Κυριακὴ Μυροφόρων (Μᾶρκ. 15,43 – 16,8)

Ο  ΧΡΙΣΤΟΣ ΤΟ ΚΕΝΤΡΟ ΤΗΣ ΑΝΘΡΩΠΟΤΗΤΟΣ

Η θρησκεία μας, ἀγαπητοί μου, δὲν εἶνε ἕ­να παραμύθι, ἕνα ψέμα. Εἶνε ἡ μόνη ἀλη­θινὴ στὸν κόσμο. Δὲν τὸ λέμε ἐμεῖς· τὸ ἀποδεικνύουν τὰ πράγματα, ἡ ἱστορία εἴκοσι αἰώνων. Εἶνε δέντρο ποὺ δὲν τὸ φύτεψε ἄνθρω­πος ἀλλὰ ὁ Θεός. Κι ὅ,τι φυτεύει ὁ Θεός, ὅλοι οἱ δαίμονες δὲν θὰ μπορέσουν νὰ τὸ ξερριζώσουν. Θὰ σπάσουν τὰ τσεκούρια τους ἐπάνω του, μὰ ἡ ῥίζα του μένει ἀνεκρίζωτος.
Εἶνε ἀληθινὴ ἡ θρησκεία μας, διότι αὐτὸς ποὺ τὴν ἵδρυσε δὲν εἶνε ἁπλῶς ἕνας μεγάλος ἄν­θρω­πος, ὅπως τόσοι ἄλλοι· εἶνε ὁ ἀληθι­νὸς Θεός. Ὅτι εἶνε ὁ Θεὸς τὸ ἀποδεικνύουν καὶ τὸ φωνάζουν τὰ ἄπειρα θαύματά του, ἡ ἁγία ζωή του, ἡ ἄφθαστη διδασκαλία του, καὶ τέλος τὸ ὅτι ὄντως ἀνέστη ἀπὸ τὸν τάφο. Τὸ χάρο καν­είς δὲ μπόρεσε νὰ τὸ νικήσῃ, οὔτε πλούσιος οὔτε ἐπιστήμονας οὔτε στρατηγὸς οὔτε βασι­λιᾶς. Τὸ χάρο πάλεψε καὶ τὸ νίκησε μόνο ὁ Χριστός· αὐτὸς εἶνε ὁ ἀληθινὸς Θεός.
Μὰ ἀφοῦ εἶνε ἀληθινὸς Θεός, θὰ ρωτήσε­τε, γιατί δὲν τὸν πιστεύουν ὅλοι; Δὲν θά ᾽πρε­πε νὰ ὑπάρχῃ οὔτε ἕνας ἄπιστος. Καὶ ὅμως ἀ­πὸ τὴν ὥρα ποὺ γεννή­θηκε καὶ βγῆ­κε στὸ δημόσιο βίο μέχρι ποὺ σταυρώθηκε καὶ ἀναστή­θηκε, ὁ κόσμος διαιρέθηκε ἀπέναντί του.

* * *

Πράγματι οἱ ἄνθρωποι ἔχουν χωριστῆ σὲ δυὸ παρατάξεις. Ἄλλοι μισοῦν τὸ Χριστὸ ὅσο τίποτε ἄλλο καὶ ἄλλοι τὸν λατρεύουν. Ἄλλοι εἶνε μὲ τὸ μέρος του καὶ ἄλλοι ἐναντίον του.
Ποιοί τὸν μίσησαν; Τὸν μίσησε ὁ Ἡ­ρῴδης. Μόλις ὁ Χριστὸς γεννήθηκε μέσα στὰ ἄ­χυρα τοῦ στάβλου, αὐτὸς ταράχτηκε καὶ τρόχισε τὰ μα­χαίρια του νὰ τὸν σφάξῃ. Τὸν φθόνησαν ἔ­πειτα οἱ φαρισαῖοι καὶ γραμματεῖς, ὁ Ἄννας καὶ ὁ Καϊάφας οἱ ἀρχιερεῖς. Τέλος ὁ μὲν Πιλᾶ­τος τὸν ἀδίκησε, οἱ δὲ ῾Ρωμαῖοι στρατιῶτες τὸν σταύρωσαν. Ὅλοι αὐτοὶ τὸν μίσησαν.
Καὶ ποιοί τὸν ἀγάπησαν; Οἱ ταπεινοὶ τῆς γῆς. Οἱ βοσκοί, ποὺ φύλαγαν τὴ νύχτα στὴ Βη­θλεὲμ τὰ πρόβατά τους καὶ ἄκουσαν τὸ ὁ­λόγλυκο τραγούδι τῶν ἀγγέλων «Δόξα ἐν ὑ­ψί­στοις Θεῷ καὶ ἐπὶ γῆς εἰρήνη, ἐν ἀνθρώποις εὐδοκία» (Λουκ. 2,14). Καὶ μέχρι σήμερα τέτοιοι ἄνθρωποι τὸν ἀγαποῦν. Στὰ ψη­λὰ βου­νὰ τῆς Πίνδου γνώρισα τσοπάνηδες, ποὺ δὲν μποροῦσαν νὰ πᾶνε στὴν ἐκκλησιά, ἀλλ᾽ ἅμα ἄκουγαν ἀπὸ μακριὰ νὰ χτυπᾷ ἡ καμ­πάνα, τοὺς ἔβλεπες νὰ γονατίζουν στὰ ἐξωκκλήσια καὶ νὰ βρέχουν τὴ γῆ μὲ δάκρυα.
Τὸν ἀγάπησαν ἀκόμα οἱ ἄνθρωποι τοῦ μόχθου, οἱ ἐργατικοὶ ἄνθρωποι, οἱ δουλευτάδες, αὐτοὶ ποὺ κοπιάζουν καὶ μοχθοῦν στὴ γῆ. Τὸν ἀγάπησαν ἰδίως οἱ ψαρᾶδες τῆς Γαλιλαίας, ποὺ ἔρριχναν τὴ νύχτα τὰ δίχτυα τους, γιὰ νὰ πιάσουν ψάρια καὶ νὰ ζήσουν τὶς οἰκογένειές τους· αὐτοὶ τὸν πίστεψαν καὶ τὸν ἀκολούθησαν. Καὶ μέχρι σήμερα, περισσότερο κι ἀπ᾽ τοὺς βοσκοὺς καὶ τοὺς γεωργούς, τὸν πιστεύ­ουν αὐ­τοὶ ποὺ δουλεύουν στὴ θάλασσα, οἱ ναυτικοί, ποὺ πλέουν μέσ᾽ στὰ ἄγρια πελάγη. Σπανί­ως θὰ βρῇς ναυτικὸ ἄπιστο καὶ ἄ­θεο. Μπρὸς στὰ πελώρια κύματα, ἐκεῖ στὸν Ἀτλαντικὸ ὠκεανό, ὅταν ἡ τρικυμία μαίνεται, ἡ ἀθεΐα σβήνει. Ὅλοι λένε «Παναγία Δέσποινα…», «Κύριε Ἰησοῦ Χριστέ…»· ὅλοι ἔχουν μέσ᾽ στὰ καράβια τους τὴν εἰκόνα τοῦ ἁγίου Νικολάου, τὴν εἰ­κό­να τῆς Παναγίας, τὴν εἰκόνα τοῦ Χριστοῦ.
Τὸν ἀγάπησαν λοιπὸν οἱ βοσκοὶ καὶ οἱ ἐρ­γα­τικοὶ ἄνθρωποι. Τὸν ἀγάπησαν ἀκόμα, περισ­σότερο ἀπὸ αὐτούς, – ποιοί; Τὰ παιδιά. Ὤ τὰ ἀθῷα παιδιά! Ἅμα ἔβλεπαν καὶ ἄκουγαν τὸ Χριστό, ἔτρεχαν πίσω του ὅπως τὰ ἀρνάκια πί­­σω ἀπὸ τὴν προβατίνα. Καὶ ὁ Χριστὸς τά ᾽παιρ­νε στὴν ἀγκαλιά του καὶ τὰ εὐ­λο­γοῦσε. Τὰ παι­διὰ ἦταν πάντα κοντά του. Τὴν ἡ­μέρα μάλιστα τῶν Βαΐων πῆραν κλαδιὰ στὰ χέρια καὶ ἔψαλλαν καὶ ὑμνοῦσαν τὸ Χριστό. Αὐτὸ προκάλεσε τὴν κακία τῶν ἀρχόν­των. Βλέπον­τας τὰ παιδιὰ καὶ τὸν κόσμο νὰ ζητωκραυγάζουν εἶπαν στὸ Χριστό· Πές τους νὰ σωπάσουν. Καὶ τότε ἐκεῖνος ἀπήντησε· Ἂν αὐτοὶ σωπάσουν, καὶ οἱ πέτρες θὰ φωνάξουν (Λουκ. 19,40).
Τὸν ἀγάπησαν ἐπαναλαμβάνω οἱ βοσκοί, οἱ ἐργατικοὶ ἄνθρωποι, οἱ ναυτικοί, τὰ ἀθῷα παιδιά. Τὸν ἀγάπησαν ―ἕνα σκαλὶ παραπάνω― ποιοί; Τὸ φωνάζει τὸ σημερινὸ εὐαγγέλιο – τί νὰ κάνουμε, αὐτή εἶνε ἡ ἀλήθεια. Παραπάνω κι ἀ­πὸ τοὺς δώδεκα μαθητὰς ἀγάπησαν τὸ Χριστὸ οἱ γυναῖκες. Ποιές γυναῖκες; Ὄχι γυναῖ­κες τοῦ συρμοῦ, ἐκεῖνες ποὺ χόρευαν στὰ πα­λάτια τοῦ Ἡρῴδη ντυμένες στὸ μετάξι, στὴν πολυτέλεια καὶ στὸ λοῦσσο· ὄχι νυχτερίδες τοῦ διαβόλου σὰν αὐτὲς ποὺ φωλιάζουν τώρα στὰ κέντρα διασκεδάσεως. Ὄχι αὐτές. Ἄλλες γυναῖκες. Δόξα τῷ Θεῷ ὑπάρχουν πάντα. Εἶ­νε οἱ νοικοκυρές, οἱ μανάδες ποὺ γέννησαν κι ἀνέθρεψαν παιδιὰ καὶ ξέρουν τί θὰ πῇ ζωή.
Τὸ Χριστὸ ἀγάπησαν ἰδίως οἱ γυναῖκες ποὺ λέει σήμερα τὸ εὐαγγέλιο· οἱ μυροφόρες. Αὐ­τές, ἐνῷ ἀκόμα ἦταν νύχτα καὶ κανείς δὲν τολμοῦσε νὰ βγῇ ἔξω ἀπὸ τὸ σπίτι κ᾽ ἐνῷ τὸν τάφο τοῦ Χριστοῦ φρουροῦσαν στρατιῶτες τῆς ῾Ρώμης, δὲν φοβήθηκαν οὔτε τῆς νύχτας τὰ σκοτάδια οὔτε τοὺς ῾Ρωμαίους στρατιῶτες οὔτε τοὺς γραμματεῖς καὶ φαρισαίους. Σὰν νὰ εἶχαν φτερὰ στὰ πόδια ―δὲν ἦταν γυναῖκες πλέον αὐτές, ἄγγελοι καὶ ἀρχάγγελοι ἦταν―, ἔφθασαν ἐκεῖ ποὺ ἦταν θαμμένος ὁ Χριστὸς καὶ ἔφεραν τὰ πολύτιμα δῶρα τους, τὰ μύρα.
Καὶ μέχρι σήμερα ἡ θρησκεία ―ἂς τὸ ποῦ­με― στηρίζεται στὴν καρδιὰ τῆς γυναίκας. Πηγαίνετε σὲ ὁποιαδήποτε ἐκκλησία, σὲ χωριὰ καὶ σὲ πόλεις· θὰ δῆτε, ὅτι τὸ μεγαλύτερο μέρος τοῦ ἐκκλησιάσματος ἀποτελοῦν οἱ γυναῖκες. Αὐτὲς ἐκκλησιάζονται, νηστεύουν, ἐξομολογοῦν­ται, κοινωνοῦν. Οἱ ἄντρες εἶνε σκληροὶ σὰν τὸν Ἡρῴδη, τὸν Ἄννα καὶ τὸν Καϊάφα. Καμμιά γυναίκα δὲν βλέπουμε στὰ Εὐαγγέλια νὰ πρόδωσε τὸ Χριστό, καμμιά δὲν τὸν σταύρωσε, καμμιά δὲν τὸν βλαστήμησε. Ἄντρες τὰ ἔκαναν αὐτά· ἄντρας ἦταν ὁ προδότης, ἄντρας αὐτὸς ποὺ τὸν ἀρνήθηκε, ἄν­τρες αὐτοὶ ποὺ τὸν κάρφωσαν. Οἱ γυναῖκες ἦταν πάντα κοντὰ στὸ Χριστό. Καὶ θὰ μείνουν μέχρι τέλους. Καὶ ἂν ὁ κόσμος ἀλλάξῃ κ᾽ ἐγ­καταλείψουν ὅλοι τὸ Χριστό, κοντά του θὰ μείνῃ πάντα ἡ μανούλα του, ἡ γυναίκα, ἡ ἁγία γυναίκα. Αὐτὴ εἶνε ἡ θρησκεία μας, ἀγαπητοί.
Σᾶς εἶπα κατηγορίες ἀνθρώπων ποὺ ἀγάπησαν τὸ Χριστό· εἶνε οἱ βοσκοί, οἱ ἐργατικοὶ ἄνθρωποι ποὺ δουλεύουν στὴ γῆ καὶ στὴ θάλασσα, τὰ παιδιά, οἱ μυροφόρες γυναῖκες. Καὶ μόνο αὐτοί; Τὸν ἀγάπησαν ἀκόμη καὶ οἱ ἄγριοι. Ἄνθρωποι ἄξεστοι, ποὺ δὲν εἶχαν σχολειὰ καὶ πανεπιστήμια καὶ δὲν ἔμαθαν γράμματα, ποὺ ἔζησαν μὲ τραχύτητα καὶ ἦταν μαθημένοι στὸ ἔγκλημα καὶ τὸ φόνο. Ἕνα χαρακτηριστικὸ παράδειγμα εἶνε ὁ ἅγιος Χριστοφόρος, ποὺ ἑορτάζει στὶς 9 Μαΐου. Ἦταν σὰν τὸ ἄγριο δέντρο, ποὺ ὁ Χριστὸς τὸ μπόλιασε καὶ ἔγινε ἥμερο. Ἀνῆκε σὲ οἰκογένεια ἀνθρωποφάγων. Ἦταν γίγαντας, ψηλὸς δυόμισυ μέτρα, μὲ γερὰ μπράτσα καὶ γροθιές. Τὸν πῆρε σωματοφύλακα ἕνας βασιλιᾶς. Μιὰ μέρα ὅ­μως εἶδε τὸ βασιλιᾶ νὰ τρέμῃ μπροστὰ σ’ ἕνα μάγο, ποὺ συνεργαζόταν μὲ τὸ διάβολο. Ἀφήνει λοιπὸν τὸ βασιλιᾶ καὶ πηγαίνει νὰ ὑπηρετήσῃ τὸ μάγο, ποὺ τὸν θεώρησε πιὸ δυνατό. Ἀργότερα ὅμως, περνώντας ἀπὸ μιὰ ἐκκλησία, εἶδε καὶ τὸ μάγο νὰ παραλύῃ μπροστὰ στὴ δύναμι τοῦ Χριστοῦ. Τότε ἄφησε καὶ τὸ μάγο καὶ ζήτησε νὰ ὑπηρετήσῃ τὸ Χριστό. Πίστεψε, μετανόησε, ἐξωμολογήθηκε, βαπτίστη­κε, ἔγινε Χριστιανὸς καὶ πῆρε τὸ ὄνομα Χριστοφόρος. Ἔζησε ζωὴ ἐνάρετη, ἔκανε θαύματα, καὶ τέλος μαρτύρησε γιὰ τὸ Χριστό.

* * *

Θὰ πῇ ἴσως κάποιος, ὅτι αὐτὰ συνέβαιναν σὲ ἄλλες ἐποχές, «τῷ καιρῷ ἐκείνῳ». Λάθος. Καὶ σήμερα, ἀγαπητοί μου, βλέπουμε νὰ πιστεύουν στὸ Χριστὸ ἰθαγενεῖς τῆς ᾽Αφρικῆς καὶ τῆς Ἀσίας. Ἄγριοι, ποὺ τρῶνε ἀνθρώπους, δέχονται τὸ κήρυγμα καὶ βαπτίζονται στὸ ὄ­νομα τοῦ Χριστοῦ. Ἐκλεκτοὶ ἱεραπόστολοι, λαμπρὰ παιδιά, φθάνουν ἐκεῖ, μὲ κίνητρο ὄχι τὰ λεπτὰ ἀλλὰ τὸν πόθο νὰ φωτίσουν τοὺς ἐν σκότει. Διακινδυνεύουν μέ­σα σὲ ἀντίξοες συν­θῆκες, καὶ πολλοὶ θυσιάζονται. Κηρύττουν τὸ εὐαγγέλιο. Κι ὅταν οἱ ἄ­γριοι ἀκοῦνε γιὰ τὸ Χριστό, πολλὲς φορὲς κλαῖ­νε. Γίνονται Χριστιανοὶ καλύτεροι ἀπὸ μᾶς. Καὶ ὑπάρχει φόβος ἡ Ὀρ­θοδοξία νὰ φύγῃ ἀπὸ μᾶς τοὺς «πολιτισμένους» καὶ νὰ πάῃ στοὺς ἀγρίους.
Δόξα σοι, Χριστέ, νῦν καὶ ἀεὶ καὶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων! Τὰ ἄστρα θὰ πέσουν, ὁ ἥ­λιος θὰ σκοτισθῇ, ὁ κόσμος θὰ γίνῃ ἄνω – κά­τω, μὰ ὁ Χριστὸς θὰ μείνῃ. Ὅλα φωνάζουν· Αὐτὸς εἶνε ὁ ἀληθινὸς Θεός.
Παιδιὰ ποὺ μ᾽ ἀκοῦτε, ἀγαπῆστε τὸ Χριστὸ παραπάνω ἀπ᾽ τοὺς γονεῖς σας. Γυναῖκες ποὺ μ᾽ ἀκοῦτε, ἀγαπῆστε τὸ Χριστὸ παραπάνω ἀπ᾽ τοὺς ἄντρες σας. Ἄντρες ποὺ μ᾽ ἀκοῦτε, ἀγα­­πῆστε τὸ Χριστὸ παραπάνω ἀπ᾽ τὶς γυναῖκες σας. Ὅλοι ν᾽ ἀγαπήσουμε τὸ Χριστὸ πάνω ἀπ᾽ ὅλα. Γιατὶ ὁ Χριστὸς δὲν ἀπέθανε. Ζῇ καὶ βασιλεύει εἰς τοὺς αἰῶνας. Αὐτῷ ἡ δόξα καὶ τὸ κράτος εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων· ἀμήν.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Ομιλία Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου στον ιερό ναὸ του Ἁγίου Χριστοφόρου κοιν. Ἁγ. Χριστοφόρου – Ἑορδαίας 9-5-1976)

**********************************

KAI ΣTA ΡOYMANIKA

*************************************

Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina
la Duminica Mironosiţelor
(Marcu 15, 43 – 16, 8)

HRISTOS ÎN CENTRUL UMANITĂŢII

Iubiţii mei, religia noastră nu este o poveste, o minciună. Este unicul adevăr în lume. Nu o zicem noi; o demonstrează faptele, istoria celor douăzeci de veacuri. Este arborele pe care nu l-a sădit omul, ci Dumnezeu. Şi tot arborele pe care îl va sădi Dumnezeu, toţi dracii nu vor putea să-l dezrădăcineze. Îşi vor rupe securile de el, dar rădăcina lui rămâne nedezrădăcinată.
Religia noastră este adevărată, pentru că Cel care a întemeiat-o nu este doar un om mare, ca atâţia alţii. Este adevăratul Dumnezeu. Că este Dumnezeu o demonstrează şi o strigă nesfârşitele Lui minuni, sfânta Lui vieţuire, învăţătura Lui neîntrecută şi, în sfârşit, faptul că într-adevăr a înviat din mormânt. Pe Charos (personificare a morţii) nimeni n-a putut să-l învingă, nici bogatul, nici omul de ştiinţă, nici generalul, nici împăratul. Cu Charos s-a luptat şi l-a biruit numai Hristos. El este adevăratul Dumnezeu.
Dar dacă este adevăratul Dumnezeu, veţi întreba, de ce nu cred toţi în El? N-ar trebui să existe niciun necredincios. Cu toate acestea, de când S-a născut şi a ieşit în viaţa publică până când a fost răstignit şi a înviat, lumea s-a împărţit în privinţa Lui.

***

Într-adevăr, oamenii s-au despărţit în două tabere. Unii Îl urăsc pe Hristos ca pe nimic altceva, iar alţii Îl adoră. Unii sunt de partea Lui, iar alţii împotriva Lui.
Cina L-a urât? L-a urât Irod. Doar ce S-a născut Hristos în paiele staulului, acesta s-a tulburat şi şi-a ascuţit săbiile ca să-L ucidă. L-au invidiat apoi fariseii şi cărturarii. Ana şi Caiafa – arhiereii. În cele din urmă, Pilat L-a nedreptăţit, iar soldaţii romani L-au răstignit. Toţi aceştia L-au urât.
Şi cine L-a iubit? Cei smeriţi ai pământului. Ciobanii, care îşi păzeau noaptea în Bethleem oile şi ascultau preadulcea cântare a îngerilor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Şi până astăzi astfel de oameni Îl iubesc. Pe munţii înalţi din Pind am cunoscut ciobani, care nu puteau să meargă la biserică, dar îndată ce auzeau bătând clopotul de departe, îi vedeam îngenunchind în paraclise şi udând pământul cu lacrimi.
L-au iubit şi oamenii trudei, oamenii muncitori, care se ostenesc şi lucrează pământul. L-au iubit mai ales pescarii Galileii, care îşi aruncau noaptea mrejele, ca să prindă peşte şi să-şi întreţină familiile. Aceştia au crezut în El şi L-au urmat. Şi până astăzi, mai mult decât păstorii şi plugarii, cred în El cei care lucrează pe mare, navigatorii care plutesc pe mările sălbatice. Rar vei găsi un navigator necredincios şi ateu. În faţa valurilor uriaşe, acolo în Oceanul Atlantic, când furtuna se înteţeşte, ateismul dispare. Toţi zic: „Preasfântă Stăpână…”, „Doamne Iisuse Hristoase…”; toţi au pe navele lor icoana Sfântului Nicolae, icoana Maicii Domnului, icoana lui Hristos.
Aşadar, L-au iubit păstorii şi oamenii muncitori. L-au iubit încă, mai mult decât aceştia, – cine? Copiii. O, nevinovaţii copii! Cum Îl vedeau şi Îl auzeau pe Hristos, alergau după El precum mieluşeii după oaie. Hristos îi lua în braţele Lui şi îi binecuvânta. Copiii erau întotdeauna lângă El. Desigur, în ziua Stâlpărilor (Floriilor), copiii au luat ramuri în mâini şi au cântat şi L-au lăudat pe Hristos. Lucrul acesta a provocat răutatea căpeteniilor. Văzând copiii şi lumea aclamându-L, au spus lui Hristos: Spune-le să tacă. Şi atunci El le-a răspuns: Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga (Luca 19, 40).
Repet, L-au iubit ciobanii, oamenii muncitori, corăbierii, copiii nevinovaţi. L-au iubit – o treaptă mai sus – cine? Strigă Evanghelia de astăzi – ce să facem,  acesta este adevărul. Mai presus chiar decât cei doisprezece ucenici L-au iubit pe Hristos femeile. Care femei? Nu femeile la modă, care dansau în palatele lui Irod îmbrăcate în mătase, în lux şi în fast. Nu liliecii diavolului cum sunt cele care acum îşi fac cuib în cluburile de distracţie. Nu acestea, alte femei. Slavă lui Dumnezeu, există întotdeauna. Sunt gospodinele, mamele care au născut şi au crescut copii şi ştiu ce înseamnă viaţa.
Pe Hristos L-au iubit în principal femeile, care – zice Evanghelia de astăzi – se numeau mironosiţe. Acestea, pe când încă era noapte şi nimeni nu îndrăznea să iasă afară din casă, în timp ce mormântul lui Hristos era păzit de soldaţii Romei, nu s-au temut nici de întunecimile nopţii, nici de soldaţii romani, nici de cărturari şi farisei. Ca şi cum aveau aripi la picioare – ele nu mai erau femei de acum, erau îngeri şi arhangheli – , au ajuns acolo unde era îngropat Hristos şi au adus preţioasele lor daruri, mirurile. Şi până astăzi religia – să spunem şi asta – se întemeiază pe inima femeii. Mergeţi în orice biserică, la sate şi la oraşe. Veţi vedea că cea mai mare parte a adunării bisericeşti e alcătuită din femei. Ele merg la biserică, postesc, se spovedesc, se împărtăşesc. Bărbaţii sunt aspri ca Irod. Ca Ana şi Caiafa. Nicio femeie nu vedem în Evanghelie să-L fi trădat pe Hristos, niciuna nu L-a răstignit, niciuna nu L-a hulit. Bărbaţii au făcut toate acestea. Bărbat a fost vânzătorul, bărbat cel care s-a lepădat de El, bărbaţi cei care L-au pironit. Femeile au fost întotdeauna lângă Hristos. Şi vor rămâne până la sfârşit. Dacă lumea s-ar schimba şi L-ar părăsi toţi pe Hristos, lângă El va rămâne pururea mămica Lui, femeia, sfânta femeie. Aceasta este religia noastră, iubiţilor.
V-am spus categorii de oameni care L-au iubit pe Hristos: sunt ciobanii, oamenii muncitori, care lucrează pe pământ şi pe mare, copiii, femeile purtătoare de miruri. Şi doar aceştia? L-au iubit până şi sălbaticii. Oameni neciopliţi, care nu au urmat şcoli şi universităţi, nu au învăţat carte, care au trăit în asperitate şi au fost învăţaţi cu crima şi omorul. Un exemplu grăitor este Sfântul Hristofor, care este sărbătorit pe 9 mai. Era ca un copac sălbatic, pe care Hristos l-a altoit şi l-a făcut copac  de livadă. Aparţinea unei familii de antropofagi. Era un gigant, înalt de doi metri şi jumătate, cu braţe şi pumni viguroşi. Un împărat îl luase în garda sa de corp. Într-o zi însă a văzut pe împărat tremurând în faţa unui vrăjitor, care lucra cu diavolul. Aşadar, îl lasă pe împărat şi se duce să-l slujească pe vrăjitor, pe care îl considera mai puternic. Însă mai târziu, trecând printr-o biserică, l-a văzut şi pe vrăjitor paralizând în faţa puterii lui Hristos. Atunci l-a lăsat şi pe vrăjitor şi a căutat să-I slujească lui Hristos. A crezut, s-a pocăit, s-a mărturisit, s-a botezat, a devenit creştin şi a primit numele de Hristofor. A trăit o viaţă îmbunătăţită, virtuoasă, a făcut minuni, iar în cele din urmă a devenit martir pentru Hristos.

***

Poate că cineva va spune că acestea s-au întâmplat în alte timpuri, „în vremea aceea”. Greşit. Şi astăzi, iubiţii mei, vedem că cred în Hristos băştinaşii din Africa şi din Asia. Sălbatici, care mănâncă oameni, primesc predica şi se botează în numele lui Hristos. Misionari aleşi, copii luminaţi, ajung acolo mişcaţi nu de bani, ci de dragostea de a lumina pe cei din întuneric. Se expun la pericole, în condiţii nefavorabile, şi mulţi se sacrifică. Propovăduiesc Evanghelia, iar atunci când sălbaticii aud de Hristos, de multe ori plâng. Se fac creştini mai buni decât noi. Şi există teama ca Ortodoxia să plece de la noi „civilizaţii” şi să se ducă la sălbatici.
Slavă Ţie, Hristoase, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Stelele vor cădea, soarele se va întuneca, lumea se va întoarce cu susul în jos, dar Hristos va rămâne. Toate strigă: Acesta este adevăratul Dumnezeu.
Copii care mă ascultaţi, iubiţi-L pe Hristos mai mult decât pe părinţii voştri. Femei care mă ascultaţi, iubiţi-L pe Hristos mai mult decât pe bărbaţii voştri. Bărbaţi care mă ascultaţi, iubiţi-L pe Hristos mai mult decât pe femeile voastre. Toţi să iubim pe Hristos mai presus de toate. Pentru că Hristos nu a murit. Trăieşte şi împărăţeşte în veci. Lui fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

+ Episcopul Augustin
(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis,
în Sfânta Biserică a Sfântului Hristofor – Eordeea, 9-5-1976)
(traducere din elină: monahul Leontie)