ΟΜΙΛΙΑ ΜΗΤΡΟΠΟΛΙΤΟΥ ΦΛΩΡΙΝΗΣ
π. ΑΥΓΟΥΣΤΙΝΟΥ ΚΑΝΤΙΩΤΟΥ
Ε΄ Κυριακὴ Νηστειῶν
«ΜΕΤΑΝΟΕΙΤΕ»
Η Ἐκκλησία μας, ἀγαπητοί μου, ἡ ἁγία ὀρθόδοξος Ἐκκλησία, δὲν εἶνε δημιούργημα ἀνθρώπου. Ἂν ἦταν ἔτσι, ὕστερα ἀπὸ τὴν ἀγρία πολεμικὴ ποὺ δέχθηκε καὶ δέχεται ἀπὸ παλαιοτέρους καὶ νεωτέρους ἐχθρούς, θὰ ἔπρεπε νὰ εἶχε γκρεμιστῇ· δὲν θὰ ὑπῆρχε. Ἡ πολεμικὴ ὅμως αὐτὴ ἀποδεικνύει ἀκριβῶς, ὅτι ἡ Ἐκκλησία τοῦ Χριστοῦ ζῇ καὶ δρᾷ. Διότι δὲν πολεμάει κανεὶς νεκρούς· πολεμάει ζωντανούς. Ἡ Ἐκκλησία λοιπὸν μένει, ζῇ καὶ βασιλεύει καὶ θριαμβεύει στὸν κόσμο.
Γιατί; Εἴπαμε· διότι δὲν εἶνε ἀνθρώπινο κατασκεύασμα, δὲν τὴν ἔφτειαξαν ἄνθρωποι. Εἶνε θεῖο καθίδρυμα. Εἶνε ―γιὰ νὰ μιλήσουμε πιὸ ἁπλᾶ― ἕνα δεντρί, ποὺ δὲν τὸ φύτευσε χέρι ἀνθρώπου· τὸ φύτευσε ὁ ἴδιος ὁ Θεός, ἡ ἁγία Τριάς. Γι᾽ αὐτὸ ὅλοι οἱ δαίμονες τῆς κολάσεως, ὅλων τῶν χρωμάτων καὶ ἀποχρώσεων, δὲν μποροῦν νὰ τὴν ξερριζώσουν.
Ἡ Ἐκκλησία εἶνε ἀναγκαία. Πόσο ἀναγκαία εἶνε; Ὅπως τὸ ψωμὶ ποὺ τρῶμε κάθε μέρα, ὅπως οἱ ἀκτῖνες τοῦ ἥλιου ποὺ μᾶς φωτίζουν καὶ μᾶς θερμαίνουν, ὅπως ὁ ἀέρας ποὺ ἀναπνέουμε κάθε στιγμή. Μπορεῖς χωρὶς ἀέρα νὰ ζήσῃς; μπορεῖς χωρὶς ἥλιο νὰ ζήσῃς; μπορεῖς χωρὶς ψωμὶ νὰ ζήσῃς; Ἄλλο τόσο μπορεῖς νὰ ζήσῃς χωρὶς Ἐκκλησία, χωρὶς Θεό.
Καὶ ἡ Ἐκκλησία μας ἔχει προορισμὸ μεγάλο. Ποιός ὁ προορισμός της; Ἡ Ἐκκλησία εἶνε ἰατρεῖο. Ὅπως ὅταν ἀρρωστήσῃ ὁ ἄνθρωπος πηγαίνει στὸ ἰατρεῖο καὶ ζητεῖ φάρμακα γιὰ νὰ θεραπευθῇ, ἔτσι καὶ ἡ Ἐκκλησία μας, ―λέει ὁ ἱερὸς Χρυσόστομος― εἶνε ἕνα πνευματικὸ ἰατρεῖο γιὰ τοὺς ἁμαρτωλοὺς τῆς γῆς. Οἱ ἀσθενεῖς τρέχουν γιὰ τὴ θεραπεία τοῦ σώματος, καὶ οἱ ἁμαρτωλοὶ τρέχουν στὴν Ἐκκλησία, γιὰ τὴ θεραπεία ψυχῆς καὶ σώματος. Μόνο ἐὰν κανεὶς δὲν εἶνε ἁμαρτωλός, αὐτὸς δὲν ἔχει ἀνάγκη τὴν Ἐκκλησία. Ἀλλ᾽ ὑπάρχει ἄνθρωπος στὸν κόσμο ποὺ νὰ μὴν εἶνε ἁμαρτωλός; Ὄχι. Ὅλοι εἴμεθα ἁμαρτωλοί. Ἕνας μόνο στάθηκε ἀναμάρτητος, ὁ Κύριος ἡμῶν Ἰησοῦς Χριστός. Ὅλοι οἱ ἄλλοι λοιπόν, ὡς ἁμαρτωλοί, ἔχουμε ἀνάγκη τὴν Ἐκκλησία τοῦ Χριστοῦ.
Ὁ Χριστός, ὅταν ἦταν ἐπάνω στὴ γῆ, καλοῦσε τοὺς ἁμαρτωλοὺς νὰ μετανοήσουν, νὰ ἐπιστρέψουν σ᾽ αὐτόν, καὶ τοὺς ἔδινε τὴ συγχώρησι. Ἀλλὰ καὶ μέχρι σήμερα καὶ μέχρι συντελείας τῶν αἰώνων ὁ Χριστὸς καλεῖ καὶ θὰ καλῇ ὅλους στὴ μετάνοια.
Σήμερα ἀκριβῶς ἡ Ἐκκλησία μᾶς καλεῖ νὰ ἐπιστρέψουμε στὸ Χριστὸ προβάλλοντας ὡς ὑπέροχο παράδειγμα μετανοίας μιὰ γυναῖκα. Εἶνε ἡ ὁσία Μαρία ἡ Αἰγυπτία, ποὺ ἑορτάζει δυὸ φορὲς τὸ χρόνο· σήμερα, ποὺ εἶνε ἡ κινητὴ ἑορτὴ τῆς πέμπτης (Ε΄) Κυριακῆς τῶν νηστειῶν, καὶ τὴν 1η Ἀπριλίου.
* * *
Ἡ ὁσία Μαρία ἡ Αἰγυπτία ἔζησε τὸν ἕκτον αἰῶνα, στὰ χρόνια τοῦ αὐτοκράτορος Ἰουστινιανοῦ (527-565), στὴ μεγάλη πόλι ποὺ ἔχτισε ὁ Μέγας Ἀλέξανδρος καὶ ὀνομάζεται Ἀλεξάνδρεια. Ὑπάρχει μέχρι σήμερα καὶ εἶνε ἕνα ἀπὸ τὰ μεγαλύτερα λιμάνια τῆς Μεσογείου. Ἐκεῖ γεννήθηκε. Ἀλλ᾽ ἀπὸ μικρὴ παραστράτησε. Ἔμπλεξε μὲ κακὲς παρέες καὶ διεφθάρη. Ἔγινε μία κοινὴ γυναίκα. Λόγῳ τῆς ὡραιότητός της εἶχε ἀποκτήσει πολλοὺς ἐραστὰς καὶ διέθετε χρῆμα. Φοροῦσε μεταξωτά, ἦταν πάντα στολισμένη μὲ ἀκριβὰ κοσμήματα. Εἶχε γίνει βασίλισσα τῆς ἡδονῆς, τὸ θέλγητρο, ὁ μαγνήτης τῆς Ἀλεξανδρείας.
Ἐνῷ λοιπὸν συνέχιζε τὴν ἁμαρτωλὴ ζωή, μιὰ μέρα, ὅπως ἱστορεῖ ὁ βίος της, κατέβηκε στὸ λιμάνι. Εἶδε ἐκεῖ ἕνα καράβι. Ρώτησε τὸν καπετάνιο γιὰ ποῦ πηγαίνει κι αὐτὸς ἀπήντησε· Στοὺς Ἁγίους Τόπους. Ἡ Μαρία ἀποφάσισε νὰ ταξιδέψῃ μὲ τὸ πλοῖο αὐτό. Ἔτσι κ᾽ ἔγινε. Ἔφτασε στοὺς Ἁγίους Τόπους καὶ πῆγε στὸ ναὸ τὴν ἡμέρα τῆς Ὑψώσεως τοῦ τιμίου Σταυροῦ νὰ προσκυνήσῃ. Ἀλλὰ τὴ στιγμὴ ποὺ προσπαθοῦσε νὰ μπῇ, μιὰ ἀόρατη δύναμι τὴν ἐμπόδισε. Τότε συναισθάνθηκε τὴν κατάστασί της, συνειδητοποίησε ὅτι εἶνε ἁμαρτωλή, ὅτι δὲν εἶνε ἄξια νὰ μπαίνῃ στὴν ἐκκλησία.
Μήπως, ἀγαπητοί μου, κ᾽ ἐμεῖς τώρα ἀξίως μπαίνουμε στὸ ναό; Ἂν στὴν πόρτα στεκόταν ἕνας ἄγγελος κ᾽ ἔκανε κοντρὸλ στὸν καθένα, ποιός θὰ βρισκόταν ἄξιος νὰ μπῇ; Μπαίνουμε χάρις στὸ ἔλεος τοῦ Θεοῦ. Ἁμαρτωλοὶ ἐμεῖς, σκουλήκια βρωμερὰ καὶ ἀκάθαρτα, μᾶς δέχεται στὴν ἐκκλησία του ὁ Χριστός.
Συναισθάνθηκε λοιπὸν ἡ Μαρία τὴν ἁμαρτωλότητά της. Παρακάλεσε τότε τὴν Παναγία νὰ τὴν ἀφήσῃ νὰ μπῇ, καὶ ἡ Παναγία ἄκουσε τὴν παράκλησί της· ἡ Μαρία μπῆκε στὴν ἐκκλησία. Γονάτισε, ἔκλαψε, προσκύνησε τὸ σταυρό, κ᾽ ἔδωσε ὑπόσχεσι στὸ Θεὸ ὅτι θ᾽ ἀλλάξῃ πλέον διαγωγή. Μετανόησε. Μαύρη μπῆκε – ἄσπρη βγῆκε. Φεύγοντας ἀπὸ τὴν ἐκκλησία, κατευθύνθηκε πρὸς τὸν Ἰορδάνη, κι ἀφοῦ πέρασε τὸν ποταμὸ βρέθηκε στὴν ἔρημο· τὴν ἀπέραντη ἔρημο, ὅπου μόνο θηρία ἄγρια ζοῦσαν κι ἀκούγονταν οἱ φωνές τους. Ἐκεῖ ἡ γυναίκα αὐτή, ποὺ ἦταν συνηθισμένη στὴν πολυτέλεια καὶ χλιδὴ τῆς Ἀλεξανδρείας, ἄλλαξε στὸ ἑξῆς τελείως τρόπο ζωῆς. Ἔζησε σαράντα ὁλόκληρα χρόνια μὲ σκληραγωγία παρακαλώντας τὸ Θεὸ νὰ τὴ συχωρέσῃ.
Τὴν ἐποχὴ ἐκείνη ζοῦσε ἕνας ἀσκητὴς ποὺ τὸν ἔλεγαν Ζωσιμᾶ. Ἦταν σπουδαῖος, ἀλλὰ ὁ διάβολος τοῦ ἔρριξε μιὰ ἰδέα. Ζωσιμᾶ, τοῦ εἶπε, χρόνια τώρα ἀσκητεύεις, προσεύχεσαι, μελετᾷς, κοινωνεῖς τῶν ἀχράντων μυστηρίων· σὰν ἐσένα δὲν ὑπάρχει ἄλλος… Ὑπερήφανος λογισμός. Καὶ ἡ ὑπερηφάνεια εἶνε ἡ πιὸ μεγάλη ἁμαρτία. Ἡ φωνὴ ὅμως τοῦ Θεοῦ ἀπήντησε· Ζωσιμᾶ, κάνεις λάθος· ὑπάρχει μιὰ ἄλλη ψυχὴ ἀνώτερη ἀπὸ σένα… Βγῆκε τότε ὁ ἀσκητὴς στὴν ἔρημο, καὶ καθὼς βάδιζε βλέπει ξαφνικὰ κάτι σὰν φάντασμα. Δὲν ἦταν φάντασμα· ἦταν ἡ Μαρία ἡ Αἰγυπτία, ποὺ εἶχε καταντήσει πετσὶ καὶ κόκκαλο. Ἔπεσε στὰ πόδια τοῦ Ζωσιμᾶ, εἶπε τὸ ὄνομα καὶ τὴ ζωή της. Ἀφοῦ ἐξωμολογήθηκε τ᾽ ἁμαρτήματά της, παρακάλεσε τὸν ἅγιο Ζωσιμᾶ νὰ τῆς φέρῃ τὴν θεία κοινωνία. Πράγματι ὁ Ζωσιμᾶς τῆς ἔφερε τὰ ἄχραντα μυστήρια, κι ὅταν τὴν κοινώνησε τὰ δάκρυά της ἔπεφταν στὸ ἅγιο ποτήριο.
Ἔτσι κοινωνοῦσαν κάποτε οἱ Χριστιανοί, μὲ συγκίνησι καὶ δέος. Εἶνε μέγα μυστήριο ἡ θεία κοινωνία. Ἐμεῖς τώρα, ἀλλοίμονο, κοινωνοῦμε ἀναίσθητοι καὶ ἀδιάφοροι, χωρὶς πόθο καὶ λαχτάρα γιὰ τὸ Θεό, χωρὶς θεῖον ἔρωτα.
Ἐκείνη κοινώνησε ἐξωμολογημένη καὶ μὲ συναίσθησι. Μετὰ παρακάλεσε τὸν Ζωσιμᾶ νὰ ξαναπάῃ. Καὶ πῆγε ὁ γέροντας μετὰ ἀπὸ ἕνα χρόνο ἐκεῖ καὶ τὴν ζήτησε. Τὴ βρῆκε πεθαμένη πλέον, ξαπλωμένη στὴν ἄμμο. Ἦταν σὰν ἄγγελος. Δίπλα εἶχε χαράξει τὶς λέξεις· «Θάψε, Ζωσιμᾶ, τὸ σῶμα τῆς ἁμαρτωλῆς Μαρίας». Ὁ ἅγιος Ζωσιμᾶς ἔψαλε τὴν κηδεία καὶ ἦρθε ἡ ὥρα νὰ τὴν θάψῃ. Ἀξίνα δὲν εἶχε. Πῶς ἔσκαψε; Μέσα ἀπὸ τὴν ἔρημο τότε ―ἂς μὴν πιστεύουν οἱ ἄπιστοι, ἐμεῖς πιστεύουμε―ἦρθε ἕνα λιοντάρι, ἔσκαψε μὲ τὰ νύχια του, ἔκανε λάκκο, κ᾽ ἔγινε αὐτὸ ὁ νεκροθάφτης. Ἐκεῖ ἐτάφη ἡ ὁσία.
* * *
Αὐτὸς μὲ λίγα λόγια εἶνε ὁ βίος τῆς ἁγίας Μαρίας τῆς Αἰγυπτίας, ποὺ ἑορτάζει σήμερα ἡ Ἐκκλησία μας. Τί μᾶς διδάσκει; Ὅτι ὁ Χριστὸς δέχεται ὅλους, καὶ τοὺς πιὸ μεγάλους ἁμαρτωλούς. Ὅσα ἁμαρτήματα κι ἂν ἔχῃ κάνει ὁ ἄνθρωπος, ὁ Χριστὸς τὸν συγχωρεῖ, ἀρκεῖ νὰ ἔχῃ μετάνοια. Μετανοεῖτε λοιπόν, μᾶς φωνάζει σήμερα ἡ ὁσία Μαρία. Ἀλλὰ καὶ κάθε μέρα καὶ κάθε ὥρα μᾶς φωνάζει ὁ Χριστός· «Μετανοεῖτε» (Ματθ. 3,2). Μᾶς καλεῖ ν᾽ ἀλλάξουμε κ᾽ ἐμεῖς διαγωγή, ὅπως ἄλλαξε ἡ Μαρία ἡ Αἰγυπτία καὶ ὅλοι οἱ ἅγιοι.
«Μετανοεῖτε», μᾶς φωνάζουν ὅλα τὰ στοιχεῖα τῆς φύσεως, οἱ ἀστραπὲς καὶ οἱ βροντές, κι ἀλλοίμονο ἂν δὲν ἀκοῦμε. «Μετανοεῖτε», μᾶς φωνάζουν οἱ θεομηνίες, οἱ πλημμύρες ποὺ κάνουν τὰ ποτάμια νὰ φουσκώνουν καὶ ν᾽ ἀπειλοῦν νὰ πνίξουν κόσμο, οἱ σεισμοὶ ποὺ γκρεμίζουν σπίτια, οἱ πυρκαγιὲς ποὺ ἀποτεφρώνουν δάση, οἱ ἀρρώστιες ποὺ θερίζουν. «Μετανοεῖτε», μᾶς φωνάζουν οἱ τάφοι καὶ ὁ θάνατος, ποὺ ἔρχεται κάθε μέρα.
Οἱ ἄνθρωποι ὅμως μένουν ἀναίσθητοι, δὲν μετανοοῦν. Περνοῦν τὰ χρόνια, ἀσπρίζουν τὰ μαλλιά, πέφτουν τὰ δόντια, τὸ σῶμα μαραίνεται, φθάνει τὸ τέλος, κι οὔτε τότε ὁ ἄνθρωπος λέει Μετανοῶ. Τὸ εἶπα καὶ ἄλλοτε· δὲ θὰ μᾶς δικάσῃ ὁ Θεὸς γιατὶ ἁμαρτήσαμε, θὰ μᾶς δικάσῃ γιατὶ δὲν μετανοήσαμε.
Τὶς ἅγιες αὐτὲς ἡμέρες μᾶς καλεῖ ἰδιαιτέρως. Ὅπως τρέχουμε στὸ ἰατρεῖο ὅταν ἀρρωστήσουμε, ἔτσι μικροὶ καὶ μεγάλοι νὰ τρέξουμε στὸ πνευματικὸ ἰατρεῖο τῆς μετανοίας, τὴν ἱερὰ ἐξομολόγησι. Καὶ τότε πραγματικῶς θὰ ἔχουμε μαζί μας τὸ Χριστό. Ὅποιος ἐξομολογηθῇ καὶ κοινωνήσῃ, ―δὲν εἶνε ψέμα― βάζει μέσα του τὸ Θεό. Κι ὅποιος ἔχει τὸ Θεό, δὲ φοβᾶται τίποτα. Αὐτὸς θὰ ἔχῃ τὴν εὐλογία τῆς Ἐκκλησίας διὰ πρεσβειῶν τῆς ὑπεραγίας Θεοτόκου καὶ τῆς ὁσίας Μαρίας τῆς Αἰγυπτίας, τῆς ὁποίας τὴν ἱερὰ μνήμη ἑορτάζουμε σήμερα.
† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος
(Ομιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου στον ιερό ναὸ Ἁγ. Βασιλείου Φιλώτα – Ἀμυνταίου 23-3-1980 πρωί)
___________
ΣΕΡΒΙΚΑ
___________
ПРИМЕР ПОКАЈАЊА (СВЕТА МАРИЈА ЕГИПЋАНКА)
Пета недеља поста
«ПОКАЈТЕ СТЕ »
Наша Црква, драги моји, света православна Црква, није творевина човека. Када би било тако, после дивљих напада које је примила и које прима од старијих и новијих непријатеља, требала је до сада да буде порушена, да данас више не постоји. А то насиље указује управо да Црква Христова живи и делује. Нико се не бори против мртвих, већ се бори против живих. Црква дакле опстаје, живи, царује и побеђује у свету. Зашто? Већ смо рекли да није творевина људска, није је начинио човек. Она је божанска творевина. Да бисмо то рекли много једноставније, она је једно дрво које није посадила рука људска, већ је засадио сам Бог, Света Тројица. Управо зато сви демони из пакла, свих боја и облика, не могу да је искорене. Црква је неопходна. Колико је она неопходна? Као хлеб који једемо сваки дан, као сунчеви здраци који нас осветљавају и који нас греју, као ваздух који удишемо сваки тренутак. Да ли можеш да живиш без ваздуха? Да ли можеш да живиш без сунца? Да ли можеш да живиш без хлеба? Не можеш. Тако исто не можеш да живиш без Цркве, без Бога. Наша Црква има велику посланицу. Која је њена посланица? Црква је лечилиште. Као када се човек разболи па иде код лекара и тражи лекове да би се излечио, тако и наша Црква- каже нам свети Златоусти – јесте једно духовно лечилиште за грешнике земаљске. Болесници трче да би излечили телесне болести, а грешници трче у Цркву, да би добили исцељење душе и тела. Само ако неко није грешан, он нема потребе од Цркве. Међутим, да ли постоји на свету човек који није грешан? Не. Сви смо грешни. Само је један остао безгрешан, Господ наш Исус Христос. Сви други, дакле, као грешници, имамо потребу од Цркве Христове. Христос, када је био на земљи, је позивао грешнике да се покају, да се обрате њему, и дао им је опроштај. Све до наших дана и све до свршетка века Христос је позивао и позиваће све на покајање. Данас, управо наша Црква позива да се вратимо Христу наводећи као предиван пример покајања једну жену. То је преподобна Марија Египћанка, која слави два пута у години, данас, када је покретни празник пете недеље Часног поста и 1-ог априла.
* * *
Преподобна Марија Египћанка је живела у шестом веку, у годинама аутократора Јустинијана (527-565), у великом граду који је саградио Велики Александар, у Александрији. Постоји до данас и то је једна од већих лука Средоземља. Тамо се родила. Од мале доби је застранила. Уплела се у лоша друштва и оскрнавила се. Постала је проститутка. Због своје велике лепоте имала је много љубавника и новаца. Облачила се у свилу, увек је била украшена са скупоценим накитом. Била је царица сладострашћа, мамац, магнет Александрије. И даље је настављала грешан живот, а једног дана, како се то описује у њеном животопису, сишла је до луке. Видела је један брод. Упитала је капетана где путује тај брод, а капетан је одговорио да брод путује у Свету Земљу. Марија је одлучила да путује у храм уочи Воздбожења часнога Крста да се поклони. У часу када је покушавала да уђе у храм, нека невидљива сила је спречавала. Тада је осетила своје стање, установила је да је грешница, да није достојна да уђе у цркву. Да ли, драги моји, и ми сада улазимо достојни у храм? Када би на вратима стајао један анђео и контролисао сваког од нас, ко би се нашао достојан да уђе у храм? Улазимо само у цркву захваљујући милости Божијој. Грешни смо ми, црви смрдљиви и нечисти, а прима нас у своју цркву Христос. Осетила је, дакле, Марија своју грешност. Замолила је Пресвету Богородицу да јој дозволи да уђе у цркву, и Богородица је услишила њену молитву. Марија је ушла у цркву. Клекнула је, плакала, поклонила се крсту, дала је обећање Богу да ће потпуно променити понашање. Покајала се. Црна је у цркву ушла, а бела је изашла. Одлазећи из цркве, упутила се према реци Јордан, и прешавши реку нашла се у пустињи, бескрајној пустињи, где су живеле само дивље животиње и где су се чули само њихови гласови. Тамо је та жена, која је била навикнута на разне погодности и удобности Александрије, променила потпуно начин свога живота. Живела је четрдесет година у подвигу молећи Бога да јој опрости.
У то време је живео један аскета Зосима. Он је био веома важан, а нечастиви му је добацио једну помисао. Рекао му је: «Зосима, већ си годинама аскета, молиш се, читаш, причешћујеш се Пречистим тајнама, нема на свету нико теби сличан….» Горда помисао. А гордост је највећи грех. Глас Божији је одговорио: «Зосима, грешиш, постоји једна друга душа узвишенија од тебе…» Изашао је тада аскета у пустињу, и док је ходао изненада је угледао неку утвару. То није била утвара, то је била Марија Египћанка, која је постала кост и кожа. Она је пала на ноге Зосимине, рекла му је своје име и испричала му о своме прошлом животу. Пошто је исповедила своје грехове, замолила је светог Зосима да јој донесе божанско причешће. Заиста је Зосим донео Пресвете тајне, а када је причестио, њене сузе су падале у свети путир.
Тако су се некада причешћивали хришћани – са побожношћу и светим страхом. Причешће је једна тајна. Ми сада, тешко нама, се причешћујемо безосећајно и равнодушно, без воље и жеље за Богом, без божанске љубави. Она се причестила исповеђена и са саосећајем. После је замолила светог Зосиму да опет дође да је причести. Отишао је старац после једне године у пустињу и тражио је. Нашао је већ мртву, испружену на песку. Била је као један анђео. Поред себе је уцртала следеће речи: “Сахрани, Зосима, тело грешне Марије”. Свети Зосима је опојао службу и када је дошло време да је сахрани, није имао ашов, како је копао? Из пустиње, ово нека не верују неверници, ми верујемо – дошао је један лав, ископао је са својим канџама једну рупу и он је постао њен погребник. Тамо је сахрањена Преподобна Марија Египћанка.
* * *
То је укратко животопис вете Марије Египћанке, коју данас прославља наша Црква. Шта нас она поучава? Да Христос прима све, чак и највеће грешнике. Колико год грехова да има човек, Христос их све опрашта, довољно је само покајање. Покајте се дакле, говори нам Преподобна Марија. Сваки дан и сваки час, говори нам Христос: «Покајте се » (Мат. 3,2). Позива нас да променимо своје владање, као што је то учинила Марија Египћанка и сви други светитељи. «Покајте се », узвикују нам гробови и смрт, која долази сваки дан. Међутим, људи остају неосетљиви, не кају се. Пролазе године, седи коса, испадају зуби, тело вене, приближава се крај, ни онда се човек не каје. То сам рекао и раније, неће нам судити Бог зато што грешимо, већ ће нам судити зато што се не кајемо. У ове свете дане позива нас посебно. Као што трчимо лекару када се разболимо, тако треба сви мали и велики да трчимо у духовно лечилиште покајања, у свету исповедаоницу. И тада, заиста ћемо имати Христа у нама. Онај ко се исповеди и причести – ово није лаж – у себе прима Бога. А онај ко има Бога, не боји се ничега. Он ће имати благослов Цркве молитвама Пресвете и Пречисте Богомајке и Преподобне Марије Египћанке, чији спомен данас прослављамо.
† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος
(Говор Митрополита Флорине о. Августина Кандиота у светом храму Светог Василија Филота- Аминдео 23 – 3 – 1980 јутро)
__________________________________________________________
ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ
_________________________________________________________
MARIA EGIPTEANCA, O PILDĂ DE POCĂINŢĂ
OMILIE LA DUMINICA A V – A DIN POST A PĂRINTELUI AUGUSTIN KANDIOTUL, MITROPOLIT DE FLORINA
„POCĂIŢI-VĂ!”
Biserica noastră, iubiţii mei, Sfânta Biserică Ortodoxă nu este o plăsmuire omenească. Dacă era aşa, în urma atacului sălbatic la care a fost şi este supusă de către duşmanii ei mai vechi şi mai noi, ar fi trebuit să fi fost nimicită, n-ar mai fi existat. Însă lupta aceasta dovedeşte tocmai faptul că Biserica lui Hristos e vie şi lucrează. Pentru că nimeni nu luptă împotriva morţilor. Luptă împotriva celor vii. Biserica deci se menţine, e vie, împărăţeşte şi triumfă în lume. De ce? Am spus: pentru că nu este o ficţiune omenească, nu au confecţionat-o oamenii, ci este o instituţie dumnezeiască. Este – ca să vorbim mai simplu – un copac pe care nu l-a sădit vreo mână omenească; l-a sădit însuşi Dumnezeu, Sfânta Treime. De aceea, toţi demonii iadului, de toate culorile şi nuanţele, nu pot să o dezrădăcineze. Biserica este necesară. Cât de necesară este? Ca pâinea pe care o mâncăm zi de zi, ca razele soarelui care ne luminează şi ne încălzesc, ca aerul pe care-l respirăm în fiecare clipă. Poţi să trăieşti fără aer? Poţi să trăieşti fără soare? Poţi să trăieşti fără pâine? Tot aşa, nu poţi să trăieşti fără Biserică, fără Dumnezeu. Şi Biserica noastră are o mare destinaţie. Care este destinaţia ei? Biserica este un spital. Aşa cum atunci când se îmbolnăveşte omul se duce la spital şi cere medicamente pentru a se vindeca, aşa şi Biserica noastră – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – este un spital duhovnicesc pentru păcătoşii de pe pământ. Bolnavii aleargă pentru vindecarea trupului şi păcătoşii aleargă la Biserică pentru vindecarea sufletului şi trupului. Doar dacă cineva nu este păcătos, acela nu are nevoie de Biserică. Dar există om în lume care să nu fie păcătos? Nu. Toţi suntem păcătoşi. Unul singur a fost fără păcat, Domnul nostru Iisus Hristos. Aşadar toţi ceilalţi, ca păcătoşi ce suntem, avem nevoie de Biserica lui Hristos. Hristos, când era pe pământ, îi chema pe păcătoşi să se pocăiască, să se întoarcă la El şi le dădea iertare. Dar şi până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor Hristos îi cheamă şi îi va chema pe toţi la pocăinţă. Astăzi, Biserica ne cheamă să ne întoarcem la Hristos cu totul, punându-ne înainte ca minunată pildă de pocăinţă o femeie. Este vorba despre Cuvioasa Maria Egipteanca, care este sărbătorită de două ori pe an: astăzi, când este sărbătoarea ei mobilă – în Duminica a V – a din Post, şi pe 1 aprilie.
***
Cuvioasa Maria Egipteanca a trăit în veacul al VI – lea, în anii împăratului Iustinian (527-565), în marea cetate pe care a zidit-o Alexandru cel Mare şi se numeşte Alexandria. Există până astăzi şi este unul din cele mai mari porturi în Mediterana. Acolo s-a născut. Dar a deviat de mică. S-a încurcat în anturaje rele şi s-a stricat. A devenit o femeie comună. Din cauza frumuseţii ei câştigase mulţi admiratori şi dispunea de bani. Purta mătăsuri, era întotdeauna împodobită cu bijuterii scumpe. Devenise regina plăcerii, ispita, magnetul Alexandriei. Aşadar, în timp ce îşi continua viaţa păcătoasă, într-o zi, cum istoriseşte viaţa ei, a coborât în port. A văzut acolo o corabie. L-a întrebat pe căpitan unde merge şi el i-a răspuns: la Sfintele Locuri. Maria s-a hotărât să călătorească cu acea corabie. Aşa s-a şi întâmplat. A ajuns la Sfintele Locuri şi s-a dus la biserică în ziua Înălţării Cinstitei Cruci ca să se închine. Dar în clipa în care a încercat să intre, o putere nevăzută a împiedicat-o. Atunci a conştientizat starea ei, a conştientizat că este păcătoasă, că nu este vrednică să intre în biserică. Iubiţii mei, oare noi acum intrăm în biserică cu vrednicie? Dacă la uşă ar sta un înger şi ar controla pe fiecare, va găsi pe vreunul vrednic să intre? Intrăm prin mila lui Dumnezeu. Noi suntem păcătoşi, viermi murdari şi necuraţi, iar Hristos ne primeşte în Biserica Sa. Aşadar, Maria şi-a simţit păcătoşenia. A rugat-o atunci pe Preasfânta (Fecioară Maria) s-o lase să intre, iar Preasfânta i-a ascultat rugăciunea: Maria a intrat în Biserică. A îngenunchiat, a plâns, s-a închinat Crucii şi a făcut o făgăduinţă înaintea lui Dumnezeu că de acum înainte îşi va schimba purtarea. S-a pocăit. A intrat neagră şi a ieşit albă. Fugind din biserică, s-a îndreptat spre Iordan şi după ce a trecut râul, a ajuns în pustie, în pustia nesfârşită, unde doar fiarele sălbatice trăiau şi doar glasurile lor se auzeau. Acolo, această femeie, care era obişnuită cu luxul şi bogăţia Alexandriei, avea să-şi schimbe cu desăvârşire de atunci încolo modul de viaţă. A trăit patruzeci de ani întregi în asprime, rugându-L pe Dumnezeu să o ierte. În acea vreme trăia un ascet care se numea Zosima. Era învăţat, dar diavolul i-a aruncat o idee. Zosima – i-a spus – de ani de zile te nevoieşti în pustnicie, te rogi, studiezi, te împărtăşeşti cu Preacuratele Taine. Ca tine nu mai există altul… Un gând mândru. Şi mândria este cel mai mare păcat. Însă glasul lui Dumnezeu i-a răspuns: Zosima, greşeşti. Există un alt suflet mai înalt decât tine… A ieşit atunci ascetul în pustie şi în timp ce mergea vede deodată ceva ca o fantomă. Nu era fantomă; era Maria Egipteanca care ajunsese numai şi piele şi oase. A căzut la picioarele lui Zosima, i-a spus numele şi viaţa ei. După ce s-a mărturisit de păcatele ei, l-a rugat pe Sfântul Zosima să-i aducă Dumnezeiasca Împărtăşanie. Într-adevăr, Zosima i-a adus Preacuratele Taine, şi când a împărtăşit-o lacrimile acesteia cădeau în Sfântul Potir.
Aşa se împărtăşeau odată creştinii, cu emoţie şi teamă. Este mare şi dumnezeiască Taina Împărtăşaniei. Noi acum, vai, ne împărtăşim nesimţiţi şi indiferenţi, fără dragoste şi dor după Dumnezeu, fără dragoste dumnezeiască. Ea se împărtăşea mărturisită şi cu simţire. Apoi l-a rugat pe Zosima să revină. Şi s-a dus bătrânul după un an acolo şi a căutat-o. Dar a găsit-o moartă, întinsă pe nisip. Era ca un înger. Alături însemnase cuvintele: „Îngroapă, părinte Zosima, trupul păcătoasei Maria”. Sfântul Zosima a cântat slujba de înmormântare şi a venit clipa să o îngroape. Târnăcop nu avea. Cum a săpat? În momentul acela, din pustie – să nu creadă necredincioşii, noi credem! – a venit un leu, a săpat cu ghearele, a făcut o groapă şi a fost el însuşi groparul. Acolo a fost îngropată cuvioasa.
***
Aceasta este în puţine cuvinte viaţa Sfintei Maria Egipteanca, pe care o sărbătoreşte astăzi Biserica noastră. Ce ne învaţă? Că Hristos îi primeşte pe toţi şi pe cei mai mari păcătoşi. Oricâte păcate ar face omul, Hristos îl iartă, dacă se pocăieşte. Aşadar, „Pocăiţi-vă!”, ne strigă astăzi cuvioasa Maria. Dar în fiecare zi şi în fiecare ceas ne strigă Hristos: „Pocăiţi-vă!” (Matei 3, 2). Ne cheamă să ne schimbăm şi noi vieţuirea, precum şi-a schimbat-o Maria Egipteanca şi toţi sfinţii. „Pocăiţi-vă!”, ne strigă toate stihiile naturii, fulgerele şi tunetele şi vai!, dacă nu auzim. „Pocăiţi-vă!”, ne strigă dezastrele naturale, inundaţiile care fac râurile să se umfle şi să ameninţe cu înecarea lumii, cutremurele care dărâmă case, incendiile care mistuiesc pădurile, bolile care seceră. „Pocăiţi-vă”, ne strigă mormintele şi moartea, care vine în fiecare zi. Oamenii însă rămân nesimţiţi, nu se pocăiesc. Trec anii, părul i se albeşte, îi cad dinţii, trupul i se veştejeşte, ajunge la sfârşit şi nici atunci omul nu zice „Mă căiesc”. Am spus-o şi altădată: Nu ne va judeca Dumnezeu pentru că am păcătuit, ci ne va judeca pentru că nu ne-am pocăit. În aceste sfinte zile ne cheamă în mod deosebit. Cum alergăm la spital când ne îmbolnăvim, aşa mici şi mari să alergăm la spitalul duhovnicesc al Pocăinţei, la Sfânta Mărturisire. Şi atunci realmente vom avea cu noi pe Hristos. Cine se mărturiseşte şi se împărtăşeşte – nu e minciună!– Îl primeşte în sine pe Dumnezeu. Şi cine Îl are pe Dumnezeu, nu se teme de nimic. El va avea binecuvântarea Bisericii prin mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale Cuvioasei Maria Egipteanca, a cărei sfântă pomenire o sărbătorim astăzi.
+ Episcopul Augustin
(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta Biserică a Sfântului Vasilie, Filota – Amintaios, 23.03.1980 dimineaţa)
(Sursa: Cartea “Ne vorbeşte Părintele Augustin, Mitropolitul de 104 ani” – vol. al II-lea)
Părintele Iustin Popovici
(π. ΙΟΥΣΤΙΝΟΥ ΠΟΠΟΒΙΤΣ)
Omilie la Duminica a V – a din Post (1965)
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Iată a V – a Duminică din Marea Patruzecime, duminica [care pecetluieşte săptămâna] marilor privegheri şi marilor nevoinţe, săptămâna marilor tânguiri şi suspine, Duminica celei mai mari sfinte între sfintele femei, a Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca…
Patruzeci şi şapte de ani a vieţuit în pustie, şi Domnul i-a dăruit ceea ce rareori dăruieşte cuiva dintre sfinţi. Ani întregi nu a gustat pâine şi apă. La întrebarea Avvei Zosima, ea a răspuns: „Nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4). Domnul a hrănit-o într-un mod deosebit şi a îndrumat-o la viaţa pustnicească, la nevoinţele pustniceşti.
Şi care a fost urmarea? Sfânta a preschimbat iadul ei în rai! L-a biruit pe diavol şi a urcat sus la Dumnezeu! Cum, cu ce? Cu postul şi cu rugăciunea, cu postul şi cu rugăciunea! Pentru că postul, postul împreună cu rugăciunea, este o putere care biruieşte totul. Un imn minunat din Marea Patruzecime spune: „Să urmăm Mântuitorului sufletelor noastre, Care prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului”. Prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului… Nu există o altă armă, nu există un alt mijloc.
Postul! Iată mijlocul pentru a-l birui pe diavolul, pe orice diavol. Exemplu de biruinţă, Sfânta Maria Egipteanca. Ce putere dumnezeiască este postul! Postul nu este nimic altceva decât să-ţi răstigneşti trupul, să-ţi răstigneşti trupul, să te răstigneşti singur pe tine însuţi.
De vreme ce există crucea, biruinţa este sigură. Trupul fostei desfrânate din Alexandria, Maria, prin păcat s-a predat robiei diavolului. Dar când a îmbrăţişat crucea lui Hristos, când a luat această armă în mâinile ei, l-a biruit pe diavol. Postul este învierea sufletului din morţi. Postul şi rugăciunea deschid ochii omului, ca să se zărească şi să se înţeleagă după adevăr pe el însuşi, să se vadă pe el însuşi. Vede atunci că fiecare păcat în sufletul lui este mormântul lui, mormântul, moartea lui. Înţelege că păcatul în sufletul lui nu face nimic altceva decât să transforme în leşuri toate câte aparţin sufletului: gândurile lui, sentimentele lui şi dispoziţiile lui; un şir de morminte. Şi atunci…, se dezlănţuie din suflet un strigăt jalnic: „Înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acesta este strigătul nostru în această sfântă săptămână: Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă. Astfel ne-am rugat în această săptămână Domnului, astfel de strigăte rugătoare ne-a predat, în Canonul său cel Mare, marele sfânt părinte al nostru Andrei Criteanul.
„Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acest strigăt ne priveşte pe noi toţi, pe toţi câţi avem păcate. Cine nu are păcate? Este imposibil să priveşti în tine însuţi şi să nu afli undeva, în vreun ungher al sufletului tău, să nu localizezi în vreun colţ al lui un păcat poate uitat. Şi… fiecare păcat, pentru care nu te-ai pocăit, este mormântul tău, este moartea ta. Şi tu, ca să poţi să te mântuieşti şi să te înviezi pe tine însuţi din mormântul tău, strigă cu strigătele tânguitoare şi rugătoare ale Marii Patruzecimi: „Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.
Să nu ne batem joc de noi înşine, fraţilor, să nu ne lăsăm înşelaţi. Şi chiar dacă un singur păcat ar rămâne în sufletul tău, şi tu nu te pocăieşti şi nu-l mărturiseşti, ci îl laşi înăuntrul tău, acest păcat te va duce în împărăţia iadului. Pentru păcat nu există loc în raiul lui Dumnezeu. Pentru păcat nu există loc în Împărăţia Cerurilor. Pentru a te învrednici de Împărăţia Cerurilor, îngrijeşte-te să izgoneşti din tine orice păcat, să dezrădăcinezi din tine prin pocăinţă orice păcat. Pentru că nimic nu izbăveşte decât pocăinţa omului. O astfel de putere a dat Domnul Sfintei Pocăinţe.
Priviţi! Dacă pocăinţa a putut să mântuiască o femeie atât de desfrânată, cum a fost odată Maria Egipteanca, cum să nu mântuiască şi pe alţi păcătoşi, pe fiecare păcătos, şi pe cel mai mare păcătos şi criminal? Da, Sfânta şi Marea Patruzecime este câmpul de luptă pe care noi, creştinii, cu postul şi cu rugăciunea îl biruim pe diavolul, biruim toate păcatele, biruim toate patimile şi ne asigurăm nouă înşine nemurirea şi viaţa veşnică. În Vieţile sfinţilor şi ale adevăraţilor creştini există nenumărate exemple care arată că, într-adevăr, doar cu rugăciunea şi cu postul noi creştinii biruim pe demoni, pe toţi cei care ne chinuiesc şi vor să ne târască în împărăţia răului, în iad. Chiar, Sfântul Post…! Este postul sfintelor noastre virtuţi. Fiecare sfântă virtute înviază sufletul meu şi sufletul tău din morţi.
Rugăciune! Ce este rugăciunea? Este marea virtute care te înviază şi care mă înviază. Sculându-te la rugăciune, n-ai strigat către Domnul să îţi curăţească sufletul de păcate, de orice rău, de orice patimă? Atunci mormintele tale şi mormintele mele se deschid şi morţii înviază. Tot ce este păcătos fuge, tot ce târăşte spre rău dispare. Sfânta rugăciune îl înviază pe oricare dintre noi, când este sincer, când îşi aduce tot sufletul în cer, când tu cu frică şi cutremur spui Domnului: Vezi, vezi mormintele mele, nenumărate sunt mormintele mele, Doamne! În fiecare din aceste morminte, iată sufletul meu, iată-l mort, departe de Tine, Doamne! Spune un cuvânt şi îi înviază pe toţi morţii mei! Pentru că Tu, Tu, Doamne, ne-ai dăruit multe puteri dumnezeieşti ca să ne învieze prin Sfânta Înviere, să ne învieze din mormântul trândăviei.
Da, prin păcat, prin patimile noastre, murim sufleteşte. Sufletul moare când se desparte de Dumnezeu. Păcatul este puterea care desparte sufletul de Dumnezeu. Şi noi, când iubim păcatul, când iubim plăcerile trupeşti, în realitate ne iubim moartea, iubim mormintele, mormintele rău mirositoare în care sufletul nostru se descompune.
Dimpotrivă, când ne trezim, când prin fulgerul pocăinţei lovim în inima noastră, atunci…, atunci morţii noştri înviază. Atunci sufletul nostru îi biruieşte pe toţi criminalii săi, îl biruieşte pe creatorul prin excelenţă al tuturor păcatelor, pe diavolul, îl biruieşte cu puterea Domnului Iisus Hristos cel înviat.
De aceea, pentru noi creştinii nu există păcat mai puternic ca noi. Să fi sigur că întotdeauna eşti mai puternic decât orice păcat care te chinuieşte, întotdeauna eşti mai puternic decât orice patimă care te chinuieşte. Cum? – întrebi. Prin pocăinţă! Şi ce este mai uşor decât ea? Întotdeauna poţi înăuntrul tău, în sufletul tău, să strigi: „Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Ajutorul lui Dumnezeu nu te va trece cu vederea. Te vei învia pe tine însuţi din morţi şi vei trăi în această lume ca unul care a venit din cealaltă lume, care a fost înviat şi trăieşte o nouă viaţă, viaţa Domnului celui înviat, înăuntrul căreia există toate dumnezeieştile puteri, aşa încât niciun păcat de acum să nu poată să te ucidă. Poate vei cădea din nou, dar de acum cunoşti, cunoşti arma, cunoşti puterea cu care te înviezi din morţi. Dacă de cincizeci de ori pe zi păcătuieşti, dacă de cincizeci de ori te ruşinezi, dacă cincizeci de morminte îţi sapi astăzi, strigă doar: „Doamne, dă-mi pocăinţă. Mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.
Domnul cel Bun, care cunoaşte slăbiciunea şi neputinţa sufletului omenesc şi a voinţei omeneşti, a spus: Vino, frate. Chiar dacă de şaptezeci de ori câte şapte păcătuieşti pe zi, vino iar şi spune: Am păcătuit (Matei 18, 21-22). Domnul asta ne porunceşte nouă, oamenilor slabi şi neputincioşi. Îi iartă pe păcătoşi. De aceea a şi declarat că bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte pe pământ (vezi Luca 15, 7). Întreaga lume cerească priveşte la tine, frate şi soră, cum trăieşti pe pământ. Cazi în păcat şi nu te pocăieşti? Iată, îngerii plâng şi se tânguiesc în cer din pricina ta. Doar ce începi să te pocăieşti, frate, îngerii în cer se bucură şi dănţuiesc ca nişte fraţi ai tăi cereşti…
Iată Maria Egipteanca, marea sfântă de astăzi. Cât de păcătoasă a fost! Din ea Domnul a făcut o fiinţă sfântă ca heruvimii. Prin pocăinţă s-a făcut întocmai cu îngerii, prin pocăinţă a distrus iadul în care se afla, şi s-a suit întreagă în raiul lui Hristos. Nu există creştin neputincios în această lume, chiar dacă îl atacă cele mai groaznice păcate şi ispite ale acestei lumi. Însă este suficient doar ca creştinul să nu uite marile lui arme: pocăinţa, rugăciunea, postul; să se dedea vreunei nevoinţe evanghelice, vreunei virtuţi: fie rugăciunii, fie postului, fie iubirii evanghelice, fie îndurării. Să ne amintim de marii sfinţi ai lui Dumnezeu, să ne amintim de marea sfântă sărbătorită astăzi, de Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca, şi să fim siguri că Domnul va fi ajutorul nostru la vreme. Sfânta Maria a experiat atât de mult ajutorul minunat din partea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, încât s-a mântuit din groaznicul ei iad, de groaznicii ei demoni. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi astăzi şi pururea ne ajută în toate virtuţile noastre evanghelice: în rugăciune, în post, în priveghere, în iubire, în îndurări şi în răbdare şi în orice altă virtute. Mă rog să ne ajute întotdeauna şi să ne călăuzească…
De aceea, niciodată să nu oboseşti în lupta şi în războiul cu păcatele tale… În toate greutăţile tale, în cele mai mari căderi ale tale să-ţi aminteşti de acest strigăt al sfintei săptămâni, care are putere să te învieze: „Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.
[Traducere (în elină) de către părinţii Sfintei Mănăstiri Cuviosul Grigorie din Sfântul Munte din cartea PASHALNE BESEDE (Omilii Pascale), Belgrad, 1998,
iar în româneşte de monahul Leontie după http://www.imkby.gr/greek/sarakosti/week/e_week/eweek_5.htm]
Posted by: Επίσκοπος Αυγουστίνος Καντιώτης on 
Απρ 6th, 2011 | 
Filed under: ΜΕΓΑΛΗ ΤΕΣΣΑΡΑΚΟΣΤΗ
ΤΑ λόγια αὐτά, ἀγαπητοί μου, εἶνε ἕνας ἀπὸ τοὺς πιὸ ὡραίους ὕμνους, καὶ ἡ ἁγία μας Ἐκκλησία ὥρισε νὰ ψάλλεται τὴν περίοδο τῆς ἁγίας Τεσσαρακοστῆς. Εἶνε ἕνα ἐγερτήριο. Μᾶς καλεῖ νὰ ξυπνήσουμε. Ἀπὸ ποιόν ὕπνο;
Be the first! 
