MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA :

SFÂNTUL DIONISIE AREOPAGITUL

(3 OCTOMBRIE)

UN SFÂNT JUDECĂTOR

(fragment)

… Un suflet ales pentru vremea sa a fost Sfântul Dionisie. S-a născut la începutul secolului întâi după Hristos. S-a născut în cetatea Atenei, care a arătat pe cei mai mari filosofi, poeţi şi artişti. Spre această cetate se îndreptau din toată lumea de atunci tineri ca să studieze. Dionisie, un copil dintr-o familie nobilă, se distingea printre cei de o vârstă cu el prin inteligenţa sa la învăţătură. A studiat toate ştiinţele. Dar nu s-a mulţumit, nu s-a limitat doar la gnoza şi la ştiinţa pe care putea să i le dea Atena. Împreună cu alţi compatrioţi a călătorit în Egipt. A vizitat cetatea Heliopolis, o cetate din Egipt care era vestită pentru înţelepciunea preoţilor ei.
Când se afla în Egipt s-a întâmplat un lucru. Într-o zi, soarele s-a întunecat în mijlocul zilei. Era ziua în care iudeii L-au răstignit pe Hristos pe Golgota. Era Marea Vineri. Nimeni din cei care locuiau în Egipt nu ştia că S-a răstignit Hristos. Văzând Dionisie acea eclipsă totală de soare, care era imposibil de explicat prin legile fizice, s-a spăimântat şi a zis: ,,Ori vreun zeu pătimeşte, ori e sfârşitul universului”. A însemnat şi ora la care a avut loc întâmplarea aceasta, iar de atunci cerceta să afle cauza acelui fenomen.
După întoarcerea lui la Atena, Dionisie, pentru deosebita lui instruire şi virtute, a fost ales areopagit, adică judecător, membru al Tribunalului Suprem, care se întrunea şi judeca marile crime care tulburau poporul. Sfântul Dionisie s-a distins ca judecător. Judeca fără să se uite la faţă, fără să aibă în vedere feţele, dacă unul era bogat şi altul sărac, puternic sau slab. Judeca întru dreptate. Cine avea dreptate i se făcea dreptate.
Atena, în epoca lui Dionisie Areopagitul, nu mai avea gloria ei de demult, gloria, pe care o avea când cetatea era condusă de Pericle şi trăiau marii filosofi. Măreţia ei decăzuse. Desigur, era din nou plină de filosofi şi retori, dar aceştia nu aduceau niciun folos ţării lor. Îmbrăcaţi în nişte haine bătătoare la ochi, care-i deosebeau de ceilalţi oameni, cu bărbi şi cu toiag, se plimbau ostentativ şi deschideau dezbateri pe diferite teme, fără ca dezbaterile lor să aibă o finalitate. Filosofia lor sfârşea în flecăreală. Iar cei mai mulţi din aceşti filosofi aparţineau unei şcoli a filosofilor, care nu credeau în nemurirea sufletului, ci doar în desfătările materiale, şi aveau ca dogmă sloganul: ,,Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri”. Erau epicurienii, materialiştii şi fericiţii acelei epoci. Filosofia era un întuneric, nedestoinică să lumineze poporul, care ajunsese într-o mare stricăciune. Oamenii adorau idolii. Şi idolii pe care-i avea Atena erau mai mulţi decât oamenii. Idoli făcuţi unii din lemn, alţii din aramă, unii din argint şi alţii din aur. Iar din toate statuile, acea statuie care producea o impresie deosebită era statuia Atenei, care era aşezată înaintea porţilor Partenonului; uriaşă statuie, care strălucea în razele soarelui şi se vedea de departe.***

În Atena anilor 50 după Hristos nu exista niciun creştin. Toţi erau închinători la idoli. Şi cu toate acestea în această cetate, pe care toţi o considerau centrul idolatriei, au apărut primii creştini. Nu erau mai mulţi de zece. Primul a fost Dionisie Areopagitul. A doua era o femeie, Damaris şi alţi câţiva. Dar cum au apărut aceşti puţini creştini?
Ca să vorbim în pilde, aceşti creştini erau pescarii pe care i-a prins în mrejele învăţăturii sale Apostolul Pavel. Aşa cum istorisesc Faptele Apostolilor, Pavel a ajuns în Atena în a doua lui călătorie misionară. Doar ce se plimba pe drumurile Atenei, că a văzut idolii şi sufletul lui se revoltă. Prezenţa lu Pavel în Atena a pricinuit curiozitatea filosofilor şi retorilor cetăţii, cărora le plăcea să audă întotdeauna ceva nou, fără ca niciodată sufletul lor să fie mulţumit. Flecar şi ciudat neamul acesta. Pentru că în jurul lui Pavel se crease o problemă, pe care trebuia s-o rezolve numaidecât în public, atenienii l-au invitat pe Pavel în Areopag – Curtea lor Supremă de Justiţie, cel mai înalt Tribunal al lor – şi acolo, înaintea tuturor, să vorbească şi să-şi expună învăţătura. Pavel a acceptat invitaţia, s-a suit în Areopag şi le-a vorbit acolo.
A vorbit cu artă, ca un pescar cu experienţă, care-şi aruncă undiţa cu cea mai potrivită momeală. Începutul cuvântului său a fost o laudă. A lăudat buna-cinstire, evlavia atenienilor. Şi apoi, luând prilej de la o statuie a Necunoscutului Dumnezeu, le-a vorbit despre adevăratul Dumnezeu, pe care cu toată înţelepciunea lor, nu-L cunoşteau.
– Pe acest Dumnezeu Necunoscut – zice – am venit, o, atenienilor, să vi-L propovăduiesc. Vă chem să credeţi în El şi să vă pocăiţi. Pentru că va veni o zi în care morţii vor învia şi toţi vor fi judecaţi după faptele lor…
Dar atenienii, care fuseseră influenţaţi de predicile filosofilor epicurei şi nu credeau în nemurirea sufletului, doar ce l-au auzit pe Pavel că vorbeşte despre învierea morţilor, au început să-şi bată joc de el şi să plece, zicând dispreţuitor că-l vor asculta altădată…
În acea mulţime de închinători la idoli s-au aflat şi puţine suflete în care predica Apostolului Pavel a făcut o mare impresie. Primul din aceştia a fost Dionisie Areopagitul.
Dionisie Areopagitul a crezut în Hristos, s-a botezat şi a devenit cel mai important membru al micii comunităţi creştine din Atena. Acest judecător s-a dovedit un înflăcărat propovăduitor al Evangheliei. Nu doar în Atena, ci şi în alte părţi s-a învrednicit să propovăduiască Evanghelia, şi în cele din urmă, ca Episcop, a mărturisit prin mucenicie pe Hristos. Şi a lăsat scrieri pline de înţelepciune. În ele îi îndeamnă pe creştini să-L iubească pe Hristos mai presus de toţi şi toate. Să-L iubească cu un eros dumnezeiesc…

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Ap ola ta epaggelmata”)