Αυγουστίνος Καντιώτης



Ολοι στην εκκλησια! (TOŢI LA BISERICĂ!)

date Φεβ 1st, 2011 | filed Filed under: εορτολογιο

Ὑπαπαντὴ τοῦ Κυρίου
2 Φεβρουαρίου

Ολοι στην εκκλησια!

ipapantiΣΗΜΕΡΑ, ἀγαπητοί μου, εἶνε ἡ ἑορτὴ τῆς Ὑ­παπαντῆς. Τέτοια μέρα στὴν Κωνσταν­τινούπολι, στὸ ναὸ τῶν Βλαχερνῶν (ὅπου γιὰ πρώτη φορὰ ψάλαμε τὸ «Τῇ ὑ­περ­μάχῳ…») πή­γαινε ὁ λαὸς καὶ ὁ βασιλεὺς καὶ παρακαλοῦ­σαν τὸ Θεό. Τότε, ποὺ οἱ ἄνθρωποι πίστευ­αν, ἡ ἑορτὴ αὐτὴ ἐτιμᾶτο ἰδιαιτέρως.

* * *

Τί ἑορτάζουμε σήμερα. Σ᾽ ἕνα μικρὸ χωριὸ ζοῦσε μιὰ πολὺ φτωχιὰ μάνα. Γέννησε τὸ μο­νάκρι­βο παιδί της ὄχι σὲ σπίτι οὔτε κἂν σὲ κα­λύβα ἀλλὰ μέσα σ᾽ ἕνα σταῦλο. ῾Ρουχαλάκια νὰ τὸ σκεπάσῃ δὲν εἶχε· τὸ ἀκούμπησε πάνω στὰ ἄχυρα. Ἐνῷ ἔκανε κρύο, θερμάστρα δὲν εἶχαν· τὰ ζῷα, τὸ βόδι καὶ τὸ γαϊδουράκι, ἦρ­θαν κοντὰ στὸ βρέφος καὶ μὲ τὴν ἀνάσα τους ζέσταναν τὸ κορμάκι του. Ὅλοι καταλαβαίνετε, ὅτι τὸ παιδάκι αὐ­τὸ ἦταν ὁ Κύριος ἡμῶν Ἰησοῦς Χριστὸς καὶ ἡ μάνα ἡ Παναγία Θεοτόκος. Κανείς δὲν τοὺς ἔδινε σημασία. Ὅπως καὶ μέχρι σήμερα· οἱ ἄν­θρωποι προσέχουν κάποιον ὅ­ταν ἔχῃ τὸ πορτοφόλι του γεμᾶτο, ὅ­ταν κατέχῃ περιουσία. Σ᾽ ἕνα φτωχὸ ἄν­θρωπο δὲ δίνουν μεγάλη ἀξία. Κανείς λοιπὸν δὲν πρόσεξε καὶ τὴ φτωχιὰ αὐτὴ μάνα ποὺ κρατοῦσε στὴν ἀγ­καλιὰ τὸ βρέφος της. Ὕστερα ὅμως ἀπὸ σαράντα μέρες φανερώθηκε ποιά ἦταν αὐτὴ καὶ ποιός ἦταν τὸ βρέφος ἐκεῖνο.
Σύμφωνα μὲ τὸ Μωσαϊκὸ νόμο, ποὺ κ’ ἐ­μεῖς τὸν τηροῦμε, κάθε μάνα ὅταν γεννοῦσε τὸ πρῶτο της ἀρσενικὸ παιδί, ὕστερα ἀπὸ σαράν­τα μέρες ἔπρεπε νὰ τὸ πάῃ στὸ ναό. Κι ἂν ἦ­ταν πλούσια, ἔπρεπε νὰ θυσιάσῃ ἕνα ἀρνάκι· ἂν ἦταν φτωχιά, ἕνα ζευγάρι τρυ­γό­νια ἢ περιστέρια, γιὰ νὰ εὐχαριστήσῃ τὸ Θεό. Γιατὶ τὰ παιδιὰ ἔρχον­ται ἀπὸ τὸ Θεό, ὄχι ἀπὸ τοὺς ἀν­θρώπους. Ἡ Παναγία μας λοιπόν, ποὺ δὲ μπο­ροῦσε νὰ προσφέρῃ κάτι ἄλλο, ἀγόρασε ἕνα ζευγάρι περιστέρια καὶ τὰ πῆγε μαζὶ μὲ τὸν δίκαιο Ἰω­σὴφ στὸ ναὸ τοῦ Σολο­μῶντος, ἔχον­τας στὴν ἀγκαλιὰ τὸ βρέφος της, τὸ Χριστό.
Ἔφθασαν κι ἀνέβηκαν τὰ σκαλιά. Ὅταν μπῆ­καν στὸ ναό, βρέθηκε μπροστά τους ἕνας γέροντας μὲ ἄσπρα μαλλιὰ ἀ­κουμπισμένος στὸ ῥαβδί του, ὁ Συμεών. Πολλὲς μανάδες πλούσιες εἶχαν φέρει τὰ βρέφη τους στὸ ναό. Σὲ καμμιά ἀπ’ αὐτὲς δὲν εἶχε δώσει ἰδιαίτερη σημασία. Μόλις ὅμως εἶδε τὴ φτωχιὰ αὐτή, τὴν ὑ­ποδέχθηκε μὲ τιμὴ μεγάλη. Μὲ τρεμάμενα χέ­ρια πῆρε τὸ βρέφος στὴν ἀγκαλιά του, ὕψω­σε τὰ μάτια στὸ Θεό, καὶ εἶπε ἐ­κεῖνο ποὺ ἀκοῦ­με στὴν ἐκκλησία στὸ τέλος τοῦ ἑσπερινοῦ· «Νῦν ἀπολύεις τὸν δοῦλόν σου, δέσποτα…» (Λουκ. 2,29). Εἶνε τὰ λόγια τοῦ Συμεών. Εἶχε διαβάσει τὰ βιβλία τῶν προφητῶν, εἶδε ἐκεῖ ὅτι μιὰ μέρα θὰ ᾽ρθῇ ὁ Μεσσίας, καὶ λαχταροῦσε νὰ τὸν δῇ. Κι ὁ Θεὸς τὸν ἀξίωσε νὰ τὸν δῇ καὶ νὰ τὸν πάρῃ στὴν ἀγκαλιά του. Γι’ αὐτὸ λέει· Τώρα, Κύριε, ἔγινε αὐτὸ ποὺ ποθοῦσα· ἂς πεθάνω.
Μετὰ ὁ γέροντας στράφηκε στὴν Παναγία· Αὐτὸ τὸ παιδὶ ποὺ κρατᾷς στὰ χέρια σου, τῆς εἶπε, θὰ χωρίσῃ τὸν κόσμο σὲ δυὸ μεγάλες πα­ρατάξεις. Θὰ εἶνε «σημεῖον ἀντιλεγόμενον». Ἄλλοι θὰ τὸν πιστεύουν, θὰ θυσιάζουν καὶ τὴ ζωή τους γι᾽ αὐτόν, κι ἄλλοι θὰ τὸν μισοῦν καὶ θὰ τὸν πολεμοῦν μὲ λύσσα· ἀπὸ τὴ μιὰ θὰ εἶνε οἱ ἄπιστοι, κι ἀπὸ τὴν ἄλλη οἱ πιστοί. Μὰ στὸ τέλος δὲ θὰ νικήσουν οἱ ἄ­πιστοι, οἱ ἄθεοι, οἱ ἀντίχριστοι· θὰ νικήσῃ ὁ Χριστός, αὐτὸ τὸ βρέφος ποὺ ἦρθε στὸν κόσμο τόσο ταπεινά. Τέτοιο νόημα εἶχαν τὰ λόγια τοῦ Συμεὼν ὅτι ὁ Χριστὸς θὰ εἶνε «εἰς πτῶσιν καὶ ἀνάστα­σιν πολλῶν… καὶ εἰς σημεῖον ἀντιλεγόμενον» (Λουκ. 2,34). Κ’ ἐσένα, εἶπε στὴν Παναγία, μαχαί­ρι δίκοπο θὰ περάσῃ τὴν καρδιά σου, θὰ πονέ­σῃς πολύ (ἔ.ἀ. 2,35). Καὶ ἦρθε πράγματι ἡ Μεγάλη Παρασκευή, ποὺ ἡ Παναγία εἶδε τὸ παιδί της στὸ σταυρό. Πόσο πόνο αἰσθάνθηκε μόνο οἱ μανάδες μποροῦν νὰ τὸ καταλάβουν.
Ἐκτὸς ἀπὸ τὸν Συμεὼν τὴν ὥρα ἐκείνη στὸ ναὸ βρέ­­θηκε καὶ μιὰ γερόντισσα προχωρημένης ἡλικίας, ὀγδον­­τατεσσάρων χρονῶν, ἡ Ἄν­να. Παρθένο κορίτσι εἶχε παν­τρευτῆ, ἔζησε ἑ­φτὰ χρόνια μὲ τὸν ἄντρα της, κι ὅταν ἐκεῖνος πέθανε δὲν πῆρε πλέον ἄλλον· ἔμεινε χήρα πιστὴ στὴ μνήμη του. Ἀπὸ τότε κάθε μέρα πρωῒ – βράδυ πήγαινε στὸ ναό, νήστευε καὶ προσ­ευχόταν. Τὴν ἀξίωσε λοιπὸν ὁ Θεὸς νὰ δῇ κι αὐτὴ τὸ Χριστὸ καὶ νὰ δοξολογήσῃ τὸ Θεό.

* * *

Αὐτὴ εἶνε μὲ λίγα λόγια ἡ σημερινὴ ἑορτή. Τί μᾶς διδάσκει;
⃝ Πρῶτον. Ὅπως ἡ Παναγία ἔφερε τὸ παιδί της στὸ Θεό ―ποὺ αὐ­τὸ γιὰ τὸ Χριστὸ δὲν ἦ­ταν ἀναγκαῖο―, ἔτσι κάθε μάνα πρέπει νὰ δί­νῃ σωστὴ ἀνατρο­φὴ στὸ παιδί της. Οἱ πρῶ­τες λέ­ξεις ποὺ θὰ τοῦ μάθῃ νὰ εἶνε Θεός, Χρι­στός, Παναγία. Νὰ παίρνῃ τὸ χεράκι του καὶ νὰ σημει­ώνῃ τὸ σταυρό, νὰ τοῦ δείξῃ νὰ γονα­τίζῃ μπρο­στὰ στὴν εἰ­κόνα καὶ νὰ κά­νῃ προσ­ευχή. Νὰ τὸ πηγαίνῃ στὴν ἐκκλησία. Τώρα ὁ κόσμος ἄλλαξε· πηγαίνουν οἰκογενεια­κῶς στὸν κινηματογρά­φο, στὸ γήπεδο, στὰ θέατρα, στὰ κέν­τρα· τὴν Κυρια­κὴ ὁ ἄντρας πάει γιὰ κυνήγι, ἡ γυναί­κα ἀσχολεῖ­ται μὲ ἄλ­λες δουλειές. Ἡ Παναγία ὅμως σαράντισε τὸ παιδί της. Ἔννοια σου, μά­να· ἂν δὲ μάθῃς τὸ παιδί σου ν᾽ ἀ­γαπάῃ τὸ Θεό, θὰ ᾽ρθῇ ὥρα ποὺ θὰ σὲ ποτίσῃ φαρμά­κι. Παιδιὰ ποὺ δὲν ἀγαποῦν τὸ Θεό, δὲ θ᾽ ἀγαπήσουν οὔτε τὸν πατέ­ρα τους. Γονεῖς, συνηθί­στε νὰ ἐκ­κλησιά­ζε­στε οἰ­κο­γενειακῶς, νὰ προσεύχεστε οἰκογενεια­κῶς, νὰ κάθεστε στὸ τραπέζι οἰκογενειακῶς.
⃝ Τὸ δεύτερο. Μέσα στὸ ναὸ δὲ βλέπουμε μό­νο τὴν Παναγία καὶ τὸ Χριστό· βλέπουμε καὶ τοὺς γέρους, τὸν Συμεὼν καὶ τὴν Ἄννα τὴν πρε­σβύτιδα. Θὰ μποροῦσαν νὰ ποῦν· Γέροι ἄνθρωποι εἴμαστε, δὲ βαστᾶμε, ἂς μείνουμε στὸ σπίτι σήμερα ποὺ κάνει κρύο, κοντὰ στὸ τζάκι… Δὲν τὸ εἶπαν. Εἶχαν ζῆλο καὶ πήγαιναν. Καὶ τοὺς ἀξίωσε ὁ Θεὸς νὰ δοῦνε τὸ Χριστό. Ἔτσι νὰ κάνουμε κ’ ἐμεῖς. Ὅλη τὴ βδομάδα δουλειά, σὰν τὰ μυρμήγκια. Κυριακὴ πρωῒ ὅμως, μόλις χτυπᾷ ἡ καμπάνα, νὰ τρέχουμε στὸ ναὸ τοῦ Θεοῦ, νὰ τὸν εὐχαριστήσουμε, νὰ ζητήσουμε τὸ ἔλεός του. Ἐν τούτοις δὲν συμβαίνει αὐτό. Οἱ ἐκκλησιὲς εἶνε ἔρημες. Ἀπὸ τοὺς ἑκατὸ Χριστιανοὺς δυὸ – τρεῖς ἐκκλησιάζον­ται, οἱ ἄλλοι ἀπουσιάζουν. Γι’ αὐτὸ ὁ Συμεὼν καὶ ἡ Ἄννα μᾶς φωνάζουν σήμερα· Γέροι – γρι­ές, μικροὶ – μεγάλοι, ὅλοι στὴν ἐκκλησιά! Θὰ μοῦ πῆτε· Καλά, ὁ Συμεὼν πῆγε στὸ ναὸ κι ἀ­ξιώθηκε νὰ πάρῃ στὴν ἀγκαλιά του τὸ Χριστό· ἂν πάω ἐγὼ στὴν ἐκκλησιά, τί θὰ καταλάβω; Νά ᾽ξερα, ὅτι θὰ πάρω κ’ ἐγὼ τὸ Χριστὸ στὴν ἀγκαλιά μου… Ὦ Χριστιανέ μου! ἂν πιστεύ­ῃς, ὄχι στὴν ἀγκαλιά σου, ἀλλὰ μέσα στὴν καρδιά σου παίρνεις τὸ Χριστὸ ὅταν ἔρχεσαι στὴν ἐκκλησία. Τὰ παλαιὰ τὰ χρόνια, ὅταν ἔ­βγαιναν τὰ ἅγια, γονάτιζαν ὅλοι καὶ ἡ καρδιά τους χτυποῦσε καὶ κλαίγανε. Γιατί; Γιατὶ τὸ ψωμάκι πάνω στὴν ἁγία τράπεζα καὶ τὸ κρασάκι μέσ᾽ στὸ δισκοπότηρο, ἂν πιστεύῃς, εἶνε ὁ ἴδιος ὁ Χριστός! Δὲν τὸ πιστεύεις; τότε βγὲς κ’ ἐσὺ ἔξω, πήγαινε στὸ καφενεῖο, παῖξε τὸ κομπολόι σου, παῖξε πρέφα, κάνε ὅ,τι θέ’ς. Δὲν ἔχει ἀνάγκη ἀπὸ μᾶς τὰ βρωμερὰ σκουλή­κια ὁ Χριστός. Καὶ ὅλοι μας νὰ τὸν ἀρνηθοῦ­­με, ἀναρίθμητοι ἄγγελοι μέρα – νύχτα τὸν δοξολογοῦν κι αὐτὲς οἱ πέτρες οἱ ἄψυχες θὰ φω­νάζουν ὅτι αὐτὸς εἶνε ὁ ἀληθινὸς Θεός. Ἂν τὸ πιστεύῃς λοιπόν, μεῖνε στὴν ἐκκλησία. Μὴ χασμουριέσαι, γιατὶ εἶνε ἁμαρτία. Μὴ λές, πότε νὰ τελειώσῃ. Τὸ μυαλό σου νά ᾽νε ἐκεῖ στὰ ἅγια. Διότι ὅποιος κοινωνάει, ἔχει τὸ Χρι­στὸ ὄχι πιὰ στὴν ἀγκαλιὰ ὅπως ὁ Συμεών, ἀλ­λὰ μέσ᾽ στὴν ψυχή του, στὴν καρδιά του, μέσ᾽ στὸ αἷμα του, μέσ᾽ στὸ εἶναι του. Αὐτὸ ποὺ ἀ­πολαμβάνουμε οἱ Χριστιανοὶ στὴν Ἐκκλησία εἶνε πολὺ ἀνώτερο ἀπὸ αὐτὸ ποὺ ἀπήλαυσε ὁ Συμεὼν καὶ ἡ Ἄννα στὸ ναό. Ἐδῶ γίνεται τὸ θαῦμα, ἡ ὑπαπαντὴ τοῦ Χριστοῦ σὲ κάθε θεία λειτουργία.

* * *

Δὲν εἴμαστε ἄξιοι ν’ ἀντικρύ­σουμε τὰ τελού­μενα μυστήρια. Ἄχ, μάτια ἁ­μαρτωλά, χέρια ἁρπακτικά, κορμιὰ ποὺ κάνετε ἀτιμίες!… Ὅ­λοι ἂς σκύψουμε τὸ κεφάλι. Ἔπρεπε ἡ Ἐκ­κλη­σία, ὅπως τὴν παλιὰ ἐποχή, νὰ κρατάῃ κόσκινο. «Ὅσοι πιστοί»! Τότε ἀπὸ τοὺς ἑκατὸ θὰ μένανε πέντε. Οἱ ἄλλοι; ὅποιος βλαστημάει, ὅποιος κλέβει, ὅποιος μοιχεύει, ὅποιος παίζει τυχερὰ παιχνίδια, ὅποιος ψευδορκεῖ…, δὲν θὰ εἶχαν εἴσοδο. «Ὅσοι εἶνε πιστοί», ναί· ὅσοι ἄ­πιστοι, ὄχι. Δὲν μπορεῖς ἔτσι νὰ μπαί­νῃς στὴν ἐκκλησία, ὅπου γίνεται τὸ θαῦ­μα. «Ἄνω σχῶμεν τὰς καρδίας» (θ. λειτ.). Πρέπει νὰ καθα­ριστοῦμε καὶ νὰ ὑψωθοῦμε, γιὰ νὰ κοινωνήσου­με τὸν Κύριο, στὸν ὁποῖο ὀφείλουμε τὰ πάντα.
Ἀδέρφια μου, κλεῖστε τ᾽ αὐτιά σας μὲ βουλοκέρι· μὴν ἀκοῦτε τί λένε οἱ ἄθεοι καὶ οἱ ἄπιστοι, μὴ ἀπατᾶσθε. Πολλὰ θὰ δοῦμε, ἀλλὰ στὸ τέλος δὲ θὰ νικήσουν αὐτοί, θὰ νικήσῃ ὁ Χριστός, νὰ εἶστε βέβαιοι γι’ αὐτό. Κλάψτε γιὰ τ’ ἁμαρτήματά σας, κρατῆστε τὴν πίστι σας, ζῆ­στε μὲ ἁγνὸ αἴσθημα, μὲ τὴν οἰκογένεια καὶ τὰ παιδιά σας. Προχω­ρῆστε ἀφωσιωμένοι στὸν Κύριο ὁ­λο­ψύχως. Καὶ εὔχομαι νὰ εἶστε εὐλογημένοι, ἑνωμένοι καὶ πάντα ἀγαπημένοι ἐν Χριστῷ Ἰησοῦ τῷ σωτῆρι ἡμῶν· ἀμήν.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

Ἀπομαγνητοφωνημένη ὁμιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου, ποὺ ἔγινε στὸ ναὸ Ἁγ. Παντελεήμονος (Ἁγ. Ἰγνατίου) Σ. Σ. Βεύης – Φλωρίνης τὴν 2-2-1968.

____________

ROYMANIKA

_____________

OMILIE A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA

LA ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI

– 2 februarie –

TOŢI LA BISERICĂ!


Astăzi, iubiţii mei, este sărbătoarea Întâmpinării. Într-o asemenea zi, în Constantinopol, în biserica din Vlaherne (unde pentru prima dată am cântat „Apărătoare Doamnă…”) mergeau poporul şi împăratul şi se rugau lui Dumnezeu. Atunci, când oamenii credeau, sărbătoarea aceasta era deosebit de cinstită.
***
Ce sărbătorim astăzi? Într-un mic sat trăia o mamă foarte săracă. A născut pe unicul ei copil nu în casă, nici măcar într-o colibă, ci într-un staul. Hăinuţe să îl acopere nu avea; l-a aşezat pe paie. Deşi era frig, sobă nu aveau; animalele, boul şi măgăruşul, au venit aproape de copil şi prin respiraţia lor încălzeau trupuşorul lui. Toţi înţelegeţi că acest copilaş a fost Domnul nostru Iisus Hristos, iar mama Lui Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Nimeni nu le-a dat atenţie. Ca şi până astăzi: oamenii sunt atenţi la cineva când acela are portofelul plin, când deţine avere. Unui om sărac nu-i dau o mare valoare sau importanţă. Aşadar, nimeni n-a luat aminte şi la această mamă săracă care ţinea în braţe pe pruncul ei. Însă mai apoi, după patruzeci de zile, s-a văzut cine era ea şi cine era acel Prunc.
Conform legii mozaice, pe care şi noi o ţinem, fiecare mamă când năştea pe primul copil de parte bărbătească, după patruzeci de zile trebuia să-l ducă la templu. Dacă erau  bogaţi, trebuiau să jertfească un mieluşel; dacă erau săraci, o pereche de turturele sau de porumbei, pentru a mulţumi lui Dumnezeu. Deoarece copiii vin de la Dumnezeu, nu de la oameni. Preasfânta noastră deci, care nu putea să ofere altceva, a cumpărat o pereche de porumbei şi i-a dus împreună cu dreptul Iosif în templul lui Solomon, avându-L în braţe pe Pruncul ei, pe Hristos.
Au ajuns şi au urcat pe scări. Când au intrat în templu, a apărut în faţa lor un bătrân cu părul alb sprijinindu-se în toiag, Simeon. Multe mame bogate aduseseră pruncii lor la templu. Niciuneia din acestea nu i-a dat o atenţie deosebită. Însă, doar ce-a văzut-o pe această sărmană, a primit-o cu mare cinste. Cu mâinile tremurânde a luat pruncul în braţele sale, şi-a înălţat ochii la Dumnezeu şi a spus ceea ce auzim în biserică la sfârşitul vecerniei: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne..” (Luca 2, 29). Sunt cuvintele lui Simeon. Citise cărţile profeţilor, văzuse acolo că într-o zi va veni Mesia şi dorea foarte mult să-L vadă. Şi Dumnezeu l-a învrednicit să-L vadă şi să-L poarte în braţele lui. De aceea zice: Acum, Doamne, s-a împlinit ceea ce am dorit; să mor. Apoi, bătrânul s-a întors spre Preasfânta Fecioară Maria: Acest Copil, pe Care îl ţii în mâinile tale, i-a spus, va împărţi lumea în două mari tabere. Va fi „semn ce va stârni împotriviri (semn de împotrivire)”. Unii Îl vor crede, îşi vor jertfi şi viaţa pentru El, dar alţii Îl vor urî şi vor lupta împotriva Lui cu turbare; pe o parte vor fi necredincioşi, iar pe altă parte credincioşi. Dar la sfârşit nu vor învinge necredincioşii, ateii, antihriştii; va învinge Hristos, acest prunc care a venit în lume atât smerit. Un astfel de înţeles au avut cuvintele lui Simeon că Hristos va fi „spre căderea şi ridicarea multora… şi ca un semn care va stârni împotriviri” (Luca 2, 34). Şi ţie – a spus către Fecioara Maria – sabie cu două tăişuri va trece prin inima ta, vei avea de suferit mult (Luca 2, 35). Şi, într-adevăr, a venit Marea Vineri, în care Preasfânta a văzut pe Copilul ei pe cruce. Câtă durere a simţit doar mamele pot să o înţeleagă.
În acel moment, în afară de Simeon, în templu se afla şi o bătrână înaintată în vârstă, de 84 de ani, Ana. De copilă-fecioară fusese căsătorită, trăise 7 ani cu bărbatul ei şi când acela a murit, nu şi-a mai luat altul; a rămas văduvă, credincioasă  amintirii lui. De atunci, în fiecare zi, dimineaţa – seara, mergea la biserică, postea şi se ruga. A învrednicit-o deci Dumnezeu să-L vadă şi ea pe Hristos şi să-L slavoslovească pe Dumnezeu.
***
Aceasta este în puţine cuvinte sărbătoarea de astăzi. Ce ne învaţă?
Întâi: După cum Maica Domnului şi-a adus copilul la Dumnezeu – lucru care referitor la Hristos n-ar fi fost necesar –, aşa fiecare mamă trebuie să dea o bună şi sănătoasă educaţie copilului ei. Primele cuvinte pe care le va învăţa să fie: Dumnezeu, Hristos, Maica Domnului. Să-i apuce mânuţa şi să-şi facă cruce, să-i arate să îngenuncheze înaintea icoanei şi să facă rugăciune. Să-l ducă la biserică. Acum lumea s-a schimbat; merg cu familia la cinematograf, pe terenul de sport, la teatre, în cluburi; duminica bărbatul merge la vânătoare, femeia se preocupă cu alte lucruri. Însă Maica Domnului l-a dus la biserică pe copilul ei la patruzeci de zile. Ia aminte, mamă: Dacă nu-l înveţi pe copilul tău să-L iubească pe Dumnezeu, va veni clipa în care te va adăpa cu otravă. Copiii care nu-L iubesc pe Dumnezeu nu-l iubesc nici pe tatăl lor. Părinţi, obişnuiţi-vă să mergeţi la biserică cu familia, să vă rugaţi împreună cu familia, să staţi la masă cu familia.
Al doilea: În biserică nu vedem doar pe Maica Domnului şi pe Hristos; îi vedem şi pe bătrâni, pe Simeon şi pe Ana bătrâna. Ar putea ca unii să spună: Noi suntem oameni bătrâni, nu mai putem, să rămânem astăzi acasă că e frig, lângă vatră… Nu au spus aşa ceva. Aveau râvnă şi mergeau. Şi Dumnezeu i-a învrednicit să-L vadă pe Hristos. Aşa să facem şi noi. Toată săptămâna muncă, ca furnicile. Duminică dimineaţă însă, doar ce bate clopotul, să alergăm la biserica lui Dumnezeu, să-I mulţumim, să-I cerem mila Lui. Cu toate acestea, nu se întâmplă aşa. Bisericile sunt goale. Dintr-o sută de creştini doi-trei vin la biserică, ceilalţi lipsesc. De aceea Simeon şi Ana ne strigă astăzi: bătrâni – bătrâne, mici – mari,  toţi la biserică! Îmi veţi spune: bine, Simeon s-a dus la biserică şi s-a învrednicit să primească în braţele lui pe Hristos; dacă eu merg la biserică, ce voi primi? Dacă aş fi ştiut că voi primi şi eu pe Hristos în braţele mele… O, creştinul meu! Dacă crezi, nu în braţele tale, ci în inima ta Îl vei primi pe Hristos, când vii la biserică. În vremurile de demult, când scoteau cele sfinte (adică Sfintele Taine), îngenuncheau toţi şi inima lor bătea şi plângeau. De ce? Pentru că pâinica de pe Sfânta Masă şi vinuţul din Sfântul Potir, dacă crezi, este însuşi Hristos! Nu crezi asta? Atunci ieşi tu afară, du-te la cafenea, joacă-te cu brăţările din bile, joacă-te „prefa” (preferans), fă ce vrei. Hristos nu are nevoie de noi, viermii murdari. Chiar dacă noi toţi ne-am lepăda de El, nenumăraţi îngeri zi şi noapte Îl slavoslovesc şi aceste pietre neînsufleţite vor striga că Acesta este adevăratul Dumnezeu. Aşadar, dacă crezi asta, rămâi în biserică. Nu căsca, pentru că e păcat. Nu zi: Când o să se termine? Mintea ta să fie acolo, la cele sfinte. Deoarece cel ce se împărtăşeşte, Îl are pe Hristos nu numai în braţe, ca Simeon, ci în sufletul lui, în inima lui, în sângele lui, în fiinţa lui. Ceea ce primim noi creştinii în Biserică este mult mai înalt decât ce au primit Simeon şi Ana în templu. Aici are loc minunea, întâmpinarea lui Hristos în fiecare Liturghie.
***
Nu suntem vrednici să zărim Tainele ce se săvârşesc. Ah, ochi păcătoşi, mâini răpitoare, trupuri care faceţi cele ce nu se cuvin!… Toţi să plecăm capul. Ar fi trebuit ca Biserica, precum în vremurile vechi, să menţină sita. “Câţi suntem  credincioşi”! Atunci, din o sută ar fi rămas cinci, ceilalţi? Cine înjură, cine fură, cine desfrânează, cine joacă jocuri de noroc, cine se jură mincinos…, nu ar fi avut intrare. “Câţi suntem  credincioşi”, da; câţi sunt necredincioşi, nu. Nu poţi aşa să intri în biserică, unde are loc minunea. „Sus să avem inimile!” (Dumnezeiasca Liturghie). Trebuie să ne curăţim şi să ne înălţăm, ca să ne împărtăşim cu Domnul, Căruia îi datorăm toate.
Fraţii mei, astupaţi-vă urechile cu dop de ceară. Nu ascultaţi ce zic ateii şi necredincioşii, nu vă lăsaţi rătăciţi. Multe vom vedea, dar la sfârşit nu vor învinge aceştia, va învinge Hristos, să fiţi siguri de asta. Plângeţi pentru păcatele voastre, păstraţi-vă credinţa, trăiţi cu simţământ curat, cu familia şi copiii voştri. Înaintaţi afierosiţi Domnului cu tot sufletul. Şi mă rog să fiţi binecuvântaţi, uniţi şi întotdeauna iubiţi în Hristos Iisus, Mântuitorul nostru. Amin.
+ Episcopul Augustin
(Omilie a Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin,
transcrisă după o înregistrare, care a avut loc în biserica Sfântul

Pantelimon (Sfântul Ignatie) S.S. Vevis – Florina, 02.02.1968)

Sursa:sfmariamagdalena.blogspot.com

tags

     Add A Comment

You must be logged in to post a comment.