Τοῦ ἁγ. Ἰωάννου τοῦ Χρυσοστόμου

ΟΜΙΛΙΑ ΣΤΗΝ ΕΥΑΓΓΕΛΙΚΗ ΠΕΡΙΚΟΠΗ

Η ΜΑΝΔΡΑ

«Ὁ ποιμὴν ὁ καλὸς τὴν ψυχὴν αὐτοῦ τίθησιν ὑπὲρ τῶν προβάτων» (Ἰωάν. 10,11)

ΣΗΜΕΡΑ, ἀγαπητοί μου, εἶνε ἑορτὴ καὶ πανήγυρις. Ἑορτάζει ἕνας ἀπὸ τοὺς μεγαλυ­τέρους πατέρας καὶ διδασκάλους τῆς Ἐκκλησίας μας, ὁ ἅγιος Ἰωάννης ὁ Χρυσόστομος. Μίλησα ἄλλοτε γιὰ τὸν βίο του καὶ γιὰ τὸ τέλος του στὰ Κόμανα τῆς Ἀρμενίας. Τώρα ἂς ῥίξουμε μιὰ ματιὰ στὸ εὐαγγέλιο τῆς ἑορτῆς.

* * *

Τὸ ἀκούσατε; Ὁ Κύριος ὁμιλεῖ παραβολι­κῶς. Ὁμιλεῖ γιὰ μαντρί, γιὰ πρόβατα, γιὰ τσο­πᾶνο, γιὰ λύκους. Μὲ τέτοια ἁπλᾶ λόγια μίλησε ὁ Κύριος ἡμῶν Ἰησοῦς Χριστός.
Τὸ μαντρί. Τί εἶνε τὸ μαντρὶ ὅλοι ξέρουμε· εἶνε τὸ μέρος ὅπου ὁ τσοπᾶνος ἀσφαλίζει τὰ πρόβατά του τὴ νύχτα, μὲ φρουρὸ τὰ τσοπανόσκυλα. Καὶ τί εἰκονίζει τὸ μαντρί; Τὸ μαντρὶ εἰκονίζει τὴν Ἐκκλησία. Ὅπως τὰ πρόβατα μα­ζεύον­ται στὸ μαντρὶ κ’ εἶνε ἀσφαλισμένα, ἔτσι καὶ ὅ­ποιος μπαίνει στὴν Ὀρθόδοξο Ἐκκλησία. Ἀρ­κεῖ νὰ ἔρχεται μὲ πίστι καὶ εὐλάβεια, ὄ­χι ἀθεόφοβα καὶ μὲ ἀμφιβολίες. Ὅποιος βρί­σκεται κον­τὰ στὸ Θεό, αἰσθάνεται ἀσφάλεια.
Μαντρὶ λοιπὸν ἡ Ἐκκλησία. Καὶ πρόβατα; Οἱ Χριστιανοί. Ὅπως μέσ᾽ στὴ στάνη ὁ τσο­πᾶ­νος δὲ βάζει τσακάλια καὶ λύκους, ἀλλὰ βάζει μόνο ἥμερα πρόβατα, ἔτσι καὶ στὴν Ἐκ­κλη­σία ἔρχονται ἄνθρωποι εἰρηνικοὶ καὶ ἥσυχοι σὰν τὰ πρόβατα. Πρόβατα εὐλογημένα εἶνε οἱ πιστοί. Γιατί παρομοιάζονται μὲ πρόβατα; Γιὰ τρεῖς λόγους. Πρῶτον, διότι τὸ πρόβατο εἶνε τὸ πιὸ ἥμερο καὶ ἥσυχο ζῷο. Δὲ δαγκώνει, δὲν κλωτσάει, δὲν ἐπιτίθεται σὲ κανένα. Εἶνε ἄκακο καὶ φρόνιμο. Ἔτσι πρέπει νὰ εἶνε κι ὁ Χριστιανός· πρᾶος καὶ γαλήνιος, συνετὸς καὶ ἀ­όργητος. Παρομοιάζονται ἐπίσης μὲ πρόβατα οἱ Χριστιανοί, γιατὶ κανένα ἄλλο ζῷο δὲν εἶ­νε τόσο εὐεργετικὸ ὅσο τὸ πρόβατο. Καὶ τί δὲν προσφέρει· τὸ γάλα του, τὸ βούτυρό του, τὸ μαλλί του, τὸ δέρμα του, τὸ κρέας του· λένε ὅτι ἀκόμα κι ἀπὸ τὰ ἔντερά του κατασκευ­ά­ζονται χορδὲς κιθάρας. Δὲν εἶνε ὅπως λ.χ. ὁ χοῖρος πού, ὅσο ζῇ, μόνο τρώει καὶ λερώνει. Ἕνας ἀρχαῖος φιλόσοφος λέει, ὅτι μὲ τὸ χοῖ­ρο μοιάζει ξέρετε ποιός; Ὁ φιλάργυρος καὶ πλεονέκτης. Αὐτός, ὅσο ζῇ, κανένα καλὸ δὲν κάνει, «δὲ δίνει οὔτε νερὸ στὸν ἄγγελό του». Μόνο ὅταν πεθάνῃ, τότε μαζεύον­­ται ἀπὸ παντοῦ οἱ συγγενεῖς νὰ μοιραστοῦν τὴν περιουσία του, καὶ γλεντοῦν, ὅπως γλεντοῦν στὰ χω­ριὰ ὅταν σφάζουν τὸ χοῖρο. Χριστιανὸς ποὺ δὲ βοηθάει τὸν πλησίον του, ποὺ δὲν εἶνε σπλαχνικὸς καὶ εὐεργετικός, αὐτός, λέει ὁ ἱε­ρὸς Χρυσόστομος, εἶνε ἄχρηστος. Ὄχι λοι­πὸν χοιρώδεις ὑπάρξεις, ἀλλὰ πρόβατα εὐ­ερ­γε­τικὰ νὰ εἴμαστε. Παρομοιάζον­ται ἀκόμη οἱ Χριστιανοὶ μὲ πρόβατα ὄχι μόνο γιὰ τὴν πραότητα καὶ τὴν εὐεργετικότητά τους, ἀλλὰ καὶ διότι εἶνε ὑπάκουοι καὶ πειθαρχικοί. Τὸ πρόβατο δὲν εἶνε σὰν τὸ κατσίκι, ποὺ ἀ­πομακρύνεται καὶ ξεστρατίζει· εἶνε ὑπάκουο, πειθαρ­χεῖ κι ἀκολουθεῖ τὸν ποιμένα του.
Εἴπαμε ὣς τώρα, ὅτι μαντρὶ εἶνε ἡ Ἐκκλησία καὶ πρόβατα οἱ Χριστιανοί. Τώρα νὰ ποῦμε γιὰ τὸν τσοπᾶνο. Τί κάνει ὁ τσοπᾶνος; Ἀγαπᾷ τὰ πρόβατά του, τώρα τὸ χει­μῶ­να τὰ πηγαίνει στὰ χειμαδιὰ τῆς Θεσσαλί­ας, τὸ καλοκαίρι μὲ σφυρίγματα τ’ ἀνεβάζει στὰ ψηλὰ βουνά, στὸν Ὄλυμπο καὶ στὴν Πίνδο, κοντὰ σὲ δροσερὲς πηγὲς καὶ ποτάμια, νὰ πιοῦν καθαρὸ νερό. Τὴ νύχτα τὰ φυλάει. Ἔχει καὶ τσοπανόσκυλα, νὰ μὴν πλη­σιάζουν λύκοι. Μένει κοντά τους. Ἂν κάποιο πρόβατο ἀῤ­ῥωστήσῃ, τὸ περιποιεῖται. Ἂν πά­θῃ ψώρα – ψωριά­σῃ, τὸ βγάζει ἀπ᾽ τὸ μαν­τρὶ καὶ τὸ φροντίζει ἰδιαιτέρως μέχρι νὰ θερα­πευ­θῇ. Καὶ ἐπιστρέφον­τας στὸ μαντρὶ κάθε βράδυ τὰ μετράει. Εἶδα ἐγὼ στὴν Πίνδο τσο­πᾶνο στενοχωρημένο. ―Τί ἔχεις; λέω. ―Νά, μέτρησα τὰ πρόβατα καὶ μοῦ λείπει ἕνα. Ποῦ νά ᾽νε τώρα; Δὲν ἡσυχάζω. Θὰ πάω νὰ τὸ βρῶ… Πῆγε, καὶ ὕστε­ρα ἀπὸ καμμιὰ ὥρα, ἀφοῦ περι­πλανήθηκε, τὸ βρῆκε. Ἱδρωμένος γύρισε μὲ τὸ πρόβατο στὸν ὦμο, ἀλλὰ μὲ χαρὰ στὴν καρ­διά. Ποιός λοιπὸν εἶνε ὁ τσοπᾶνος τῆς παραβολῆς; Εἶνε ὁ Κύριος ἡμῶν Ἰησοῦς Χριστός. Κανένας τσοπᾶ­νος δὲν ἀγάπησε τὰ πρόβατά του ὅπως ὁ Χριστὸς τοὺς ἀνθρώπους. Ὑπὲρ αὐτῶν καὶ ἔπαθε καὶ σταυρώθηκε καὶ ἀναστή­θηκε. Αὐτὸς εἶ­νε «ὁ ποιμὴν ὁ καλός» (Ἰωάν. 10,11). Κι ὅπως ὁ τσοπᾶνος ποὺ ἔχει πολλὰ κοπάδια, χιλιάδες πρόβατα, λέγεται ἀρχιτσέλιγ­γας καὶ τὰ ἐμπιστεύεται ἕνα κοπάδι στὸν ἕνα, ἕνα κοπάδι στὸν ἄλλο, στοὺς λεγομένους πιστικούς, ἔτσι καὶ ὁ ἀρχιποίμην Χριστὸς ἐμπιστεύεται τοὺς Χριστιανοὺς σὲ ἀνθρώπους ποιμένας. Ποιοί εἶν’ αὐτοί; Εἶνε οἱ ἱερεῖς καὶ μάλιστα οἱ ἐπίσκοποι. Τί κρατᾶμε στὰ χέρια; Τὴν ἀρχιερατικὴ ῥάβδο. Δὲν τὴν ἔχουμε γιὰ ἐ­πίδειξι – ὁ Θεὸς νὰ μᾶς συχωρέσῃ. Τί εἶν᾽ αὐ­τή; Εἶνε ποιμενικὴ ῥάβδος, εἶνε ἡ γκλίτσα τοῦ τσοπάνου. Ἔχει σημασία. Ὅπως ὁ τσοπᾶνος, ἅ­μα ἕνα πρόβατο φύγῃ μακριά, μὲ τὴ γκλίτσα τὸ φέρνει πάλι κοντά, ἔτσι κ᾽ ἐμεῖς τὰ πρόβα­τα ποὺ ξεμακραίνουν ἀπ᾽ τὸ μαντρὶ πρέπει νὰ τὰ μαζεύουμε μὲ τὴ γκλίτσα, μὲ λόγο δηλαδὴ αὐστηρό, ἐπιτιμητικό, ἐλεγκτικό. Τσοπάνηδες εἴμαστε κ᾽ ἐμεῖς· βόσκουμε ὅμως πρόβατα λο­γικά. Μικρὸς τσοπᾶνος εἶνε καὶ ὁ κάθε ἱερεύς· ἄλλος ἔχει ἑκατὸ πρόβατα (ἑκατὸ Χριστι­ανούς), ἄλλος διακόσα, ἄλλος τριακόσα, ἄλ­λος χίλια καὶ πλέον πρόβατα. Πρέπει νὰ φυλάῃ τὸ ποίμνιό του ὁ ἱερεύς, ἰδίως σὲ ἡμέρες πονηρές. Τὸ καλοκαίρι ὁ τσοπᾶνος εἶνε ἤρεμος καὶ παίζει φλογέρα, ἀλλὰ τὸ χειμῶνα δὲν κοιμᾶται· ἔχει τσοπανόσκυλα καὶ σφεντόνα καὶ πέτρες, κ’ εἶνε ἕτοιμος. Γιατὶ τὸ χειμῶνα βγαίνουν οἱ λύκοι· κι ἅμα βροῦν τὸ μαντρὶ ἀ­φύλαχτο, μπαίνουν καὶ τὸ ρημάζουν.
Καὶ ποιοί εἶνε οἱ λύκοι; Ὅπως ὑπάρχουν λύκοι στὰ δάση, ἔτσι ὑπάρχουν καὶ λύκοι μέσ᾽ στὶς ἀνθρώπινες κοινωνί­ες. Λύκοι φο­βεροί, ποὺ ῥουφοῦν αἷμα, εἶνε οἱ ὑλισταὶ καὶ ἄ­θεοι, οἱ ἐκμαυλισταὶ καὶ διαφθορεῖς τῶν ἀ­θῴων, εἶ­νε πρὸ πάντων οἱ πλάνοι καὶ οἱ αἱρετικοί. Αὐ­τοὶ οἱ τελευταῖοι εἶνε καὶ προβατόσχημοι. Ἐνῷ δηλαδὴ εἶνε λύκοι, φοροῦν προβειὰ καὶ παριστάνουν τὰ πρόβατα πρὸς ἐξαπάτησιν τῶν ἀ­φελῶν. Τέτοιοι εἶνε ἰδίως οἱ χιλιασταί. Εἶνε «λύκοι βαρεῖς» (Πράξ. 20,29). Σ᾽ ἕ­να χωριὸ στὰ Τρίκαλα τῆς Θεσσαλίας δὲν πρόσεχε φαίνεται ἐκεῖ ὁ ποιμὴν – ὁ παπᾶς, μπῆκαν μέσα δυὸ – τρεῖς χιλιασταί, καὶ στὸ τέλος ὁλόκληρο τὸ χωριὸ ἔγινε χιλιαστικό. Χτυπάει ἡ καμπάνα, κι οὔτε ἕνας δὲν πατάει στὴν ἐκκλησία· πηγαίνουν στὴ χάβρα τῶν Ἑβραίων.
Ὑπάρχουν λοιπὸν «λύκοι βαρεῖς». Ἀλλὰ δό­ξα τῷ Θεῷ ὑπάρχουν καὶ ποιμένες. Ἀλλοίμονο ἂν δὲν ὑπῆρχαν. Ἕνας τέτοιος ἐκλεκτὸς ποι­μήν, πρότυπο ποιμένος, εἶνε ὁ ἱερὸς Χρυσόστομος ποὺ ἑορτάζει σήμερα. Ὅλοι ἐμεῖς τώρα νὰ μαζευτοῦμε, πατριάρχες, δεσποτάδες καὶ χιλιάδες παπᾶδες μὲ τὰ ῥάσα καὶ τὰ καλυμμαύχια μας, δὲν φτειάνουμε οὔτε τὸ νυ­χάκι τοῦ ἁγίου Ἰωάννου τοῦ Χρυσοστόμου. Ἦτο μέγας, ἦτο γίγας. Φύλαξε τὸ ποίμνιό του μέρα-νύχτα. Ἀγωνίστηκε γιὰ τὴν Ἐκκλησία, γιὰ τὴν κοινωνία, γιὰ τὴν οἰκογένεια. Ἀγωνίστηκε ἐναντίον τῶν παθῶν τῆς ψυχῆς. Ἀγωνίστηκε ἐναντίον τῶν αἰσχρῶν θεαμάτων, ἐ­ναντίον τῆς πλεονεξίας καὶ τῆς πολυτελείας, ἐναντίον τῶν ἀσπλάχνων καὶ ἀδίκων πλουσί­ων, ἐναντίον φαύλων ἡγεμόνων, ἐναν­τίον δι­εφθαρμένων γυναικῶν τῆς αὐλῆς. Ἀγωνίστηκε καὶ ἐναντίον μιᾶς βασιλίσσης, τῆς λεγομένης Εὐδοξίας. Ἀγωνίστηκε τέλος ἐναντίον τῶν φαύλων κληρικῶν. Ὁ μὲν λαὸς τὸν λάτρευε, οἱ παπᾶδες ὅμως δὲν τὸν ἀγαποῦσαν. Πεντακόσους παπᾶδες εἶχε ἡ ἀρχιεπισκοπή· πόσοι ἔμειναν κοντά του; Μόνο πέντε! Διότι μέρα – νύχτα τοὺς ὑπενθύμιζε· Φρουρεῖτε καὶ φροντίζετε τὸ ποίμνιό σας, καὶ «δωρεὰν ἐλάβετε, δωρεὰν δότε» (Ματθ. 10,8). Ὅλοι λοιπὸν αὐ­τοὶ (παπᾶδες, δεσποτᾶδες, γυναῖκες, πλεονέκτες καὶ ἅρπαγες) μαζεύτηκαν καὶ τὸν ἔῤ­ῥιξαν ἀπὸ τὸ θρόνο. Τὸν ἐξώρισαν 700 χιλιόμετρα μακριά, κ᾽ ἐκεῖ παρέδωσε τὸ πνεῦμα. Οἱ τελευταῖοι του λόγοι ἦταν «Δόξα τῷ Θεῷ πάντων ἕνεκεν».
Αὐτὸς ἦταν ὁ Χρυσόστομος, ὁ καλὸς ποιμὴν ποὺ θυσίασε τὴ ζωή του ὑπὲρ τῶν προβάτων.

* * *

Τελείωσα. Σᾶς ἐξήγησα τὸ εὐαγγέλιο. Στάνη εἶνε ἡ Ἐκκλησία μας, μάνδρα ἁγία καὶ πεφυ­λαγμένη. Πρόβατα ἐκλεκτὰ τῆς ποίμνης τοῦ Χριστοῦ εἶστε ἐσεῖς. Ποιμένες οἱ ἱερεῖς καὶ οἱ ἐπίσκοποι – μακάρι νὰ εἶνε ὅλοι Χρυσό­στομοι καὶ Βασίλειοι. Καὶ «λύκοι βαρεῖς» εἶνε οἱ αἱρετικοί, οἱ χιλιασταὶ καὶ οἱ ἄλλοι. Μακριά, παιδιά μου, μακριά ἀπ’ αὐτούς! Οὔτε ἕνας, οὔ­τε σπό­ρος νὰ μὴν ὑπάρχῃ στὴν περιφέρειά σας. Μὴ παρασυρθῇ κανείς. Πρόβατο, ποὺ φεύγει ἀπ᾽ τὸ μαντρί, τὸ τρώγει ὁ λύκος· καὶ Χριστιανὸς ποὺ ἀπομακρύνεται ἀπὸ τὴν Ἐκ­κλησία, θὰ τὸν φᾶνε οἱ διαφόρων εἰδῶν λύκοι!
Ἀδελφοί μου, μείνετε πιστοὶ στὸ Θεό, πιστοὶ στὰς παραδόσεις, πιστοὶ στὴν πατρίδα! Ἔτσι ἡ εὐλογία τοῦ ἁγίου Ἰωάννου τοῦ Χρυσοστόμου θὰ εἶνε μετὰ πάντων ὑμῶν· ἀμήν.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Ομιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης Αυγουστίνου, εις τον ιερό ναὸ Ἁγ. Ἰω. Χρυσοστόμου Κομάνου – Ἑορδαίας Πέμπτη 13-11-1975)

________________

STA ROYMANIKA

________________

Omilie a Mitropolitului AUGUSTIN de Florina la pericopa evanghelică a Sfântului Ioan Gură de Aur

STAULUL

„PĂSTORUL CEL BUN ÎŞI PUNE SUFLETUL PENTRU OI”
(Ioan 10, 11)

Astăzi, iubiţii mei, este sărbătoare şi praznic. Este sărbătorit unul din cei mai mari Părinţi şi Dascăli ai Biserici noastre, Sfântul Ioan Gură de Aur. Am vorbit altădată despre viaţa sa şi despre sfârşitul său în Comana Armeniei. Acum să aruncăm o privire peste Evanghelia sărbătorii.



Aţi ascultat-o? Domnul vorbeşte în parabole. Vorbeşte despre staul, despre oi, despre păstori, despre lupi. Cu astfel de cuvinte simple vorbea Domnul nostru Iisus Hristos.
Ce este un staul ştim toţi; staulul este acel loc unde ciobanul îşi păzeşte oile în timpul nopţii, având ca paznic şi câinii ciobăneşti. Şi ce reprezintă staulul? Staulul reprezintă Biserica. După cum oile se adună în staul şi sunt ocrotite, tot aşa oricine intră în Biserica Ortodoxă. Este suficient să vină cu credinţă şi evlavie, nu fără frică de Dumnezeu şi cu îndoieli. Cine se află lângă Dumnezeu, simte siguranţă, ocrotire.
Aşadar staulul este Biserica. Şi oile? Creştinii. După cum în stână ciobanul nu aşează şacali şi lupi, ci adună doar oi liniştite, aşa şi în Biserică vin oameni paşnici şi liniştiţi ca oile. Oi binecuvântate sunt credincioşii. De ce sunt asemănaţi cu oile? Din trei motive. Întâi, pentru că oaia este animalul cel mai blând şi liniştit. Nu muşcă, nu loveşte, nu atacă pe nimeni. Este fără răutate şi cuminte. Aşa trebuie să fie şi creştinul: blând şi liniştit, înţelept, cuviincios şi negrabnic la mânie. De asemenea, creştinii sunt asemănaţi cu oile, deoarece nici un alt animal nu este atât de binefăcător ca oaia. Şi ce nu oferă ea: laptele ei, untul ei, lâna ei, pielea ei, carnea ei. Spun unii că până şi din intestinele ei se confecţionează corzi pentru chitară. Nu este precum de pildă porcul, care cât trăieşte doar mănâncă şi murdăreşte. Un vechi filosof spune că se aseamănă cu porcul, ştiţi cine? Iubitorul de arginţi şi lacomul. Acesta, cât trăieşte, nu face niciun bine, „nu-i dă apă nici îngerului său”. Doar când moare, atunci se adună de pretutindeni rudele să împartă averea şi chefuiesc cum chefuiesc oamenii de la sate când junghie porcul. Creştinul care nu-şi ajută aproapele, care nu este milosârd şi binefăcător, acesta, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, este netrebnic. Aşadar, să fim nu fiinţe porcine, ci oi binefăcătoare. Creştinii mai sunt asemenea cu oile nu doar pentru blândeţea şi dispoziţia de a face bine, ci pentru că sunt ascultători şi supuşi. Oaia nu este ca şi capra, care se îndepărtează şi se rătăceşte, este ascultătoare, disciplinată, se supune şi îşi urmează păstorul.
Am spus până acum că turma este Biserica şi oile sunt creştinii. Acum să spunem despre ciobani. Ce face ciobanul? Îşi iubeşte oile. Acum, iarna, le duce în păşunile Thesaliei, vara le urcă în munţi înalţi, în Olimp şi Pind, cu fluieraşele, lângă izvoare şi râuri răcoroase, să bea apă curată. Noaptea le păzeşte. Are şi câini ciobăneşti, să nu se apropie lupii. Rămâne lângă ele. Dacă vreo oaie se îmbolnăveşte, o îngrijeşte. Dacă face râie, o scoate din staul şi o îngrijeşte în mod deosebit până se vindecă. Şi întorcându-se în staul în fiecare seară le numără. Am văzut în Pind un cioban trist.
– Ce ai? – îi zic.
– Iată, mi-am numărat oile şi-mi lipseşte una. Unde să fie acum? Nu am linişte. Mă voi duce să o găsesc…
S-a dus şi după aproape o oră după ce a rătăcit, a găsit-o. Transpirat, s-a întors cu oaia pe umăr, dar cu bucuria în inimă. Aşadar cine este păstorul din pildă? Este Domnul nostru Iisus Hristos. Nici un cioban nu şi-a iubit oile aşa cum Hristos i-a iubit pe oameni. Pentru ei a şi pătimit şi a fost răstignit şi a înviat. Acesta este „Păstorul cel Bun” (Ioan 10, 11). Şi precum ciobanul care are multe cirezi, mii de oi, se numeşte arhistrungar şi încredinţează o cireadă unuia, o cireadă altuia, aşa-numiţilor oameni de încredere, aşa şi Arhipăstorul Hristos îi încredinţează pe creştini oamenilor-păstori. Cine sunt aceştia? Sunt preoţii şi, desigur, episcopii. Ce ţinem în mâini? Toiagul arhieresc. Nu îl purtăm demonstrativ – Dumnezeu să ne ierte. Ce este acesta? Este toiag păstoresc, este toiagul ciobanului. Are o importanţă. După cum ciobanul, dacă o oaie se îndepărtează o aduce înapoi cu toiagul, aşa şi noi pe oile care s-au îndepărtat de staul trebuie să le adunăm cu toiagul, adică prin cuvântul sever, de canonisire şi de mustrare. Păstori sau ciobani suntem şi noi; însă noi paştem oi cuvântătoare. Un mic cioban este şi fiecare preot; unul are o sută de oi (o sută de creştini), altul două sute, altul trei sute, altul mii şi mai multe oi. Preotul trebuie să-şi păzească turma sa, în mod deosebit în zilele rele. Vara ciobanul este liniştit şi cântă din fluier, dar iarna nu doarme; are câini ciobăneşti şi praştie cu pietre şi este gata. Pentru că iarna ies lupii; şi dacă găsesc staulul nepăzit intră şi îl devastează.
Şi cine sunt lupii? După cum există lupi în pădure, tot aşa există lupi şi în societăţile umane. Lupi înfricoşători, care sug sânge, sunt materialiştii şi ateii, sunt profitorii şi cei ce corup pe cei nevinovaţi, sunt înainte de toate cei înşelaţi şi eretici. Cei din urmă mai au şi înfăţişare de oaie. Adică, deşi sunt lupi, poartă piei de oaie şi se prezintă drept oi spre înşelarea celor naivi. Aşa sunt în principal hiliaştii (martorii lui Iehova). Sunt „lupi grei” (Faptele Apostolilor 20, 29). Într-un sat din Trikala (Thesalia), păstorul – preot se pare că nu a fost atent la asta, au intrat înăuntru doi, trei iehovişti şi în cele din urmă întregul sat a devenit iehovist. Trage clopotul şi niciun creştin nu aleargă la biserică; merg la havra (tam-tam-ul) evreilor.
Aşadar, există „lupi grei”. Dar slavă lui Dumnezeu există şi păstori. Şi vai şi amar dacă n-ar exista. Un astfel de păstor ales, model de păstor este Sfântul Ioan Gură de Aur care este sărbătorit astăzi. Să ne adunăm acum noi toţi, patriarhi, episcopi şi mii de preoţi cu rasele şi cu camilăfcile noastre, nu ajungem nici la degetul mic al Sfântului Ioan Gură de Aur. A fost mare, a fost un gigant. Şi-a păzit turma sa zi şi noapte. S-a luptat pentru Biserică, pentru societate, pentru familie. S-a luptat împotriva patimilor sufleteşti. S-a luptat împotriva priveliştilor ruşinoase, împotriva lăcomiei şi a luxului, împotriva bogaţilor zgârciţi şi nedrepţi, împotriva stăpânitorilor vicioşi, împotriva femeilor stricate de la Curte, s-a luptat şi împotriva unei împărătese pe nume Eudoxia. S-a luptat în sfârşit împotriva clericilor vicioşi. Dacă poporul îl adora, preoţii însă nu-l iubeau. Cinci sute de preoţi avea arhiepiscopia; câţi au rămas alături de el? Doar cinci! În fiecare zi şi noapte le amintea: Păziţi şi îngrijiţi-vă turma şi „în dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei 10, 8). Aşadar toţi aceştia (preoţi, episcopi, femeiuşti, lacomi şi răpitori) s-au adunat şi l-au dat jos de pe tron. L-au exilat la 700 de kilometri depărtare şi acolo şi-a dat duhul. Ultimele sale cuvinte au fost: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Acesta a fost Sfântul Ioan Gură de Aur, păstorul cel bun care şi-a pus viaţa sa pentru oi.



Am terminat. V-am explicat Evanghelia. Staul este Biserica noastră, turmă sfântă şi păzită. Oi alese ale turmei lui Hristos sunteţi voi. Păstori sunt preoţii şi episcopii – fericiţi am fi ca toţi să fie ca Sfântul Ioan Gură de Aur şi ca Sfântul Vasile. Iar „lupi grei” sunt ereticii, iehoviştii şi ceilalţi. Departe, copiii mei, departe de aceştia! Niciunul, nicio sămânţă să nu existe în societatea voastră. Să nu fie rătăcit nimeni. Oaia care pleacă din staul este mâncată de lup; iar creştinul care se îndepărtează de Biserică va fi mâncat de lupii ce se prezintă sub diferite forme!
Fraţii mei, rămâneţi credincioşi lui Dumnezeu, credincioşi tradiţiilor, credincioşi patriei! Numai aşa binecuvântarea Sfântului Ioan Gură de Aur va fi cu noi cu toţi. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului Augustin de Florina, în Sfânta Biserică a Sfântului Ioan Gură de Aur, Comanos-Eordaia, joi, 13.11.1975)

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)