγησαν με τις σκοτεινές δυνάμεις και παραδίδουν το ποίμνιο, για να το κατασπαράξουν οι λύκοι.  «Στώμεν καλώς». Κοντά στην προσευχή και στην νηστεία, που κήρυξε ο Μητροπολίτης Αρτέμιος, χρειάζεται και αγώνας. Να ενώσουμε τις φωνές μας όλοι οι Ορθόδοξοι χριατιανοί για να βάλουμε φρένο στα «εγκολπιοφόρα καθάρματα», που λέει σε ομιλία του ο επίσκοπος Φλωρίνης π. Αυγουστίνος Καντιώτης.

*******************************

ΤΟ ΙΔΙΟ ΚΑΙ ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

***********************************

Când cel nepedepsit pedepseşte

Илија Ћирковић:

Кад некажњени кажњава  Штампај  Е-пошта Tues

(Traducerea unei scrisori de pe un site sârbesc)

Suntem alături de ei în luptă

(Caricatura este inspirată de bătrânul şi luptătorul ierarh al Bisericii Ortodoxe a Eladei, părintele Augustin Kandiotis. Caricaturistul a făcut-o la sugestia Stareţului pentru a-i reprezenta pe episcopii răi, care intră în Biserica lui Hristos pentru a junghia şi a pierde. Caricaturile pe care le folosim din când în când pe blogul nostru, cu mici intervenţii, fac parte din panoplia duhovnicească a a bătrânului episcop)

CÂND CEL NEPEDEPSIT PEDEPSEŞTE

Mare este samavolnicia şi fărădelegea! Citim că episcopul Atanasie (pensionar)  pedepseşte monahiile care nu sunt vinovate cu nimic. Nu sunt vinovate ele că poporul cere ca împreună cu numele patriarhului şi al gestionarului, să se pomenească şi numele episcopului canonic Artemie, chiar dacă nu e în funcţie. Privim cum egumena mănăstirii Končula Sara este înlocuită, chiar dacă nu a fost de faţă la Dumnezeiasca Liturghie, pentru că era la Belgrad. (A fost pedepsită, pentru că în mănăstire a fost pomenit şi numele mitropolitului canonic Artemie!!!)
Vă întrebăm: conglăsuieşte lucrul acesta cu legile creştine sau chiar cu legile turceşti ?
Cei care încalcă hotărârile Sfântului Consiliu Arhieresc sunt premiaţi şi primesc laude, în timp ce aceia care le respectă, sunt pedepsiţi!
Omul s-ar cuveni să fie întrebat. Cum are tupeul episcopul (pensionar) Atanasie să pedepsească monahiile care nu sunt vinovate cu nimic şi, dacă, de pildă, erau vinovate, acest mare vinovat rămâne nepedepsit. El este căpetenia episcopilor şi preoţilor care nu acceptă hotărârile Sfântului Consiliu Arhieresc. Este, chipurile, incapabil din cauza sănătăţii să administreze eparhia pe care a avut-o şi vine ca o gazdă în eparhii străine, unde liturghiseşte după tipicul lui şi preoţilor coliturghisitori le smulge din mâini cu violenţă cărticica Dumnezeieştii Liturghii. Este într-o eparhie străină provizoriu ca gestionar, dar şi-a impus propriul regim şi îi terorizează pe toţi care nu sunt de acord cu el.
Până şi orbii pot să vadă că se comportă nu ca un papă al Romei, ci ca unul care are o mai mare autoritate decât papa. Arhiereii (relativ) tac, în timp ce laicii care au curaj protestează împotriva infamiilor unor episcopi. Un episcop condamnă, pentru că unii laici  critică Biserica! Episcopii, care nu se tem de Dumnezeu, nu sunt Biserică. Ceea ce se întâmplă este cel puţin îngâmfare şi samavolnicie  de episcop. Dacă episcopul pensionar Atanasie poate să pedepsească monahii nevinovate, a ajuns vremea în care autorităţile bisericeşti să îl pedepsească şi pe el pentru propriile răzvrătiri şi anarhii samavolnice.

Este o nebunie ceea ce se întâmplă în Kosovo. Pensionarul Atanasie care semnează cu cuvintele „La linişte al Herzegovinei”, nu se linişteşte, ci judecă, condamnă, terorizează, chinuie, maltratează o mitropolie martirică şi un sfânt mitropolit, pentru că a primit putere de la marile centre ale umanităţii!
Şi întrebăm: poate ca cineva să se încreadă în acest vlădică pensionar? Poate el să facă un control corect ca gestionar? Singurul lucru pe care-l aşteptăm este să vedem ce fel de nedreptăţi vor plăsmui pentru a-l învinovăţi pe nevoitorul ierarh al martiricului Kosovo şi ca să justifice ticălosul lor comportament şi  nelegiuita îndepărtare a mitropolitului canonic din Scaunul său.
Din fericire, nu suntem singuri în lume; există şi Dumnezeu care va face dreptate.
Criminalii internaţionali care varsă sânge în lume nu vor rămâne nepedepsiţi. Există şi moarte. Vor plăti cu vârf şi îndesat pentru crimele lor.
Hristos a spus: „Dacă M-au izgonit pe Mine, şi pe voi vă vor izgoni”. Adevăraţii creştini întotdeauna sunt prigoniţi, dar nu se tem, pentru că Îl au lângă ei pe Atotputernicul Dumnezeu.
Bătrânul nevoitor, părintele mitropolit Augustin Kandiotis, care s-a luptat ca şi cu nişte fiare nu doar cu puterile oculte, ci şi cu episcopii răi şi nevrednici, ne spunea: „Nu  am fost vrednic să iau cununa muceniciei. Dumnezeu o dăruieşte sufletelor alese”.
Glasul curajos al domnului Ilia Ţirkovici trebuie să fie urmat şi de alte glasuri. Poporul din Kosovo trebuie să se facă scut de apărare în jurul părintelui lor duhovnicesc. Să nu aştepte rezultatele plăsmuite ale controlului.
Cei care au umplut de sânge Serbia vor capul ierarhului ortodox Artemie pe tipsie, deoarece îi deranjează şi se tem de el. Din nefericire există şi arhierei sârbi, care colaborează cu ei. Aceştia cu siguranţă nu sunt păstori ai lui Hristos. Au primit dispoziţii şi le duc la îndeplinire.
Problema din Kosovo trebuie să fie problema întregului popor sârb, dar şi a tuturor ortodocşilor. Creştini, a venit vremea să ne luptăm. „ACUM LUPTA ESTE PENTRU TOŢI”. Să nu privim cu indiferenţă trădarea Credinţei Ortodoxe, care se face de către arhiereii şi patriarhii răi. Aceştia au pactizat cu puterile oculte şi predau turma spre a fi sfâşiată de lupi. „Să stăm bine”. Aproape de rugăciune şi de post – cum a predicat mitropolitul Artemie – este nevoie şi de luptă. Să ne unim glasurile toţi creştinii ortodocşi pentru a pune frână „lepădăturilor cu engolpioane” cum zice într-o omilie a sa episcopul Florinei, părintele Augustin Kandiotis.

(tradus din greacă de ierom. Fotie, http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=9862)

Ο π. ΑΥΓΟΥΣΤΙΝΟΣ ΚΑΝΤΙΩΤΗΣ ΓΙΑ ΤΟΥΣ ΕΠΙΣΚΟΠΟΥΣ

ΤΗΣ ΕΠΟΧΗΣ ΜΑΣ

ΣΤΟΥΣ ΕΣΧΑΤΟΥΣ ΚΑΙΡΟΥΣ Ο ΣΑΤΑΝΑΣ ΘΑ ΝΤΥΣΕΙ ΠΑΠΑΔΕΣ

ΚΑΙ ΔΕΣΠΟΤΑΔΕΣ, ΘΑ ΤΟΥΣ ΦΟΡΕΣΕΙ ΕΓΚΟΛΠΙΑ ΚΑΙ

ΠΑΤΕΡΙΤΣΕΣ ΓΙΑ ΝΑ ΔΙΑΛΥΣΕΙ ΤΗΝ ΕΚΚΛΗΣΙΑ

«∆υστυχῶς, οἱ ὀλίγοι καλοί ἐπίσκοποι πού ὑπάρχουν εἶνε δειλοί, δέν ἔχουν σθένος νά ἀγωνισθοῦν! Τρέµουν, φοβοῦνται νά µήν καθαιρεθοῦν!»

«Ἐκεῖνοι πού ἔχουνε µέσα τους µιά µικρά εὐλάβεια, πού πιστεύουν στό Θεό, ἀκοῦνε ἐπισκοπικό ἀξίωµα καί τρέµει ἡ ψυχή τους!   […]    [Γι’ αὐτό] καί τούς ἅρπαζε διά τῆς βίας ὁ λαός καί τούς ἔκανε ἐπισκόπους!

Ἅρπαξε τόν Μέγα Βασίλειο διά τῆς βίας, ἄρπαξε τόν Χρυσόστοµο διά τῆς βίας, ἅρπαξε τόν Ἀθανάσιο διά τῆς βίας… Τώρα ἁρπάζουν αὐτοί διά τῆς βίας τό ἐπισκοπικό ἀξίωµα!  Ἰδού ἡ µεγάλη διαφορά.  […] Καί σᾶς ἐρωτῶ: Ἀπό τέτοιους δεσποτάδες, πού µπῆκαν ὄχι ἀπό τήν πόρτα ἀλλά ἀπό τά παράθυρα κι ἀπό τά κεραµίδια, µπορεῖς νά περιµένῃς κάτι καλό;

∆ιότι γιά νά γίνῃ κανείς δεσπότης πρέπει νά εἶνε ἤ θεόκλητος ἤ δηµόκλητος.  Αὐτούς οὔτε ὁ Θεός τούς κάλεσε, οὔτε ὁ λαός τούς διάλεξε!  Καί ἐν γένει σήµερα τούς δεσποτάδες στήν Ἐκκλησία µας οὔτε ὁ Θεός τούς καλεῖ, οὔτε ὁ λαός τούς διαλέγει […]

Ὁ Χριστόφορος ὁ Καλύβας, ἕνας ἐπιστήθιος φίλος µου, σπουδαία φυσιογνωµία, µοῦ ἔλεγε πρό ἐτῶν πού συζητούσαµε:  “Ρέ Αὐγουστῖνε, δέν κατάλαβες τί θά γίνῃ;  Ὁ σατανᾶς µετεχειρίσθη ὅλα τά µέσα γιά νά διάλυση τήν Ἐκκλησία.  Θά µεταχειριστῇ εἰς τούς ἔσχατους καιρούς καί ἕνα τελευταῖο ὅπλο:  Θά ντύσῃ παπᾶδες καί δεσποτάδες πρόσωπα τῆς ἐξουσίας του· θά τούς φορέσῃ ἐγκόλπια καί θά τούς δώσῃ πατερίτσες !  Καί διά µέσου αὐτῶν τῶν ἀρχιερέων θά διάλυσῃ τήν Ἐκκλησία” […]

Ἁλωνίζουν ἐδῶ στήν Ἑλλάδα οἱ αἱρετικοί, ἁλωνίζουν οἱ ἄθεοι, ἁλωνίζουν οἱ πάντες, διότι δέν ἔχουµε Ἐκκλησία ζῶσα καί ἐλευθέρα, διότι δέν ἔχουµε ἐπισκόπους πού νά ζοῦνε καί νά  πεθαίνουν γιά τήν Πίστι µας· δέν ὑπάρχουν!    […]

∆υστυχῶς δέν ὑπάρχει σήµερα Χρυσόστοµος, δέν ὑπάρχει σήµερα Βασίλειος, δέν ὑπάρχει Γρηγόριος ὁ Ναζιανζηνός.  ∆υστυχῶς οἱ ὀλίγοι καλοί ἐπίσκοποι πού ὑπάρχουν εἶνε δειλοί, δέν ἔχουν σθένος νά ἀγωνισθοῦν! Τρέµουν τούς κακούς, φοβοῦνται νά µή καθαιρεθοῦν· καί εἶνε εἰς θέσιν νά τούς καθαιρέσουν. Καί ξεχνοῦν οἱ καλοί ἐπίσκοποι, ὅτι µία καθαίρεσις εἶνε τίτλος τιµῆς, δι’ ἐκεῖνον ὁ ὁποῖος καθαιρεῖται!  [λόγῳ προσηλώσεως στήν Πίστη].  Καθηρῃµένος ἀπέθανε ὁ Χρυσόστοµος, ἀλλά ἡ δόξα του εἶνε αἰωνία µέσα στήν Ἐκκλησία!   Χίλιες φορές νά καθαιρεθῶ, ἀπό τοιούτους ἐπισκόπους, καί νά πάω στήν ἔρηµον νά κλαίω τ’ ἁµαρτήµατά µου!

Ἠγωνίσθησαν, λοιπόν, ὅλοι αὐτοί οἱ ἅγιοι Πατέρες.  Σήµερα ἀγών δέν γίνεται.  Κληρικοί δέν ἀγωνίζονται.  ∆έν ὑπάρχει ἀγωνιστικό πνεῦµα.  Τί µέλλει γενέσθαι;  Ὁ ἀγώνας πέφτει στόν λαό. Ὅπως, δυστυχῶς, ὅλα τά βάρη, τά οἰκονοµικά, οἱ φόροι, ἡ στράτευσις, τά αἵµατα, τά µαρτύρια, τά πάντα πέφτουν στό λαό µας, ἔτσι καί τό βάρος αὐτοῦ τοῦ ἀγῶνος, τοῦ ἐκκλησιαστικοῦ, πέφτει στόν λαό […]

Ὅσοι πιστοί Ἕλληνες, σταθῶµεν!  Ἡµεῖς εἴµεθα οἱ Θερµοπύλαι!  ∆έν θά περάσῃ ὁ Παπισµός, δέν θά περάσουν οἱ αἱρέσεις· ἡ Ἑλλάς ἡ αἰωνία θά ζήσῃ! […]

Τό κατ’ ἐµέ, δέν γνωρίζω [τί µέ περιµένει]· εἴτε ἔρηµος, εἴτε ἐξορία, εἴτε θάνατος, ἐγώ τοὐλάχιστον τά ὅπλα δέν τά παραδίδω.  Θά ἀγωνισθῶ µέχρι τέλους, διά νά ἴδω µίαν Ἐκκλησίαν ὑψηλήν καί ἁγίαν, ὅπως τήν ἐδίδαξαν οἱ Πατέρες ἡµῶν, εἰς µνηµόσυνον αἰώνιον.»

ΑΠΟΣΠΑΣΜΑΤΑ ΑΠΟΜΑΓΝΗΤΟΦΩΝΗΜΕΝ ΟΜΙΛΙΩΝ ΤΟΥ ΕΠΙΣΚΟΠΟΥ ΦΛΩΡΙΝΗΣ ΑΥΓΟΥΣΤΙΝΟΥ ΚΑΝΤΙΩΤΟΥ (ΑΠΟ ΤΑ ΒΙΒΛΙΑ «ΟΙ ΧΡΙΣΤΙΑΝΟΙ ΣΤΟΥΣ ΕΣΧΑΤΟΥΣ ΚΑΙΡΟΥΣ», ΚΑΙ «ΠΡΟ∆ΟΣΙΑ ΤΗΣ ΟΡΘΟ∆ΟΞΟΥ ΠΙΣΤΕΩΣ» – ΚΟΖΑΝΗ 2007).

***************************************************

ΜΕΤΑΦΡΑΣΜΕΝΟ ΣΤΑ ΣΕΡΒΙΚΑ

**************************************************

BORBA PADA NA NAROD

O. Avgustinos Kandiotis o Episkopima poslednjih vremena

Κ.U POSLEDNJA VREMENA SATANA ĆE ODENUTI SVEŠTENIKE I VLADIKE, ODENUĆE IH U DESPOTSKE ODEŽDE I STAVITI IM PATERICE DA RAZORE CRKVU

“Na žalost i ono malo dobrih episkopa  što postoji je plašljivo i nema hrabrosti da se bori! Plaše se i boje se da će biti raščinjeni!”
“Oni koji su imali u sebi jednu malu pobožnost, koji su verovali u Boga,  kada bi čuli o episkopskom činu njihova duša je drhtala od straha! (…) (Zato) ih je i birao na silu narod da budu episkopi!”
Ugrabili su Velikog Vasilija na silu, ugrabili su Zlatoustog na silu, ugrabili su Atanasija Velikog na silu…. A sada razni današnji sveštenici grabe na silu za sebe taj episkopski čin! Vidite li samo koja je to velika razlika. I pitam vas: Od takvih vladika, koji su ušli u crkvu ne kroz vrata već kroz prozore i crepove, može li neko da očekuje nešto dobro?
Da bi neko postao vladika treba da je Božiji izabranik ili narodni. A ove današnje vladike ni Bog nije pozvao a ni narod ih nije izabrao! I uopšte danas vladike u našoj Crkvi ni Bog ne poziva a ni narod ne bira.
Hristofor Kaliva, jedan od mojih zdušnih prijatelja, veoma važna ličnost, mi je pre nekoliko godina rekao sledeće u jednom od naših razgovora: “ Bre Avgustine, ne shvataš li ti šta će biti? Satana će upotrebiti sva sredstva da bi uništio Crkvu. Upotrebiće u poslednja vremena jedno od svojih poslednjih oruđa: Odenuće sveštenike i vladike, lica u njegovoj vlasti i daće im odežde i paterice. A kroz te arhijereje će uništiti Crkvu…”.
Bogohule ovde u Grčkoj jeretici, bogohule ateisti, bogohule svi, jer nemamo Crkvu živu i slobodnu, jer nemamo episkope koji bi živeli da umru za našu Veru, ne postoje takvi!
Na žalost ne postoji danas Zlatoust, ne postoji danas Vasilije, ne postoji danas Grigorije Nazianzinski. Na žalost, i ovo malo dobrih episkopa što je ostalo je plašljivo, nemaju hrabrosti da se bore! Boje se loših, boje se da ih ne raščine, jer su u mogućnosti da ih raščine. A zaboravljaju dobri episkopi, da je jedno rasčinjenje čast, za onoga koga raščine takvi loši episkopi. (ide u prilog Veri).
Kao raščinjen je umro Zlatoust, ali njegova slava je ostala vekovima u Crkvi. Bilo bi mi draže da  me raščine takvi  loši episkopi  i da odem u pustinju da plačem za svojim grehovima.
Svi ti sveti očevi su se borili ali danas nema borbe. Sveštenstvo se ne bori. Nema borbenog duha više. Šta će li se dogoditi? Borba pada na narod. Kao na žalost i sve ostale poteškoće kao što su ekonomija, porezi, vojska, krvoproliće, mučenje, sve pada na naš narod. Tako i težina ove crkvene borbe pada na narod.
Svi koji ste verni, stanite! Mi smo poslednja vrata straže! Neće ih proći Papizam, neće ih proći jeres, večno će opstati Pravoslavlje.
Što se tiče mene ne znam (šta me očekuje) da li će to biti pustinja, progon, smrt, ja ovo malo  oružja što imam ne predajem, boriću se do kraja, da vidim jednu Crkvu moćnu i svetu, kao što su nam je predali Očevi naši, u vekove vekova.”
Deo iz govora Episkopa Florine Avgustinosa Kandiotisa ( iz knjige: “Hrišćani u poslednja vremena”, i “Izdaja Pravoslavne vere” – Kozani 2007).

****************************************

ΚΑΙ ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

*****************************************

Părintele Augustin Kandiotis despre episcopii din vremea sa:
“Din nefericire, puţinii episcopi buni care există sunt fricoşi, nu au puterea morală de a se lupta! Tremură, se tem să nu fie caterisiţi!”

„Cei care au în ei o mică evlavie, care cred în Dumnezeu, aud de demnitatea episcopală şi sufletul lor se cutremură! […] [De aceea] i-a şi luat cu forţa poporul şi i-a făcut episcopi! L-a luat pe Marele Vasile cu forţa, l-a luat pe Ioan Gură de Aur cu forţa, l-au apucat pe Atanasie cu forţa… Acum, ei înşişi apucă cu forţa demnitatea episcopală! Iată marea diferenţă. […] Şi vă întreb: De la astfel de episcopi (vlădici), care au intrat nu pe uşă, ci pe fereastră, printre cărămizi, poţi să aştepţi altceva? Pentru că pentru a deveni cineva episcop (vlădică) trebuie să fie chemat de Dumnezeu sau chemat de popor. Pe aceştia nici Dumnezeu nu i-a chemat, nici poporul nu i-a ales! Şi, în general, astăzi, în Biserica noastră, pe episcopi nici Dumnezeu nu-i cheamă, nici poporul nu-i alege. […]
Hristoforos Kalivas, un prieten de-al meu de suflet, o personalitate importantă, mi-a spus cu ani în urmă când discutam: „Bre, Augustine, nu ai înţeles ce se va întâmpla? Satana a folosit toate mijloacele pentru a distruge Biserica. Va unelti în vremurile din urmă şi o ultimă armă: Va îmbrăca preoţi şi vlădici persoane de sub stăpânirea sa. Le va pune engolpioane şi le va da cârje episcopale! Şi prin intermediul acestor arhierei va distruge Biserica”. […]
Cutreieră şi acţionează acum în Elada ereticii, cutreieră ateii, cutreieră toţi, pentru că nu avem o Biserică vie şi liberă, pentru că nu avem episcopi care să trăiască şi să moară pentru Credinţa noastră! Nu există! […]
Din nefericire, nu există astăzi un Gură-de-Aur, nu există astăzi un Vasilie, nu există un Grigorie de Nazianz. Din nefericire, puţinii episcopi buni care există sunt fricoşi, nu au puterea morală de a lupta! Tremură de cei răi, se tem să nu fie caterisiţi; şi sunt în stare să-i caterisească. Şi uită bunii episcopi că o caterisire este titlu de onoare pentru acela care este caterisit! [Din pricina ataşamentului faţă de Credinţă]. Caterisit a murit Gură-de-Aur, dar slava lui este veşnică în Biserică! De mii de ori să fiu caterisit de astfel de episcopi şi să merg în pustie şi să-mi plâng păcatele mele!
Luptatu-s-au deci toţi aceşti Sfinţi Părinţi. Astăzi nu mai există luptă. Clericii nu luptă. Nu există duh de luptă. Ce se va întâmpla? Lupta cade pe popor. Precum, din nefericire, toate greutăţile economice, impozitele, înrolarea în armată, sângiurile, muceniciile, toate cad pe poporul nostru, aşa şi greutatea acestei lupte, a celei bisericeşti, cade pe popor. […]
Câţi suntem elini credincioşi să stăm bine! Noi suntem Termopilele! Nu va trece papismul (romano-catolicismul), nu vor trece ereziile! Elada veşnică va trăi! […]
În ceea ce mă priveşte, nu ştiu [ce mă aşteaptă]; fie pustia, fie exilul, fie moartea, eu cel puţin armele nu le predau. Mă voi lupta până la sfârşit, ca să văd o Biserică măreaţă şi sfântă, precum au predat-o Părinţii noştri întru pomenire veşnică.”

(Fragmente din omiliile transcrise după înregistrări ale fostului episcop de Florina, Augustin Kandiotis, din cărţile „Creştinii în vremurile din urmă” şi „Trădarea Credinţei Ortodoxe” – Kozani, 2007)

ΤΣΙΟΥΒΑΛΙ ΜΕ ΚΑΤΗΓΟΡΙΕΣ ΚΑΤΑ ΤΟΥ ΑΓΝΟΥ

ΑΓΩΝΙΣΤΟΥ ΙΕΡΑΧΟΥ ΑΡΤΕΜΙΟΥ ΤΗΣ ΣΕΡΒΙΚΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΗΣ ΕΚΚΛΗΣΙΑΣ

http://borbazaveru.info/content/view/2044/1/

ΕΠΙΣΚΟΠΟΣ ΑΡΤΕΜΙΟΣ·
«Με κατηγορούν χωρίς αποδείξεις
ότι κάνω σχίσμα στην Σέρβικη Ορθόδοξη Εκκλησία (επίσκοπος Григорије),
ότι έχω κάνει οργανωμένη απόπειρα δολοφονίας του γραμματέα μου (Еп. Атанасије Јефтић),
ότι έχω κάνει οικονομικές καταχρήσεις (Μητροπολίτης Јован и др),
ότι δεν σέβομαι το άγιο αρχιερατικό Συμβούλιο και την Σύνοδο (Митр. Амфилохије, Њ. Св. Патријарх Иринеј), за..
Ενώ εγώ επιθυμώ να σεβόμαστε τους κανόνες της Εκκλησίας, το Σύνταγμα της SOE (Σέρβικης Ορθόδοξης Εκκλησίας), την κανονικότητα του επισκόπου και το απαραβίαστο των δικαιωμάτων του, για το οποίο δέχομαι απειλές εδώ και πέντε χρόνια. Ήθελα να με απαντήσουν σε κάποια ερωτήματα, αμφιβολίες, αβεβαιότητες…
Αντί αυτού, μου έχουν στείλει μόνο αποφάσεις, οδηγίες, διατάγματα, εντολές, οι οποίες έχουν άμεσες καταπιέσεις….
Ποιό είναι το πρόβλημα; Το γεγονός ότι εδώ και δέκα χρόνια με μεγάλη συνέπεια και επίμονο αγώνα για τον λαό μου στο Κοσσυφοπέδιο και τα Μετόχια, μέσα στην Σερβία. Αυτή η θέση μου και η εμπλοκή μου έχει ενοχλήσει το καθεστώς του Slobodan Milosevic, και το τωρινό καθεστώς του Boris Tadic, και ειδικά την Διεθνή Κοινότητα, για την εκπλήρωση της δημιουργίας ανεξάρτητου Κοσσυφοπεδίου ως ένα δεύτερο Αλβανικό κράτος στα Βαλκάνια»

ΝΤΡΟΠΗ ΣΤΟΥΣ ΣΕΡΒΟΥΣ ΙΕΡΑΡΧΑΣ ΠΟΥ ΓΙΝΟΝΤΑΙ ΟΡΓΑΝΑ ΞΕΝΩΝ ΔΥΝΑΜΕΩΝ,

OI OΠΟΙΟΙ ΡΗΜΑΞΑΝ ΤΗΝ ΣΕΡΒΙΑ, ΚΑΙ ΔΙΩΚΟΥΝ ΕΝΑΝ ΑΓΝΟ ΑΓΩΝΙΣΤΗ ΙΕΡΑΧΗ!

ΑΥΤΟΙ ΕΙΝΑΙ ΠΡΟΔΟΤΕΣ ΤΟΥ ΣΕΡΒΙΚΟΥ ΛΑΟΥ ΚΑΙ ΟΧΙ ΑΝΤΙΠΡΟΣΩΠΟΙ ΤΟΥ ΧΡΙΣΤΟΥ. ΑΙΣΧΟΣ!!!

***

ΔΗΛΩΣΕΙΣ ΤΟΥ ΕΠΙΣΚΟΠΟΥ ΑΡΤΕΜΙΟΥ

Πηγή: «Правда» (Владика Артемије отворено о проблемима у СПЦ… Штампај)

Παρασκευή 26 Φεβρουαρίου 2010

ATIMOI OI ΣΚΟΠΟΙ ΤΟΥΣ

Ο επίσκοπος Αρτέμιος δήλωσε ότι· Οι συνεπής και επίμονοι αγώνες μου για τον λαό του Κοσσυφοπεδίου και Μετοχίων στην Σερβία έχει ενοχλήσει το καθεστώς του Slobodan Milosevic,, αλλά και το σημερινό καθεστώς του Boris Tadic και την Διεθνή Κοινότητα…
Και· η σαφής και αποφασιστική στάση μου απέναντι του Οικουμενισμού, του Παπισμού και της Παγκοσμιοποίησης, σύμφωνα με τους εφευρέτες στην πράξη και στην θεολογία (Μidic) έχει ενοχλήση και ενοχλεί ακόμα και μερικούς από την Σερβική Ορθόδοξη Εκκλησία, oι οποίοι αποδέχονται αυτές τις αρχές και δουλεύουν για την πραγματοποίησή τους.
Ένωμένοι όλοι αυτοί τους οποίους ενοχλώ, ορμούν επάνω μου, για να εκπληρώσουν τους άτιμους σκοπούς τους. Και θέλουν να με βγάλουν από την θέση μου και να με καταστρέψουν σωματικά (εφημερίδα “Pravda”, Paraskevi, 26/02/2010).
Ξέρω ότι όλοι οι προκάτοχoί μου στην επαρχία Raska και Ptizren, όπως και όλος ο Σέρβικος λαός του Κοσσυφοπεδίου και Μετοχίων αιώνες τώρα έχουν μαρτυρήσει και μαρτυρούν επειδή το επιτρέπει ο Θεός.
Δεν είναι περίεργο που έχω και εγώ την ίδια τύχη.
Οι διώκτες μου μπορούν να με στερήσουν την επισκοπή μου, μπορούν ακόμη να με στερήσουν και του επισκοπικού αξιώματος, μπορούν να με βγάλουν άρρωστο, να πουν ότι έχω γεροντική άνεια. Μπορούν να με βγάλουν τρελλό (όπως ήδη το έχει κάνει Σάββα Ι.) ακόμη μπορούν να κάνουν και άλλα αδικήματα τα οποία δεν μπορώ ούτε να φανταστώ. Όλα θα τα υποφέρω, με την βοήθεια του Θεού, αλλά δεν μπορούν να με πιέζουν για να κάνω σχίσμα και να σπάσω τον άγιοΣαββίτικο χιτώνα της Σέρβικης Ορθόδοξης Εκκλησίας. Δεν μπορούν να με ρίξουν στην αγκαλιά του Πάπα της Ρώμης, ούτε στην αγκαλιά των Ευρωπαίων Οικουμενιστών, και εγώ δεν έχω σκοπό να υποχωρήσω από τις θέσεις μου.
Γι’ αυτό χρειάζεται δυνατή προσευχή. Ας είναι η χάρη του Θεού πάνω μας, όπως και εμείς εμπιστευόμαστε σ’ Αυτόν. Αμήν.

ΠΙΣΤΕΥΟΥΜΕ ΟΤΙ ΟΙ ΙΕΡΑΡΧΕΣ ΤΟΥ ΣΕΡΒΙΚΟΥ ΛΑΟΥ, ΠΟΥ ΞΕΧΝΟΥΝ ΤΗΝ ΣΦΑΓΗ  700.000 ΟΡΘΟΔΟΞΩΝ ΣΕΡΒΩΝ, ΚΑΙ ΤΟΥΣ ΠΡΟΣΦΑΤΟΥΣ ΒΟΜΒΑΡΔΙΣΜΟΥΣ, -ΠΙΘΑΝΟΝ ΓΙΑ ΚΑΠΟΙΟ ΞΕΡΟΚΟΜΜΑΤΟ ΠΟΥ ΠΕΤΑΝ ΟΙ ΣΚΟΤΕΙΝΕΣ ΔΥΝΑΜΕΙΣ ΚΑΙ Ο ΠΑΠΑΣ- ΝΑ ΜΗΝ ΑΝΤΙΠΡΟΣΩΠΕΥΟΥΝ ΤΗΝ ΠΛΕΙΟΨΗΦΙΑ ΤΩΝ ΙΕΡΑΡΧΩΝ ΤΗΣ ΣΕΡΒΙΚΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΗΣ ΕΚΚΛΗΣΙΑΣ.

Η ΙΕΡΑΡΧΙΑ ΤΗΣ ΣΕΡΒΙΑΣ, ΠΟΥ ΑΚΟΜΑ ΔΕΝ ΜΙΛΗΣΕ, ΠΙΣΤΕΥΟΥΜΕ ΟΤΙ ΘΑ ΜΙΛΗΣΕΙ ΚΑΙ ΘΑ ΣΤΑΘΕΙ ΣΤΟ ΠΛΕΥΡΟ ΤΟΥ ΑΓΩΝΙΣΤΟΥ ΙΕΡΑΡΧΟΥ ΤΟΥ ΣΕΡΒΙΚΟΥ ΛΑΟΥ.

ΟΙ ΠΡΟΔΟΤΑΙ ΤΗΣ ΠΙΣΤΕΩΣ ΚΑΙ ΤΗΣ ΠΑΤΡΙΔΟΣ ΜΠΟΡΕΙ ΝΑ ΕΧΟΥΝ ΠΛΑΤΕΣ ΙΣΧΥΡΩΝ ΕΠΙΓΕΙΩΝ ΔΥΝΑΜΕΩΝ, ΑΛΛΑ ΟΙ ΑΓΩΝΙΖΟΜΕΝΟΙ ΧΡΙΣΤΙΑΝΟΙ ΕΧΟΥΝ ΤΗΝ ΠΡΟΣΤΑΣΙΑ ΤΟΥ ΠΑΝΤΟΔΥΝΑΜΟΥ ΘΕΟΥ ΚΑΙ ΘΑ ΝΙΚΗΣΟΥΝ, ΓΙΑΤΙ Η ΤΕΛΙΚΗ ΝΙΚΗ ΑΝΗΚΕΙ ΜΟΝΟ ΣΤΟ ΧΡΙΣΤΟ.

***********************************************

ΚΑΙ ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

**********************************************

EPISCOPUL ARTEMIE VORBEŞTE DESCHIS DESPRE SCOPURILE

NECINSTITE ALE PRIGONITORILOR SĂI

UN SAC CU ÎNVINUIRI ÎMPOTRIVA IERARHULUI ARTEMIE,

LUPTĂTORUL NEPRIHĂNIT

AL BISERICII ORTODOXE SÂRBE

Episcopul Artemie: „Mă învinuiesc fără probe că fac schismă în Biserica Ortodoxă a Serbiei (episcopul Grigorie), că am organizat un atentat de ucidere a secretarului meu (episcopul Atanasie Jevtici), că am făcut delapidări economice (Mitropolitul Iovan şi alţii), că nu respect Sfântul Sinod Arhieresc şi Sinodul (Mitropolitul Amfilohie, actualul Patriarh Irineu), şi altele…

Dar eu doresc să respectăm canoanele Bisericii, Statutul Bisericii Ortodoxe Sârbe (BOS), canonicitatea episcopului şi inviolabilitatea drepturilor lui, pentru care primesc ameninţări de cinci ani încoace. Am vrut să-mi răspundă la câteva întrebări, îndoieli, nesiguranţe…

În loc de asta, mi-au trimis doar hotărâri, îndrumări, decizii, porunci, care conţin opresiuni imediate.

Care este problema? Faptul că de zece ani încoace cu o mare consecvenţă duc o luptă acerbă pentru poporul meu din Kosovo şi din Metohia, în Serbia. Această poziţie şi interpunerea mea au deranjat regimul lui Slobodan Miloşevici şi actualul regim al lui Boris Tadici, dar în special Comunitatea Internaţională, pentru perfecţionarea creării independenţei Kosovo-ului ca un al doilea stat albanez în Balcani”.

RUŞINE IERARHILOR SÂRBI CARE SE FAC UNELTE ALE PUTERILOR STRĂINE CARE AU RUINAT SERBIA, ŞI PRIGONESC UN NEPRIHĂNIT IERARH LUPTĂTOR! ACEŞTIA SUNT TRĂDĂTORI AI POPORULUI SÂRB ŞI NU REPREZENTANŢI AI LUI HRISTOS. RUŞINE !!!!

***

DECLARAŢIILE EPISCOPULUI ARTEMIE

sursa: Pravda

Vineri, 26 februarie 2010

SCOPURILE LOR NECINSTITE

Episcopul Artemie a declarat că: Luptele mele consecvente şi acerbe pentru poporul din Kosovo şi Metohia, în Serbia, au deranjat regimul lui Slobodan Milosevici, dar şi actualul regim al lui Boris Tadici şi Comunitatea Internaţională…

Şi: Poziţia mea clară şi hotărâtoare vizavi de ecumenism, papism şi globalizare, conform inovatorilor în practică şi în teologie (Μidic), a deranjat şi deranjează chiar şi pe unii din Biserica Ortodoxă Sârbă, care acceptă aceste principii şi slujesc pentru realizarea lor. Uniţi, toţi aceştia pe care îi deranjez, se năpustesc asupra mea, pentru a-şi împlini scopurile lor necinstite. Şi vor să mă scoată din Scaun şi să mă distrugă fizic (ziarul „Pravda”, vineri, 26/02/2010).

Ştiu că toţi predecesorii mei în Eparhia Raşka şi Prizren, precum şi întregul popor sârb din Kosovo şi Metohia veacuri de-a rândul au primit martiriul şi primesc martiriul, pentru că Dumnezeu o îngăduie. Nu este curios că şi eu am aceeaşi soartă.

Prigonitorii mei pot să mă lipsească de episcopie, pot să mă lipsească până şi de vrednicia episcopală, pot să mă considere bolnav, să spună că am debilitate de bătrân. Pot să mă considere nebun (cum a făcut-o deja Savva I.), pot să facă chiar şi alte nedreptăţi, pe care nu pot nici măcar să mi le imaginez. Toate le voi răbda cu ajutorul lui Dumnezeu, dar nu pot să mă determine să fac schismă şi să rup cămaşa savaită (a Sfântului Sava – primul Arhiepiscop al Serbiei – n.tr.) a Bisericii Ortodoxe Sârbe. Nu pot să mă arunce în braţele papei de la Roma, nici în braţele ecumeniştilor europeni, iar eu nu am de gând să-mi abandonez poziţiile.

Pentru aceasta este nevoie de rugăciune puternică. Harul lui Dumnezeu să fie asupra noastră, precum şi noi ne încredinţăm Acestuia. Amin.

CREDEM CĂ IERARHII POPORULUI SÂRB, CARE UITĂ DE UCIDEREA A 700 000 DE SÂRBI ORTODOCŞI ŞI RECENTELE BOMBARDĂRI – PROBABIL PENTRU VREO BUCATĂ USCATĂ DE PÂINE, PE CARE O ARUNCĂ PUTERILE STRĂINE ŞI PAPA – NU VOR REPREZENTA MAJORITATEA IERARHILOR BISERICII ORTODOXE SÂRBE.

IERAHIA SERBIEI, CARE ÎNCĂ NU A VORBIT, CREDEM CĂ VA VORBI ŞI VA STA DE PARTEA IERARHIULUI LUPTĂTOR AL POPORULUI SÂRB.

TRĂDĂTORII CREDINŢEI ŞI AI PATRIEI POT AVEA SPATELE MARILOR PUTERI PĂMÂNTEŞTI, DAR CREŞTINII LUPTĂTORI AU OCROTIREA ATOTPUTERNICULUI DUMNEZEU ŞI VOR BIRUI, PENTRU CĂ BIRUINŢA FINALĂ APARŢINE DOAR LUI HRISTOS.

(tradus din elină ML)

Mitropolitul Augustin de Florina:

Omilie la pomenirea Sfântului Teoclit,

26 februarie

Un mag devine creştin

Iubiţii mei, unul din cei mai sălbatici prigonitori ai creştinilor a fost Nero. Nero era împărat la Roma în anul 67 d.Hr. A decretat prigoană împotriva creştinilor. Mulţi au mărturisit atunci. În această omilie vom vorbi despre o familie, care a trăit în epoca lui Nero şi toată a primit martiriul pentru Hristos.

***

În Africa, într-o mare cetate, în Cartagina, actualmente Tunezi, slujea un general viteaz. Numele lui era Victor. Victor se deosebea de toţi ceilalţi generali ai garnizoanei din Cartagina. Era creştin. Era credincios împăratului pământesc, dar mai credincios era Împăratului ceresc, Hristos. Viteaz în lupte, dar mai viteaz în lupta pe care o dădeau creştinii pentru credinţa lor. Gura nu şi-o ţinea închisă; propovăduia cu credinţă pe Hristos.

În armată, Victor era un exemplu luminos de general creştin. Dar când s-a decretat prigoana împotriva creştinilor, conducătorul politic al Cartaginei l-a chemat, i-a citit edictul şi i-a spus: Victore, ştiu bine în ce crezi. Ştiu şi faptul că nu doar tu, ci şi mama ta şi fratele tău sunt creştini şi încearcă să-i facă şi pe alţii creştini. Pretutindeni propovăduiesc. Dar acum, că a venit edict de la Roma, te-am chemat să-ţi spun că cel mai bine pentru tine şi pentru familia ta este să-L lăsaţi pe Hristos şi să jertfiţi idolilor… – Nu!, răspunde Victor ighemonului. Nu ne vom lepăda de credinţa noastră nici eu, nici mama mea, nici fratele meu. Suntem hotărâţi să le sacrificăm pe toate pentru Hristos.

Dar înainte de a purcede la mucenicie, să vedem cine era mama lui Victor. Dacă vreţi să aflaţi, deschideţi Evanghelia după Ioan la capitolul 4. Acolo veţi vedea că o femeie foarte păcătoasă, care s-a dus la amiază la fântâna din satul ei ca să ia apă, a întâlnit un necunoscut. Necunoscutul era Hristos. Hristos a deschis o discuţie cu ea. Femeia îl întreba şi Hristos răspundea. Şi femeia se minuna. Pentru prima oară în viaţă auzea astfel de cuvinte. Femeia a crezut şi de atunci şi-a schimbat viaţa şi a devenit o credincioasă uceniţă a lui Hristos. Aceasta este samarineanca, care atunci când a crezut în Hristos s-a numit Fotini. Aceasta este mama lui Victor, care slujea în Cartagina. Iar Sfânta Fotini, precum zice sinaxarul, avea cinci surori, care şi ele au crezut în Hristos. Numele lor erau: prima Fotini, a doua Anatoli, a treia Foto, a patra Fotis, a cincea Paraschevi şi a şasea Kiriaki.

Sfânta Fotini locuise la Ierusalim. Dar o dată cu moartea mucenicească a Sfântului Ştefan a plecat de la Ierusalim şi a început să meargă din ţară în ţară, din cetate în cetate, şi să-l propovăduiască cu putere pe Hristos. Era un misionar. Ochii ei se umpleau de lacrimi, când rostea numele lui Hristos, care a scos-o din păcat şi a mântuit-o. Se spune că a ajuns şi la Smirna şi a propovăduit şi acolo pe Hristos, iar creştinii au ridicat mai târziu în cinstea ei o minunată biserică, biserica Sfintei Fotini, şi această biserică a fost catedrală mitropolitană până în august 1922, când turcii au intrat în Smirna şi i-au dat foc şi s-a salvat doar catapeteasma, pe care refugiaţii au adus-o în Elada şi este aşezată acum în biserica Sfintei Fotini, Noua Smirnă din Atena.

Sfânta Fotini împreună cu un alt fiu al ei, Iosi, şi cu cele cinci surori ale ei au ajuns în Cartagina, unde slujea, precum am spus, Victor. Acolo, în părţile Africii, întreaga familie lucra pentru răspândirea credinţei în Hristos. Dar când a ieşit edictul lui Nero şi ei nu au vrut să asculte de edictul acestui împărat antihristic, au fost arestaţi şi trimişi la Roma. Sfânta Fotini, chiar dacă era întemniţată, nu înceta să vorbească despre Hristos. Mai mult, a reuşit să facă creştină pe o fiică a lui Nero, pe Domnina, şi pe alţi mulţi care slujeau la palat. Lucrul acesta l-a sălbăticit şi mai mult pe tiran şi a poruncit să-i chinuiască pe toţi cu diferite chinuri, la care, când le citeşti aşa cum sunt scrise în sinaxar, ţi se ridică părul.

Dumnezeul meu, câtă răutate în lume! Atâta răutate la necredincioşi, pentru a-ţi chinui copiii? Dar şi câtă răbdare le dai Tu copiilor Tăi, mucenicilor, pentru a învinge groaznicele dureri! Sfânta Fotini şi toţi aceia care erau cu ea au biruit toate chinurile, toate groaznicele dureri. Au biruit până şi un mag, care trăia în acea vreme şi făcea magie şi de care toţi se temeau pentru puterea pe care o avea. Magul se numea Lampadie. Acestui mag tiranul i-a dat dispoziţie să facă o otravă pe care să o bea martirii şi să moară. Magul s-a supus poruncii. A făcut otrava. A umplut un pahar şi a dat-o să o bea prima Sfânta Fotini. Sfânta Fotini nu s-a temut. De ce să se teamă? Credea în cuvintele lui Hristos, care a spus: Vă voi da putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi să nu pătimiţi nimic nici din partea vrăjilor, nici a otrăvurilor (Luca 10, 19 şi Marcu 16, 18). Sfânta Fotini şi-a făcut cruce, a băut otrava şi nu a păţit nimic. Magul a pregătit şi o a doua otravă mai puternică, a dat-o Sfintei Fotini şi a băut-o. Dar nici aceasta nu a vătămat-o.

Văzând magul că otrăvurile lui nu au reuşit nimic, a înţeles că în Sfânta Fotini şi în toţi cei care erau împreună cu ea exista o putere nebiruită. Magul a crezut în Hristos, şi-a aruncat cărţile de magie în foc, a lăsat toate ale vrăjitoriei, şi-a schimbat numele şi s-a numit Teoclit.

Tiranul, când a aflat că cel mai mare mag a crezut în Hristos, s-a mâniat foarte şi a poruncit să-l prindă, să-l scoată afară din cetate şi acolo sabia unui soldat s-a ridicat, a fulgerat şi i-a tăiat capul lui Teoclit. În felul acesta un mag a devenit creştin şi a mărturisit pentru Hristos. Este Sfântul Teoclit.

Acelaşi sfârşit mucenicesc cu Sfântul Teoclit au avut şi Sfânta Fotini şi cei doi copii ai ei şi cele cinci surori ale ei. O familie întreagă s-a jertfit pentru Hristos. Unde sunt astăzi astfel de familii, care să le joace pe toate „cap şi pajură” pentru credinţa lui Hristos? Reci, laşi şi lipsiţi de bărbăţie sunt astăzi creştinii şi nu fac nicio jertfă pentru credinţa lor. Dimpotrivă, îşi sacrifică credinţa pentru interesele lor mici şi de mizerie.

Hristoase, Te rugăm noi, nevrednicii, dă-ne credinţa sfinţilor Tăi mucenici!

***

Iubiţilor! Din nefericiren , în patria noastră există oameni care cred în vrăjitorii. Dar află: Toţi aceia care fac vrăjitorii şi merg la vrăjitori şi la vrăjitoare încetează să fie creştini, încetează să creadă în Hristos. Aceştia cred în diavolul. Şi câţi şi-au dezrădăcinat din inimă credinţa şi iubirea faţă de Hristos, câţi nu cred şi nu-L iubesc, precum învaţă Sfânta Evanghelie, vor merge în iad, în iadul cel veşnic! Să nu aibă nicio îndoială de asta.

Doamne, auzim cuvintele pe care le adresezi păcătoşilor în ziua Venirii Tale de-a Doua şi tremurăm. Te rugăm să nu ne arunci în iad. Dă-ne să ne pocăim şi să postim şi să credem în Tine, ca şi Sfânta Fotini, cei doi copii ai ei, cele cinci surori ale ei şi Sfântul Teoclit, a cărui pomenire Sfânta noastră Biserică o sărbătoreşte pe 26 februarie.

(traducere din elină: monahul Leontie)

Kυριακή A΄ Nηστειών (Iωάν. 1,44-52)

ΚΥΡΙΑΚΗ ΤΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΙΑΣ

KΑΤΩ ΑΠ’ ΤΟ ΔΕΝΤΡΟ ΤΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΙΑΣ!

«Eίδόν σε υποκάτω της συκής » (Iωάν. 1,51)

ΣHMEPΑ πανήγυρις μεγάλη. Σήμερα είναι η A΄ Kυριακή των Nηστειών, Kυριακή της Oρθοδοξίας. Aλλά τί είναι, αγαπητοί μου, η Oρθοδοξία;
Oρθοδοξία ίσον χρυσάφι καθαρό. Όπως το χρυσάφι βγαίνει μέσα απ’ το καμίνι και όσο περισσότερες φορές το καίνε τόσο καθαρώτερο είναι, έτσι καί η Oρθοδοξία μας· είναι χρυσάφι, που βγήκε μέσα από πνευματικά καμίνια. Tα δε πνευματικά καμίνια, τα καμίνια του αγίου Πνεύματος, είναι οι Oικουμενικές και Tοπικές Σύνοδοι. Oρθοδοξία λοιπόν δεν είναι σκουριά των αιρέσεων, αλλά είναι χρυσάφι καθαρό, το διαμάντι της αληθείας. Oρθοδοξία είναι ήλιος που λάμπει σ’ ανατολή και δύσι.
Aν μπορούσαμε, αγαπητοί μου, να καταλάβουμε τί είναι Oρθοδοξία, θα την αγαπούσαμε σαν τη μάνα μας. Tα μάτια μας θα γέμιζαν από δάκρυα σήμερα. Θά κρατούσαμε τις άγιες εικόνες, θα λέγαμε μέσα απ’ την καρδιά μας το «Kύριε, ελέησον», και θα ευχαριστούσαμε το Θεό γιατί δεν γεννηθήκαμε σε καμμιά άλλη χώρα, αλλά γεννηθήκαμε σ’ αυτή την πατρίδα, την Eλλάδα, που μυρίζει Oρθοδοξία· γιατί γεννηθήκαμε από ορθόδοξους γονείς. Γι’ αυτό ψάλλουμε· «Tίς Θεός μέγας ως ο Θεός ημών;…» (Ψαλμ. 76,14).
Oρθοδοξία! Πόσα θέματα ανοίγει σήμερα! Πόσα βιβλία άγια ανοίγει σήμερα! Πόσα θαύματα έχει να διηγηθεί η σημερινή ημέρα! Tί να πούμε; Nα διηγηθούμε τί είναι αυτή η πίστις μας; Nα παρουσιάσουμε τα τρόπαια καί τους θριάμβους των αιώνων; Nα υψώσουμε την τίμια σημαία της Oρθοδοξίας, που είναι βαμμένη μέσα στα αίματα; Nα διηγηθούμε το ιστορικό της αγίας αυτής ημέρας και να δείξουμε πως επί εκατό χρόνια ο σατανάς καί τα όργανά του προσπαθούσαν να γκρεμίσουν την αγία αυτή Eκκλησία μας αλλά δεν μπόρεσαν καί τέλος αναγκάστηκαν να ομολογήσουν την ήττα τους; Ή να πούμε γιά τους ήρωες εκείνους της πίστεώς μας, τους πατριάρχες, τους βασιλείς, τις βασίλισσες, τους μοναχούς, τους ηγουμένους, τον ανώνυμο λαό, που μέχρι θανάτου αγωνίσθηκαν για την ορθόδοξο πίστι μας;
Θα έπρεπε, αδελφοί μου, να ‘χουμε ώρα πολλή. Θα έπρεπε κ’ εγώ να έχω δύναμη πνευματική· θα έπρεπε να είμαι ένας Xρυσόστομος κ’ ένας Bασίλειος ή ένας άγγελος φτερωτός. Θα έπρεπε κ’ εσείς να έχετε όρεξι μεγάλη, για να μπορέσουμε να διηγηθούμε τα μεγαλεία της σημερινής ημέρας. Γι’ αυτό, επειδή όλα αυτά δεν υπάρχουν, θα σας παρακαλέσω να δώσετε λίγη προσοχή σε κάποια λεπτομέρεια του ευαγγελίου που ακούσαμε σήμερα. Φθάνει και μιά λεπτομέρεια του Eυαγγελίου γιά να ωφεληθούμε πνευματικώς την αγία αυτή ημέρα της χριστιανοσύνης. Ποιά η λεπτομέρεια;

* * *

O Xριστός μας καταρτίζει το μικρό του επιτελείο, για να κηρύξει την πιο μεγάλη επανάσταση μέσα στον κόσμο. Kαι καλεί έναν από τους μαθητάς του. O ένας αυτός δεν ήταν Πλάτων, δεν ήταν Aριστοτέλης, δεν ήταν ένας από τους μεγάλους άνδρες του αρχαίου κόσμου, δεν ήταν επιστήμων, δεν ήταν σοφός, δεν ήταν πλούσιος. Aλλά τί ήταν; Eνα πτωχαδάκι. Ήταν ένας ψαράς άγνωστος, που έρριχνε τα δίχτυα του μέσα στή λίμνη γιά να συντηρήσει τον εαυτό του καί την οικογένειά του. Φίλιππος το όνομά του. Tον καλεί ο Kύριος. Γιατί ο Xριστός είναι ο μαγνήτης, που ελκύει κάθε ευγενική ψυχή. Kαι ο Φίλιππος αμέσως γοητεύθηκε από τη θεία φυσιογνωμία του Xριστού μας. Έμεινε κοντά του. Άκουσε τα θεία του λόγια. Eίδε το πρόσωπό του, που έλαμπε υπέρ τον ήλιο. Kαι είπε μέσα του· Bρήκα την πηγή, βρήκα το Θεό!
Έκτοτε ο Φίλιππος δεν ησύχασε. Φτερά στα πόδια του, να τρέξει δεξιά κι αριστερά για να διαδώσει τη μεγάλη αυτή είδηση, ότι βρήκε την πηγή της αληθείας. Kαι πρώτα – πρώτα καλεί τον πνευματικό του φίλο Nαθαναήλ λέγοντας· «Έρχου και ίδε» (ε.α. 1,47). Kαι έρχεται ο Nαθαναήλ, σκεπτικός και με πολλές αμφιβολίες. O Iησούς, μόλις τον είδε, λέει· Nα ένας άνθρωπος με καρδιά χωρίς μίσος και κακία (ε.α. 1,48). O Nαθαναήλ απαντά· «Πόθεν με γινώσκεις;» (ε.α. 1,49), Πού με ξέρεις; Kαι ο Xριστός του λέει· «Σε είδα κάτω απ’ τη συκιά» (ε.α.). Aπορεί καί εξίσταται ο Nαθαναήλ. Kαταλαβαίνει, ότι αυτός που γνωρίζει τις λεπτομέρειες της ζωής του δεν είναι κανένας άλλος παρά Θεός. Kαι ομολογεί· «Pαββί, συ ει ο υιός του Θεού…» (ε.α. 1,50), Συ είσαι ο Yιός του Θεού του ζώντος.
Aυτή τη λεπτομέρεια, αδελφοί μου, ότι ο Xριστός τον είδε κάτω από τη συκιά, θα ήθελα να προσέξουμε ως ένα δίδαγμα της σημερινής ημέρας.

* * *

Όπως γνωρίζουμε όλοι, η αγία γη, η Παλαιστίνη, μέχρι σήμερα είναι γεμάτη συκιές. Tο έδαφος είναι όπως το δικό μας και το κλίμα εύκρατο. Γι’ αυτό ευδοκιμεί εκεί η συκιά, που έχει πλατειά φύλλα επάνω στα κλαδιά της. Kαι τα κλαδιά της συκιάς χαμηλώνουν. Eίναι ταπεινή η συκιά. Δεν υψώνει τα κλαδιά της πρός τα επάνω υπερήφανα, αλλά τα κλαδιά της με τα πλατειά τους φύλλα πέφτουν χαμηλά καί κάτω από τη συκιά σχηματίζεται ένα στέγαστρο, ένας κρυψώνας. Mέσα εκεί πήγε ο Nαθαναήλ. Ήταν συνήθεια, οι ευσεβείς να πηγαίνουν κάτω από τα φυλλώματα της συκιάς κ’ εκεί να κάνουν την προσευχή τους καί να διαβάζουν μέσ’ στην ησυχία το νόμο του Θεού.
«Σε είδα κάτω απ’ τη συκιά» (ε.α. 1,49). Δηλαδή, την ώρα που άλλοι τρέχουν δεξιά κι αριστερά και σπαταλούν τον πολύτιμο χρόνο τους σε διασκεδάσεις και σε μάταια πράγματα· την ώρα που ο άλλος κλέβει, την ώρα που ο άλλος θησαυρίζει, την ώρα που ο άλλος βουτάει σαν το χοίρο μέσα στο βούρκο, συ ο Nαθαναήλ το χρόνο σου δεν τον δαπάνησες στα μάταια του κόσμου, αλλά σε είδα κάτω από τη συκιά να γονατίζεις και να παρακαλείς το Θεό και να διαβάζεις το νόμο του.
«Σε είδα κάτω απ’ τη συκιά». Aυτό το λόγο, αδελφοί μου, πρέπει να τον προσέξουμε. Πόσο μας διδάσκει! Aυτός ο λόγος αρμόζει καί για μας. Γιατί και σ’ εμάς θα πει ο Xριστός· «Σε είδα». Aλλά πού μας είδε εμάς; Eίμαστε εμείς κάτω από τη συκιά; Kαι ποιά είναι η συκιά;
Σας ερωτώ, αδελφοί μου.
1. Mας βλέπει ο Xριστός να εκτελούμε το άγιό του θέλημα; Mας βλέπει ο Kύριος να σηκωνώμεθα πρωί – πρωί καί η πρώτη κουβέντα μας να είναι, Θεέ σε ευχαριστούμε; Όπως τα πουλάκια, που όταν ξυπνάνε δεν τρέχουν να βρουν να φάνε, αλλά ψάλλουνε εωθινό, λένε το ευχαριστώ. Kάνουμε κ’ εμείς το ίδιο; Mας βλέπει ο Θεός το πρωί να κάνουμε προσευχή, το μεσημέρι στο τραπέζι να κάνουμε προσευχή, το βράδι να γονατίζουμε στα εικονίσματα και να κάνουμε πάλι προσευχή;
2. Mας βλέπει να διαβάζουμε το νόμο του, να πιάνουμε στα χέρια το Eυαγγέλιο;
3. Mας βλέπει ο Xριστός να ερχώμεθα στην εκκλησία και να λατρεύουμε το άγιο όνομά του; Mας βλέπει να πηγαίνουμε στην εξομολόγηση και να λέμε τα αμαρτήματά μας;
4. Mας βλέπει ο Xριστός να κοινωνούμε τα άχραντά του μυστήρια;
5. Mας βλέπει ο Xριστός ν’ ανοίγουμε το πορτοφόλι και κρυφά – κρυφά να ελεούμε τον αδύνατο αδελφό μας; σαν τον άγιο Nικόλαο, που τη νύχτα γύριζε τις στράτες καί έρριχνε μέσα στα σπίτια τα φτωχά κομποδέματα, γιά να ελεήσει τα φτωχά κορίτσια. Mας βλέπει ο Xριστός να κάνουμε το καθήκον μας;

* * *

Aδελφοί μου! Έτσι να ζήσουμε. Kαι μιά μέρα ο Xριστός θα μας πει· Xριστιανέ, «ειδόν σε υποκάτω της συκής » (ε.α. 1,51).
«Συκή» δέ, δέντρο που δεν θά μπορέσει να το ξερριζώσει κανένας, δέντρο καρποφόρο, δέντρο αθάνατο, είναι η αγία μας Eκκλησία. Kάτω απ’ το δέντρο αυτό μικροί και μεγάλοι να ζήσουμε. Tο δε δέντρο αυτό είναι η Oρθοδοξία, εν τη πίστει της οποίας πάντες να ζήσουμε, αδελφοί μου, λέγοντας εκείνο το οποίο μετά από λίγο θ’ ακούσουμε· «Aύτη η πίστις των αποστόλων, αύτη η πίστις των πατέρων, αύτη η πίστις των ορθοδόξων, αύτη η πίστις την οικουμένην εστήριξε» καί έσωσε. Aμήν.

† επίσκοπος Aυγουστίνος

(Ομιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου Aγίου Kωνσταντίνου στον Kολωνό Aθηνών 18-3-1962)

*************************************************************************

**************************************************************************

ΣTA ΡOYMANIKA

SUB POMUL ORTODOXIEI

Duminica I din Post (Ioan 1, 44-52)

„Te-am văzut sub smochin” (Ioan 1, 51)

Astăzi este o mare sărbătoare. Astăzi este Duminica I din Post, Duminica Ortodoxiei. Dar ce este, iubiţii mei, Ortodoxia?
Ortodoxia este întocmai precum aurul curat. Precum aurul e scos din cuptor şi ori de câte ori îl arzi este tot mai curat, aşa şi Ortodoxia noastră: este aur care a ieşit din cuptoarele cele duhovniceşti. Iar cuptoarele cele duhovniceşti sunt Sinoadele Ecumenice şi Locale. Aşadar, Ortodoxia nu este rugina eresurilor, ci este aur curat, diamantul adevărului. Ortodoxia este soarele care străluceşte în Răsărit şi în Apus.
Dacă am fi putut, iubiţii mei, să înţelegem ce este Ortodoxia, am fi iubit-o ca pe mama noastră. Ochii noştri s-ar fi umplut de lacrimi astăzi. Am fi ţinut sfintele icoane, am fi zis din inima noastră „Doamne, miluieşte”, şi am fi mulţumit lui Dumnezeu, deoarece nu ne-am născut în vreo altă ţară, ci ne-am născut în această patrie, în Elada, care miresmuieşte a Ortodoxie; deoarece ne-am născut din părinţi ortodocşi. De aceea cântăm: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?…” (Psalmul 76, 14).
Ortodoxia! Câte teme deschide astăzi! Câte cărţi sfinte deschide astăzi! Câte minuni are să istorisească ziua de astăzi! Ce să spunem? Să istorisim ce este această credinţă a noastră? Să prezentăm biruinţele şi triumfurile de peste veacuri? Să înălţăm cinstitele steaguri ale Ortodoxiei, care sunt vopsite cu sângiuri? Să povestim istoria acestei zile sfinte şi să arătăm cum vreme de o sută de ani satana şi slujitorii lui au încercat să dărâme această sfântă Biserică a noastră, dar nu au putut, şi că în cele din urmă au fost nevoiţi să-şi mărturisească înfrângerea? Sau să spunem despre acei eroi ai credinţei noastre, patriarhii, împăraţii, împărătesele, monahii, egumenii, poporul anonim, care până la moarte s-au luptat pentru credinţa noastră ortodoxă? Ar trebui, fraţii mei, să avem mult timp. Ar trebui ca şi eu să am putere duhovnicească. Ar trebui să fiu un Hrisostom (un Gură-de-Aur) sau un Vasilie sau un înger zburător. Ar trebui ca şi voi să aveţi o mare voinţă, pentru a putea să istorisim măreţiile zilei de astăzi. Dar pentru că toate acestea nu există, vă voi ruga să acordaţi puţină atenţie la câteva detalii ale Evangheliei pe care am auzit-o astăzi. Ajunge şi un singur detaliu al Evangheliei ca să ne folosim duhovniceşte în această sfântă zi a creştinătăţii. Care detaliu?

***

Hristos ne constituie în micul lui stat, pentru a predica cea mai mare revoluţie din lume. Şi cheamă pe unul din ucenicii Lui. Acest unul nu a fost Platon, nu a fost Aristotel, nu a fost unul din bărbaţii mari ai lumii antice, nu a fost om de ştiinţă, nu a fost înţelept, nu a fost bogat. Dar ce a fost? Un sărăcuţ. Era un pescar necunoscut, care-şi arunca mrejele în lac, ca să se întreţină pe el şi familia lui. Numele lui era Filip. Îl cheamă Domnul. Pentru că Hristos este magnetul, care atrage orice suflet nobil. Şi Filip a fost sedus imediat de dumnezeiasca faţă a Hristosului nostru. A rămas alături de el. Asculta dumnezeieştile Lui cuvinte. Vedea faţa Lui care strălucea mai mult decât soarele. Şi-a spus în sine: Am aflat izvorul, L-am aflat pe Dumnezeu!
De atunci, Filip nu s-a liniştit. Aripi la picioarele lui, să alerge în stânga, în dreapta şi să răspândească această mare descoperire, că a aflat izvorul adevărului. Şi mai întâi de toate îl cheamă pe prietenul său duhovnicesc, pe Natanael, zicându-i: „Vino şi vezi” (Ioan 1, 47). Şi vine Natanael, gânditor şi cu multe îndoieli. Iisus, doar ce l-a văzut, îi zice: „Iată un om cu inima fără ură şi răutate” (Ioan 1, 48). Natanael răspunde: „De unde mă cunoşti?” (Ioan 1, 49). De unde mă ştii? Şi Hristos îi zice: „Te-am văzut sub smochin”. Natanael se nedumereşte şi se minunează. Înţelege că Cel care cunoaşte detaliile vieţii lui nu este nimeni altul decât Dumnezeu. Şi mărturiseşte: „Rabbi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu…” (Ioan 1, 50), Fiul lui Dumnezeu celui viu. Acest detaliu, fraţii mei, că Hristos l-a văzut sub smochin, aş vrea să-l avem în vedere ca pe o învăţătură a zilei de astăzi.

***

După cum ştim cu toţii, Ţara Sfântă, Palestina, până astăzi este plină de smochini. Solul este ca şi al nostru, iar clima temperată. De aceea smochinului îi prieşte acolo şi pentru că are frunza lată pe ramuri, ramurile smochinului se târăsc pe jos. Smochinul este smerit. Nu-şi înalţă ramurile cu mândrie în sus,ci ramurile lui cu frunzele late cad, iar jos – sub smochin, se formează un adăpost, un ascunziş. Acolo s-a dus Natanael. Era un obicei ca cei evlavioşi să meargă sub frunzarul smochinului şi acolo să-şi facă rugăciunea şi să citească în linişte Legea lui Dumnezeu.
Te-am văzut sub smochin” (Ioan 1, 49). Adică în clipa în care ceilalţi aleargă în dreapta şi stânga şi pierd preţiosul lor timp în distracţii şi în lucruri deşarte, în clipa în care unul fură, în clipa în care altul adună comori, în clipa în care unul se afundă ca porcul în mocirlă, tu, Natanaele, timpul tău nu l-ai irosit în cele deşarte ale lumii, ci te-am văzut sub smochin îngenunchind şi rugându-te lui Dumnezeu şi citind legea Lui.
„Te-am văzut sub smochin”. La acest cuvânt, fraţii mei, trebuie să luăm aminte. Câte ne învaţă! Acest cuvânt se potriveşte şi pentru noi. Pentru că şi nouă ne va zice Hristos: „Te-am văzut”. Dar unde ne-a văzut pe noi? Suntem noi sub smochin? Şi ce este smochinul?
Vă întreb, fraţii mei.
1. Ne vede Hristos, împlinind sfânta Lui voie? Ne vede Domnul, sculându-ne dis-de-dimineaţă şi primul nostru cuvânt să fie: Dumnezeule, îţi mulţumim? Precum păsărelele, care atunci când se trezesc nu aleargă să caute de mâncare, ci cântă matinal, luminânda, zic „mulţumesc”. Facem şi noi la fel? Ne vede Dumnezeu făcând rugăciunea dimineaţa, la prânz, la masă că facem rugăciunea, seara că îngenunchem în faţa icoanelor şi ne facem iarăşi rugăciunea?
2. Ne vede că citim legea Lui, că luăm în mâini Evanghelia?
3. Ne vede Hristos că venim la biserică şi că adorăm sfânt numele Lui? Ne vede că mergem la spovedanie, că ne spunem păcatele?
4. Ne vede Hristos că ne împărtăşim cu Preacuratele Lui Taine?
5. Ne vede Hristos că deschidem portofelul şi pe ascuns-pe ascuns ne milostivim de fratele nostru neputincios? Ca şi Sfântul Nicolae, care umbla noaptea pe străzi şi arunca în casele cele sărace micile economii ca să miluiască fetiţele sărace. Ne vede Hristos făcându-ne datoria?

***

Fraţii mei! Aşa să trăim. Într-o zi, Hristos ne va spune: Creştine, „te-am văzut sub smochin” (Ioan 1, 51). Iar „smochin”, pom pe care nimeni nu va putea să-l dezrădăcineze, pom roditor, pom nemuritor, este Sfânta noastră Biserică. Sub acest pom să trăim cu toţii, mici şi mari. Iar pomul acesta este Ortodoxia, în care credinţă toţi să trăim, fraţii mei, zicând ceea ce vom auzi peste puţin timp: „Aceasta este Credinţa Apostolilor! Aceasta este Credinţa Părinţilor! Aceasta este Credinţa Ortodocşilor! Aceasta este credinţa care a întărit lumea” şi a mântuit-o. Amin.

+ Episcopul Augustin
(Omilie a mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis,
rostită în biserica Sfântului Constantin în Kolono, Atena, 18.03.1962)
(trad. din elină: monahul Leontie)

MITROPOLITUL AUGUSTIN KANDIOTIS:

(ΑΠΟ ΒΙΒΛΙΟ “ΜΥΡΙΠΝΟΑ ΑΝΘΗ”)

Omilie la pomenirea Sfântului Tarasie

25 februarie –

„Smerenia sfinţilor”

Biserica, iubiţilor, ca să-i înveţe pe copiii ei marile adevăruri ale credinţei, foloseşte icoane; icoane pe care le zugrăveşte în faţa lor când prin cuvinte, când prin culori.
De exemplu, prin cunoscuta Parabolă a fiului risipitor, Biserica noastră ne prezintă o icoană, folosind cuvintele Evangheliei: icoana omului care se pocăieşte şi cade la picioarele tatălui şi-şi cere iertare pentru toate păcatele făcute. Prin această frumoasă parabolă a fiului risipitor, icoană a pocăinţei sincere, Biserica ne invită şi pe noi, fiii risipitori mai mici, să ne pocăim cu sinceritate şi să cerem iertare de la Tatăl cel ceresc. Se cuvine ca noi toţi, da, noi toţi, mireni şi clerici, femei şi bărbaţi, săraci şi bogaţi, împăraţi şi patriarhi, toţi fără excepţie, cât mai trăim în această lume deşartă, să arătăm adevărată pocăinţă şi cu durere în inimă şi lacrimi în ochi să spunem şi noi: „Părinte, am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău” (Luca 15, 21).
Dar Biserica, în afară de aceste icoane, pe care ni le zugrăveşte prin învăţătura ei, foloseşte şi alte icoane, care se zugrăvesc cu culori pe lemn. Şi dă o mare importanţă şi acestora. Biserica noastră sărbătoreşte pomenirea unui mare erou şi apărător al Ortodoxiei, a Sfântului Tarasie, care s-a luptat mult pentru ca Biserica să aibă icoane, icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor. Cât de mult se împodobeşte şi se înfrumuseţează Biserica atunci când are icoane, dar şi cât de multe învaţă poporul de la icoane! În bisericile bizantine, printre alte icoane, zugravii pictau şi unele minuni ale lui Hristos, dar şi anumite parabole. De exemplu, au zugrăvit şi Parabola fiului risipitor. Astfel, credincioşii aveau în faţa lor o icoană dublă; pentru că aceluia care vedea zugrăvită Parabola fiului risipitor i se năştea curiozitatea de a-l întreba pe preot şi de a asculta din gura lui frumoasa parabolă, dacă era analfabet. În felul acesta se învăţa de două ori: şi din cele care se priveau şi din cele care se auzeau. Cât de mult am fi învăţat dacă într-un loc al bisericii ar fi fost şi astăzi zugrăvită icoana cu fiul risipitor, de exemplu!
Despre Sfântul Tarasie, care este sărbătorit pe 25 februarie şi care s-a luptat pentru sfintele icoane, vom vorbi aici.

***

Sfântul Tarasie s-a născut în Constantinopol în secolul al VIII – lea într-o perioadă foarte tulbure, pentru că lumea de atunci era despărţită în două tabere: o tabără erau ortodocşii, care voiau să aibă în biserică icoane; alta erau ereticii, iconomahii, care voiau să arunce şi să ardă toate icoanele. Familia lui Tarasie aparţinea taberei ortodoxe. Părinţii lui erau evlavioşi. Astfel Tarasie a fost educat într-un mediu ortodox. Şi deoarece avea o mare chemare faţă de studiu, părinţii lui l-au trimis la şcoli. A studiat şi s-a pregătit foarte bine. Încă tânăr fiind a devenit funcţionar superior la palat. Atunci, împărăteasă era Irina.
Din cauza groaznicului război pe care îl duceau iconomahii, patriarhul Pavel de atunci a obosit, a demisionat, s-a dus într-o mănăstire şi peste puţin timp a murit. Acum cine avea să devină patriarh? Împărăteasa voia să devină Tarasie. Şi nu doar împărăteasa şi nobilii, ci şi întregul popor binecredincios. Pe el l-au considerat vrednic în acele zile dificile. Dar Tarasie era un suflet smerit. Îşi simţea neputinţa şi păcătoşenia şi încercase să evite greaua demnitate. Dar în urma unei mari presiuni a cedat şi a acceptat să fie hirotonit, însă cu condiţia convocării unui Sinod Ecumenic pentru a fi soluţionată chestiunea icoanelor, iar lumea să-şi redobândească pacea. Condiţia aceasta a fost acceptată. Tarasie a fost hirotonit şi instalat ca patriarh. Iconomahii, care erau o tabără foarte puternică, i-au pus multe piedici. Dar Sfântul Tarasie a învins toate piedicile, iar la sfârşit, la Niceea din Asia Mică, în 787, a avut loc Sinodul al VII – lea Ecumenic, care i-a şi condamnat pe iconomahi. A fost o luminoasă biruinţă a Ortodoxiei, iar principalul ei autor a fost Sfântul Tarasie.
Dar Sfântul Tarasie nu s-a luptat doar pentru credinţă. S-a luptat şi pentru morală. Voia ca ortodocşii – şi desigur cei care deţineau mari demnităţi – să trăiască potrivit învăţăturilor Ortodoxiei. Şi pe oricine vedea că iese de pe linia aceasta, că încalcă legile Bisericii şi că trăieşte o viaţă stricată, îl mustra pentru exemplul său rău. Când tânărul împărat Constantin al VI – lea, fiul Irinei, şi-a izgonit femeia legiuită pentru a lua alta, patriarhul Tarasie s-a împotrivit acestei dorinţe nelegiuite a împăratului. Dar împăratul a găsit un preot nevrednic care l-a cununat în chip nelegiuit. Sfântul Tarasie, care nu a dat permisiunea preotului ca să cunune cuplul nelegiuit, l-a caterisit imediat pe preot. Împăratul s-a mâniat. A împresurat episcopia cu soldaţi şi l-a ameninţat pe patriarh cu exilul. Dar Sfântul Tarasie nu a cedat. Avea şi poporul alături de el. Şi dacă îndrăznea împăratul să-i facă vreun rău lui Tarasie, poporul s-ar fi răsculat şi ar fi făcut revoluţie. Împăratul s-a temut. Trimisului împărătesc care cerea un compromis, Tarasie i-a răspuns: Spuneţi împăratului că Tarasie nu cedează. Cum va sta împăratul în faţa lumii? Cum îi va pedepsi pe bărbaţii care îşi lasă femeile lor şi se duc cu alte femei, de vreme ce el, cel dintâi a dat un exemplu rău? Carte de despărţire nu-i dau. Nunta nelegiuită pe care a făcut-o nu o binecuvintez. Prefer să fiu răsturnat de pe tron decât să binecuvintez astfel de nelegiuiri… Astfel a răspuns Tarasie trimisului împăratului. Poporul binecredincios a stat de partea sfântului patriarh, iar patriarhul a rămas în tron. A rămas pe tron nu pentru onoruri şi slavă, ci pentru a sluji poporul lui Dumnezeu. O mare avere, pe care a moştenit-o de la părinţii săi bogaţi, a împărţit-o săracilor. Trăia o viaţă ascetică. Se ruga şi studia Sfânta Scriptură şi pe Părinţi şi învăţa continuu. Clericii stricaţi nu puteau să rămână lângă el. Şi pe acei preoţi, care dăduseră bani episcopilor nevrednici ca să-i hirotonească, i-a izgonit din Biserică şi a emis o lege: acela care devine preot cu bani să fie caterisit. Pentru că banii pe care îi dă cineva ca să cumpere harul dumnezeiesc sunt ca banii pe care i-a luat Iuda pentru a-L vinde pe Învăţătorul.
Preotul, care vrea să-şi păstreze la înălţime preoţia sa, nu se cuvine să ia bani pentru el însuşi când săvârşeşte Tainele. De aceea, şi noi, în jurisdicţia noastră, am interzis preoţilor să ia bani la diferitele slujbe. Am întrerupt şi aşa-numitele „norociri” (banii pe care i-ar primi un preot în afara salariului – n.tr.), deoarece şi acestea sunt un fel de simonie, pe care a condamnat-o Tarasie.
După această digresiune să revenim la Sfântul Tarasie. Douăzeci de ani a rămas în tron. Nicio zi nu a încetat să lucreze şi să se ostenească pentru popor. După aceea, s-a retras într-o mănăstire, pe care o zidise el însuşi, şi acolo, ca şi cum era ultimul păcătos, plângea şi cerea mila lui Dumnezeu. Auziţi, creştinii mei? Un patriarh, care a trăit o viaţă sfântă, a făcut minuni şi a slăvit Biserica, plânge pentru păcatele lui. Şi noi, clerici şi mireni, ce facem? Unde sunt lacrimile noastre? Unde este pocăinţa noastră? Din păcate, nu ne învaţă exemplul Sfântului Tarasie, care plângea şi cerea mila lui Dumnezeu.
Fie ca prin mijlocirile Sfântului Tarasie, marele apărător şi erou al Bisericii, Dumnezeu să ne dea şi nouă pocăinţă adevărată.

(traducere din elină: monahul Leontie)

H ΗΡΩΙΚΗ ΦΩΝΗ ΤΟΥ ΜΗΤΡΟΠΟΛΙΤΟΥ ΠΕΙΡΑΙΩΣ ΣΕΡΑΦΕΙΜ,

ΕΚΑΝΕ ΕΝΤΥΠΩΣΗ ΚΑΙ ΣΥΓΚΙΝΗΣΕ ΤΟΥΣ ΣΕΡΒΟΥΣ

ΑΛΛΑ ΚΑΙ ΤΟΥΣ ΡΟΥΜΑΝΟΥΣ ΟΡΘΟΔΟΞΟΥΣ ΑΔΕΛΦΟΥΣ ΜΑΣ

ΗΡΘΕ ΣΤΗΝ ΙΣΤΟΣΕΛΙΔΑ ΜΑΣ ΜΕΤΑΦΡΑΣΜΕΝΗ

ΚΑΙ ΣΤΑ ΣΕΡΒΙΚΑ ΚΑΙ ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

Τρίτη, 16 Φεβρουαρίου 2010

Mητροπολιτης Πειραιως Σεραφειμ:

“Απαραδεκτη η αποφαση της Σερβικης Εκκλησιας

για τον Επισκοπο Αρτεμιο”

Μετά βαθυτάτης πικρίας, άλγους και οδύνης Αισθανόμεθα βαθύτατον αποτροπιασμόν δια την απαράδεκτον αυτήν απόφασιν της Ορθοδόξου Σερβικής Εκκλησίας, αλλά δεν εκπλησσόμεθα, διότι ως αποδεικνύεται οι αυτοί άνθρωποι που ωδήγησαν τον μακαριστόν Πατριάρχην των Σέρβων κ. Παύλον εις συμπροσευχήν μετά των αθέσμως και αιρετικώς λειτουργούντων Ρωμαιοκαθολικών της Κροατίας, των «αγιοποιησάντων» τον αιμοσταγή εγκληματίαν και ψευδοάγιον της Ρωμαιοκαθολικής παρασυναγωγής Καρδινάλιον Αλουΐσιο Στέπινατς, τον ηθικόν και φυσικόν αυτουργόν της αιμασταγούς δολοφονίας δια πολυωδύνων βασάνων οκτακοσίων χιλιάδων (800.000) αγίων ενδόξων νεομαρτύρων του Σερβικού έθνους και της Αγιωτάτης ημών Εκκλησίας υπό των ορδών των Ρωμαιοκαθολικών Ουστάσι, ενορχηστρώνουν τώρα την κανονικήν και φυσικήν εξόντωσιν ενός αγίου, ανεπιψόγου, θεοφιλούς και λαοφιλούς πνευματικού ταγού του Σερβικού έθνους, αγωνιζομένου δια τα δίκαια της πίστεως και της πατρίδος αυτού με προσχηματικές κατηγορίες, που δεν θα ανθέξουν υπό το φως της αληθείας.

Επικαλούμεθα τας θεοπειθείς ευχάς προς τον Δομήτορα της Εκκλησίας Κύριον του συγχρόνου Αγίου του Σερβικού Έθνους και βαθυνουστάτου Ορθοδόξου Θεολόγου καταδείξαντος δι’ εξαιρέτων συγγραφών την αιρετικήν κακοδοξίαν του αντιθέου Παπισμού, μακαριστού γέροντος Ιουστίνου Πόποβιτς πνευματικού πατρός του διωκομένου αντιοικουμενιστού Ιεράρχου και τινων ετέρων Ιεραρχών της Σερβικής Ορθοδόξου Εκκλησίας, επληροφορήθημεν περί της από 13 τρ. μηνός ε.ε. αποφάσεως της Ιεράς Συνόδου της Σερβικής Ορθοδόξου Εκκλησίας, η οποία συνήλθε υπό την προεδρίαν του νεοεκλεγέντος Μακαριωτάτου Πατριάρχου των Σέρβων κ.κ. Ειρηναίου περί διαθεσιμότητος και ουσιαστικής απομακρύνσεως εκ των κανονικών αυτού καθηκόντων του Πανιερωτάτου Επισκόπου Ράσκας και Πριζρένης κ.κ. Αρτεμίου, ανδρός κεκοσμημένου δι’ αποστολικών αρετών, αγωνιστού της πίστεως και ομολογητού Αυτής.ίνα καταπαύση αυθωρεί ο κατ’ αυτού ενορχηστρούμενος διωγμός.

************************************************

ΤΟ ΠΑΡΑΠΑΝΩ ΜΕΤΑΦΡΑΣΜΕΝΟ ΣΤΑ ΣΕΡΒΙΚΑ

*************************************************

Митрополит Серафим Пирејски

НЕПРИХВАТЉИВА ЈЕ ОДЛУКА СПЦ О ЕПИСКОПУ АРТЕМИЈУ

Са најдубљим огорчењем, болом и патњом примили смо вест о одлуци Светог Синода СПЦ од 13. фебруара ове године, који се састао под председавањем новоизабраног Свјатјејшег Патријарха српског г.г. Иринеја, о суштинском удаљавању од канонских дужности Свеосвећеног Епископа рашко-призренског г.г. Артемија, човека украшеног апостолским врлинама, борца за Веру и Њеног исповедника.

Осећамо најдубље гнушање због ове неприхватљиве одлуке Српске Православне Цркве, али нисмо изненађени, јер као што се потврђује, исти они људи који су одвели блаженог Патријарха српског г. Павла на заједничку молитву са безаконо и јеретички служашчим Хрватским Римокатолицима, који су „посветили“ крволочног злочинца и лжесветитеља Римокатоличке парасинагоге Кардинала Алојзија Степинца, моралног подстрекача и истинског кривца злочиначког убиства, кроз зверска мучења, осамстотина хиљада (800.000) светих преславних новомученика Српског народа и наше Најсветије Цркве, од стране хорди Римокатоличких усташа, исти они сада оркестрирају канонско и суштинско уништење једног светог, коме не приличи осуда, вољеног од Бога и од верног народа, духовног вође Српског народа, борца за истине вере и своју отаџбину, са тобожњим кривицама, које неће издржати светлост истине.

Призивамо усрдне молитве ка Господу Устројитељу Цркве савременог Светитеља Српског народа и дубокоумног православног богослова, који је изванредним списима убедљиво показао јеретичко злославље богопротивног Папизма, блаженог старца Јустина Поповића, духовног оца прогоњеног антиекуменистичког Јерарха, и неких других Јерараха Српске Православне Цркве, да се одмах заустави оркестрирани прогон против њега.

Превод са грчког: Жељко Которанин

***********************************

ΤΟ ΙΔΙΟ ΚΑΙ ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

***********************************

Mitropolitul Serafim de Pireu:

„Inadmisibilă hotărârea Bisericii Serbiei”

Profundă amărăciune a exprimat astăzi Mitropolitul Serafim de Pireu, în ceea ce priveşte hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Serbiei, care a disponibilizat pe Episcopul Artemie de Raşca şi Prizren. De semnalat că Agenţia de Ştiri Bisericeşti „Romfea.gr” a scris despre ancheta judiciară încă de duminică, 14 februarie 2010.

Mitropolitul Serafim de Pireu despre Episcopul Artemie:

Cu profundă amărăciune, întristare şi durere am aflat despre hotărârea din ziua de 13 a lunii în curs a.c. a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Serbiei, care s-a întrunit sub preşedinţia nou-alesului patriarh, Preafericitul Irineu al Serbiei, despre disponibilizarea şi în esenţă îndepărtarea de la îndatoririle lui canonice a Preasfinţitului Episcop Artemie de Raşca şi Prizren, bărbat împodobit cu virtuţi apostolice, luptător pentru Credinţă şi mărturisitor al Ei.
Simţim o profundă repulsie pentru această inadmisibilă hotărâre a Bisericii Ortodoxe a Serbiei, dar nu ne uimeşte, pentru că – după cum se vede – aceiaşi oameni – care l-au condus pe fericitul întru adormire patriarh al sârbilor Pavle la rugăciunea-în-comun cu romano-catolicii din Croaţia, care liturghisesc în mod ilegal şi eretic, care l-au „sanctificat” pe cardinalul Aloijio Stepinats, criminalul băutor de sânge şi falsul sfânt al para-sinagogii („adunăturii”) romano-catolice, pe autorul moral şi fizic al sângerosului asasinat (genocid) prin schingiuiri neînchipuit de dureroase a opt sute de mii (800.000) de sfinţi, slăviţi, noi mucenici ai poporului sârb şi ai Preasfintei noastre Biserici de către hoardele ustaşilor romano-catolici – orchestrează acum anihilarea canonică şi fizică a unui sfânt, neprihănit, iubitor de Dumnezeu şi iubitor de popoare, care este culmea duhovnicească a poporului sârb, luptând pentru drepturile credinţei şi ale patriei lui, prin acuze voalate, care în lumina adevărului nu pot sta în picioare.
Invocăm de-Dumnezeu-primitele rugăciuni către Domnul -Întemeietorul Bisericii, ale Sfântului contemporan al poporului sârb şi profundului teolog ortodox – care a demonstrat prin excepţionalele sale opere kakodoxia (reaua-slăvire) eretică a papismului potrivnic lui Dumnezeu – ale fericitului întru adormire Stareţ Iustin Popovici, părintele duhovnicesc al ierarhului anti-ecumenist prigonit şi al altor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Sârbe, ca să înceteze îndată prigoana orchestrată împotriva lui.

(traducere: L. Mh. cf. romfea.gr)

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA:

21 februarie:

Omilie la pomenirea Sfântului Evstatie,

„Adevărul va străluci”

Iubiţii mei, cei care merg regulat la biserică şi urmăresc Dumnezeiasca Liturghie aud Crezul. În vremurile de demult Crezul nu-l spunea doar cântăreţul, ci îl spunea toată Biserica, iar în Biserica Rusă până astăzi, când spun Crezul, toţi îngenunchează. Este unul din cele mai sfinte momente ale Dumnezeieştii Liturghii. Este ca şi cum s-ar înălţa în clipa aceea steagul Bisericii. Şi steagul ei este Crezul. Prin Crez mărturisim credinţa noastră în Treimea-Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, şi ne delimităm de toate celelalte religii, dar şi de biserica papistaşă (romano-catolică), care a adăugat în Crez cuvinte care nu existau în original. Crezul acesta se aude de veacuri în Biserica Ortodoxă şi se va auzi până la sfârşitul veacurilor. Crezul are o istorie. S-a scris în anul 325 d.Hr. S-a scris de către Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii, care s-au adunat la cel dintâi Sobor Ecumenic de la Niceea, în Asia Mică, şi au condamnat pe Arie. Acest eretic nega dumnezeirea lui Hristos şi negându-l pe Hristos, nega şi Sfânta Treime, iar învăţătura lui sfârşea în idolatrie.
Crezul l-au scris 318 Sfinţi Părinţi. Între ei erau şi Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon, Sfântul Atanasie şi alţi Sfinţi Părinţi, care în anii prigoanelor fuseseră întemniţaţi pentru Hristos şi suferiseră înfricoşătoare chinuri din partea prigonitorilor credinţei. Între Sfinţii Părinţi care au semnat Crezul a fost şi Sfântul Evstatie, care este sărbătorit pe 21 februarie. Sfântului Evstatie deci îi vom închina această predică.

***

Sfântul Evstatie s-a născut în Asia Mică în 260 d.Hr. A fost hirotonit preot şi a slujit Ortodoxia în Halepi din Siria ca preot şi episcop. Mai târziu a fost ales episcop şi în marea cetate a Răsăritului, în Antiohia. Se distingea prin virtutea şi credinţa sa. Ca episcop a luat parte la primul Sinod Ecumenic şi a susţinut cu putere dogma Sfintei Treimi, contribuind la condamnarea lui Arie. De aceea, partizanii lui Arie, clerici şi laici, îl urau mult şi hotărâseră să-l răstoarne din tron. Aşadar l-au învinuit că este duşman al statului, că o denigrează pe mama împăratului, iar cel mai grav că a căzut în păcatul desfrânării. Duşmanii lui siniştri au găsit o femeie stricată, i-au dat bani mulţi şi i-au spus să se înfăţişeze înaintea sinodului, să ţină în braţe un copil şi să strige că acest copil l-a născut cu Evstatie. Neruşinata femeie s-a dus la sinodul care-l judeca pe sfânt. La sinod cei mai mulţi episcopi erau prieteni ai lui Arie şi duşmani de moarte ai Sfântului Evstatie. Fără să cerceteze au primit învinuirea ca adevărată şi l-au caterisit. L-au convins şi pe împărat că Evstatie este duşman al statului, iar împăratul l-a trimis în exil în Tracia, lângă râul Evros. Acolo, a rămas exilat mulţi ani şi acolo a murit departe de turma sa, pe care atât de mult a iubit-o şi care atât de mult îl preţuia. Atât de mult îl iubeau creştinii din Antiohia, încât când s-a dus alt episcop să-i succeadă, creştinii nu l-au recunoscut ca episcop canonic, ci au rămas credincioşi episcopului lor eroic. Noi, spuneau, episcop îl avem pe Evstatie, pe nimeni altul nu recunoaştem.
Sfântul Evstatie, precum am văzut, a fost clevetit şi condamnat ca desfrânat, dar Dumnezeu, care urăşte minciuna şi clevetirea, nu l-a lăsat pe sfânt neocrotit. În timp ce sfântul era în exil şi fiii lui duhovniceşti se tânguiau pentru părintele lor duhovnicesc, Dumnezeu a făcut minunea: femeia, care îl clevetise pe sfânt şi îndrăznise să se prezinte la tribunalul bisericesc şi să strige că sfântul a făcut păcat cu ea şi ea a născut un copil, această femeie neruşinată a căzut într-o grea boală. O durea îngrozitor. Înainte de moarte a conştientizat marele ei păcat şi a făcut spovedanie publică. Să audă asta toţi câţi păcătuiesc – şi cine nu păcătuieşte? – şi nu se duc la duhovnic să-şi spună păcatele! Să audă ce-a făcut o femeie păcătoasă: nu şi-a spus păcatul doar unuia, preotului, ci l-a spus în faţa multor oameni şi şi-a cerut iertare de la Dumnezeu. S-a spovedit public. A spus: am făcut un mare păcat, am luat bani de la cei ce-l urau pe Evstatie, m-am dus la tribunalul bisericesc (în consistoriu) şi m-am jurat minţind. Evstatie este nevinovat, n-are nicio legătură cu păcatul. O, ce-am păţit! Pe drept mă pedepseşte acum Dumnezeu… Ascultaţi acum toţi câţi mergeţi la tribunale şi vă juraţi şi spuneţi minciuni şi clevetiţi oameni nevinovaţi. Aţi văzut ce-a păţit femeia care s-a jurat spunând minciuni la tribunal? Sfârşitul oamenilor care depun mărturie mincinoasă sau sunt martori mincinoşi nu va fi unul bun. Fără doar şi poate vor fi pedepsiţi. Dar chiar dacă nu sunt pedepsiţi în această lume, vor fi pedepsiţi în cealaltă, pe care o aşteptăm potrivit cu ceea ce spunem în Crez: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.
După spovedania publică, pe care a făcut-o femeia, toţi s-au convins de nevinovăţia Sfântului Evstatie şi toţi i-au osândit pe ticăloşii lui clevetitori, care pentru a-l distruge pe sfântul episcop s-au folosit de cea mai necinstită armă care există: calomnia sau clevetirea. Dar ce-au dobândit? Iată ce au dobândit: sfântul să fie slăvit, iar ei să fie necinstiţi veşnic. Adevărul este ca soarele, minciunile şi clevetirile sunt ca norii negri care acoperă soarele, dar soarele învinge norii şi apare iarăşi cu totul strălucitor pe tăria cerului. Aceasta s-a întâmplat şi cu Sfântul Evstatie, eroul şi apărătorul Ortodoxiei. Nori negri au fost clevetirile şi bârfirile vrăjmaşilor săi. Dar a venit clipa în care toate s-au dezlegat şi sfântul, ca un soare strălucitor al virtuţii şi al credinţei, a strălucit şi străluceşte în Biserica lui Hristos.
De când a murit exilat într-o cetate din Tracia au trecut 117 ani. Dar creştinii din Antiohia nu l-au uitat. S-au dus şi i-au deschis mormântul, au luat sfintele lui moaşte şi le-au adus în Antiohia. Ce s-a întâmplat în acea zi e de nedescris. Tot poporul a ieşit afară să  întâmpine sfintele moaşte ale sfântului, au aprins lumânări, au ars tămâie, au presărat flori ca să treacă moaştele episcopului lor, pe care vrăjmaşii l-au osândit şi l-au clevetit atât de mult.

***

Iubiţii mei, arienii, vrăjmaşii Sfântului Evstatie, prin cele pe care le ziceau şi le făceau, cu banii de care dispuneau, cu minciunile şi cu clevetirile lor, credeau că se vor impune şi pentru o clipă s-a părut că se vor impune. Dar le-a venit pedeapsa, puterea li s-a zdrobit, mândria le-a fost pedepsită, pentru că mergeau contra Adevărului, luptau împotriva lui Hristos şi a sfinţilor. Ce egoism, ce mândrie! Sfârşitul lor nu putea să fie altul decât sfârşitul pe care îl prooroceşte cuvântul Scripturii: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6). Acesta a fost şi sfârşitul fariseului din cunoscuta parabolă şi acesta va fi sfârşitul tuturor mândrilor şi egoiştilor care nu se smeresc înaintea lui Dumnezeu, ci urăsc, dispreţuiesc, necinstesc pe semenii lor; pentru că a spus Hristos: „Tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14).

(traducere din elină: monahul Leontie)

(ΑΠΟ «MYRIPNOA ANΘΗ»)

**************************

Arhimandritul Ioil Konstantaros:

Cuvânt la Duminica Ortodoxiei

Una dintre cele mai mari sărbători care vibrează în inimile credincioşilor şi evlavioşilor creştini-ortodocşi, este şi sărbătoarea Ortodoxiei noastre. A fost stabilită de Biserica noastră pentru a sărbători Înălţarea Sfintelor Icoane după groaznica furtună a iconomahiei care o anticipase. Fără îndoială că fiecare credincios ar trebui să studieze şi să cunoască acest capitol important al Istoriei noastre Bisericeşti pentru a vedea  prin ce ispite şi pericole a trecut corabia Bisericii noastre, dar şi pentru ca în acelaşi timp să conştientizeze că  această corabie nu a cunoscut şi nici nu va cunoaşte vreodată naufragiul. Însă într-o percepţie mai generală s-a impus ca în prima Duminică din Postul Mare să se prăznuiască biruinţa Credinţei noastre Ortodoxe împotriva eresurilor. Dar ce va spune cineva despre Ortodoxie şi cum va lăuda nevoinţele şi luptele «norului» Sfinţilor noştri, care şi-au dat viaţa tocmai pentru această credinţă, într-o epocă atât de superficială ca şi a noastră? Cum va lăuda cineva după vrednicie toate aceste suflete, care pentru dragostea lui Hristos şi pentru slava Sfintei noastre Biserici, au dispreţuit lumea şi cele ale lumii şi s-au ciocnit cu sinistrul diavol şi cu nenorociţii lui slujitori? Totuşi, laudele acestor chipuri nemuritoare, există! Există învistierite şi scrise în imnologia noastră, în istoria şi în diamantele textelor patristice pe care le deţinem şi pe care astăzi unii vor atât de mult să le facă dispărute de pe faţa pământului sau să le răstălmăcească.
Dar în punctul acesta, iubiţii mei, ni se înfăţişează întrebarea inevitabilă. Ne străduim astăzi să păstrăm în esenţă această credinţă vie pe care am primit-o sau ne limităm doar la anumite cuvântări de laudă?
Experiem Ortodoxia ca Ortopraxie sau ne mulţumim doar cu procesiunea sfintelor icoane, care, în lipsa unei lupte conştiente, sfârşesc într-un folclor care-L mânie pe Dumnezeu?
Am conştientizat ce este Ortodoxia sau gândim că Biserica noastră este şi Ea una dintre multele «biserici» care există în lume?
Există în inima noastră capitolul cel mai de bază al învăţăturii dogmatice, că „în afara Bisericii (Ortodoxiei) nu există mântuire” sau taifunul blestematului ecumenism a distrus centrele sensibile ale credinţei, cu consecinţa de a se auzi voci rău-slăvitoare (kakodoxe) că «un plâmân al Bisericii este Biserica Ortodoxă, iar altul este Occidentul, cu Papa în frunte».
Din nefericire, fraţii mei – şi să acceptăm asta, desigur nu ca să deznădăjduim, ci ca să ne trezim – din nefericire, a venit timpul în care, nu doar nevoinţele şi luptele Sfinţilor noştri Părinţi sunt necunoscute, ci – vai! – aceste chipuri sunt calomniate şi bârfite, cum că chipurile «au divizat Biserica şi acum se află la judecata lui Dumnezeu!” (aşa s-a exprimat cu ani în urmă actualul Patriarh ecumenic – n.tr.). Doamne, miluieşte!…
Trăim în epoca în care unii se ruşinează să mărturisească unicitatea Credinţei noastre, ca să nu displacă ereziarhului papă şi întregii gloate a kakodoxiei şi a perversităţii protestantismului. Şi am ajuns ca în cadrul sărbătorilor oficiale (la marile hramuri) să-l vedem pe Papa înveşmântat, dându-şi «bine-cuvântarea» («ευλογία»), mai bine zis, ne-cuvântarea (αλογία), într-o biserică ortodoxă creştinilor ortodocşi (?) şi pe sărmanii psalţi cântându-i imnul şi polihroniul… (aşa s-a întâmplat la vizita papei în Fanar –n.tr.) Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne! Slavă Ţie!
Cu siguranţă, faptul că acestea nu constituie Dogma şi Morala Ortodoxă, faptul că toate acestea sunt  un teatru al absurdului, mai degrabă al diavolului, şi nu au nici măcar o legătură cu curata noastră Ortodoxie, nu e nevoie ca cineva să dispună de deosebite harisme pentru a înţelege. Când însă, ajungem în punctul de a vedea monahismul «mutant (preschimbat)», care târăşte în tribunale pe mirenii evlavioşi şi bine-credincioşi şi condamnându-i, deoarece aceştia se opun teatrului ecumenist, atunci, fraţii mei, înţelegem clar că am ajuns din nou în timpurile când Credinţa noastră scumpă ne va costa. Ne va costa de acum înainte poziţii, reputaţie, libertate… şi chiar însăşi viaţa noastră!
Deci, aşa! O ştim. Să o afle clar „copiliţele Papei”, după expresia Sfântului Marcu Evghenicul. O ştim şi suntem pregătiţi.
«Să orăcăie broaştele» ecumenismului şi „să se agite ca nebunii cocoşeii» sincretismului religios. Să pregătească „în ascuns şi în taină» înţelegeri secrete care nesocotesc Sfânta Predanie a Credinţei noastre.
Noi, ca nişte copii adevăraţi ai Ortodoxiei noastre, în ciuda lipsurilor noastre, prin harul lui Dumnezeu ne vom lupta să rămânem întăriţi şi neclintiţi pe crenelurile Credinţei noastre.
Faruri veghetoare, cler, monahism şi poporul credincios al Domnului, chiar dacă în aparenţă puţini, vom înălţa steagurile Ortodoxiei noastre şi când în cadrul întâlnirilor obscure se «va întinge condeiul hotărârii”, noi, cu glas puternic, «într-un singur trup şi cu o singură gură», vom cânta şi vom mărturisi victoriosul imn al Credinţei noastre: „Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi ţie, Cinstire, de-Părinţi-predanisită. Întru tine ne-am născut, întru tine trăim şi întru tine vom şi adormi! Şi dacă vremea o va cere, şi de mii de ori vom muri pentru tine!
Fie, fraţilor! Amin.

(tradus din greacă: ierom. Fotie)

ΕΝΩ ΣΚΟΤΩΣΑΝ ΚΑΙ ΡΗΜΑΞΑΝ ΤΟΥΣ ΣΕΡΒΟΥΣ ΟΙ ΠΑΠΙΚΟΙ,  Ο ΝΕΟΣ ΠΑΤΡΙΑΡΧΗΣ ΣΕΡΒΙΑΣ ΕΙΡΗΝΑΙΟΣ ΔΕΝ ΠΡΟΛΑΒΕ ΝΑ ΑΝΑΛΑΒΕΙ ΤΑ ΚΑΘΗΚΟΝΤΑ ΤΟΥ ΚΑΙ ΔΙΩΚΕΙ ΟΡΘΟΔΟΞΟ ΑΝΤΙΠΑΠΙΚΟ ΕΠΙΣΚΟΠΟ!

ΑΠΗΛΛΑΓΗ ΤΩΝ ΚΑΘΗΚΟΝΤΩΝ

ΤΟΥ Ο ΚΟΣΣΟΒΟΥ ΑΡΤΕΜΙΟΣ

ΕΠΙΣΗΜΗ ΕΝΑΡΞΗ ΔΙΩΓΜΟΥ
ΚΑΤΑ ΤΩΝ ΑΝΤΙ-ΟΙΚΟΥΜΕΝΙΣΤΩΝ;

Διαμαρτυρίες στο Κόσσοβο κατά την Κυριακάτικη λειτουργία

για την απομάκρυνση του επισκόπου Αρτέμιου

Τα γεγονότα εξελίσσονται με γρήγορο ρυθμό. Η αίρεση του Οικουμενισμού γαυριά. Και οι Πατέρες μας έχουν προετοιμάσει και επαρκώς πληροφορήσει: κάθε αίρεση, καθοδηγείται υπό του Διαβόλου. Κι ο Οικουμενισμός δεν θα μπορούσε να αποτελέσει εξαίρεση. Όσα γράφονται, όσα βλέπουμε καθημερινά, όσα εξελίσσονται in cognit Πιστός λαός και o και σε μας φτάνουν τα απηχήματά τους, ενθυμίζουν το γραφικό: «κατέβη Πιστός λαός και  ο διάβολος προς υμάς έχων θυμόν μέγαν, ειδώς ότι ολίγον καιρόν έχει» (Αποκ. ιβ΄ 12).
Στις φωτογραφίες, κληρικοί και λαϊκοί, παρά το χιόνι, μαζεύτηκαν να διαμαρτυρηθούν για την πρωτοφανή ενέργεια του νέου Πατριάρχη Σερβίας Ειρηναίου, να απαλλάξει από τα καθήκοντά του τον Σεβασμιώτατο Επίσκοπο Κοσσόβου Αρτέμιο (aktines).
Δεν έχουμε ακόμα την μετάφραση όσων είπε ο επίσκοπος Μπάτσκας Ειρηναίος Μπούλοβιτς, ο οποίος και ανακοίνωσε το γεγονός και δεν γνωρίζουμε την ακριβή αιτία. Γνωρίζουμε, όμως,  ότι ο Επίσκοπος Κοσσόβου Αρτέμιος, ήταν ένας από τους έξη Αρχιερείς που είχαν υπογράψει την «Ομολογία Πίστεως κατά του Οικουμενισμού». Γνωρίζουμε, επίσης (και καταγγείλαμε από την πρώτη στιγμή) τις φιλοπαπικές δηλώσεις του νέου Πατριάρχη, ο οποίος μίλησε για συνεργασία με τον Πάπα. Άρα ο αντι-οικουμενιστής Επίσκοπος Αρτέμιος ήταν δύσχρηστος. Είναι ακόμα γνωστό, ότι ο Πρωτοπρεσβύτερος π. Γεώργιος Τσέτσης, ο Μητροπολίτης Περγάμου Ιωάννης και ο ίδιος ο Οικουμενικός Πατριάρχης Βαρθολομαίος είχαν με επιστολές προσπαθήσει να εκφοβήσουν όσους υπέγραψαν την «Ομολογία» και να αποτρέψουν έτσι, να την υπογράψουν και άλλοι. Ο Πατριάρχης μάλιστα Βαρθολομαίος είχε ζητήσει από την Ιεραρχία της Εκκλησίας της Ελλάδος να τιμωρηθούν όσοι υπέγραψαν την «Ομολογία». Δεν κατάφεραν, όμως, ακόμα να κάμψουν την αντίσταση της Ιεραρχίας. Να υποθέσουμε ότι έψαξαν και βρήκαν τον πιο αδύναμο κρίκο;
Συμπαραστεκόμαστε στον Επίσκοπο και τους αγωνιστές αδελφούς μας Σέρβους και προσευχόμαστε. Πρέπει, όμως, ταυτόχρονα να καταλάβουμε, ότι τώρα χρειάζεται μεγαλύτερη επαγρύπνηση. Η Μ. Τεσσαρακοστή, ας αποτελέσει αφορμή για περισσότερη προσευχή, να μας φωτίσει ο Θεός να αντιληφθούμε την ακριβή διάσταση της καταστάσεως και να μας ενισχύσει για τους αγώνες που έρχονται και θα χρειαστούν μεγάλες θυσίες σε όλα τα μέτωπα.
Η «Ομολογία Πίστεως κατά του Οικουμενισμού» ήταν το πρώτο σκαλοπάτι. Ας ανέβουμε ένα ακόμα, πριν μας κατεβάσουν από το τραίνο. Ο αγωνιστής Επίσκοπος την περίοδο της Γ΄ Οικουμενικής Συνόδου Κελεστίνος, στην περίοδο μιας άλλης αιρέσεως, του Νεστοριανισμού, έγραφε: Τώρα απαιτείται μεγαλύτερη επαγρύπνηση και φροντίδα. Τώρα, που εντός της εκκλησίας πράττονται και λέγονται «τα τη εκκλησία εναντιούμενα». Διότι αυτοί που έχουν «ένδον τον πολέμιον αργίαν ουκ ίσασιν. Όμως εν τούτω τω εμφυλίω πολέμω, εν ταύτη τη οικειακή μάχη είη υμίν τείχος η πίστις και κατά της απιστίας αυτή εαυτήν εκδικήσει πνευματικοίς ακοντίοις…. φυλάξωμεν ταύτην, ότι φυλαττομένη φυλάττει ημάς».

Σημάτης Παναγιώτης

****************************************************

Στα Ρουμανικά

ÎNCEPUTUL OFICIAL AL PRIGOANEI
ÎMPOTRIVA ANTI-ECUMENIŞTILOR?

DEŞI CATOLICII I-AU UCIS ŞI I-AU DEVASTAT ŞI PRĂDAT PE SÂRBI, NOUL PATRIARH IRINEU AL SERBIEI NU A APUCAT SĂ-ŞI IA BINE ÎNDATORIRILE ŞI IZGONEŞTE UN EPISCOP ORTODOX  ANTICATOLIC!

DISPONIBILIZAREA EPISCOPULUI

ARTEMIE DE KOSOVO

INAUGURAREA OFICIALĂ A PRIGOANEI ÎMPOTRIVA ANTI-ECUMENIŞTILOR?

Proteste în Kosovo în timpul Liturghiei de duminică pentru îndepărtarea
episcopului Artemie

Evenimentele se derulează într-un ritm alert. Erezia ecumenismului se întărâtă şi turbează. Dar Părinţii ne-au pregătit şi ne-au informat suficient: Fiecare erezie este îndrumată de către diavolul. Şi ecumenismul n-ar putea constitui o excepţie. Câte se scriu, câte vedem zilnic, câte se derulează incognito, şi în poporul credincios şi la noi ajung ecourile lor, amintesc de ceea ce este scris: „S-a coborât diavolul la voi, având mare mânie, ştiind că mai are puţină vreme” (Apocalipsa 12, 12).
În fotografii sunt clerici şi laici, care în ciuda zăpezii, s-au adunat să protesteze împotriva acţiunii fără precedent a noului patriarh Irineu al Serbiei, de a-l elibera din îndatoririle sale pe Înaltpreasfinţitul Episcop Artemie de Kosovo (cf. http://aktines.blogspot.com/).
Nu avem încă traducerea celor spuse de episcopul Irineu Bulovici de Başca, care a şi comunicat evenimentul şi nu cunoaştem cauza exactă. Ştim însă că episcopul Artemie de Kosovo era unul dintre cei şase arhierei (acum opt – n.tr.) care au semnat „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”. Cunoaştem şi (am denunţat din primul moment) declaraţiile filocatolice ale noului patriarh, care a vorbit de o colaborare cu papa. Deci episcopul anti-ecumenist Artemie era greu de manipulat şi incomod. Se mai ştie şi faptul că părintele protopresbiter Gheorghios Tsetsis, mitropolitul Ioannis de Pergam şi însuşi patriarhul ecumenic Bartolomeu au încercat prin scrisori să-i timoreze pe toţi aceia care au semnat „Mărturisirea…” şi să îi împiedice pe alţii care ar fi vrut să o semneze. Desigur, patriarhul Bartolomeu a cerut Ierarhiei Bisericii Eladei să fie pedepsiţi toţi cei care au semnat „Mărturisirea…”. Însă nu au reuşit până acum să îngenuncheze împotrivirea Ierarhiei. Să presupunem că au căutat şi au găsit cel mai slab inel?
Suntem solidari cu episcopul şi cu fraţii noştri sârbi nevoitori şi ne rugăm. Însă trebuie ca în acelaşi timp să înţelegem că acum este nevoie de o mai mare priveghere. Postul Mare să ne fie un prilej pentru rugăciune mai multă, ca Dumnezeu să ne lumineze şi să înţelegem dimensiunea exactă a situaţiei şi să ne întărească pentru luptele care vin, căci va fi nevoie de mari jertfe pe toate fronturile.
„Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului” a fost prima treaptă. Să mai urcăm una, înainte de a ne coborî din tren. În perioada Sinodului III Ecumenic, râvnitorul episcop Celestin, deci în perioada unei alte erezii, a nestorianismului, scria: „Acum este nevoie de o mai mare priveghere şi grijă. Acum, când înăuntrul Bisericii se făptuiesc şi se zic „cele potrivnice Bisericii”. Pentru că cei care au „război civil nu sunt în nelucrare. Totuşi, în acest război intern, în această luptă casnică, să ne fie nouă zid credinţa, iar împotriva acestei necredinţe pe ea să o preferăm în ciuda săgeţilor duhovniceştilor… pe aceasta, pentru că păzită fiind, ne va păzi pe noi”.
Simatis Panaghiotis

Gracanica – „Vitejii” au interzis monahilor să intre în biserica mănăstirii aplicându-le lovituri.

**********************************************************************

Gracanica- Μπράβοι απαγόρευσαν και κτύπησαν μοναχούς για να μη μπούν στην εκκλησία του Μοναστηριού

*******************************************************

******************************************************************

ΣΧΟΛΙΑ ΙΣΤΟΛΟΓΙΟΥ· “thriskeftika”

(Συμφωνούμε και τα προσυπογράφουμε)

Η romfea γράφει ως αιτία των διώξεων «οικονομικές ατασθαλίες και άρνηση υπακοής».

Εμείς λέμε ότι αιτία της δίωξης είναι η ξεκάθαρη αντιοικουμενιστική στάση και η «άρνηση υπακοής» στον νέο φιλοπαπικό Πατριάρχη Σερβίας.
Να περιμένουμε και στην Ελλάδα παρόμοιες διώξεις όσων αγωνίζονται ενάντια στον οικουμενισμό;

14 Φεβρουαρίου 2010 11:21 μ.μ.
Στουδίτης είπε…

Θεωρούμε απαραίτητο ότι πρέπει σ’ αυτη τη δύσκολη στιγμή η αντιοικουμενιστική σύναξη των πατέρων που συνέταξαν την Ομολογία της Πίστεως, όλα τα ορθόδοξα σωματεία, ενώσεις και σύλλογοι που αγωνίζονται κατά του Οικουμενισμού να συμπαρασταθούν στον διωκόμενο αντιοικουμενιστή και ομολογητή Ιεράρχη, να επικοινωνήσουμε μαζί του και να τον παρακαλέσουμε να ηγηθεί του αντιοικουμενιστού αγώνος. Είναι ξεκάθαρο ότι διώχθηκε για τις αντιοικουμενιστικές του θέσεις και την υπογραφή του στην Ομολογία Πίστεως, την οποία οι Φιλολατίνοι αδελφοί του ερμήνευσαν ώς άρνηση υπακοής. Όσο για τις οικονομικές ατασθαλίες ούτε λόγος, γιατί μέχρι πριν λίγο καιρό στέλναμε ανθρωπιστικές βοήθειες στο Κόσσοβο και συμπαραστεκόμαστε όπως μπορούσε ο καθένας. Πού μπορεί να έγιναν αυτές όταν δεν υπήρχαν ούτε τα απαραίτητα προς το ζήν. Ας ανασκουμποθούμε λοιπόν να συμπαρασταθούμε στον ομολογητή Ιεράρχη με κάθε τρόπο.

ΤΑ ΣΧΟΛΙΑ ΜΕΤΑΦΡΑΣΜΕΝΑ ΚΑΙ ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

COMENTARIUL BLOGULUI: “THRISKEFTIKA”

(Suntem de acord şi subscriem)

Romfea.gr a precizat drept cauză a izgonirii „neregulile economice şi refuzul ascultării”.
Noi spunem că pricina izgonirii este poziţia anti-ecumenistă declarată şi „refuzul ascultării” faţă de noul patriarh filocatolic al Serbiei. Să aşteptăm şi în Elada asemenea izgoniri ale celor care se luptă împotriva ecumenismului?

14 februarie 2010 11:21
Studitul a spus…

Considerăm indispensabil că se cuvine ca în acest moment dificil Sinaxa anti-ecumenistă a Părinţilor care au redactat „Mărturisirea de Credinţă”, toate corporaţiile, uniunile şi asociaţiile ortodoxe care luptă împotriva ecumenismului să se declare solidare prigonitului ierarh mărturisitor şi anti-ecumenist, să luăm legătura cu el şi să-l rugăm să preia conducerea luptei anti-ecumeniste. Este clar că a fost izgonit pentru poziţiile sale anti-ecumeniste şi pentru semnătura lui pe „Mărturisirea de Credinţă”, pe care fraţii lui filocatolici le-au interpretat drept refuz al ascultării. Cât pentru neregulile economice nu comentăm, pentru că doar cu puţin timp în urmă am trimis ajutoare umanitare în Kossovo şi am fost alături, fiecare cum a putut. Cum se putea întâmpla aşa ceva când nu existau nici cele necesare traiului de pe o zi pe alta. Aşadar, să ne suflecăm mânecile, să acţionăm şi să fim alături de ierarhul mărturisitor prin toate mijloacele posibile.

(trad. gr. I.F., http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=9206)

ΧΡΙΣΤΕ ΒΟΗΘΕΙ ΕΠΙΣΚΟΠΩ ΑΥΓΟΥΣΤΙΝΩ

ΚΥΡΙΑΚΗ ΤΗΣ ΤΥΡΙΝΗΣ 14/2/2010

*****************************************************

Ο γέροντας αγωνιστής ιεράρχης της Φλώρινας π. Αυγουστίνος Καντιώτης των 103 ετών (20/4/1907 – 14/2/2010), εκκλησιάστηκε όπως πάντα στην Ιερά Μονή του Αγίου Αυγουστίνου επισκόπου Ιππώνος, στην Φλώρινα, και μοιράσε αντίδωρο.

Το βράδυ έδωσε συγχώρεση και την ευλογία του σε πλήθος Φλωρινιωτών, που τον επισκέφθηκαν στο σπίτι που μένει.

******************************************

ΤΟ ΔΗΜΟΣΙΕΥΣΕ ΚΑΙ ΙΣΤΟΛΟΓΙΟ ΤΗΣ ΡΟΥΜΑΝΙΑΣ

PELERIN ORTODOX

«A FI APROAPE SAU DEPARTE DE DUMNEZEU DEPINDE DE OM, DEOARECE DUMNEZEU ESTE ORIUNDE!»

Acasă > Ştiri > Bătrânul Episcop, Părintele Augustin, în Duminica lăsatului sec de brânză – 14.02.2010

Bătrânul Episcop, Părintele Augustin,

în Duminica lăsatului sec de brânză – 14.02.2010

februarie 16, 2010 Acvila Lasă un comentariu Mergi la comentarii.

Hristoase, ajută-l pe Episcopul Augustin!

BĂTRÂNUL IERARH NEVOITOR AL FLORINEI, PĂRINTELE AUGUSTIN KANDIOTIS, LA VÂRSTA DE 103 ANI (20.04.1907-14.02.2010) A VENIT LA BISERICĂ, CA DE FIECARE DATĂ, ÎN SFÂNTA MĂNĂSTIRE A SF. AUGUSTIN, EPISCOPUL HIPPONEI, ÎN FLORINA ŞI A ÎMPĂRŢIT ANAFURĂ. Seara a dat iertare şi binecuvântare unei mulţimi de florinioţi, care l-au vizitat în casa în care locuieşte. Sursa: http://www.augoustinos-kantiotis.gr