Μεγάλη Δευτέρα

Ορθριζουμε προς το Φως;

«Ἐκ νυκτὸς ὀρθρίζει τὸ πνεῦμά μου πρὸς σέ, ὁ Θεός,

διότι φῶς τὰ προστάγματά σου ἐπὶ τῆς γῆς»

Ο ΠΡΩΤΟΣ ἀπὸ τοὺς τέσσερις στίχους, ποὺ συνοδεύουν τὸ ἀλληλούϊα στὴν ἀρχὴ τῆς ἀκολου­θί­ας τοῦ Νυμφίου τὰ βράδια τῆς Μεγάλης Ἑ­βδομάδος, λέει· «Ἐκ νυκτὸς ὀρθρίζει τὸ πνεῦμά μου πρὸς σέ, ὁ Θεός, διότι φῶς τὰ προστάγματά σου ἐπὶ τῆς γῆς» (Ἠσ. 26,9α΄).
Τί θὰ πῇ αὐτό; Εἶνε λόγια τοῦ προφήτου Ἠ­σαΐα. Μποροῦμε ἆραγε νὰ τὰ ἐπαναλάβουμε κ᾽ ἐμεῖς; Γιατί τὰ εἶπε ὁ Ἠσαΐας; Δὲν εἶνε ἕ­νας ἁπλὸς λόγος· εἶνε μία πραγματικότης, ποὺ ὁ προφήτης τὴ ζῇ. Θεέ μου, λέει, σὲ ἀγαπῶ. Σὲ ἀ­γαπῶ τόσο, ὥστε σὲ θυμᾶμαι ὄχι μόνο τὴν ἡ­μέρα, ἀλλὰ καὶ τὴ νύχτα. Πάω νὰ κοιμη­θῶ, καὶ ξυπνῶ νωρίς. Σηκώνομαι ἀπ᾽ τὸ κρεβά­τι πολὺ πρὶν ἀνατείλῃ ὁ ἥλιος, καὶ ἡ καρδιά μου εἶ­νε σ᾽ ἐσένα, σὲ λατρεύω καὶ σὲ δοξάζω.

* * *

Εἶστε, ἀγαπητοί μου, ἔγγαμοι καὶ ἄγαμοι, μικροὶ καὶ μεγάλοι. Ποιός ἀπὸ σᾶς ποὺ ἔχετε οἰκογένεια καὶ ποιός νέος ἢ νέα δὲν αἰσθάνθηκε τὴν ἕλ­­ξι τοῦ ἔρωτος; Εἶνε κάτι ἀκατηγό­ρητο· ἀπὸ τὸ Θεὸ εἶνε ἡ ἕλξι ἀνδρὸς – γυναικός· εἶνε φυ­σικὸ καὶ εὐλογημένο, ὅταν δὲν ἐκ­τρέπεται καὶ δὲν λαμβάνῃ διαστάσεις πάθους. Τί γίνεται λοιπὸν στὸν σώφρονα ἔρωτα; Ὅποιος ἀγαπᾷ, εἴτε ἄντρας εἴτε γυναίκα, τὸ πρό­σω­­πο ποὺ ἀγαπᾷ τό ᾽χει μέσ᾽ στὴν καρδιά του. Ἀρέσκεται νὰ τὸ βλέπῃ. Εὐχαριστιέται ν᾽ ἀκούῃ τὰ λόγια του· ὄχι μιὰ ὥρα, ἀλλὰ δυὸ καὶ τρεῖς καὶ περισσότερες ὧρες κουβεντιάζει μαζί του· νυχτώνει, περνοῦν τὰ μεσάνυχτα, ξημερώνει, καὶ τὰ λόγια δὲν τελειώνουν.
Ἀρέσκεσαι λοιπὸν νὰ μιλᾷς μὲ τὴν ἀγαπημένη ἢ τὸν ἀγαπημένο σου; Ἔ, δὲ θὰ εἶσαι ἄν­­θρωπος, ἂν πέρα ἀπὸ τὸν ἔρωτα αὐτὸν δὲ νιώ­θῃς καὶ κάποιον ἄλλον ἔρωτα. Ὑπάρχει ἕ­νας ἔ­ρωτας ἀπείρως μεγαλύτερος καὶ ὑψηλό­τε­ρος· εἶνε ὁ ἔρως τοῦ Θεοῦ. Ναί! Ἀκατανόητα – κινέζικα φαίνονται αὐτά; Ἀλλ᾽ ὅσοι τὸ αἰ­σθάν­θηκαν μέσα τους αὐτό, ὅπως τὸ αἰ­σθάνθηκε ὁ Ἠσαΐας, αὐτοὶ λένε μαζί του· Σὲ ἀγα­πῶ, Κύριε, σὲ λατρεύω. Σὲ σκέπτομαι μέρα – νύ­χτα καὶ ὣς τὰ μεσάνυχτα, καὶ τὸ πρωῒ ἀπ᾽ τὸ βα­θὺ ὄρθρο σὲ ἀναζητῶ. Ὁ ἔρωτας δὲν ἀφήνει τὸν ὕπνο νὰ σφαλίσῃ τὰ μάτια μου. Νωρὶς – νω­ρὶς ξυπνῶ καὶ σοῦ μιλῶ. «Ἐκ νυκτὸς ὀρ­θρί­ζει τὸ πνεῦμά μου πρὸς σέ, ὁ Θεός…»· λόγια, ποὺ δείχνουν τὴν φλογερὰ ἀ­γάπη ποὺ εἶχε ὁ Ἠ­σαΐας στὸ Θεό.
Καὶ μόνο ὁ Ἠσαΐας; Καὶ ὁ Δαυῒδ ἐπίσης λέει· «Ὁ Θε­ὸς ὁ Θεός μου, πρὸς σὲ ὀρθρίζω· ἐδίψη­­σέ σε ἡ ψυχή μου, ποσαπλῶς σοι ἡ σάρξ μου ἐν γῇ ἐ­­ρήμῳ καὶ ἀβάτῳ καὶ ἀνύδρῳ». Βασιλιᾶς αὐ­τός, μὲ τόσες μέριμνες καὶ φροντίδες, ξυπνοῦ­σε ἀπὸ τὸν ὄρθρο διψώντας νὰ βρῇ τὸν Κύριο. Κι ἀλλοῦ λέει· «Με­σονύκτιον ἐξεγειρόμην τοῦ ἐξομολογεῖ­σθαί σοι…» (Ψαλμ. 62,2· 118,62). Ἀκοῦ­τε; Μεσάνυχτα, λέει, Κύριε, σηκωνόμουν γιὰ νὰ σὲ δοξολογή­σω.
Καὶ μόνο ὁ Ἠσαΐας καὶ ὁ Δαυΐδ; Καὶ σήμερα ὑπάρχουν ἀσκηταὶ σὲ σπηλιές, ποὺ τὴ νύχτα, ἐνῷ ὅλα κοιμῶνται, αὐτοὶ δὲν κοιμῶνται· ψάλλουν ὕμνους στὸ Θεὸ καὶ λένε τὸ «Ἀλληλούϊα, ἀλληλούϊα, ἀλληλούϊα».
Καὶ μόνο ἀσκηταί; Καὶ ἁπλοῖ πιστοί. Ἀπὸ μιὰ ἀγράμματη γερόντισσα καταγομένη ἀπὸ τὸν Πόντο διεπίστωσα, ὅτι ἐκεῖ, ὅπως καὶ στὴ Μικρὰ Ἀσία καὶ στὴ Μακεδονία, ὑ­πῆρ­χε μιὰ ὡ­ραία συνήθεια. Πῶς ἔσβησαν τώρα οἱ ὡραῖ­ες συνήθειες καὶ γίναμε ἄγριοι, παρ᾽ ὅλο τὸ λεγόμενο πολι­τι­σμό! Τί ἔμαθα λοιπὸν ἀπὸ αὐτήν. Ἐκεῖ, λέει, εἴχαμε συνήθεια νὰ ξυ­πνοῦμε τὰ με­σάνυχτα καὶ νὰ κάνουμε προσ­ευχή… Ὑπάρχει ἀκόμα μιὰ παράδοσι, ὅτι τὸ σύμπαν ὁλόκληρο σταματάει τὰ μεσάνυχτα ἕνα λεπτό, γιὰ νὰ ὑμνήσῃ κι αὐτὸ τὸν Μεγαλοδύναμο.

* * *

«Ἐκ νυκτὸς ὀρθρίζει τὸ πνεῦμά μου πρὸς σέ, ὁ Θεός…». Ἐφαρμόζεται ἆραγε σήμερα ὁ λό­­γος αὐτός, ἢ ἁπλῶς τὸν ἀκοῦμε νὰ τὸν ψάλλουν μόνο οἱ ψαλτάδες μας τώρα τὴ Μεγάλη Ἑβδομάδα;
Ζοῦμε σὲ χρόνια ποὺ πραγματοποιεῖται ἡ προφητεία τοῦ Χριστοῦ μας ὅτι «Ψυγήσεται ἡ ἀγάπη τῶν πολλῶν» (Ματθ. 24,12)· θὰ παγώσῃ, θὰ γίνῃ ψυγεῖο – Βόρειος Πόλος ἡ ἀγάπη τῶν πολ­λῶν γιὰ τὸ Θεό. Σημεῖο κατάρας, σημεῖο ἀντιχρίστου αὐτό. Δὲ θ᾽ ἀγαποῦν τὸ Θεό, δὲ θ᾽ ἀ­γαποῦν κανένα. Ἂν ὑπῆρχε ἕνα πνευματι­κὸ θερμόμετρο καὶ τὸ βάζαμε στὴν καρδιά μας, θὰ ἔδειχνε ὑπὸ τὸ μηδέν. Σὲξ καὶ ἔρωτες σαρ­κικοὶ ὑπάρχουν, ἀλλὰ ὁ ἔρως τοῦ Θεοῦ, ἡ ἀγά­πη τοῦ Κυρίου ἔσβησε, δὲν ὑπάρχει.
Ἀπόδειξις ὁ ἐκκλησιασμός. Βλέπεις, Κυρι­ακὴ ἡμέρα, χτυπᾷ ἡ καμπάνα, καὶ δὲν πηγαίνουν στὴν ἐκ­κλησία. «Στοῦ κουφοῦ τὴν πόρτα ὅσο θέλεις χτύπα». Οἱ περισσότεροι βρίσκουν τὴν ὥρα αὐτὴ νὰ κοιμηθοῦν. Εἶνε ἁ­μαρ­τία, τὴν ὥρα ποὺ χτυποῦν οἱ καμπάνες καὶ σὲ καλοῦν, ἐσὺ νὰ κοιμᾶσαι. Εἶσαι σὰν ἕνα στρατιώτη πού, ἐνῷ ἡ σάλπιγγα σαλπίζει ἐ­γερ­τήριο, αὐτὸς δὲν δίνει τὸ παρών. Σὲ καλοῦν οἱ καμπάνες, οἱ σάλπιγγες τοῦ οὐρανοῦ. Αὐτὲς οἱ καμπάνες, ποὺ τώρα χτυπᾶνε, μιὰ μέρα στὸν ἄλλο κόσμο θὰ μᾶς δικάσουν. Βλέπεις λοιπὸν τὸ λεγόμενο χριστιανὸ καὶ δὲ σηκώνεται νὰ πάῃ μιὰ ὥρα στὴν ἐκκλησία, νὰ δο­­ξάσῃ τὸ Θεό, ἢ ἔρχεται βραδὺς – βρα­δύς, ἀρ­γά, περὶ τὸ τέλος τῆς θείας λειτουργίας. Ποῦ εἶν᾽ ἐκεῖνες οἱ μάνες ποὺ λέει τὸ ποίημα·
«…Ἔ, παιδιά, καιρός, ξυπνᾶτε, εἶναι Κυριακή,
ἡ καμπάνα μᾶς φωνάζει, τὴν ἀκοῦτ’ ἐκεῖ;…»
(Ἠλία Τανταλίδη, Ἡ Κυριακή· Ἀναγν. Γ΄ Δημ., σ. 61).
Ἔρημος εἶνε τώρα ὁ ναὸς ἀπὸ παιδιά. Τὰ μετρῶ, δὲν εἶνε οὔτε δέκα. Ὦ μανάδες, θὰ τὸ πληρώσετε ἀκριβά. Τὰ παιδιά, χωρὶς Θεό, θὰ γί­νουν τρομοκράται. Χωρὶς Θεὸ ὁ ἄνθρω­πος δὲν ζῇ, πολιτισμὸς δὲν ὑπάρχει.
Δὲν ξυπνοῦν λοιπὸν νὰ ἔρθουν στὴν ἐκ­κλη­σιά. Περνάει ὅμως ἡ μέρα, νυχτώνει, βγαίνουν τὰ ἄστρα, καὶ τότε τί βλέπω; Ἀγρυπνία. Τί ἀγρυπνία; Ἀγρυπνία τοῦ διαβόλου. Γέμισε ὁ τόπος ἀπὸ νυχτερινὰ κέντρα, χιλιάδες, περισσότερα ἀπὸ τὶς ἐκκλησίες. Ἐκεῖ μαζεύον­ται τὴ νύχτα καὶ γίνεται σατανικὴ ἀγρυπνία. Κι ἂν μετρήσετε αὐτοὺς ποὺ ἀγρυπνοῦν γιὰ τὸ διάβολο, θὰ δῆτε ὅτι εἶνε περισσό­τεροι ἀπ᾽ αὐτοὺς ποὺ ἀγρυπνοῦν γιὰ τὸ Θεό.

* * *

«Ἐκ νυκτὸς ὀρθρίζει τὸ πνεῦμά μου πρὸς σέ, ὁ Θεός, διότι φῶς τὰ προστάγματά σου ἐ­πὶ τῆς γῆς». Ὀρθρίζω πρὸς ἐσένα, Θεέ μου, λέει. Γιατί; Τὸ αἰτιολογεῖ. Διότι οἱ προσ­ταγές σου εἶνε φῶς πάνω στὴ γῆ. Ἡ διδασκαλία δηλαδὴ τοῦ Χριστοῦ, τὰ λόγια του, οἱ ἐντολές του, τὰ προστάγματά του, εἶνε φῶς.
Ὅλα τὰ λόγια καὶ ὅλη ἡ ζωὴ τοῦ Χρι­στοῦ εἶνε φῶς, ἀλλὰ ἰδιαιτέρως λάμπει, μὲ ἐξαιρετικὸ φῶς, τὸ τέλος τῆς ἐπιγείου ζωῆς του. Τὰ γεγο­νότα τῆς Μεγάλης Ἑβδομάδος ἔ­χουν ἀ­σύγ­κριτη ὀμορφιά. Γι᾽ αὐτὸ σ᾽ ἕνα ὡραῖο τροπά­ριο ἀκούσαμε· «Τὰ πάθη τὰ σεπτὰ ἡ παροῦ­σα ἡ­μέρα ὡς φῶτα σωστικὰ ἀνατέλλει τῷ κόσμῳ» (κάθ. ὄρθ. Μ. Δευτ.). «Φῶτα σωστικὰ» εἶνε τὰ πάθη τοῦ Χριστοῦ. Μόνο χυδαῖοι ἄνθρωποι δὲν μποροῦν νὰ αἰσθανθοῦν τὸ μεγαλεῖο αὐ­τῆς τῆς ἑβδομάδος. Ἔλα κοντὰ στὴν Ἐκκλη­σία, νὰ γεμίσῃ ἡ καρδιά σου ἀπὸ φῶς. «Ἐκ νυκτὸς ὀρθρίζει τὸ πνεῦμά μου πρὸς σέ, ὁ Θεός, διότι φῶς τὰ προστάγματά σου ἐπὶ τῆς γῆς».

* * *

Ἀδελφοί μου, σεῖς τὸ μικρὸ ποίμνιο ποὺ ἀ­γρυπνεῖτε γιὰ τὸν Κύριο, δοξάστε τὸ Θεό, δι­ό­τι ἀπολαμβάνετε τέτοιους ὕμνους καὶ ἀκοῦτε ὅτι «φῶς τὰ προστάγματά σου ἐπὶ τῆς γῆς».
Φῶς εἶνε οἱ ἐντολὲς τοῦ Κυρίου μας. Ὅ­ποιος πιστεύει στὸ Χριστό, ὅποιος τὸν ἀκούει κι ἀ­κολουθεῖ τὸ δρόμο του, ἔχει φῶς. Ὅποιος δὲν πιστεύει καὶ δὲν ζῇ κατὰ τὸ Εὐ­αγγέλιο, ἔ­χει σκοτάδι κ᾽ εἶνε δυστυχής, ἔστω κι ἂν ξέρῃ γράμματα κ᾽ ἔχῃ διπλώματα καὶ ξέρῃ γλῶσ­σες. Κρίμα στὰ σχολειὰ καὶ στὰ πανεπιστήμια, ποὺ ἀντὶ νὰ διδάσκουν Χριστὸν ἐ­σταυρωμένον, διδάσκουν ὅτι ὁ ἄνθρωπος κα­τάγεται ἀπὸ τὸν πίθηκο. Γέμισε ὁ τόπος πανεπιστήμια, καὶ ὅ­μως σκοτάδι ἁπλώνεται γύρω. Ἕνας ἀγράμμα­τος ποὺ πιστεύει στὸ Θεὸ ἀξίζει παραπάνω ἀπὸ ἕνα ἐπιστήμονα ποὺ δὲν πιστεύει τίποτα. Γι᾽ αὐτὸ ἕνας μεγάλος ποιητὴς τῆς Γερμανί­ας εἶπε ὅτι, παρ᾽ ὅλα τὰ «φῶτα» τοῦ αἰῶνος τούτου, σκοτάδι ἐξακολουθεῖ νὰ ἐπικρατῇ. Ὅ­ταν σταυρώθηκε ὁ Χριστὸς τὴ Μεγάλη Παρασκευή, «σκότος ἐγένετο ἐπὶ πᾶσαν τὴν γῆν» (Ματθ. 27,45)· καὶ κάθε φορὰ ποὺ ὁ Χριστὸς ξανασταυ­ρώνεται μὲ τὴν ἀπιστία καὶ ἀποστασία, σκοτάδι βασιλεύει πάνω στὴ γῆ.
Ἂς δοξάσουμε τὸ Θεό, διότι στὰ πάθη τοῦ Χριστοῦ βλέπουμε τὸ μεγαλεῖο τῆς πίστεώς μας. Ἂς παρακολουθοῦμε τὶς ἱερὲς ἀκολουθίες. Καὶ νὰ μᾶς ἀξιώσῃ ὁ Θεὸς νὰ δοῦμε καὶ τὴν ἔνδοξο ἀνάστασι τοῦ Κυρίου καὶ ν᾽ ἀκούσουμε τὸ «Δεῦτε λάβετε φῶς ἐκ τοῦ ἀνεσπέ­ρου φωτός…» (πανν. Πάσχα). Τὸ δὲ ἀνέσπερο φῶς εἶνε ὁ Χριστός, «ὃν ὑμνεῖτε καὶ ὑπερυψοῦτε εἰς πάντας τοὺς αἰῶνας».

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Ομιλία Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου στον Ιερό ναό του Ἁγίου Παντελεήμονος Φλωρίνης 12-4-1987 βράδυ)

**********************************

ΚΑΙ ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

***************************************

OMILIE A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA ÎN SFÂNTA ŞI MAREA LUNI

MÂNECĂM SPE LUMINĂ?

„De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că

lumină sunt poruncile Tale pe pământ”

Primul din cele patru stihuri care însoţesc aliluiarul la începutul slujbei Mirelui în serile Săptămânii Mari spune: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ” (Isaia 27, 9).

Ce vrea să spună asta? Sunt cuvintele profetului Isaia. Putem oare să le repetăm şi noi? De ce le-a spus Isaia? Nu este un simplu cuvânt. Este o realitate pe care profetul o trăieşte. Zice: Dumnezeul meu, Te iubesc. Te iubesc atât de mult încât mă gândesc la Tine nu doar ziua, ci şi noaptea. Merg să mă culc şi mă trezesc devreme. Mă ridic din pat cu mult înainte de a răsări soarele şi inima mea este la Tine, Te ador şi Te slăvesc.

***

Iubiţii mei, sunteţi căsătoriţi şi necăsătoriţi, mici şi mari. Care dintre voi care aveţi familie şi care tânăr sau tânără nu a simţit farmecul iubirii? Este ceva ireproşabil. De la Dumnezeu este atracţia bărbat – femeie. Este un lucru firesc şi binecuvântat atunci când nu se deviază şi nu ia dimensiuni pătimaşe. Aşadar ce se întâmplă cu iubirea cuminte? Oricine iubeşte, fie bărbat, fie femeie, poartă în inimă persoana pe care o iubeşte. Îi place să o vadă. Este mulţumit să-i asculte cuvintele. Nu o oră, ci două şi trei şi mai multe ore vorbeşte cu ea. Se înnoptează, trec de miezul nopţii, se crapă de ziuă şi nu termină de vorbit.

Aşadar, îţi place să vorbeşti cu iubita sau iubitul tău? Ei, nu eşti om dacă dincolo de această dragoste nu simţi şi o altă dragoste. Există o dragoste infinit mai mare şi mai înaltă. Este dragostea lui Dumnezeu. Da! De neînţeles – litere chinezeşti vi se par? Dar toţi aceia care au simţit în ei lucrul acesta, cum l-a simţit Isaia, ei zic cu el: Te iubesc, Doamne, Te ador. Mă gândesc zi şi noapte la Tine şi chiar la miezul nopţii şi dis-de-dimineaţă Te caut. Dragostea nu lasă somnul să-mi închidă ochii. Foarte devreme mă trezesc şi Îţi vorbesc: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule…”; cuvinte care arată iubirea arzătoare pe care o avea Isaia faţă de Dumnezeu.

Şi doar Isaia? Şi David zice asemenea: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, către Tine mânec; însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă”. Acesta – împărat cu atâtea griji şi necazuri, se trezea de dimineaţă însetând să-L găsească pe Domnul. Şi în altă parte zice: „La miezul nopţii m-am sculat ca să mă mărturisesc Ţie…” (Psalm 62, 2; 118, 62). Auziţi? La miezul nopţii, Doamne, – zice – m-am sculat ca să Te slăvesc.

Şi doar Isaia şi David? Şi astăzi există pustnici în peşteri, care noaptea, în timp ce toţi şi toate dorm, ei nu dorm; cântă imne lui Dumnezeu şi spun: „Aliluia, Aliluia, Aliluia”. Şi doar pustnicii? Şi simpli credincioşi. De la o bătrână analfabetă originară din Pont m-am încredinţat că acolo, ca şi în Asia Mică şi în Macedonia, a existat un frumos obicei. Cum s-au stins acum frumoasele obiceiuri şi am devenit primitivi, în ciuda a tot ceea ce se numeşte civilizaţie! Ce am aflat deci de la ea? Acolo, zice, aveam obiceiul să ne trezim la miezul nopţii şi să facem rugăciune…Mai există o tradiţie că întregul univers se opreşte la miezul nopţii un minut pentru a-L lăuda şi el pe Cel Preaputernic.

***

„De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule…”. Oare se aplică astăzi acest cuvânt sau doar îl auzim că-l cântă doar psalţii noştri acum în Săptămâna Mare?

Trăim în anii în care se împlineşte profeţia Hristosului nostru că „dragostea multora se va răci” (Matei 24, 12), va îngheţa, se va face rece ca gheaţa– Polul Nord, iubirea multora faţă de Dumnezeu. Semn de blestem, semn al lui antihrist este acesta. Nu Îl vor iubi pe Dumnezeu, nu vor iubi pe nimeni. Dacă ar fi existat un termometru duhovnicesc şi l-am fi pus în inima noastră, ar arăta sub zero. Sex şi iubire trupească există, dar iubirea lui Dumnezeu, dragostea Domnului s-a stins, nu există.

Ca dovadă, frecventarea Bisericii. În zi de duminică, bate clopotul, şi nu merg la biserică. „La poarta celui surd bate cât vrei”. Cei mai mulţi îşi găsesc să doarmă tocmai în momentul acesta. Este păcat, ca în clipa în care clopotele bat şi te cheamă, tu să dormi. Eşti ca un soldat care, în timp ce trâmbiţa dă deşteptarea, el nu spune prezent. Te cheamă clopotele, trâmbiţele cerului. Aceste clopote, care acum bat, într-o zi, în cealaltă lume ne vor judeca. Aşadar, vezi pe aşa-numitul creştin că nu se ridică să meargă o oră la biserică, să-L slăvească pe Dumnezeu sau vine greoi-greoi, încet, pe la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii. Unde sunt acele mame despre care spune poemul:

„…Ei, copii, e vremea, treziţi-vă, este duminică,

Clopotul ne strigă, îl auziţi colo?…” (Ilia Tantalidi, „Lectură duminicală”, III Dim. , p. 61).

Acum, Biserica este pustie de copii. Îi număr, nu sunt nici zece. O, mame, veţi plăti scump pentru asta. Copiii fără Dumnezeu vor deveni terorişti. Fără Dumnezeu omul nu trăieşte, nu există civilizaţie.

Aşadar, nu se trezesc să vină la biserică, însă trece ziua, se înnoptează, ies stelele şi atunci ce văd? Priveghere. Ce priveghere? Privegherea diavolului. S-a umplut ţara de cluburile de noapte, mii, mai multe decât bisericile. Acolo se adună noaptea şi se face priveghere satanică. Şi dacă îi veţi număra pe cei care priveghează pentru diavolul, veţi vedea că sunt mai mulţi decât cei care priveghează pentru Dumnezeu.

***

„De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ”. Mânec spre Tine, Dumnezeul meu, zice. De ce? O explică: Pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ. Adică învăţătura lui Hristos, cuvintele Lui, poruncile Lui, îndreptările Lui sunt lumină. Toate cuvintele şi toată viaţa lui Hristos sunt lumină, dar în mod deosebit străluceşte, cu o lumină deosebită, sfârşitul vieţii Lui pământeşti. Evenimentele din Săptămâna Mare au o frumuseţe neasemuită. De aceea, într-un frumos tropar am auzit: „Cinstitele Patimi ziua de astăzi ca pe nişte lumini mântuitoare le răsare lumii” (Sedelna Utreniei din Lunea cea Mare). „Lumini mântuitoare” sunt patimile lui Hristos. Doar oamenii bădărani nu pot să simtă măreţia acestei săptămâni. Vino la Biserică, să ţi se umple inima de lumină. „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ”.

***

Fraţii mei, voi, turma cea mică care privegheaţi pentru Domnul, slăviţi-L pe Dumnezeu, pentru că vă desfătaţi de astfel de cântări şi auziţi că „lumină sunt poruncile Tale pe pământ”. Lumină sunt poruncile Domnului nostru. Cine crede în Hristos, cine Îl ascultă şi urmează drumul Lui, are lumină. Cine nu crede şi nu trăieşte potrivit Evangheliei, e în întuneric şi este un nefericit, chiar dacă ştie carte şi are diplome şi ştie limbi. Păcat că în şcoli şi în universităţi în loc să se înveţe despre Hristos cel Răstignit, se învaţă că omul se trage din maimuţă. S-a umplut ţara de universităţi şi cu toate acestea întunericul în jurul nostru se extinde. Un analfabet, care crede în Dumnezeu, valorează mai mult decât un om de ştiinţă care nu crede în nimic. De aceea un mare poet din Germania a spus: În ciuda tuturor „luminilor” acestui veac, întunericul continuă să stăpânească. Când s-a răstignit Hristos în Vinerea cea Mare, „întuneric s-a făcut peste tot pământul” (Matei 27, 45). Şi de fiecare dată, când Hristos se răstigneşte din nou prin necredinţă şi apostazie, întunericul împărăţeşte pe pământ.

Să-L slăvim pe Dumnezeu, pentru că în Patimile lui Hristos vedem măreţia credinţei noastre. Să participăm la sfintele slujbe şi să ne învrednicească Dumnezeu să vedem şi slăvita Înviere a Domnului şi să auzim cuvintele: „Veniţi de luaţi lumină din lumina cea neînserată…” (Din slujba de Paşti). Iar lumină neînserată este Hristos, „pe care lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii”.

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin,

în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon, Florina, 12-4-1987, seara)

(traducere din elină: monahul Leontie)