PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA
POMENIREA SFINŢILOR ŞAPTE TINERI DIN EFES

4 AUGUST

DOUĂ SUTE DE ANI DE SOMN!

În predica anterioară, iubiţii mei creştini, am vorbit despre cei şapte tineri, de Macabei. Aici vom vorbi iarăşi despre şapte tineri, care au trăit o viaţă sfântă. Sunt cei şapte tineri din Efes. Pe 4 august este pomenirea lor. Despre ei vom vorbi. Pentru că este o privelişte frumoasă să-i vezi pe tineri că-L iubesc pe Dumnezeu, că împlinesc poruncile Lui şi că sunt gata să jertfească toate pentru credinţă. Aceşti tineri, oricât de puţini ar rămâne în timpurile de necredinţă şi de stricăciune, sunt un viu protest împotriva celorlalţi tineri, care rămân departe de Dumnezeu, se târăsc în patimile ruşinoase şi trăiesc o viaţă dobitocească. Tineri, care citiţi în ceasul acesta această carte, luaţi aminte la predica aceasta, care are ca temă pe cei şapte tineri.

Istoria acestor tineri este foarte emoţionantă, dar şi foarte curioasă. Poate că unii nu vor vrea să creadă cele scrise de sinaxarul lor. Dar cele care par cu neputinţă şi de neizbutit, pentru cel care crede în Dumnezeu nu există nici o dificultate să le accepte. Pentru că Dumnezeu este atotputernic şi poate să facă nu doar cele pe care le scrie viaţa acestor şapte tineri, ci şi altele chiar mai mari şi mai minunate.

***

Aşadar, aceşti şapte tineri s-au născut în Asia Mică într-o cetate mare – Efes. S-au născut şi au trăit într-o epocă foarte dură pentru creştinătate. Atunci, era împărat unul din cei mai groaznici prigonitori ai creştinismului – Deciu (250 d.Hr). Acesta a declanşat prigoana împotriva creştinilor. Unii se lepădau de Hristos şi scăpau. Alţii însă rămâneau credincioşi lui Hristos şi vroiau să suporte orice numai să nu se lepede de Hristos. Unii trădători, alţii mucenici. Dar au existat şi unii creştini, care, pentru că se vedeau pe ei înşişi neputincioşi sufleteşte şi se temeau ca nu cumva să fie biruiţi de chinuri şi să se lepede de Hristos, fugeau departe din oraşe, se duceau în munţi, se ascudeau în peşteri şi trăiau o viaţă foarte aspră, grea, o viaţă care era şi aceasta un fel de mucenicie.
Dintre cei care au fugit din marea cetate a Efesului şi au scăpat în munţi au fost şi şapte tineri. Au găsit o peşteră şi obosiţi cum erau au căzut să doarmă. Tiranul îi căuta. Soldaţii pe care i-a trimis, căutându-I, au văzut peştera. Au intrat înăuntru, au găsit şapte tineri, dar tinerii nu dădeau nici un semn de viaţă. Erau morţi. Şi ce să le facă, dacă erau morţi? Să-i ia şi să-i ducă la împărat? O osteneală zadarnică. I-au lăsat deci acolo cum erau şi au astupat uşa peşterii cu pietre.
Acolo înăuntru au rămas cei şapte tineri. Au rămas mulţi ani. Nimeni nu-şi mai aducea aminte de ei. Din ziua în care au intrat în peşteră şi au căzut în somn trecuseră două sute de ani. Deciu şi alţi împăraţi prigonitori muriseră. Prigoanele încetaseră. Creştinii erau de acum liberi. Pe tron era un împărat creştin. Dar în timp ce religia nu mai era în pericol de la duşmanii din afară, de la împăraţii închinători la idoli, au apărut alţi duşmani, care căutau să dărâme Biserica. Erau ereticii, adică cei care nu acceptau toate cele pe care le-a învăţat Hristos şi Biserica, ci alegeau din Evanghelie numai ce voiau, iar pe celelalte le respingeau. Un fel de eretici a apărut în timpul împăratului creştin Teodosie cel Tânăr. Aceştia nu acceptau învierea moţilor. Aceşti eretici reuşiseră să atragă de partea lor multă lume. Atunci, Dumnezeu a făcut o minune foarte mare, ca să le demonstreze că există învierea morţilor. Care este minunea? Un ţăran a cumpărat muntele unde era peştera în care erau ascunşi cei şapte tineri. Deschizând peştera, vede pe cei şapte sculându-se din somnul lor şi i-a auzit discutând şi zicând: Dacă ne-ar prinde astăzi Deciu, nu trebuie să ne fie frică, ci să ne mărturisim credinţa. Şi pentru că nu aveau mâncare, unul din cei şapte s-a hotărât să se ducă jos în cetate, să cumpere mâncare şi să vadă ce se întâmplă cu prigoana.
Iamvlih – acesta era numele lui – a plecat din peşteră. Când a ajuns în Efes, a văzut că multe lucruri se schimbaseră. A văzut Crucea înălţându-se în centrul cetăţii, a văzut biserici, a văzut creştini şi se nedumerea. S-a dus la un cuptor ca să cumpere pâine. Când Iamvlih a scos să plătească, cel de la cuptor, a văzut că monedele pe care i le dădea nu erau monede actuale, ci vechi. Şi la întrebarea care i s-a pus – unde le-ai găsit? -, tânărul a răspuns că aceste monezi sunt în circulaţie şi că nu au trecut multe zile de când cu astfel de monezi şi-a cumpărat mâncare din cetate. Acest cuvânt i s-a părut ciudat brutarului. A început să presupună că tânărul trebuie să fie vreo iscoadă şi a considerat de datoria lui să-l denunţe autorităţilor. Autorităţile l-au arestat pe tânăr şi au făcut o anchetă amănunţită. Tânărul a insistat că este originar din Efes. Iar ca să-i convingă a menţionat numele împăratului şi a altor conducători pe care-i ştia. Autorităţile au deschis matricolele cetăţii şi a văzut că oamenii pe care-i spunea Iamvlih nu erau inexistenţi. Au trăit cu două sute de ani înainte în cetatea Efesului. Atunci au înţeles că s-a întâmplat ceva mare şi minunat. I-au adus la cunoştinţă episcopului cetăţii, care împreună cu preoţii şi alţii s-au dus în peşteră, i-au aflat şi pe ceilalţi şase tineri şi din cele câte le-au auzit de la aceşti şapte tineri au crezut că a avut loc o mare minune. După două sute de ani, Dumnezeu i-a înviat pe aceşti tineri, ca să adauge încă o dovadă că morţii într-o zi vor învia. Da! Vor învia, precum a înviat Hristos. Da! Vor învia, precum au înviat cu puterea lui Dumnezeu şi aceşti şapte tineri.

***

Iubiţii mei! Aceasta este istoria celor şapte tineri din Efes. Din toată această istorie să reţinem drept învăţătură ceea ce spunea şi Sfântul Cosma Etolianul cum că moartea este un somn lung. Somn, care ţine veacuri întregi, dar va veni o clipă în care acest somn se va sfârşi şi morţii vor învia. Vor învia cu aceiaşi uşurinţă cu care cineva care doarme se trezeşte de dimineaţă şi-şi începe lucrul, cu aceiaşi uşurinţă cu care s-au trezit şi cei şapte tineri din Efes, care au adormit în peşteră două sute de ani. Învierea morţilor nu este o poveste, ci este un adevăr pe care îl mărturisim în Simbolul Credinţei, zicând: ”Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară
“Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Myripnoa anthi”, Atena, 2007)