Κυριακὴ πρὸ τῆς Ὑψώσεως (Ἰωάν. 3,13-17)

Ομιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου

Ο ΘΕΟΣ ΣΕ ΑΓΑΠΑ

• «Οὕτως ἠγάπησεν ὁ Θε­ὸς τὸν κόσμον, ὥστε τὸν υἱὸν αὐτοῦ τὸν μονογε­νῆ ἔδωκεν, ἵνα πᾶς ὁ πιστεύων εἰς αὐτὸν μὴ ἀ­πόλλυται, ἀλλ᾽ ἔχῃ ζωὴν αἰώνιον» (Ἰωάν. 3,16)

Η ΥΨΩΣΙΣ τοῦ τιμίου Σταυροῦ εἶνε τὸ κέν­τρο τοῦ Σεπτεμβρίου. Ἡ σημερινὴ Κυ­ρια­κὴ λέγεται «πρὸ τῆς Ὑψώσεως» καὶ ἡ ἑπομένη «μετὰ τὴν Ὕψωσιν». Οἱ καταβασίες εἶνε «Σταυρὸν χαράξας Μωσῆς…», ἀπόστολος καὶ εὐαγγέλιο εἶνε ἐπίσης σχετικὰ μὲ τὸ σταυρό.

* * *

Τί μᾶς λέει τὸ εὐαγγέλιο· «Κανένας δὲν ἀ­νέβηκε στὸν οὐρανὸ εἰ μὴ ὁ ἐκ τοῦ οὐρανοῦ καταβάς» (Ἰωάν. 3,13). Μπᾶ, θὰ μᾶς ποῦν οἱ ἄπιστοι, σήμερα ἡ ἐπιστήμη προώδευσε, ὅλων τὰ βλέμματα εἶνε στραμμένα στὸ διάστημα· πῶς τὸ εὐαγγέλιο λέει, ὅτι κανένας δὲν ἀνέβηκε στὸν οὐρανό; Ἐδῶ ἡ ἐπιστήμη διαψεύδει τὴ θρησκεία… Τί ἔχουμε ν᾽ ἀπαντήσουμε;

Ἀγνοεῖτε τὰς Γραφάς. Ὅταν λέῃ τὸ Εὐαγγέ­λιο «οὐρανός», δὲν ἐννοεῖ αὐτὸν τὸν φυσι­κὸ οὐ­ρανό, στὸν ὁποῖο ἀνέβηκε ὁ προφήτης Ἠλίας. Πέρα ἀπὸ αὐτὸ τὸν οὐρανό, πέρα ἀπὸ τὸν ἥλιο τὸ φεγγάρι τὰ ἄ­στρα καὶ τοὺς γαλαξί­ες, ὑπάρχει ἕνας ἄλλος οὐρανός, πνευματι­κὸς ὑπερφυσικὸς ἀόρατος. Γι᾽ αὐτὸ ἡ Γραφὴ λέει κάπου «Αἰνεῖτε αὐτὸν οἱ οὐρανοὶ τῶν οὐρα­νῶν» (Ψαλμ. 148,4). Καὶ γι᾽ αὐ­τὸ γιὰ τὸν ἀπόστολο Παῦλο λέει ὅτι ἡρπάγη «ἕ­ως τρίτου οὐρανοῦ» (Β΄ Κορ. 12,2). Ὑπάρχει λοι­πὸν καὶ κάποιος ἀνώτε­ρος οὐρανός, στὸν ὁ­ποῖο λατρεύεται ὁ Θεός. «Οἱ τὰ Χερουβὶμ μυστικῶς εἰκονίζοντες καὶ τῇ ζωοποιῷ Τριάδι τὸν τρισάγιον ὕμνον προσᾴ­δοντες…» (θ. Λειτ.). Γι᾽ αὐτὸ τὸν οὐρανό, στὸν ὁ­ποῖο δὲν ὑπάρ­χει τίποτε τὸ γήινο ἀλλὰ κατοι­κεῖ ἡ ἁγία Τριὰς καὶ τὰ ἄυλα πνεύματα, ὁμιλεῖ ὁ Χριστὸς ὅταν λέῃ «Οὐδείς ἀναβέβηκεν εἰς τὸν οὐρανόν».

Ὥστε ἀπὸ ἐκεῖνο τὸν οὐρανὸ ἦρθε στὴ γῆ ὁ Κύριος ἡμῶν Ἰησοῦς Χριστός· ἡ προέλευσί του εἶνε θεία, δηλαδὴ εἶνε Θεός. Καὶ ὅτι εἶνε Θεὸς ὁ Χριστὸς τὸ ἀπέδειξε, ἐκτὸς τῶν ἄλ­λων, μὲ τὴ διδασκαλία του, ποὺ εἶνε θεία. Τὰ βιβλία ποὺ ἔγραψαν καὶ οἱ μεγαλύτεροι σοφοὶ ὑστεροῦν ἐν συγκρίσει μὲ τὸ Εὐ­αγγέλιο. Ὅ­ποιος ἀκούει καὶ διαβάζει τὸ Εὐαγ­γέλιο, αἰσθά­νεται ὅπως οἱ ἀκροαταὶ τοῦ Χριστοῦ ποὺ ἔλεγαν «Οὐδέποτε οὕτως ἐλάλησεν ἄνθρωπος, ὡς οὗτος ὁ ἄνθρωπος» (Ἰωάν. 7,46). Ὁ ἴδιος δὲ γιὰ τὴ διδασκαλία του εἶπε· «Ὁ οὐρανὸς καὶ ἡ γῆ παρελεύσονται, οἱ δὲ λόγοι μου οὐ μὴ παρέλθωσι» (Ματθ. 24,35. Λουκ. 21,33. βλ. καὶ Μᾶρκ. 13,31).

Ἀπὸ τὸν οὐρανό, ποὺ ἦρθε ὁ Χριστός, μᾶς ἔ­φερε οὐράνια – ὑψηλὰ διδάγματα. Ποιό, θὰ ρωτήσετε, εἶνε τὸ ὑψηλότερο δόγμα, ἡ πιὸ με­γάλη διδασκαλία του; Τὸ λέει σήμερα τὸ εὐ­αγ­γέλιο. Μακάρι νὰ εἶχα δύναμι Χρυσοστόμου καὶ Βασιλείου, νὰ τὸ ἐμφυτεύσω στὶς ψυχές σας. Τὸ ὑψηλότερο δόγμα, ἡ μεγαλύτερη ἀ­λήθεια, εἶνε ὅτι ὁ Θεὸς ἀγαπᾷ τὸν κόσμο – ὁ Θεὸς ἀγαπᾷ τὸν ἄνθρωπο (Ἰωάν. 3,16).

Ἀγαπᾷ τὸν ἄνθρωπο, πρῶτα – πρῶτα γιατὶ αὐτὸς τὸν ἔπλασε. Ἐὰν μὲ πείσῃς ὅτι τὸ σπίτι ἢ τὸ ρολόι σου ξεφύτρωσαν μόνα τους, τότε θὰ δεχθῶ ὅτι καὶ τὸ μεγάλο αὐ­τὸ ρολόι ποὺ λέγεται ἄνθρωπος ἔγινε μόνο του. Ὁ Θεὸς ἔ­κανε τὸν ἄνθρωπο· αὐτὸς ἔκανε τὸ μάτι νὰ βλέπῃ, τὸ αὐτὶ ν᾽ ἀκούῃ, τὰ χέρια νὰ κινοῦν­ται, τὰ πόδια νὰ περπατοῦν, τὴν καρδιὰ νὰ χτυπᾷ, τὸ αἷμα νὰ κυκλοφορῇ, τὸ μυαλὸ νὰ κάνῃ συλλήψεις. Ὁ Θεὸς ἔδωσε τὴν εὔρυθμη λειτουργία σ᾽ αὐτά, τὴν ὑγεία. Κάθε χτύπος τῆς καρδιᾶς σου φωνάζει· Ὁ Θεὸς σὲ ἀγαπᾷ!

Κι ὄχι μόνο ἔπλασε ὁ Θεὸς τὸν ἄνθρωπο, ἀλλὰ καὶ προνοεῖ γι᾽ αὐτόν. Δὲν τὸν ἔρριξε σ᾽ ἕνα ξερονήσι ἢ πάνω στὸ φεγγάρι· τὸν ἔβαλε στὸν πλανήτη αὐτόν, στὸν ὁποῖο τοῦ ἔδωσε ὅ­λες τὶς πρῶτες ὗλες, ὅλα τὰ ἀναγκαῖα γιὰ νὰ δημιουργήσῃ πολιτισμό. Τοῦ ἔδωσε τὸν ἥλιο, ποὺ φωτίζει καὶ θερμαίνει. Κάθε ἀκτίνα, ποὺ ταξιδεύει τόσα μίλια κ᾽ ἔρχεται καὶ πέφτει πάνω στὸ μάγουλο τοῦ παιδιοῦ, στὸ χέρι τοῦ ἐρ­­γάτη, σὲ σπίτια καὶ καλύβες, περνάει ἀκόμα καὶ τὰ κάγκελλα τῆς φυλακῆς, τί εἶνε; Ἀ­σπασμός, φίλημα τοῦ Θεοῦ. Κάθε ἀκτίνα τοῦ ἥλιου, κάθε σταγόνα τῆς βροχῆς, κάθε πνοὴ τοῦ ἀέρα ποὺ ἀναπνέουμε, οἱ ζέφυροι, οἱ αὖ­ρες, τὰ δέντρα, τὰ λουλούδια, τ᾽ ἀηδόνια, ὅλα λαλοῦν καὶ λένε· Ὁ Θεὸς σὲ ἀγαπᾷ!

Ἀλλ᾽ ὄχι μόνο αὐτά. Ἂν εἶσαι Χριστιανός, ἄ­σε τοὺς ἄλλους νὰ μιλοῦν γιὰ τὰ λουλούδια καὶ τὰ πουλιά. Ἔλα τὴν ἡμέρα τοῦ Σταυροῦ στὴν ἐκκλησία· κι ὅταν ὁ ἱερεὺς ὑψώνῃ τὸ τί­μιο Ξύλο καὶ δῇς νοερὰ τὸ Χριστὸ μὲ τὸ ἀγ­κάθινο στεφάνι, μὲ τὰ χέρια καὶ τὰ πόδια πληγωμένα καὶ τὴν πλευρὰ κεντημένη, στάσου γιὰ λίγο, συλλογίσου καὶ κάνε τὸ ἐρώτημα· γιατί τὰ ἔπαθε ὅλα αὐτὰ ὁ Χριστός; Καὶ τότε θ᾽ ἀκούσῃς τὴν ἀπάντησι, ποὺ δίνει 800 χρόνια πρὸ Χριστοῦ ὁ προφήτης Ἠσαΐας· «Οὗτος τὰς ἁμαρτίας ἡμῶν φέρει καὶ περὶ ἡμῶν ὀδυνᾶται, καὶ ἡμεῖς ἐλογισάμεθα αὐτὸν εἶναι ἐν πόνῳ καὶ ἐν πληγῇ ὑπὸ Θεοῦ καὶ ἐν κακώσει… τῷ μώλωπι αὐτοῦ ἡμεῖς ἰάθημεν» (Ἠσ. 53,4-5). Ποιός μπορεῖ νὰ νιώσῃ πόσο ὁ Θεὸς ἀγάπησε τὸν κόσμο! Μὲ ποιά γλῶσσα νὰ περιγράψουμε τὴν ἀγάπη τοῦ Χριστοῦ μας; Ὅποιος ἔχει ἕνα μόνο παιδί, πόσο τὸ πονάει! Ἐλᾶτε λοι­πόν, ἐ­σὺ μάνα κ᾽ ἐσὺ πατέρα, νὰ μᾶς πῆτε πόσο ἀ­γα­πᾶ­­τε τὸ μονάκριβο γέννημά σας! Ἂν τώρα σᾶς πῇ κάποιος, ὅτι πρέπει τὸ παιδὶ αὐτὸ νὰ τὸ θυ­σι­άσετε γιὰ τὸν ἐχθρό σας, ποιά μάνα καὶ ποιός πατέρας τὸ θυσιάζει; Καὶ γιὰ τὸν ἐχθρὸ μάλιστα; Ἐπ᾽ οὐδενὶ λόγῳ. Οὔτε γιὰ τὸ φίλο· πολλῷ μᾶλλον γιὰ τὸν ἐχθρό. Καὶ ὅμως τί λέει σήμερα τὸ εὐαγγέλιο· «Οὕτως ἠγάπησεν ὁ Θε­ὸς τὸν κόσμον, ὥστε τὸν υἱὸν αὐτοῦ τὸν μονογε­νῆ ἔδωκεν, ἵνα πᾶς ὁ πιστεύων εἰς αὐτὸν μὴ ἀ­πόλλυται, ἀλλ᾽ ἔχῃ ζωὴν αἰώνιον» (Ἰωάν. 3,16)· τό­σο πολὺ ἀγάπησε ὁ Θεὸς τὸν ἀποστάτη κόσμο, ὥστε παρέδωσε τὸν Υἱό του, τὸν Κύριο ἡμῶν Ἰ­ησοῦν Χριστόν, ὥστε ὅποιος πιστεύει σ᾽ αὐ­τὸν νὰ μὴ χάνεται ἀλλὰ νὰ ἔχῃ ζωὴ αἰώνιο.

* * *

Δὲν ὑπάρχει, ἀδελφοί μου, ἀμφιβολία ὅτι ὁ Θεὸς ἀγαπάει τὸν ἄνθρωπο. Ἀλλ᾽ ἡ ἀγάπη αὐ­τὴ τοῦ Θεοῦ δημιουργεῖ καὶ σ᾽ ἐμᾶς τὴν ὑποχρέ­ωσι νὰ Τὸν ἀγαποῦμε. Ὅπως ἔχεις ἀξίωσι ἐσὺ ἡ μάνα νὰ σ᾽ ἀγαπάῃ τὸ παιδί σου, ἔτσι καὶ ὁ Θεὸς περιμένει νὰ τὸν ἀγαποῦν οἱ ἄν­θρωποι. Εἶνε χρέος μας ν᾽ ἀ­­γαποῦμε τὸ Σωτῆρα μας.

Καὶ ὅμως δὲν ὑπάρχει ἀ­γάπη τοῦ Θεοῦ. Οἱ καρδιὲς εἶνε σήμερα κρύ­ες – παγωμένες γιὰ τὸ Θεό. Μιὰ προφητεία τοῦ ἀποστόλου Παύλου λέει, ὅτι «εἰς τὰς ἐσχάτας ἡμέρας» ―καὶ εἴμαστε στὶς ἔσχατες ἡμέρες― «ἔσονται οἱ ἄνθρωποι …φιλήδονοι μᾶλλον ἢ φιλόθεοι» (Β΄ Τιμ. 3,1-4), οἱ ἄνθρωποι δηλαδὴ θ᾽ ἀγαποῦν τὶς ἡδονές, τὰ μικρὰ καὶ τὰ ἀσήμαντα, παραπάνω ἀπὸ τὸ Θεό. Ἄλλος θ᾽ ἀγαπάῃ τὰ παιδιά του, ἄλλος τὴ γυναῖκα του, ἄλλος τὰ λεφτά, ἄλλος τὰ βιβλία, ἄλλος τὶς ἐπιστῆμες, ἄλλος τὰ γλέντια, ἄλλος τὰ σπόρ…. Θα τρελλαίνων­ται γι᾽ αὐτά, ἀλλὰ στὶς καρδιές τους δὲν θὰ ὑπάρχῃ ἡ ἀγάπη τοῦ Θεοῦ, τοῦ ἀπείρου Θεοῦ.

Αὐτὸ δὲν γίνεται σήμερα; Τὸ Θεὸ ὄχι μόνο δὲν τὸν ἀγαποῦμε ἀλλὰ καὶ τὸν ὑβρίζουμε. Τὸν ὑβρίζουμε μὲ τὴ γλῶσσα καὶ τὰ λόγια μας, τὸν ὑβρίζουμε καὶ μὲ τὰ ἔργα μας. Κάθε μέρα, κάθε ὥρα, κάθε λεπτὸ βλαστήμιες ἀκούγον­ται. Κ᾽ ἔπειτα περιμένουμε προκοπή; Ὅπως πᾶμε ―μὴ μὲ πῆτε ἀπαισιόδοξο, ζυγίζω μὲ τὸ Εὐαγγέλιο τὴν κοινωνία―, σᾶς λέω τὸ ἑξῆς. Οἱ Ἑβραῖοι μιὰ φορὰ σταύρωσαν τὸ Χριστό, μὰ ἐμεῖς τὸν σταυρώνουμε χιλιάδες φορὲς κάθε μέρα. Στὰ σπίτια, στὰ σχολεῖα, στοὺς στρατῶνες, στὰ δικαστήρια, στὰ πλοῖα, στ᾽ ἁ­μάξια, στὶς παραλίες, στ᾽ ἀκρογιάλια, παντοῦ τὸν σταυρώνουμε· δὲν ὑπάρχει μέρος ποὺ νὰ μὴ στήνουμε κ᾽ ἕνα σταυρὸ τοῦ Χριστοῦ.

Ὕστερα ἀπ᾽ ὅλα αὐτὰ ἐγὼ θαυμάζω πῶς ὁ Θεὸς ἐξακολουθεῖ νὰ μᾶς ἀγαπᾷ. Δόξα τῇ μακροθυμίᾳ σου, Κύριε! Θὰ μποροῦσε νὰ πῇ στὸν ἥλιο· Χαμήλωσε λιγάκι, ζύγωσε στὴ γῆ! καὶ τότε ἡ θερμοκρασία ν᾽ ἀνεβῇ ἀπὸ 40 σὲ 100, 200, 300 βαθμούς. Θὰ μποροῦσε νὰ πῇ στὴ θά­λασα· Δὲν ὑποφέρω τὶς μοιχεῖες καὶ πορνεῖ­ες τους· φούσκωσε, ἀνέβα, κάλυψε τὶς κορυφές, νὰ μὴ μείνῃ κανένα σκουλήκι ζωντανό! Θὰ μποροῦσε νὰ πῇ στὰ νερά, στὶς πηγές, στὰ σύννεφα καὶ στὰ ποτάμια· Στερέψτε!… Ἀχάριστε ἄνθρωπε, ποὺ πίνεις νερὸ καὶ βλαστημᾷς τὸ Θεό. Δὲν κάνεις οὔτε σὰν τὴν ὄρ­νι­θα, ποὺ πίνει καὶ μετὰ ὑψώνει τὸ κεφάλι πρὸς τὰ πάνω σὰ νὰ εὐχαριστῇ τὸ Θεό. Ἂν στερέψουν τὰ νερά, δὲ θὰ βρίσκῃς οὔτε ἕνα ποτήρι νὰ δροσιστῇς· θὰ κολλᾷς τὴ γλῶσσα σου στὰ μάρμαρα μέσα στὶς σπηλιές. Καὶ ὅμως ὁ Θεὸς μᾶς κρατάει ἀκόμα, τὰ σκουλήκια, πάνω στὴν πλάσι. Δόξα τῇ μακροθυμίᾳ του!

* * *

Ἀδέρφια μου, ὅσοι πιστεύετε στὸ Εὐαγγέλιο τοῦ Χριστοῦ, στὸν αἰῶνα αὐτὸ τῆς διαφθο­­ρᾶς, ἐλᾶτε ὅλοι, μικροὶ – μεγάλοι, στὴν ἐκκλησία τὴν ἡμέρα τῆς Ὑ­ψώσεως τοῦ Σταυροῦ. Νη­στέψτε σὰν τὴ Μεγάλη Παρασκευή. Σκεφθῆ­τε τὶς ἁ­μαρτίες σας. Μετρῆστε τὶς εὐεργεσί­ες τοῦ Θεοῦ. Καὶ καθὼς θὰ βλέπουμε τὸν τίμιο σταυρό, ἂς ποῦμε ὅλοι· «Μνήσθητί μου, Κύριε, ὅταν ἔλ­θῃς ἐν τῇ βασιλείᾳ σου» (Λουκ. 23,42)· ἀμήν.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Ομιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου στον ιερό ναό Ἀναλήψεως Δραπετσώνας – Πειραιῶς    11-9-1960)

__________________

ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

______________________

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA
DUMINICA DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

(Ioan 3, 13-17)

DUMNEZEU TE IUBEŞTE

„Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3, 16)

Înălţarea Cinstitei Cruci este în mijlocul lunii septembrie. Duminica de astăzi se numeşte „înainte de Înălţare”şi următoarea „după Înălţare”. Catavasiile sunt „Cruce însemnând Moise…”, Apostolul şi Evanghelia fac referire la Cruce.

***

Ce ne spune Evanghelia? „Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer” (Ioan 3, 13). Ba – ne vor spune necredincioşii – astăzi ştiinţa a avansat, privirile tuturor sunt întoarse spre spaţiu; cum spune Evanghelia că nimeni nu s-a suit în cer? Aici ştiinţa contrazice religia… Ce răspundem?
Nu cunoaşteţi Scripturile. Când Evanghelia zice „cer”, nu se referă la acest cer fizic, în care s-a suit proorocul Ilie. Dincolo de acest cer, dincolo de Soare, de Lună, de stele şi de galaxii, există un alt cer, duhovnicesc, supranatural, nevăzut. Din acest motiv, Scriptura zice undeva „Lăudaţi-L pe El cerurile cerurilor” (Psalmul 148, 4). Şi, de aceea, zice despre Apostolul Pavel că a fost răpit „până la al treilea cer”( II Corinteni 12, 2). Există deci şi un cer mai înalt, în care este adorat Dumnezeu. „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem…” (Dumnezeiasca Liturghie). Despre acest cer, în care nu există nimic pământesc, ci locuieşte Sfânta Treime şi duhurile cele nematerialnice, vorbeşte Hristos când zice: ”Nimeni nu s-a suit în cer”.
Aşadar, din acel cer a venit pe pământ Domnul nostru Iisus Hristos. Originea Sa este dumnezeiască, adică este Dumnezeu. Şi că este Dumnezeu, Hristos a demonstrat-o, printre altele, prin învăţătura Sa, care este dumnezeiască. Cărţile pe care le-au scris chiar şi cei mai mari înţelepţi sunt inferioare în comparaţie cu Evanghelia. Cine ascultă şi citeşte Evanghelia, simte ca şi ascultătorii lui Hristos, care spuneau: ”Niciodată vreun om n-a grăit ca Omul acesta” (Ioan 7, 46). Iar El însuşi a spus despre învăţătura Sa: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35; Luca 21, 33; vezi şi Marcu 13, 31).
Din cerul din care a venit Hristos, El ne-a adus învăţături cereşti – înalte. Care – veţi întreba – este cea mai înaltă dogmă, cea mai mare învăţătură a Lui? O spune astăzi Evanghelia. Măcar de-aş avea eu putere ca Gură-de-Aur şi Vasilie, ca s-o sădesc în sufletele voastre. Cea mai înaltă dogmă, cel mai mare adevăr, este că Dumnezeu iubeşte lumea – Dumnezeu îl iubeşte pe om (Ioan 3, 16).
Îl iubeşte pe om înainte de toate pentru că El l-a creat. Dacă mă vei convinge că a ta casă sau ceasul tău au apărut singure brusc, atunci voi accepta că şi acest mare ceas care se numeşte om a apărut singur. Dumnezeu l-a făcut pe om. El a făcut ochiul să vadă, urechea s-audă, mâinile să se mişte, picioarele să meargă, inima să bată, sângele să circule, mintea să aibă idei. Dumnezeu a dat acestora o funcţionare regulată, sănătatea. Fiecare bătaie a inimii îţi strigă: Dumnezeu te iubeşte!
Şi nu doar că Dumnezeu l-a creat pe om, dar îi şi poartă de grijă. Nu l-a aruncat într-o insulă lipsită de vegetaţie sau pe Lună. L-a pus pe această planetă, căreia i-a dat toate primele materii, toate cele necesare ca să creeze civilizaţie. I-a dat soarele, care luminează şi încălzeşte. Fiecare rază, care călătoreşte atâtea mile şi vine şi cade pe obrazul copilului, pe mâna muncitorului, în case şi în colibe, trece chiar şi prin gratiile închisorii, ce este? Îmbrăţişare, sărutul lui Dumnezeu. Fiecare rază de soare, fiecare picătură de ploaie, fiecare suflare a aerului pe care îl respirăm, zefir, brize, copacii, florile, privighetorile, toate vorbesc şi-ţi zic: Dumnezeu te iubeşte!
Şi nu numai acestea. Dacă eşti creştin, lasă-i pe alţii să vorbească despre flori şi despre păsări. Vino în Ziua Crucii la biserică. Şi când preotul înalţă Cinstita Cruce şi-L vei vedea cu gândul pe Hristos cu cununa de spini, cu mâinile şi picioarele rănite şi cu coasta împunsă, stai puţin, meditează şi pune-ţi întrebarea: De ce a pătimit toate acestea Hristos? Şi atunci, vei auzi răspunsul, pe care-l dă Proorocul Isaia cu opt sute de ani înainte de Hristos: ”El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 4-5). Cine poate simţi cât de mult a iubit Dumnezeu lumea! Cu ce limbă vom descrie iubirea Hristosului nostru? Cine are doar un copil, cât de mult suferă pentru el! Veniţi deci, tu mamă şi tu tată, să ne spuneţi cât de mult îl iubiţi pe unicul vostru copil! Dacă acum, vă va spune cineva că trebuie să-l jertfiţi pe copilul vostru pentru duşmanul vostru, care mamă şi care tată îl va jertfi? Şi mai ales pentru duşman? Sub nici un motiv. Nici pentru prieten; cu cât mai mult pentru duşman. Şi totuşi, ce zice astăzi Evanghelia? „Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Atât a iubit Dumnezeu lumea apostată, îndepărtată de El, încât l-a predat pe Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca tot cel ce crede într-Însul să nu se piardă, ci să aibă viaţa cea veşnică.

***

Nu există îndoială, fraţii mei, că Dumnezeu îl iubeşte pe om. Dar această iubire a lui Dumnezeu ne creează şi nouă obligaţia să-L iubim. După cum tu, mamă, ai pretenţia să te iubească copilul tău, aşa şi Dumnezeu aşteaptă să-L iubească oamenii. Este de datoria noastră să-L iubim pe Mântuitorul nostru.
Şi cu toate acestea nu există iubire pentru Dumnezeu. Astăzi inimile sunt reci – îngheţate pentru Dumnezeu. O profeţie a Apostolului Pavel zice, că: „În zilele din urmă” – şi suntem în zilele din urmă – „vor fi oamenii… iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu” (II Timotei 3,1-4), oamenii adică vor iubi plăcerile, cele mici şi neînsemnate, mai mult decât pe Dumnezeu. Unul îşi va iubi copiii săi, altul femeia sa, unul banii, altul cărţile, unul ştiinţele, altul chefurile, unul sporturile!… Vor înnebuni pentru acestea, dar în inimile lor nu va exista iubirea faţă de Dumnezeu, a infinitului Dumnezeu.
Asta nu se întâmplă astăzi? Pe Dumnezeu nu că doar că nu-L iubim, ci Îl şi batjocorim. Îl batjocorim cu limba şi cu cuvintele noastre, îl batjocorim şi cu faptele noastre. În fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare minut se aud înjurături. Şi apoi să aşteptăm progres, bunăstare materială? Aşa cum mergem – nu-mi spuneţi că-s pesimist, cântăresc societatea cu Evanghelia –, vă spun următoarele: Evreii o singură dată L-au răstignit pe Hristos, dar noi Îl răstignim de mii de ori în fiecare zi. În case, în şcoli, în cazarme, în tribunale, în bărci, în maşini, pe plaje, pe ţărmuri, pretutindeni, peste tot Îl răstignim. Nu există loc în care să nu ridicăm şi o cruce pentru Hristos.
După toate acestea, eu mă minunez cum Dumnezeu continuă să ne iubească. Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne! Ar fi putut să spună soarelui: Coboară-te puţintel, apropie-te de pământ! Şi atunci, temperatura ar fi urcat de la 40 la 100, 200, 300 de grade. Ar fi putut să spună mării: Nu suport adulterele şi curviile lor! Umflă-te, ridică-te, acoperă vârfurile, înălţimile, să nu rămână niciun vierme viu! Ar fi putut să spună apelor, izvoarelor, norilor şi râurilor: Secaţi!… Omule nemulţumitor, care bei apă şi-L înjuri pe Dumnezeu. Nu faci nici măcar ca găina, care bea şi apoi îşi înalţă capul sus ca şi cum I-ar mulţumi lui Dumnezeu. Dacă ar seca apele, nu vei mai găsi niciun pahar ca să te răcoreşti; ţi se va lipi limba de marmura peşterilor. Şi totuşi, Dumnezeu ne păstrează încă în lume pe noi, viermii. Slavă îndelung-răbdării Tale!

***

Fraţii mei, câţi credeţi în Evanghelia lui Hristos, în acest veac al stricăciunii, veniţi toţi, mici şi mari, la biserică în Ziua Înălţării Crucii. Postiţi, ca în Sfânta şi Marea Vineri. Gândiţi-vă la păcatele voastre, număraţi binefacerile lui Dumnezeu. Şi în timp ce vom vedea Cinstita Cruce, să spunem toţi: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42). Amin.

†Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta Biserică a Înălţării Drapetsona –Pireu 11.09.1960)

(trad. Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: http://www.augoustinos-kantiotis.gr/)