Predica Mitropolitului Augustin de Florina la
Apostolul din Duminica a X-a după Rusalii
(I Corinteni 4, 9 – 16)

Unde sunt părinţii duhovniceşti?

„Căci zeci de mii de învăţători de-aţi avea în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi; căci eu v-am născut în Hristos Iisus prin Evanghelie” (I Corinteni 4, 15).

În această pericopă apostolică, Apostolul Pavel, întemeietorul atâtor Biserici locale, adresându-se Corintenilor le aminteşte cu câte osteneli a izbutit să-i aducă la credinţa în Hristos. Întreaga lui lucrare apostolică a fost şi este o trudă, o jertfă, o smerenie. A jertfit toate şi s-a lipsit până şi de cele necesare. A flămânzit, a însetat, a rămas gol. A trecut chiar prin primejdii, uneori de la oamenii răi care îl duşmăneau, iar alteori din partea stihiilor naturii în călătoriile lui. În sfârşit, pentru acest scop a primit atacuri, jigniri şi clevetiri. S-a smerit, a arătat îngăduinţă, a dat înapoi. Înainte de toate nu a vrut să profite de demnitatea sa, nici să îngreuieze pe cineva pentru întreţinerea sa. Şi chiar şi în acest moment, în care îşi scrie epistola, lucrează cu înseşi mâinile lui, ca să-şi scoată pâinea.
Se naşte însă întrebarea: De ce le zice pe toate acestea? Vrea doar să-i facă să se ruşineze şi să se smerească? Desigur că nu. Nu le vorbeşte imperativ, ca un stăpân peste ei. Nu le vorbeşte, precum avea dreptul, ca un dascăl căruia ei îi datorează recunoştinţă, ca un apostol faţă de care ei datorează ascultare. Vorbeşte din dragoste. Pentru binele lor le zice. Vrea să-i preţuiască, să-i emoţioneze, să-i cultive. De aceea, îi sfătuieşte precum un tată îşi sfătuieşte copiii pe care îi iubeşte şi pentru care îi pasă: „Nu înfruntându-vă pe voi vă scriu acestea, ci ca pe nişte fii ai mei iubiţi învăţându-vă” (I Corinteni 4, 14). Nu pedepseşte, ci sfătuieşte. Sfântul Ioan Gură-de-Aur, tâlcuind această pericopă (Omilia XIII la I Corinteni 3), observă: „Cine nu ar primi să asculte  de un tată care este îndurerat şi sfătuieşte cele ce se cuvin?” (Părinţi Elini ai Bisericii 18 [43], 360).
Şi încheie Apostolul Pavel: „Căci dacă mii de învăţători aţi avea în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi; căci eu v-am născut pe voi în Hristos Iisus prin Evanghelie” (I Corinteni 4, 15). Atât cât un tată îşi iubeşte copilul, nu poate să-l iubească un dascăl şi un pedagog. Mulţi dascăli poate oricine să aibă, dar tată al lui este unul singur. Şi corintenii poate că au ascultat pe mulţi şi au fost folosiţi duhovniceşte de mulţi, însă părinte al lor, care i-a născut în Hristos şi i-a făcut mădulare ale Bisericii, este unul singur: Apostolul Pavel. Cel care i-a născut, i-a adus la viaţa în Hristos. În această naştere, sămânţa, grăuntele, care a căzut în inima lor şi a odrăslit noua viaţă, nu are legătură cu trupul şi cu materia; este duhovnicească, este cuvântul Evangheliei.

***

Părinţi duhovniceşti! Prin ceea ce zice, Apostolul Pavel face o deosebire părinţilor în două categorii. Prima categorie sunt părinţii fizici sau biologici, bărbatul şi femeia care se întâlnesc în Taina Nunţii  şi nasc copii. În cealaltă categorie naşterea nu este trupească, ci duhovnicească. Este o naştere, despre care Evanghelistul Ioan vorbeşte în primul capitol al Evanghelie lui, şi spune despre cei care au crezut în Hristos şi s-au renăscut prin Botez, că această naştere a lor nu s-a făcut din dorinţă trupească. Naşterea aceasta s-a făcut prin credinţa în Dumnezeu, în Domnul nostru Iisus Hristos: „Care nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din dorinţa bărbatului, ci de la  Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 13).
Aşadar, două naşteri. Acest lucru ne aduce în minte şi pe Marele Alexandru, care, aşa cum se ştie, l-a avut tată biologic pe Filip, iar părinte duhovnicesc pe filozoful Aristotel. Şi, desigur, pe amândoi i-a iubit. Dar atunci când a făcut o comparaţie între aceste două persoane, a arătat că-l iubeşte mai mult pe al doilea. A spus: “Tatălui meu îi datorez pe a trăi, iar dascălului meu îi datorez pe a trăi bine”. Şi dacă Marele Alexandru filosofând s-a exprimat astfel, ce să mai spunem noi, care şi pe a trăi, şi pe a trăi bine, dar care chiar şi lucrul cel mai important dintre toate, pe a trăi după Hristos sau în Hristos, o datorăm părinţilor noştri duhovniceşti?
Părinţii noştri duhovniceşti sunt preoţii şi predicatorii, organele sau uneltele lui Dumnezeu, care prin predica Evangheliei şi prin săvârşirea Tainelor ne nasc din nou. Fără ajutorul lor n-am avea în noi înşine viaţă duhovnicească. Am trăi cum trăiesc animalele care mănâncă, beau şi se întreţin cu hrana materială; cresc, se înmulţesc, iar la sfârşit mor.
Care sunt însuşirile unui părinte duhovnicesc? Adevăratul părinte duhovnicesc este îndurerat şi se interesează de copii lui. Nu doar îi sfătuieşte, ci îi şi ceartă; asta înseamnă adevărată dragoste. Se nelinişteşte dacă sunt sau nu pe drumul cel bun. Se îngrijeşte pentru hrana lor duhovnicească. Se roagă zi şi noapte pentru propăşirea şi mântuirea lor. Adună şi învistiereşte tot ce poate pentru ei. Sacrifică toate şi se sacrifică şi pe sine însuşi, după exemplul apostolului Pavel, pentru cei pe care i-a adus la credinţa în Hristos. În sfârşit, pe aceştia îi va face şi moştenitori ai lui, lăsându-le tot ce are mai preţios.
Mare este lucrarea părinţilor duhovniceşti. Şi dacă astăzi Elada, mica, dar slăvita noastră patrie, viază şi există, o datorează acestora. Ce înţelegem când zicem viază? Nu doar pe a trăi, lucru pe care îl au şi animalele necuvântătoare sau iraţionale, nici doar pe a trăi bine,  pe care lucru  îl aveau şi strămoşii noştri antici. În principal, înţelegem pe a trăi după Hristos, adică credinţa creştin-ortodoxă, care astăzi este şi trebuie să fie comoara noastră. Dacă n-ar fi lucrat părinţii duhovniceşti în ţara noastră, acum n-ar mai fi existat suflete care să poată să spună împreună cu Pavel: ”De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Acest lucru creştinii renăscuţi îl datorează pururea pomeniţilor preoţi şi dascăli ai Bisericii noastre, dintre care mulţi şi-au jertfit până şi viaţa, ca să fim noi astăzi creştini. Să pomenim nume? Cărţi ale vieţii ar fi necesare pentru a descrie isprăvile lor eroice.
Pe aceşti adevăraţi părinţi duhovniceşti, noi, copiii lor duhovniceşti, avem datoria să-i iubim cu fapta, dar mai ales să-i ascultăm. Să-i pomenim şi să ne rugăm pentru ei, fie că se află în viaţă, fie că au plecat în cer. Să ne amintim de cuvintele lor şi să le păzim. Să  ne reamintim de exemplul lor şi  de luptele lor şi să le imităm credinţa, aşa cum ne îndeamnă Apostolul Pavel: “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu‚ la al căror sfârşit  privind  să le urmaţi credinţa!’’ (Evrei 13, 7 ).

* * *

Dar poate va întreba cineva: Există astăzi, în secolul nostru, secol materialist, există  părinţi duhovniceşti?
În ceea ce priveşte forma, desigur că există. Sunt preoţii şi arhiereii noştri,  care poartă slăvita rasă de cleric ortodox. Însă dincolo de această îmbrăcăminte preoţească, care exterior distinge, câţi din ei au şi însuşirile esenţiale ale adevăraţilor părinţi ai Bisericii? Mulţi se numesc părinţi duhovniceşti şi exercită lucrarea paternităţii duhovniceşti. În esenţă însă, din nefericire, puţini corespund acesteia. Vai! Zece mii de clerici suntem în Elada. Câţi din noi ne îndeplinim sfintele noastre datorii? Vreţi o dovadă? Urmăriţi câţi vin la biserică în parohia voastră. Nu vor depăşi 2% din total. Ceilalţi însă unde sunt, unde se află? Unii rămân acasă, alţii călătoresc, unii lucrează, alţii dorm pentru că şi-au petrecut noaptea urmărind televizorul, unde satana le predă propriile lui lecţii; astăzi oamenii nu au ochi pentru Dumnezeu, au ochi pentru diavolul. Asta arată că poporul nostru rămâne nepăstorit.  Cine se va îngriji de aceste suflete, care sunt “ca nişte  oi care nu au păstor”? (Matei 9, 36 ).
Unde este Pavel Apostolul, unde Petru, unde Ioan Evanghelistul, care odată, pentru un fiu de-al său duhovnicesc care a luat-o razna şi s-a făcut  tâlhar a alergat de a ajuns până în peştera lui, sus, în munţi, şi nu s-a liniştit până nu l-a readus în braţele lui Hristos?
Unde este Marele Vasilie, unde-i Ioan Gură de Aur, unde-i Grigorie Teologul, care a preluat Constantinopolul cu foarte, foarte puţini ortodocşi, iar când a plecat întorsese déjà aproape toate oile rătăcite în staulul Ortodoxiei ? Şi, ca să extindem întrebarea la anii mai recenţi, unde sunt lucrătorii întocmai cu Apostolii şi luminătorii Bisericii, unde-i Cosma Etolianul, care şi-a jertfit isihia şi liniştea sa pentru fiii risipitori şi pentru oile cele pierdute ale turmei lui Hristos?…
Într-adevăr, rare sunt exemplele de adevărată paternitate în zilele noastre. A venit vremea în care, ca să găsească cineva un adevărat părinte duhovnicesc, trebuie să caute mult. Şi, printre altele, nevoile sunt mari. Această paternitate este de neînlocuit pentru mântuire şi atunci când este exercitată aşa cum se cuvine umple inimile cu o împlinire inexprimabilă. Legătura care se dezvoltă între părintele duhovnicesc şi fiul duhovnicesc, este incomparabil mai mare decât legătura trupească ce uneşte un tată biologic cu fiul său. Mai înaltă este rudenia duhovnicească decât orice altă rudenie din lume. Fericiţi cei care trăiesc în atmosfera acestei rudenii ideale. Astfel de fii duhovniceşti trebuie să se îngrijească să dobândească şi ieromonahii de astăzi şi, desigur, episcopii, în loc să ţină pe lângă ei pe rudele după trup. Dar şi cei mai mulţi din preoţii noştri căsătoriţi – şi nu-i judecă nimeni că sunt căsătoriţi – din nefericire, îşi iubesc doar femeia şi copiii lor. Dincolo de ei, nimic mai mult. Ataşaţi atât de mult faţă de familia lor trupească, ca şi cum ar adora-o. Şi ajung nu creştini şi preoţi ai Domnului, ci – să spunem groaznicul cuvânt – închinători la idoli! A spus-o Hristos “Cine iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult  decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult  decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37). Pe drept cuvânt, pururea pomenitul Arhiepiscop Ieronimos Kotsonis a scris o carte cu titlul “Suntem creştini?”. Creştini cu numele, însă în realitate închinători la idoli.
Dar să nu deznădăjduim. În mulţimea  clericilor noştri există şi clerici cu conştiinţa misiunii lor. Un preot, pe care l-am hirotonit, a izbutit prin sfântul său exemplu şi prin lacrimile lui să umple biserica de creştini. O, dacă toţi clericii am avea o scânteie din focul  duhovnicesc care ardea în inima Sfântului Cosma Etolianul! Patria noastră ar fi atunci o ţară de Sfinţi.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară
“Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: “Apostolos”, Atena, 2001)