Κυριακή των Πατέρων Α΄ Οἰκ. Συνόδου (Ἰω. 17,1-13)

ENOTHΣ – ΔΙΑΙΡΕΣΗ

«Πάτερ ἅγιε, τήρησον αὐτοὺς ἐν τῷ ὀνόματί σου ᾧ δέδωκάς μοι, ἵνα ὦσιν ἓν καθὼς ἡμεῖς» (Ἰωάν. 17,11)

Η ΓΗ, ἀγαπητοί μου, δὲν εἶνε ἡ μόνιμη κατοικία μας· ὡρίσθηκε ἀπὸ τὸ Θεὸ ὡς προ­σωρινὴ κατοικία μας. Ἡ αἰώνια πατρίδα καὶ ἡ μόνιμη κατοικία μας εἶνε οἱ οὐρανοί. Ἡ γῆ αὐ­τή, ποὺ τόσο μᾶς κρατάει προσκολλημένους μὲ τὶς ἡδονὲς καὶ διασκεδάσεις της, μὲ τοὺς θησαυροὺς καὶ τὶς ἀπολαύσεις της, θὰ ἔρθῃ μέρα ποὺ θὰ καταστραφῇ. Διότι εἶνε ὕλη, καὶ ἡ ὕλη εἶνε φθαρτή. Ἔγινε ἐν χρόνῳ, καὶ κάθε τι ποὺ ἔγινε ἐν χρόνῳ ἔχει καὶ τέλος.
Θὰ σημάνῃ λοιπὸν καὶ γιὰ τὴ γῆ ἡ τελευταία ὥρα. Αὐτὸ τὸ βεβαιώνει καὶ ἡ ἐπιστήμη. Ἀλλὰ περισσότερο ἀπὸ τὴν ἐπιστήμη τὸ βεβαι­ώνει ὁ λόγος τοῦ Θεοῦ, ἡ ἁγία Γραφή, ἡ ὁ­ποία τὸ τέλος τοῦ κόσμου τὸ ὀνομάζει «συν­τέλεια τοῦ αἰῶνος» (Ματθ. 13,39· 24,3· 28,20. Ἑβρ. 9,26). Γιὰ τὸ τέλος τοῦ κόσμου ὁμιλοῦν οἱ προφῆ­ται καὶ μάλιστα ὁ Δανιὴλ καὶ ὁ Ἠσαΐας, ὁμιλοῦν σα­φέστερα ὁ Κύριος, οἱ ἀπόστολοι, ἡ Ἀποκάλυψις.
Εἶνε γεγονὸς ὅτι ἡ γῆ θὰ καταστραφῇ. Ἀλ­λὰ πρὸ τῆς συντελείας τοῦ αἰῶνος θὰ συμβοῦν τὰ λεγόμενα «σημεῖα τῶν καιρῶν» (Ματθ. 16,3). Ποιά εἶνε τὰ σημεῖα αὐτά; Τὰ ἐξήγησε ὁ Κύριος· θὰ εἶνε «λιμοί» (πεῖνα), «λοιμοί» (ἀ­σθέ­νειες ποὺ οἱ ἄνθρωποι θὰ πεθαίνουν σὰν τὶς μῦγες), «σεισμοὶ κατὰ τόπους», μία «θλῖ­ψις μεγάλη, οἵα οὐ γέγονεν ἀπ᾽ ἀρχῆς κόσμου», καὶ τέλος θὰ σκοτισθῇ ὁ ἥλιος καὶ ἡ σελήνη, τὰ ἄστρα θὰ πέσουν καὶ οἱ «δυνάμεις τῶν οὐ­ρανῶν σαλευθήσονται» (Ματθ. 24,7,21,29. Λουκ. 21,11). Ποιός θὰ τὰ πίστευε αὐτά, ἂν δὲν τὰ ἔλεγε τὸ στόμα τοῦ Κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ;
Σημεῖα τῶν καιρῶν θὰ εἶνε ἡ ἀναστάτωσι τοῦ φυσικοῦ κόσμου. Καὶ στὶς μέρες μας παρουσιάστηκαν τέτοια φαινόμενα ἀναταραχῆς τοῦ φυσικοῦ κόσμου. Στὴ Νότιο Ἀμερική, στὶς ἀκτὲς τῆς Χιλῆς, ἐνῷ ἦταν ξαπλωμένοι γυμνοὶ στὶς ὡραῖες ἀμμουδιὲς καὶ διασκέδαζαν ―ὅ­πως συμβαίνει καὶ στὶς δικές μας παραλίες―, ξαφνικὰ σείστηκε ἡ γῆ, ἄνοιξαν ἡφαίστεια, χύθηκε λάβα, χάθηκαν ὁλόκληρα νησιὰ ἐνῷ ἐμφανίστηκαν ἄλλα νέα νησιά, ἡ θάλασσα ἀ­γρίεψε, τὰ κύματα ὑψώθηκαν 15 μέτρα καὶ σά­ρωσαν ἐκτάσεις· χιλιάδες ἦταν οἱ νεκροὶ καὶ οἱ ἄστεγοι. Τέτοιο γεγονὸς δὲν ξαναέγινε.

* * *

Ἀλλ᾽ ἂν μὲ ρωτήσετε, ἀγαπητοί μου, ποιό εἶνε τὸ φοβερώτερο σημεῖο τῶν καιρῶν, θὰ σᾶς πῶ ὅτι δὲν εἶνε τὰ φαινόμενα αὐτά. Δὲν εἶνε ὁ τυφώνας, δὲν εἶνε ὁ σεισμός, δὲν εἶνε ἡ πυρκαϊά, δὲν εἶνε τὰ κύματα τῆς θαλάσσης. Τὸ φοβερώτερο σημεῖο τῶν καιρῶν εἶνε ἡ διαίρεσις, ποὺ ἐπικρατεῖ τώρα μεταξὺ τῶν ἀν­θρώπων. Οὐδέποτε ἄλλοτε ὁ κόσμος ἦταν τό­σο διῃρημένος. Ποῦ νὰ ῥίξουμε τὸ βλέμμα καὶ νὰ μὴ δοῦμε διαίρεσι;
⃝ Διαίρεσις στὰ ἔθνη. Ἡνωμένα Ἔθνη λέγεται ὁ γνωστὸς διεθνὴς ὀργανισμός, ἀλλὰ κατ᾽ εὐφημισμόν. Πρέπει νὰ κατεβάσουμε τὴν πινακίδα «Ἡνωμένα Ἔθνη» καὶ νὰ γράψουμε «Διῃρημένα Ἔθνη». Κάτω ἀπὸ τὰ μειδιάματα καὶ τὶς φιλοφρονήσεις τῆς διπλωματίας κρύβεται μεγάλη ἐχθρότης. Ὄχι τόσο μεταξὺ τῶν μικρῶν ἐθνῶν – αὐτὰ εἶνε τὰ θύματα, ὅσο μεταξὺ τῶν μεγάλων, ποὺ σὰν θηρία τῆς Ἀπο­καλύψεως εἶνε ἕτοιμα νὰ πέσουν τὸ ἕνα πάνω στὸ ἄλλο. Ἀλλὰ διῃρημένο εἶνε καὶ κάθε ἔ­­θνος ἐσωτερικῶς· ὑπάρχει τὸ μικρόβιο τῆς δι­αιρέσεως σὲ κόμματα, παρατάξεις, φατρί­ες, ἀρχηγούς, συμφέροντα, ἑταιρεῖες. Πρὸ παν­τὸς δὲ σ᾽ ἐμᾶς τοὺς Ἕλληνες. Ἀνοῖξτε τὴν ἱ­στορία. Τρεῖς χιλιάδες χρόνια ζωὴ ἔχουμε, καὶ στὸ διάστημα αὐτὸ λίγες φορὲς τὸ ἔθνος μας ἦταν ἑνωμένο. Κι ὅταν ἦταν ἑνωμένο τότε ἦταν ἔνδοξο καὶ ἀήττητο· ἔπαιρνε τὶς κο­ρυφὲς τῆς Πίνδου καὶ τὴν ὕψωνε μέχρι τὰ ἄ­στρα τοῦ οὐρανοῦ. Ὅπως εἶπε κάποιος, ἂν οἱ Ἕλληνες ἦταν ἑνωμένοι, θὰ εἶχαν κυριαρχήσει στὴν ὑφήλιο. Ἡ διαίρεσις εἶνε ἡ μεγαλυτέ­ρα συμφορὰ τοῦ ἔθνους μας. Ἡ διχόνοια βασίλευε συχνά, καὶ τότε συνέβαιναν πολλὰ κακά· παράδειγμα ἡ καταστροφὴ τῆς Μ. Ἀσίας.
⃝ Παντοῦ διαίρεσις· σὲ χωριὰ καὶ κοινότητες. Διῃρημένο ὅμως καὶ τὸ μικρότερο βασίλειο τοῦ κόσμου. Ποιό εἶνε τὸ μικρότερο βασίλειο, μὲ βασιλιᾶ μὲ βασίλισσα καὶ λαό; Ἡ οἰκογένεια· ὁ πατέρας βασιλιᾶς, ἡ μάνα βασίλισσα καὶ λαὸς τὰ παιδιά. Διαίρεσις βασιλεύει στὸ σπίτι. Ἀναρχία σκέψεως καὶ ἐνεργείας. Ἡ γυναίκα δὲν ὑπακούει στὸν ἄντρα, ὁ ἄντρας δὲν σέβεται τὴ γυναῖκα, τὰ παιδιὰ δὲν ὑπολογίζουν κανένα. Σύζυγοι διίστανται μεταξύ τους καὶ παιδιὰ πρὸς τοὺς γονεῖς. Τὸ σπίτι, ποὺ ἄλ­λοτε ἦταν παράδεισος, ἐκκλησία, μοναστήρι, τώρα δὲν «τραβάει», δὲν εἶνε μαγνήτης. Πρῶ­τα οἱ μικρὲς καλύβες τῶν χωριῶν ἦταν παλάτια τοῦ οὐρανοῦ, ἄγγελοι κατοικοῦσαν ἐκεῖ· τώρα στὶς μεγάλες πολυκατοικίες κατοικοῦν δαίμονες φτερωτοί. Εὐλογημένη ἡ ἐποχή, ποὺ οἱ ἄνθρωποι δὲν ἦταν μὲν νοητικῶς ἀνεπτυ­γμένοι ἀλλ᾽ εἶχαν καλλιεργημένη τὴν καρδιά. Τώρα τὸ σπίτι κατήντησε ξενοδοχεῖο ὕπνου καὶ φαγητοῦ. Σπάνιο τὸ φαινόμενο νὰ βρῇς ἀντρόγυνο ἀγαπημένο, παιδιὰ μὲ σεβασμό. Δεῖξτε μου ἕνα σπίτι ποὺ νὰ ὑπάρχῃ ὁμόνοια καὶ ἑνότης μὲ τὴν ἀγάπη τοῦ Χριστοῦ!
Μὰ ὑπερβολικὰ τὰ λές, θὰ μοῦ πῆτε. Ἂν τὰ λέω ὑπερβολικά, τότε πηγαίνετε στὴν ἀρχιεπι­σκοπὴ καὶ ρωτῆστε, κι ἂν εἶστε Χριστιανοὶ θὰ κλάψετε γιὰ τὸ κατάντημά μας. Πρῶτα, μὲ ἀγράμματους παπᾶδες, σὲ 1.000 γάμους δὲν εἴχαμε οὔτε 1 διαζύγιο. Τώρα, μὲ παπᾶδες καὶ δεσποτάδες πτυχιούχους, στοὺς 3 γάμους ὁ 1 διαλύεται! Ἔχουμε μεγάλη εὐθύνη οἱ κληρι­κοί, δὲν ἐκπληρώνουμε τὸν προορισμό μας. Κάθε μέρα ἐκδίδονται πλῆθος διαζύγια. Φθάσαμε νὰ γίνῃ ἡ Ἑλλὰς Χόλλυγουντ.
⃝ Ζητάει ὁ ἄνθρωπος τὴν ἑνότητα στοὺς λαούς, στὰ ἔθνη, στὶς οἰκογένειες, καὶ δὲν τὴ βρί­σκει. Μπαίνει τέλος στὴν Ἐκκλησία, μὲ τὴν ἐλ­­πίδα ὅτι ἐδῶ θὰ βρῇ τὴν ἑνότητα, ἀφοῦ ἡ Ἐκ­κλησία προσεύχεται «ὑπὲρ …τῆς τῶν πάν­των ἑνώσεως» (θ. Λειτ.) καὶ ὁ Χριστός μας σήμερα ὑ­ψώνει τὰ χέρια στὸ εὐαγγέλιο καὶ προσ­εύχεται νὰ εἶνε ἑνωμένοι οἱ Χριστιανοί (βλ. Ἰωάν. 17,11). Καὶ τί βλέπει; Ἐδῶ ὀρθοδόξοι, ἐκεῖ φράγκοι, πιὸ ᾽κεῖ διαμαρ­τυρόμενοι σὲ τρακόσα κομμάτια.
Ἡ διαίρεσις τῶν Χριστιανῶν εἶνε ἕνα ἐμπόδιο τῆς διαδόσεως τοῦ χριστιανισμοῦ – τὰ δύο τρίτα τοῦ κόσμου εἶνε εἰδωλολάτρες. Πᾶνε οἱ ἱεραπόστολοι στοὺς ἀγρίους, τοὺς κηρύττουν τὸ Εὐαγγέλιο, κ᾽ ἐκεῖνοι δακρύζουν. Καὶ θὰ πε­ρίμενε κανεὶς νὰ βαπτίζωνται καὶ νὰ γίνωνται Χριστιανοί. Ἐν τούτοις δὲν βαπτίζονται. Ὡραῖα, λένε, εἶνε τὰ λόγια σας, τὰ ἄμφιά σας, οἱ ψαλμῳδίες σας· εἶστε ὅμως κομματιασμένοι, δὲν ἔχετε ἀγάπη μεταξύ σας· οἱ Ἄγγλοι κυνηγοῦν τοὺς Ἀμερικανούς, οἱ Ἀμερικανοὶ τοὺς Ἄγ­γλους καὶ οὕτω καθ᾽ ἑξῆς. Ἐμεῖς, ποὺ δὲν εἴ­μαστε Χριστιανοί, ἔχουμε περισσότερη ἑνότη­τα μεταξύ μας· ἐσεῖς δὲν εἶστε ἑνωμένοι, ἔχετε μῖσος μεταξύ σας. Νὰ πᾶτε λοιπὸν πρῶ­τα ν᾽ ἀγαπηθῆτε μεταξύ σας καὶ μετὰ νὰ ἔλ­θετε νὰ κηρύξετε σ᾽ ἐμᾶς τὸ Εὐαγγέλιο.

* * *

Σήμερα εἶνε ἑορτὴ τῶν 318 πατέρων ποὺ συνεκρότησαν τὴν Πρώτη Οἰκουμενικὴ Σύνο­δο καὶ συνέθεσαν τὸ Πιστεύω. Εἶνε ὅλοι ἀ­στέ­ρες τῆς Ἐκκλησίας μας. Δὲν θ᾽ ἀναφερθῶ σὲ κάποιον ἀπὸ αὐτούς· ἡ σκέψι μου πηγαίνει σ᾽ ἕναν ἄλλο πατέρα, ποὺ δὲν ἀνήκει σ᾽ αὐ­τοὺς ποὺ συνέθεσαν τὸ Πιστεύω, συνέθεσε ὅμως τὴν θεία Λειτουργία, ποὺ τελεῖται καὶ τὴν ἀκοῦ­με συνεχῶς. Εἶνε ἡ μεγάλος διδάσκαλος τῆς Ἐκκλησίας μας, ὁ ἱερὸς Χρυσόστομος, τὸν ὁ­ποῖο πάντοτε μνημονεύουμε. Τὸν ρώτη­σαν λοιπόν, πότε θὰ γίνῃ ἡ συντέλεια τῶν αἰ­ώνων, καὶ ὁ Χρυσόστομος ἀπήντησε ἀπὸ τὸν ἄμβωνα·
Ἀδελφοί μου, ἡ συντέλεια θὰ ἔλθῃ ὅταν δῆτε νὰ εἶνε οἱ ἄνθρωποι διῃρημένοι· οἱ γυναῖκες νὰ μὴν ὑπακούουν στοὺς ἄντρες τους, οἱ ἄντρες νὰ μὴν ἀγαποῦν τὶς γυναῖκες τους, τὰ παιδιὰ νὰ σηκώνουν χέρι καὶ νὰ χτυποῦν τοὺς γονεῖς, οἱ λαϊκοὶ νὰ μὴν ὑποτάσσωνται, νὰ γίνωνται ἐμφύλιοι σπαραγμοί. Ἀλλὰ τὸ τέλος θὰ ἔλθῃ πρὸ παντὸς ὅταν ἡ διαίρεσις εἰσχωρήσῃ στὴν ἐκκλησία, φθάσῃ μέσα στὸ θυσιαστήριο· ὅταν δῆτε νὰ συμπλέκωνται καλόγεροι μὲ καλογήρους, διᾶκοι μὲ διάκους, ἱερεῖς μὲ ἱερεῖς καὶ ἐπίσκοποι μὲ ἐπισκόπους.
Τί βλέπουμε, ἀγαπητοί μου; Ζοῦμε σὲ τέτοιες ἡμέρες, καὶ μόνο ὁ Θεὸς νὰ μᾶς σώσῃ. Ἂν μᾶς σώσῃ, ἡ σωτηρία δὲν θὰ ὀφείλεται σ᾽ ἐ­μᾶς. Ἂν μᾶς σώσῃ, θὰ μᾶς σώσῃ χάρις στὰ μικρὰ ἀθῷα παιδάκια ποὺ εἶνε στὶς κούνιες.
Νὰ μετανοήσουμε. Ἂν ἐξακολουθήσουμε τὴν τακτικὴ τοῦ μίσους, θὰ τιμωρηθοῦμε· θὰ σειστοῦμε καὶ δὲ θὰ μείνῃ λίθος ἐπὶ λίθον. Ἂς μετανοήσουμε, ἂς γονατίσουμε, ἂς παρακα­λέ­σουμε ὅλοι, μικροὶ – μεγάλοι, λαϊκοὶ καὶ κλη­ρι­κοί, παπᾶδες καὶ δεσποτάδες, ἄρχοντες καὶ λαός, ὁ Θεὸς νὰ γίνῃ ἵλεως· νὰ πνεύσῃ μεταξύ μας ἡ ἀγάπη, ἡ ὁμόνοια καὶ ἡ δικαιοσύνη, ὥστε μὲ ἕνα στόμα νὰ δοξάζουμε Πατέρα Υἱὸν καὶ ἅ­γιον Πνεῦμα εἰς αἰῶνας αἰώνων· ἀμήν.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος(Ομιλία Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου στον ιερό ναὸ του Ἁγ. Κων/νου Κολωνοῦ – Ἀθῆναι 29-5-1960)

_________________________

ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

___________________

Predica Mitropolitului Augustin de Florina
la Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic
(Ioan 17, 1-13)

UNITATE – DEZBINARE

„Părinte Sfinte, păzeşte-i întru numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum şi noi una suntem”
(Ioan 17, 11)

Iubiţii mei, pământul nu este unica noastră locuinţă, ci a fost hotărât de Dumnezeu ca locuinţă temporară a noastră. Patria veşnică şi unica noastră locuinţă sunt cerurile. Pentru pământul acesta, care atât de mult ne ţine alipiţi cu plăcerile şi cu distracţiile lui, cu comorile şi cu desfătările lui, va veni o zi în care va fi distrus. Pentru că este materie şi materia este stricăcioasă. S-a făcut în timp şi orice lucru creat în timp are şi sfârşit. Aşadar, va suna şi pentru pământ ultimul ceas. Aceasta o confirmă şi ştiinţa. Dar mai mult decât ştiinţa o confirmă cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, care numeşte sfârşitul lumii „sfârşitul veacului” (Matei 13, 39; 24, 3; 28, 20; Evrei 9, 26). Despre sfârşitul lumii vorbesc profeţii, şi mai ales Daniil şi Isaia, vorbesc foarte clar Domnul, Apostolii, Apocalipsa.
E o realitate faptul că pământul va fi distrus. Dar mai înainte de sfârşitul veacului se vor petrece aşa-numitele „semne ale vremurilor” (Matei 16, 3). Care sunt aceste semne? Le-a explicat Domnul: Vor fi „foamete”, „boli” (neputinţe din cauza cărora oamenii vor muri ca muştele), „cutremure pe alocuri”, „un necaz mare, cum nu a mai fost de la începutul lumii” şi, în sfârşit, soarele şi luna se vor întuneca, stelele vor cădea şi „puterile cerurilor se vor clătina” (Matei 24, 7, 21, 29; Luca 21, 11). Cine ar fi crezut acestea, dacă nu le-ar fi zis gura Domnului nostru Iisus Hristos?
Semnele vremurilor vor fi perturbaţia sau alarmarea lumii fizice. Şi în zilele noastre au apărut astfel de fenomene de tulburare în lumea fizică. În America de Sud, pe ţărmurile din Chile, în timp ce oamenii erau întinşi goi pe frumoasele ţărmuri nisipoase şi se distrau – cum se întâmplă şi pe plajele noastre – , deodată s-a cutremurat pământul, s-au deschis vulcanii, s-a vărsat lava, s-au pierdut insule întregi şi apăreau alte insule noi, marea s-a sălbăticit, valurile s-au ridicat cincisprezece metri şi au măturat suprafeţe întregi. Mii au fost morţii şi cei fără acoperiş. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat.

***

Dar dacă mă veţi întreba, iubiţii mei, care este cel mai groaznic semn al vremurilor, vă voi spune că nu sunt aceste fenomene. Nu este taifunul, nu este cutremurul, nu este incendiul, nu sunt valurile mării. Cel mai groaznic semn al vremurilor este dezbinarea, care stăpâneşte acum între oameni. Niciodată lumea nu a fost atât de dezbinată. Unde să ne aruncăm privirea, ca să nu vedem dezbinare?
Dezbinare între popoare. Naţiuni Unite se numeşte cunoscutul organism internaţional, dar eufemistic. Trebuie să dăm jos placa „Naţiuni Unite” şi să scriem „Naţiuni Dezbinate”. Pe sub zâmbetele şi politeţurile diplomaţiei se ascunde o mare rivalitate. Nu atât între popoarele mici – acestea sunt victimele – cât între cele mari, care ca nişte fiare ale Apocalipsei sunt gata să cadă una asupra alteia. Dar dezbinată este şi fiecare naţiune în interior; există microbul dezbinării în partide, tabere, facţiuni, şefi, interese, societăţi comerciale şi nu numai. Şi înainte de toate la noi, elinii. Deschideţi istoria. Trei mii de ani de viaţă avem şi în această perioadă naţiunea noastră de multe ori a fost unită. Şi când a fost unită, atunci a fost slăvită şi nebiruită; luau piscurile Pindului şi îl înălţau până la stelele cerului. Cum a spus cineva: Dacă elinii ar fi fost uniţi, ar fi stăpânit lumea. Dezbinarea este cea mai mare nenorocire a naţiunii noastre. Dihonia a împărăţit adeseori şi atunci s-au întâmplat multe rele; cum a fost, de pildă, catastrofa din Asia Mică.
Pretutindeni dezbinare: şi la sate şi la oraşe. Este dezbinată până şi cea mai mică împărăţie. Care este cea mai mică împărăţie, cu împărat, împărăteasă şi popor? Familia: tatăl este împăratul, mama este împărăteasa, iar poporul sunt copiii. Dezbinarea împărăţeşte în casă. Anarhia gândirii şi a făptuirii. Femeia nu se supune bărbatului, bărbatul nu respectă femeia, copiii nu bagă în seamă pe nimeni. Soţii nu se înţeleg unul cu altul, iar copiii cu părinţii. Casa, care odată era un rai, o biserică, o mănăstire, acum nu „atrage”, nu este un magnet. Mai demult, colibele mici de la sate erau palate ale cerurilor, îngeri locuiau acolo; acum în marile blocuri locuiesc demoni înaripaţi. Binecuvântată fie vremea în care oamenii nu erau dezvoltaţi intelectual, dar aveau inima educată. Acum, casa a ajuns hotel de somn şi de mâncare. Rare sunt cazurile în care găseşti soţi care se iubesc, copii cu respect. Arătaţi-mi o casă unde există bună înţelegere şi unitate în iubirea lui Hristos!
Dar exagerat le mai zici! – îmi veţi spune. Dacă le zic exagerat, atunci duceţi-vă la Arhiepiscopie şi întrebaţi, şi dacă sunteţi creştini, veţi plânge pentru halul în care am ajuns. Mai demult, cu preoţi neşcoliţi, într-o mie de familii nu aveam nici un divorţ. Acum, cu preoţi şi episcopi licenţiaţi, la trei familii una se destramă! Noi, clericii, avem o mare răspundere. Nu ne îndeplinim vocaţia. În fiecare zi se emit o mulţime de divorţuri. Am ajuns ca Elada să devină Hollywood.
Omul caută unitatea între popoare, naţiuni, familii şi nu o găseşte. Intră în sfârşit în biserică, cu speranţa că aici va găsi unitate, de vreme ce Biserica se roagă „pentru unirea tuturor” (Sfânta Liturghie) şi Hristosul nostru astăzi îşi înalţă mâinile în Evanghelie şi se roagă ca creştinii să fie uniţi (vezi Ioan 17, 11). Şi ce vede? Aici ortodocşi, dincolo franci (catolici), mai încolo protestanţi în 300 de fracţiuni.
Dezbinarea creştinilor este o piedică în răspândirea creştinismului – două treimi din lume sunt închinătoare la idoli. Se duc misionarii la sălbatici, propovăduiesc Evanghelia şi aceia lăcrimează. Şi s-ar fi aşteptat cineva ca aceştia să se boteze şi să se facă creştini. Cu toate acestea, nu se botează. Zic: Sunt frumoase cuvintele voastre, veşmintele voastre, cântările voastre. Sunteţi însă divizaţi, n-aveţi dragoste între voi. Englezii îi vânează pe americani, americanii pe englezi şi aşa mai departe. Noi, care nu suntem creştini, avem o mai mare unitate între noi. Voi nu sunteţi uniţi, aveţi ură între voi. Aşadar, să mergeţi mai întâi să vă iubiţi între voi şi după aceea să veniţi să ne propovăduiţi nouă Evanghelia.

***

Astăzi este sărbătoarea celor 318 Părinţi, care s-au adunat la primul Sinod Ecumenic şi au alcătuit Crezul. Toţi sunt stele ale Bisericii noastre. Nu mă voi referi la vreunul din ei. Gândul îmi merge la un alt părinte, care nu aparţine acestora care au alcătuit Crezul, însă a alcătuit Dumnezeiasca Liturghie, care se săvârşeşte şi pe care o auzim continuu. Este marele Dascăl al Bisericii noastre, Sfântul Ioan Gură-de-Aur, pe care pururi îl pomenim. Aşadar, l-au întrebat când va fi sfârşitul veacurilor, iar Ioan Gură-de-Aur a răspuns din amvon:
Fraţii mei, sfârşitul va veni când veţi vedea că oamenii vor fi dezbinaţi: femeile nesupunându-se bărbaţilor lor, bărbaţii ne iubindu-şi femeile lor, copiii că-şi ridică mâna ca să-şi lovească părinţii, mirenii neascultând, conflicte civile. Dar sfârşitul va veni înainte de toate când dezbinarea va intra în Biserică, când va ajunge înăuntru la jertfelnic. Când veţi vedea că se vor încăiera călugări cu călugări, diaconi cu diaconi, preoţi cu preoţi şi episcopi cu episcopi.
Ce vedem, iubiţii mei? Trăim în astfel de zile şi numai Dumnezeu ne va mântui. Dacă ne va mântui, mântuirea nu ni se datorează nouă. Dacă ne va mântui, ne va mântui pentru micii şi nevinovaţii copilaşi care sunt în leagăne.
Să ne pocăim. Dacă vom continua tactica urii, vom fi pedepsiţi. Vom fi clătinaţi de un cutremur şi nu va rămâne piatră pe piatră. Să ne pocăim, să îngenunchem, să ne rugăm toţi, mici – mari, mireni şi clerici, preoţi şi episcopi, domni şi popor, ca Dumnezeu să ne fie milostiv. Să sufle între noi iubirea, buna înţelegere şi dreptatea, aşa încât cu o singură gură să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin.

† Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis,
în Sfânta Biserică a Sfântului Constantin Kolonos – Atena, 29-5-1960)

(traducere din elină: M.L.,
sursa: http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=12159)

________________