Κυριακὴ ΙΔ΄ Λουκᾶ (Λουκ. 18,35-43)

ΕΞΩΤΕΡΙΚΗ ΚΑΙ ΕΣΩΤΕΡΙΚΗ ΟΡΑΣΗ

«Ἐγγίσαντος δὲ αὐτοῦ ἐπηρώτησεν αὐτὸν λέγων· Τί σοι θέλεις ποιήσω; ὁ δὲ εἶπε· Κύριε, ἵνα ἀναβλέψω. καὶ ὁ Ἰησοῦς εἶπεν αὐτῷ· Ἀνάβλεψον· ἡ πίστις σου σέσωκέ σε. καὶ παραχρῆμα ἀνέβλεψε, καὶ ἠκολούθει αὐτῷ δοξάζων τὸν Θεόν» (Λουκ. 18,41-43)

ΣΗΜΕΡΑ, ἀγαπητοί μου, διαβάζεται τὸ Εὐ­αγγέλιο τῆς Δεκάτης Τετάρτης (ΙΔ´) Κυρι­α­­κῆς τοῦ Λουκᾶ. Ἡ περικοπὴ αὐτὴ διηγεῖται ἕ­να ἀ­πὸ τὰ ἄπειρα θαύματα ποὺ ἔκανε, κάνει καὶ θὰ κάνῃ ὁ Κύ­ρι­ος ἡμῶν Ἰησοῦς Χριστός. Τὸ θαῦμα εἶνε ἡ θεραπεία ἑνὸς τυφλοῦ.
Τί νὰ ποῦμε; Νὰ μιλήσουμε γιὰ τὸ δυστυχι­σμένο αὐτὸν ἄνθρωπο πού, κοντὰ στὸ ὅτι ἦ­ταν τυφλός, ἦταν ἀκόμα καὶ πάμπτωχος κ’ εἶ­χε καταντήσει ζητιάνος στὰ σταυροδρόμια; Νὰ ποῦμε γιὰ τὴ χαρὰ ποὺ δοκίμασε ὅταν ἄ­κουσε, ὅτι περνάει «ὁ Ἰησοῦς ὁ Να­ζωραῖος» (Λουκ. 18,37); Νὰ ποῦμε γιὰ τὸ φλογερὸ αἴτημά του στὸ Χριστό, τὸ «Κύριε, ἐλέησον»; Ἢ νὰ ποῦμε γιὰ τὴν ἐλεεινὴ συμπεριφορὰ τοῦ κό­σμου πού, ἀντὶ νὰ τὸν βοηθή­σῃ, «ἐπετίμα αὐ­τόν» (ἔ.ἀ. 18,39), τοῦ ’­λεγε Σκάσε, τί φωνά­ζεις;»; Ἢ νὰ ποῦ­με γιὰ τὴ δύναμι τοῦ Χριστοῦ μας, ποὺ ἕ­να παντοδύναμο λόγο εἶπε κι ὁ τυφλὸς «ἀ­νέβλεψε» (ἔ.ἀ. 18,43), κι ὁ κόσμος θαύμασε;
Ἀφήνω ὅλα αὐτὰ καὶ παρακαλῶ νὰ προσ­έξετε ἕνα ἄλλο σημεῖο.

* * *

Ὁ Θεὸς ἔπλασε τὸν ἄνθρωπο «κατ’ εἰκόνα καὶ καθ’ ὁμοίωσιν» αὐτοῦ (Γέν. 1,26). Τὸν ἐφω­δί­­ασε μὲ ἔξοχες ἰδιότητες, ἐννοῶ καὶ τὶς σωμα­τικές. Μία ἀπὸ τὶς δωρεὲς τοῦ Κυρίου εἶνε ὅ­τι τὸν προίκισε μὲ πέντε αἰσθήσεις, ἀπὸ τὶς ὁ­­ποῖες σπουδαιοτέρα εἶνε ἀσφαλῶς ἡ ὅρασις.
Τὰ μάτια! Ὑ­πάρχει γι’ αὐτὰ ὁλόκληρη εἰδι­κὴ ἐπιστήμη, τὴν ὁποία διακονοῦν οἱ ὀφθαλμί­ατροι, καὶ μέ­νουν κατάπληκτοι. Φτάνει ἕνα μάτι ν’ ἀποδείξῃ ὅτι ὑπάρχει Θεός. Ἀρκεῖ αὐτό.
Συναντήθηκα κάποτε μ᾿ ἕναν ἄπιστο ποὺ ἠρνεῖτο ὅτι ὑπάρχει Θεός. Κρατοῦσε μιὰ φωτογραφικὴ μηχανή, ποὺ μόλις τὴν εἶχε ἀγο­ρά­­σει. ―Πῶς βρέ­θηκε, λέω, στὰ χέρια σου αὐτὴ ἡ μηχανή; Ἔμαθα, ὅτι τέτοιες μηχανὲς φυτρώ­νουν σὲ κάποιο χωράφι. ―Μὰ τί λές; μοῦ ἀ­παντᾷ, μόνο τρελλὸς μπορεῖ νὰ τὸ πῇ αὐτό. Τότε τοῦ εἶπα· ―Ἂν εἶνε τρελλὸς ὅποιος λέει ὅτι οἱ φωτογραφικὲς μηχανὲς φυτρώνουν στὸ χωράφι, τότε ἑκατὸ φο­ρὲς πιὸ τρελλὸς εἶνε ἐ­κεῖνος ποὺ λέει ὅτι ὁ ἄνθρωπος καὶ τὰ μάτια του φύτρωσαν μόνα τους. Τί εἶνε τὸ μάτι; Μιὰ τέλεια φωτογραφι­κὴ μηχανή. Πῶς παρα­δέχε­σαι ὅτι ἡ φωτο­γραφικὴ μηχανὴ ἔχει δημιουργό, καὶ δὲν πα­ρα­δέχεσαι τὸ Θεὸ δημιουργὸ γιὰ τὸ μάτι; Τὸ μάτι εἶνε δῶρο, γιὰ τὸ ὁποῖο θά ’πρεπε νὰ τὸν εὐχαριστοῦμε, ὅπως λέει ὁ ποιητής·
«Ὅταν τριγύρω βλέπω τῆς φύσεως τὰ κάλλη,
τὸν ἥλιο, τὴ σελήνη, τ’ ἄστρα τὰ φωτεινά,
τὴ θάλασσα, π’ ἀφρίζει κι’ ἁπλώνεται μεγάλη,
τοὺς ποταμούς, τὰ δένδρα, τοὺς κάμπους, τὰ βουνά,
καὶ τ’ ἄνθη ποὺ στολίζουν ἀγροὺς καὶ μονοπάτια,
Σ’ εὐχαριστῶ, Θεέ μου, ποὺ μοῦ ᾽δωκες τὰ μάτια»
(Ἰω. Πολέμης, Ἀναγνωστικὸ τῆς Ε΄ Δημοτικοῦ, σ. 295).
«Σ’ εὐχαριστῶ Θεέ μου, ποὺ μοῦ ’δωσες τὰ μάτια». Τὸ λέμε; Δὲν τὸ λέμε δυστυχῶς. Μὴν εἴμεθα ἀχάριστοι στὸ Θεό. Καὶ νὰ δείχνουμε συμπάθεια σὲ ὅλους τοὺς τυφλοὺς ἀδελφούς μας ποὺ ζοῦν μέσα σ’ ἕνα διαρκὲς σκοτάδι.

* * *

Ἀλλ’ ἐκτὸς ἀπὸ τὴν σωματικὴ τύφλωσι ὑ­πάρχει καὶ τύφλωσις πνευματικὴ – ψυχική. Καὶ ἐὰν ἡ ψυχὴ εἶνε ἀσυγκρίτως ἀνώτερη ἀ­πὸ τὸ σῶμα, τότε καὶ ἡ τύφλωσις ἡ ψυχικὴ εἶνε ἀπείρως χειροτέρα ἀπὸ τὴν σωματική.
Ὑπὸ τὴν ἔννοια αὐτὴ ὅλοι εἴ­μεθα τυφλοί. Μὴ φανῇ παράξενο αὐτό. Ἂν εἴχαμε μάτια ψυ­χικά, ὄχι αὐτὰ τὰ ὑλικὰ μάτια, τί θὰ βλέπαμε! Ὅταν λειτουργοῦσε ὁ ἅγιος Σπυρίδων ὁ θαυματουργός, οἱ πιστοὶ ἔβλεπαν δίπλα του ἀγ­γέ­λους. Γι’ αὐτὸ στὸ ἀπολυτίκιό του ψάλλουμε «…καὶ ἐν τῷ μέλπειν τὰς ἁγίας σου εὐχὰς ἀγ­γέλους ἔσχες συλλειτουργοῦντάς σοι, ἱερώ­τατε». Ναί· ἄγγελοι καὶ ἀρχάγγελοι σμίγουν μὲ τοὺς ἀνθρώπους στὴ θεία λειτουργία. Ἕ­νωσις γίνεται, ἑνώνονται ἐπίγεια καὶ οὐράνια.
Ποῦ εἶνε λοιπὸν τὰ μάτια αὐτά, τὰ ψυχικά; Τὸ σῶμα ἔχει τὸ μάτι, τὸ πολυτιμότατο αὐ­τὸ ὄργανο. Καὶ ἡ ψυχή; Τὸ μάτι τῆς ψυχῆς ποιό εἶ­νε; Εἶνε ὁ νοῦς, τὸ μυαλό, αὐτὸ τὸ ἄφθαστο κομπιοῦτερ ποὺ ἔπλασε ὁ Θεός. Καὶ ὀρθὰ ἔ­λεγαν οἱ ἀρχαῖοι ὅτι «νοῦς ὁρᾷ καὶ νοῦς ἀ­κού­ει» (Ἐπίχαρμος, παρὰ Μ. Ἰατροῦ, Πόθεν καὶ διατί, σ. 301-2). Πράγματα ποὺ δὲν μπορεῖ νὰ δῇ τὸ σωματικὸ μάτι, τὰ βλέπει ὁ ἄνθρωπος διὰ τῆς ψυ­χικῆς ὁράσεως. Πέθανε ὁ πατέρας μας· καὶ ὅ­μως τὸν βλέπουμε μὲ τὴ φαντασία μας. Εἶνε μακριὰ ὁ συγγε­νής μας, στὴν Αὐστραλία ἢ στὸ Βό­ρειο Πόλο· πάλι τὸν βλέπουμε. «Νοῦς ὁρᾷ».
Ἀλλὰ γιὰ νὰ βλέπῃ ὁ νοῦς, πρέπει νὰ εἶνε καθαρός, ὑγιής. Κ’ ἐκεῖνο ποὺ τυφλώνει τὸ νοῦ εἶνε τὰ πάθη, ποὺ ἐνσπείρει ὁ διάβολος. Τί κι ἂν σπούδασες, τί κι ἂν ἔμαθες γράμματα καὶ ἐπιστῆμες; Ὅταν ὑπάρχῃ κάποιο πάθος, ὁποιοδήποτε (φιλαργυρία, φιληδονία, φιλοδοξία, πορνεία, μοιχεία, ἀκηδία καὶ ἀδιαφο­ρία, ὀργὴ καὶ θυμός, κακία καὶ μῖσος), αὐτὰ τυφλώνουν. Ἕνας ἐμπαθὴς ἄνθρωπος δὲν βλέ­πει· τυφλὸς περπατεῖ μέσα στὸν κόσμο.
Τὰ πάθη τυφλώνουν τὸ νοῦ. Διὰ μέσου αὐ­τῶν ὁ σατανᾶς τυφλώνει «τὰ νοήματα τῶν ἀ­πίστων» (Β΄ Κορ. 4,4), τυφλώνει τοὺς ἀνθρώπους νοητικῶς – ψυχικῶς. Ὁ εἰκοστὸς αἰώνας χαρακτηρίστηκε ὡς «αἰὼν τῶν φώτων»· στὴν πραγματικότητα εἶνε αἰώνας σκότους· διότι ποτέ ἄλλοτε δὲν ἔγιναν τόσα ἐγκλήματα καὶ δύο παγκόσμιοι πόλεμοι. Γι’ αὐτὸ εἶπε κάποιος φι­λόσοφος ποιητής· «Ἰδοὺ ἐγώ, μὲ τόσα φῶτα, τυφλός· τυφλός, ὅπως καὶ πρῶτα».
Οἱ παπποῦδες μας δὲν πήγαν σὲ γυμνάσια καὶ πανεπιστήμια, τοὺς φώτιζε ὅμως ὁ Θεὸς καὶ σ’ ἐμᾶς τὰ ἐγγονάκια ποὺ τοὺς πλησιάζαμε ἔλεγαν σοφὰ λόγια. Λόγια ποὺ μᾶς εἶ­παν καθηγηταὶ πανεπιστημίου τὰ λησμονήσαμε· τὰ λόγια ποὺ μᾶς εἶπε ἡ γιαγιὰ δὲν τὰ λησμονήσαμε. Γιατὶ οἱ ἀγράμματοι ἐκεῖνοι εἶχαν φῶς ―φῶς ποὺ τοὺς φώτιζε ἦταν ἡ ἁγία Τριάδα― καὶ ἔβλεπαν καὶ ἔλεγαν σπουδαῖα πράγματα.
Τέτοιος ἦταν καὶ ὁ Μακρυγιάννης, ἕνας ἀ­πὸ τοὺς ἥρωες τοῦ ’21. Εἶδε ὁράματα. Οἰκογενει­άρχης ἦταν μὲ 7 παιδιά, τὸ κορμί του κό­­σκινο ἀπὸ βό­λια τούρκικα. Ἀγράμματος, μό­­λις ἔ­βαζε τὴν ὑ­πογραφή του καὶ σκάλιζε τὸ ἀλ­φά­βητο. Ἦταν ὅμως φωτισμένος ἄνθρωπος· εἶ­πε καὶ ἔγραψε λόγια σοφά, καὶ εἶδε ὁράματα. Διαβάστε νὰ δῆτε τὰ ὁράματα ποὺ εἶδε.
Τότε ἡ Ἑλλὰς φωτιζόταν ἀπὸ τὸ φῶς τῆς ἁγίας Τριάδος. Μετὰ μᾶς ἦρθαν ἀπὸ τὸ ἐξωτερικὸ οἱ ἀπόλεμοι, ποὺ δὲν ἔλαβαν μέρος στὸν ἀγῶνα. Ἦρθαν ἀπ’ τὸ Παρίσι, πόλι διαφθορᾶς καὶ ἀκολασίας, καὶ εἶπαν στὴν Ἑλλά­δα «δὲν ὑπάρχει Θεός». Αὐτοὶ οἱ ψευτοκουλτουριάρηδες ἄλλαξαν τὴν πορεία μας, ἔστρεψαν τὴν κοίτη τοῦ ἱστορικοῦ μας ἔθνους πρὸς τὴν ἀθεΐα καὶ ἀπιστία. Καὶ τότε ὁ Μακρυγιάν­νης εἶπε· Ποῦ καταντήσαμε! Ἐμεῖς οἱ ἀγράμ­ματοι, μὲ τὸ Πνεῦμα τὸ ἅγιο, κάναμε τὸν ἀγῶ­να καὶ νικήσαμε, καὶ τώρα ἔρχονται αὐτοὶ νὰ μᾶς τυφλώσουν, οἱ τάχα φωτισμένοι, ποὺ δὲν εἶνε εἰς θέσιν νὰ ἐκτιμήσουν, τί τζιβαϊρικὸ ―στὴ γλῶσσα του―, τί πολύτιμο καὶ ἀνεκτίμητο πρᾶγμα, τί θησαυρὸ ἔχουμε. Ὁ δὲ θησαυρός μας εἶνε ἡ Ὀρθοδοξία καὶ ἡ πατρίδα μας.
Δὲν μποροῦμε νὰ τὰ ἐκτιμήσουμε. Μᾶς τύ­φλωσε ὁ σατανᾶς. Καὶ ἐνῷ εἴμεθα τυφλοί, ἔ­χουμε τὴν ἀξίωσι νὰ εἴμεθα ὁδηγοὶ τοῦ ἔθνους. Τέτοιοι ἄθεοι δασκάλοι καὶ καθηγηταὶ ἀνέβηκαν στὶς ἕδρες καὶ θέλουν νὰ διδάξουν τὰ παιδιά μας. Ὀρθῶς εἶπε μιὰ προφητεία· «τὰ ἄθεα γράμματα θὰ καταστρέψουν τὸν κόσμο». Σ’ αὐτοὺς ἁρμόζει αὐτὸ ποὺ εἶπε ὁ Χριστός· «Τυφλὸς τυφλὸν» ἐὰν ὁδηγῇ, «ἀμφότεροι εἰς βόθυνον πεσοῦνται» (Λουκ. 6,39).

* * *

Τελειώνω μ’ ἕνα ἀνέκδοτο ἀπὸ τὴν ἱστο­ρία τῆς Ἐκκλησίας μας. Στὴν Ἀλεξανδρεία ἦταν ἕνας τυφλὸς ποὺ ὠνομαζόταν Δίδυμος. Ἀλλὰ τὸν φώτισε τὸ Πνεῦμα τὸ ἅγιο, ἔγινε δεινὸς θε­ολόγος, ἄνοιξε σχολή, καὶ πήγαιναν ὅλοι καὶ τὸν ἄκουγαν (ὅπως κ’ ἐδῶ εἶδα κάποιον τυ­φλὸ βοσκὸ ἀπὸ τὴν Ἤπειρο, ὁ ὁποῖος ξέρει ἀπ’ ἔ­ξω τὴν ἁγία Γραφή, κ’ ἔμεινα κατάπληκτος). Ὁ Δίδυμος λοιπὸν ὁ τυφλὸς ἤξερε καλὰ τὰ κεί­μενα τῶν Γραφῶν καὶ δίδασκε. Κάποτε τὸν εἶ­δε ὁ Μέγας Ἀντώνιος καὶ εἶπε· Σὲ μακαρίζω, Δίδυμε, γιατὶ δὲν ἔχεις μάτια σὰν αὐτὰ ποὺ ἔχουν καὶ οἱ κατσαρίδες καὶ οἱ σκορπιοὶ καὶ τὰ φίδια καὶ τὰ λιοντάρια, ἀλλὰ ἔχεις κάτι ἄλλα μάτια πολὺ ἀνώτερα· ἔχεις τὰ μάτια τῆς πίστεως.
Αὐτὰ τὰ λίγα εἶχα νὰ πῶ, ἀδελφοί μου. Ἂς ἀναστενάξουμε, διότι ὅλοι ἔχουμε μειωμένη τὴν πνευματικὴ ὅρασι. Καὶ στὸ ἐρώτημα τοῦ Χριστοῦ «Τί σοι θέλεις ποιήσω;» (Λουκ. 18,41), ν’ ἀπαντήσουμε· Κύριε, δὲν θέλου­με οὔτε χρῆ­μα οὔτε πλούτη οὔτε χρυσό. Θέλουμε μάτια. Μάτια σὰν ἐκεῖνα ποὺ εἶχαν οἱ πρόγονοί μας. Νὰ δοῦμε τὸν ἑαυτό μας, τὸν προορισμό μας, τὸ ὕψος τῆς ἀποστολῆς μας. Νὰ δοῦμε ἐσένα τὸν Χριστό· ὅν, παῖδες Ἑλλήνων, ὑμνεῖτε καὶ ὑπερυψοῦτε εἰς πάν­τας τοὺς αἰῶνας· ἀμήν.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

Ἀπομαγνητοφωνημένη ὁμιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου, ἔγινε στὸν ἱ. ναὸ ῾Αγ. Τριάδος Πτολεμαΐδος τὴν 2-12-1990.

____________________

ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

_____________________

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA
DUMINICA A XXXI-A DUPĂ RUSALII
(Luca 18, 35-43)

CEI CARE ÎMPIEDICĂ BINELE

„Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!”
(Luca 18, 39)

Aţi fost atenţi, iubiţii mei creştini, aţi fost atenţi la Evanghelia de astăzi? Ne istoriseşte că un orb din Ierihon a avut prilejul de a se apropia de Hristos. A auzit că trece Iisus şi cu o dorinţă puternică a început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă” (Luca 18, 38). Oamenii, care mergeau înainte, deranjaţi de strigătele lui, îi spuneau să tacă. El însă cu o voce mai puternică repeta cererea lui, până când Domnul a făcut minunea, i-a dat lumina.
Merită să fim atenţi la atitudinea pe care au avut-o oamenii aceia faţă de cel orb. Mare este păcatul lor! Nu doar că nu i-au fost alături şi nu l-au ajutat în nevoia lui, dar au încercat să-i împiedice şi comunicarea cu Domnul. Comportamentul lor ne dă prilejul să spunem câteva cuvinte despre acest păcat care se întâmplă adesea. Pentru că şi astăzi există astfel de oameni, oameni care se împotrivesc binelui şi vor să curme buna dispoziţie şi încercările plăcute lui Dumnezeu ale altora. Sunt cei care aruncă gheaţă în râvna caldă a creştinului curat şi neprihănit, cei care aruncă apă, ca să stingă sfânta flacără a iubirii lui Dumnezeu. Vreţi exemple din societatea de astăzi? Să menţionăm câteva.

***

O categorie de oameni, care împiedică binele, sunt cei care influenţaţi de duhul inovator, de ultimă modă, dispreţuiesc buna cuviinţă, decenţa, înfrânarea, se îmbracă necuviincios, se exprimă obscen, desfiinţează fără ruşine postul… Şi dacă văd pe altcineva trăind cu decenţă, cu bună cuviinţă, mergând la biserică, postind, rugându-se, mărturisindu-se, încearcă să-l facă să înceteze viaţa duhovnicească; îl batjocoresc, îl ironizează, îl acuză, îl jignesc, îl iau peste picior, încearcă să-i răcească râvna, să-i potolească entuziasmul şi să-l atragă în deprinderile lor. Mare este răutatea lor!
Iată şi o familie, s-a cununat canonic şi s-a unit cu binecuvântările Bisericii. Peste puţin, femeia se pregăteşte să aducă un om pe lume. Ce este mai normal şi mai plăcut lui Dumnezeu? Aici apare o neînţelegere. Soţul, influenţat de mentalitatea lumii, potrivnică voii lui Dumnezeu şi simţământului uman normal, imediat ce află de sarcina soţiei, îşi arată nemulţumirea. Şi doar asta? Cu ifose de fiară pretinde şi impune să meargă amândoi la doctor şi să întrerupă sarcina, adică să facă avort. Dar copilul, din momentul în care se zămisleşte în pântecele mamei – aşa cum ştim – este om desăvârşit, cu trup şi suflet. Avortul este uciderea violentă a unui om, adică este omor. Cine face avort încalcă porunca expresă a lui Dumnezeu: „Să nu ucizi!” (Ieşire 20, 15), vine în contradicţie cu Dumnezeu. Şi acest soţ, care nu doar el însuşi încalcă voia lui Dumnezeu, ci impune şi soţiei lui să facă acelaşi lucru şi să oprească binecuvântata şi plăcuta-lui-Dumnezeu naştere de copiii, se aseamănă cu oamenii din pericopa evanghelică de astăzi. Împiedică binele şi impune răul.
Un alt exemplu. O creştină tânără iubeşte Biserica, studiază Sfânta Scriptură, ascultă lecţii ortodoxe în şcolile catehetice, citeşte cărţi patristice şi vieţi de sfinţi. Din toată cultura ei, când deja se maturizează, ajunge să preţuiască idealul vieţii feciorelnice. În sfârşit, hotărăşte să se consacre în întregime Domnului, fie ca monahie în vreo sihăstrie, fie ca persoană misionară într-o frăţie comunitară. Însă imediat ce comunică hotărârea ei, părinţii şi alte rude se răscoală. Încearcă în mii de feluri şi cu forţa nu doar să zădărnicească scopul ei plăcut-lui-Dumnezeu, ci s-o şi târască la viaţa lumească obişnuită.
Un alt exemplu. Pe linia de frontieră, dincolo de munţi, există aproape două sute de sate, care nu au preoţi. Toţi văd nevoia şi cer preot. Însă imediat ce vreun tânăr îşi exprimă dispoziţia să studieze şi la vreme să devină preot, vezi că toţi se aruncă asupra lui, încercând să-i răcească râvna, să-i tempereze entuziasmul. În felul acesta lipsa de preoţi evlavioşi chinuieşte multe Sfinte Mitropolii. Am ajuns în acele zile rele, despre care Sfântul Cosma Etolianul a spunea: „Va veni vremea în care creştinii vor călători kilometri întregi ca să afle un adevărat preot”. Şi cauza sunt cei care răcesc sfânta râvnă a tinerilor.
Observaţi ce se întâmplă şi în tribunale. Creştini conştiincioşi, care sunt chemaţi ca martori în diferite cazuri judecătoreşti, având în vedere porunca lui Hristos: „Să nu te juri nicidecum!” (Matei 5, 34), refuză să se jure şi să pună mâna pe Evanghelie. Îi auzi atunci pe mulţi, avocaţi sau alţii, spunându-le: Asta nu e nimic. Teama dumneavoastră este medievală şi trebuie să o depăşiţi… Apoi, şi judecătorii pretind de la ei să depună mărturie sub jurământ şi în plus îi ameninţă că, dacă nu se jură, se va pronunţa o acuzaţie împotriva lor şi din martori vor deveni acuzaţi. Mare este răspunderea cu care se încarcă toţi aceştia; nu numai că nu respectă buna conştiinţă a creştinului, dar îl şi împing prin violenţă la încălcarea legii lui Hristos.
Cercetând detaliile vieţii private şi publice a creştinilor, vedem de multe ori că pe de o parte binele, aşa cum Îl recomandă Domnul, este neglijat; iar pe de altă parte mulţi se comportă ca şi aceşti oameni, care îl împiedicau pe orb să se apropie de Domnul. Există mame care îşi împing fetele la desfrâu. Există taţi care îi învaţă pe fiii lor să înjure. Există dascăli şi profesori care învaţă ateismul şi materialismul. Există şi clerici care, pentru că ei înşişi au dispreţuit poruncile lui Dumnezeu, arată şi turmei lor un drum greşit. Există arhierei care nu-i lasă pe predicatorii clerici sau teologi să vorbească cu îndrăzneală, ci afurisesc lucrători ai Ortodoxiei, interzic predica şi pun căluş gurilor care grăiesc adevărul evanghelic.

***

Nikiforos Theotokis ţine pe această temă o mare omilie cu exemple din Sfânta Scriptură. Unul din acestea este şi următorul: Când Apostolii Pavel şi Barnaba au străbătut Ciprul şi au ajuns în Pafos, acolo, antipatul Sergius Paulus s-a arătat dispus să audă cuvântul lui Dumnezeu. Însă un iudeu, fals prooroc, vrăjitorul Elimas, stătea împotriva apostolilor, încercând să îl abată pe antipat de la credinţă. Atunci Pavel, cu sfânta indignare, privind ţintă la Elimas, i-a spus: „O, tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiule al diavolului, vrăjmaşule a toată dreptatea, nu vei înceta de a strâmba căile Domnului cele drepte?” (Fapte 13, 10). Grava caracterizare „fiule al diavolului”, pe care apostolul a fost nevoit să o spună, arată ce păcat grav este a împiedica pe un om să creadă şi să se apropie de Dumnezeu. Această tactică este o lucrare diavolească.
Dar cei care împiedică binele sunt abili, dibaci, şi uneltesc mii de feluri, ca să stingă dumnezeiasca râvnă a celuilalt: de la simpla recomandare şi simplul sfat până la ironie şi batjocorire, şi de la critică şi calomnie până la ameninţare, persecuţie şi mucenicie. Încep mai uşor spunând: „Tu vei corecta textele scrise sucit? Cu un cuc nu se face primăvară. Gândeşte-te mai bine. Lumea va râde de tine. Te sfătuim spre binele tău…”. Şi ajung până la căluşul în gură, reducerea la tăcere, strangularea libertăţi, crimă.
Dându-ne seama şi noi că nu se cuvine să se continue acest rău, ne adresăm către cei care rămân indiferenţi la încercările pentru o mai exactă împlinire a voii lui Dumnezeu. Fie sunt lideri politici, fie militari, fie bisericeşti, fie părinţi, fie educatori, fie alţi ofiţeri, le spunem: Deşi voi, ca creştini, s-ar cuveni să vă interesaţi de propăşirea credinţei creştine, cu toate acestea nu vă vom cere altceva decât doar acest lucru: Cel puţin nu împiedicaţi, nu scandalizaţi, nu descurajaţi, nu aruncaţi gheaţă peste râvna evlavioasă.
Iarăşi, către aceia care îl văd pe fratele lor, creştinul credincios, nevoindu-se singur şi neajutorat şi se emoţionează de măreţia lui, spunem: Astăzi, când o mie de mâini îl împing la rău; astăzi când răul e lăudat şi aclamat şi încoronat; astăzi este nevoie de o altă mână, care să impulsioneze la bine, de o altă gură, care să încurajeze pe nevoitor să se apropie de Hristos, de un alt om, care să fie alături şi să ajute la împlinirea voii lui Dumnezeu. Binecuvântată fie această mână, binecuvântată fie această gură, binecuvântat fie omul acesta.
În sfârşit, chiar creştinului credincios, care are râvnă şi se nevoieşte, de multe ori singur şi neajutorat, pentru păzirea legii lui Hristos, îi spunem: Chiar dacă ai rămâne şi singur pe pământ, şi chiar dacă toţi demonii te împiedică de la bine şi te încurajează la rău, pe faţă sau în ascuns, tu, iubitule, urmează-l pe orbul din Evanghelia de astăzi. Continuă să-L strigi pe Hristos. Şi chiar dacă în încercarea ta eşti în pericol, nu-ţi pierde curajul; mărturiseşte cu toată puterea ta „pe Hristos, Puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 24). Strigă. Glasul tău să se audă până la înălţimi. Adevărul cere curaj şi îndrăzneală. Adevărul este cel mai de trebuinţă din toate şi trebuie să fie mărturisit.
Creştine, care auzi glasul lui Dumnezeu chemându-te la voia Lui şi te lupţi să o păzeşti, dă-l la o parte pe cel care vrea să te împiedice. Repetă şi tu acel cuvânt al Domnului: „Mergi înapoia Mea, satano” (Matei 4, 10). Nu asculta de îndemnurile împotriva lui Dumnezeu. Oricine ar fi omul acela, în acel moment să-l consideri duşman al lui Dumnezeu. Nu uita că vin clipe, în care -după cuvântul lui Hristos – „duşmani ai omului” vor deveni şi „casnicii lui” (Matei 10, 36). Rămâi credincios şi curajos până la sfârşit, şi Dumnezeu va fi cu tine.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Stagones apo to ydor to zon”)