Omilie a mitropolitului Augustin Kantiotis la pomenirea

Sfântului Fotie, Patriarhul Constantinopolului

6 februarie

“O turmă, un păstor!” (Ioan 10, 9-16)

Iubiţii mei, ciobanul îşi iubeşte oile, se interesează de ele. Le conduce la păşuni şi la izvoare. Le paşte, le adapă, iar seara le aduce înapoi. Le numără şi le păzeşte în staul. Dacă lipseşte vreo oaie, ciobanul cel bun nu poate fi liniştit. Se întoarce înapoi şi aleargă până o găseşte. Şi când o găseşte, o pune pe umărul său şi o aduce în staul. În nopţile de iarnă, când în munţi este zăpadă şi coboară lupii, ciobanul este neliniştit. Şi păzeşte staulul cu câinii ciobăneşti. Aceştia latră şi nu-i lasă pe lupi să se apropie. Şi când o oaie se îmbolnăveşte, atunci se îngrijeşte de ea în mod deosebit.

Dar există un cioban care îşi iubeşte mai mult decât oricine oile. Şi acest cioban îndurător, ciobanul cel bun, este Domnul nostru Iisus Hristos. Oile lui suntem toţi oamenii. Oi cuvântătoare sau raţionale conduce Hristos. Între ciobanul pe care-l cunoaştem şi Domnul nostru Iisus Hristos ca păstor al sufletelor există asemănări.

Precum ciobanul îşi ia oile şi le duce la păşuni şi la izvoarele cele răcoroase, aşa şi Hristos pe oile sale, pe creştini, îi conduce la păşuni. Care sunt aceste păşuni? Sunt sfintele cărţi, este predica Evangheliei, este Sfânta Scriptură. Aici pasc oile cele cuvântătoare.

Şi precum ciobanul a construit un staul şi acolo îşi adăposteşte şi îşi păzeşte oile, aşa şi Hristos a zidit Sfânta lui Biserică, care este staul şi acolo îşi adăposteşte şi îşi ocroteşte oile Sale cuvântătoare, pe creştini.

Şi precum ciobanul are câini ciobăneşti care latră, aşa şi Hristos în Biserica Lui are – şi vai dacă nu ar avea! – câini ciobăneşti. Şi câinii ciobăneşti, care latră şi nu îi lasă pe lupi să se apropie, sunt propovăduitorii Evangheliei.

Şi precum ciobanul, când îşi pierde o oaie, nu se linişteşte până nu o găseşte, aşa şi Hristos nu s-a liniştit, ci a coborât din cele cereşti aici pe pământ, ca să afle oaia cea pierdută şi s-o conducă spre mântuire.

Şi ceva mai presus a adăugat Hristos. Nici un cioban nu-şi jertfeşte viaţa pentru oi; profită de pe urma oilor. Dar Hristos nu profită de pe urm:a oilor lui, nu le exploatează. N-are niciun folos de la creştini, dar El însuşi s-a jertfit pentru mântuirea omenirii.

Aşadar, Hristos este Păstorul cel Bun, precum zice în Evanghelie: “Eu sunt păstorul cel bun” (Ioan 10, 14). Şi noi suntem oile Lui. Hristos se îngrijeşte de Biserica Lui. Şi acum, când este în ceruri, continuă să se intereseze de oile Lui.

Odată, când erau ciobani cu mii de oi, nu puteau să le pască singuri. De aceea aveau şi ajutoare. Păstorul care avea turma cea mare se numea marele baci, şi acesta avea ajutoare, pe baci, care îl ajutau. Aşadar, aşa se numeşte şi Hristos în Scriptură; nu este o denumire inventată de mine. Este să spunem marele baci, “arhipăstorul” (I Petru 5, 4), care are mii şi milioane de oi. Şi aici jos, pe pământ, are ajutoare, păstori cărora le-a încredinţat turma. Aceştia sunt preoţii, arhiereii, patriarhii, şi în general toţi clericii. Şi Biserica noastră, ca să-şi îngrijească mai bine oile, s-a împărţit în episcopii şi enorii, în mici şi mari.

***

Un astfel de bun păstor, din cei aşezaţi de Hristos peste oile Lui, este Patriarhul Fotie, care este sărbătorit astăzi.

Nu voi istorisi viaţa lui. Doar vă spun că s-a născut în veacul al IX – lea. S-a născut în Constantinopol, din părinţi evlavioşi şi aleşi. A studiat, s-a educat, a dobândit o mare înţelepciune, a devenit unul din cei mai învăţaţi oameni ai epocii lui. Atunci a apărut un mare pericol pentru Biserică. S-a arătat lupul sau, mai degrabă, ceva mai rău decât lupul, deoarece nu s-a arătat ca un lup, ci, ca să înşele oile şi să intre în staul şi să facă un rău mare, era îmbrăcat în piele de oaie. Era un lup cu chip de oaie. Şi acesta era papa de la Roma. Deci pe acest lup l-a izgonit Sfântul Fotie. Şi până astăzi suntem despărţiţi de papa.

***

– Dar de ce despărţiţi? Vor spune toţi cei care îi compătimesc pe franci (catolici). Există diferenţe între noi? Da, există diferenţe. Pentru că papa şi francii învaţă lucruri care nu sunt conforme cu Biserica noastră.

– Care sunt acestea? Care sunt diferenţele noastre cu catolicii? Trebuie să ştim diferenţele. Se duc ortodocşii în Europa şi nu ştiu diferenţele dintre noi şi apuseni, şi aceştia râd de ei şi îi fac de-ai lor.

1. Noi, ortodocşii, ne-am botezat în cristelniţă “în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Tot trupul trebuie să fie acoperit cu apă. Cristelniţa este râul Iordan. Francii (catolicii) însă nu au cristelniţă. Au stropirea. Precum preotul îi stropeşte cu agheazmă pe creştini, aşa fac ei când botează. În realitate ei nu au Taina Sfântului Botez.
2. Noi, toţi ortodocşii, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos. A zis Hristos: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi; căci acesta este Sângele Meu…” (Matei 26, 26-27). Francii nu împărtăşesc Sângele lui Hristos, ci doar Trupul (ceea ce li se pare lor a fi Trupul lui Hristos – n. tr.).
3. Noi, Simbolul de credinţă, Crezul, nu l-am schimbat. Ei l-au schimbat. Acolo unde noi spunem “şi întru Duhul Sfânt…, care de la Tatăl purcede”, ei au adăugat că purcede “şi de la Fiul”.
4. Catolicii în biserici nu au icoane, ci statui ca vechii idolatri.

Şi multe alte diferenţe avem, pe care nu putem să le spunem aici şi acum. Aşadar de aceea suntem despărţiţi.

Papa a făcut tot ce a putut ca să îi convingă şi să-i rătăcească, să-i atragă de partea sa pe răsăriteni. Dar Sfântul Fotie a opus rezistenţă şi a spus “nu”. Precum noi în munţii Albaniei am spus italienilor “nu” şi ne-am păstrat libertatea noastră, aşa şi Fotie a spus “nu” papei şi a păstrat această ţară ortodoxă. Şi toţi Balcanii. Dacă astăzi noi suntem ortodocşi, dacă sunt ortodocşi sârbii, bulgarii, românii, ruşii, o datorăm acelui “nu”, pe care l-a spus atunci Sfântul Fotie papei, care voia să-şi supună întregul Răsărit.
Pe acest sfânt bărbat îl sărbătoreşte astăzi Biserica noastră.

***

– Dar, îmi veţi spune, este lucru bun despărţirea? Nu, este un lucru ruşinos. Precum ruşinos este ca o familie să se fi despărţit, aşa şi aici. Suntem fragmente-fragmente, unii sunt franci (catolici), alţii protestanţi, unii penticostali, alţii de diferite alte erezii.

– Şi va exista întotdeauna această despărţire? Nu, nu va exista. Dacă veţi merge la Naţiunile Unite, veţi vedea 157 de steaguri. Dar, precum zice Apocalipsa, va veni o zi în care toate neamurile, care acum sunt despărţite sub diferite steaguri, se vor uni. Da, toate aceste turme se vor uni, şi un singur steag, da, un singur steag va exista în lume. Şi acest steag este cinstita Cruce! Conducător al întregii lumi va fi Domnul nostru Iisus Hristos. Aceasta o zice Evanghelia pe care aţi auzit-o: “…şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10, 16).

Asta se va întâmpla numaidecât. Dar acum vom trece prin multe încercări, prin multe războaie, se va vărsa mult sânge, foarte mult sânge. Şi apoi umanitatea se va pocăi şi va cădea închinându-se lui Hristos. Şi atunci toate gurile şi toate inimile, şi munţii şi văile, şi stâncile şi râurile şi stelele cerului şi toţi vor spune: “Unul Sfânt, unul Domn Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin!”.

Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kantiotis în Sfânta Biserică a Sfântului Fotie, în Pentavriso, Eordeea,
06 februarie 1974)

Sursa: Cartea “Ne vorbeşte Părintele Augustin, Mitropolitul de 103 ani”

Γρηγορίου του Θεολόγου
25 Iανουαρίου

_____________________________________________

_______________________________________________

ΣTO KAMINI THΣ ΘΛΙΨΕΩΣ

(Ο άγιος Γρηγόριος ο Θεολόγος)

Εὑρισκόμεθα ἀγαπητοί στὸν πρῶτο μῆνα τοῦ ἔτους. Ὁ μήνας αὐτός, ὁ Ἰανουάριος, ὀνομάζεται μήνας τῶν πατέρων. Γιατί ἆραγε ὀνομάζεται ἔτσι;
Ὀνομάζεται μήνας τῶν πατέρων, γιατὶ στὸ μῆνα αὐτὸν ἑορτάζουν πολλοὶ πατέρες.
Μὰ ποιοί εἶνε αὐτοὶ οἱ πατέρες; Ὅταν ὁ κόσμος λέει πατέρες, ἐννοεῖ τοὺς ἄνδρες ἐκείνους ποὺ ἔρχονται σὲ νόμιμο γάμο, δημιουργοῦν οἰκογένεια, καὶ γεννοῦν παιδιά· ἐκτελοῦν τὸ θέλημα τοῦ Θεοῦ καὶ εἶνε ἄξιοι παντὸς σεβασμοῦ. Καὶ ἱερὸ καθῆκον τῶν παιδιῶν εἶνε, νὰ σέβωνται τοὺς γονεῖς. Εἶνε ἐντολὴ τοῦ Θεοῦ, «Τίμα τὸν πατέρα σου καὶ τὴν μητέρα σου, ἵνα εὖ σοι γένηται, καὶ ἵνα μακροχρόνιος ἔσῃ ἐπὶ τῆς γῆς» (Ἔξ. 20,12· Ἐφ. 6,2-3). Ἀλλοίμονο δὲ στὰ παιδιὰ ἐκεῖνα ποὺ δὲν σέβονται πατέρα καὶ μητέρα. Ἄξιοι σεβασμοῦ εἶνε οἱ γονεῖς μας.
Ἀλλ᾿ ἐκτὸς ἀπὸ τοὺς φυσικοὺς πατέρες εἶνε καὶ ἄλλοι πατέρες. Εἶνε οἱ δάσκαλοι καὶ καθηγηταί. Εἶνε ἐκεῖνοι οἱ ὁποῖοι προσπαθοῦν νὰ ἐμπνεύσουν στὴ νεολαία τὰ ὑψηλὰ ἰδανικά. Ὅπως γνωρίζετε ὅλοι, ὁ Μέγας Ἀλέξανδρος εἶχε πατέρα τὸν Φίλιππο. Ἀλλὰ εἶχε διδάσκαλο ὑπέροχο, μοναδικὸ διδάσκαλο, τὸν Ἀριστοτέλη. Ὅταν ρώτησαν τὸν μικρὸ Ἀλέξανδρο, ποιόν ἀγαπάει περισσότερο, ἐκεῖνος ἀπήντησε· Ἀγαπῶ καὶ εὐγνωμονῶ τὸν πατέρα μου, ἀλλὰ περισσότερο ἀγαπῶ καὶ εὐγνωμονῶ τὸν διδάσκαλό μου τὸν Ἀριστοτέλη. Καὶ ὅταν τὸν ρώτησαν, γιατί; Ἀπήντησε· «Εἰς μὲν τὸν φυσικὸ πατέρα μου ὀφείλω τὸ ζῆν, εἰς δὲ τὸν διδάσκαλό μου τὸ εὖ ζῆν»· γιατὶ μὲ ἔμαθε, πῶς νὰ ζῶ καὶ νὰ συμπεριφέρωμαι στὸν κόσμο.
Πατέρες, λοιπόν, εἶνε οἱ ἐμπνευσμένοι διδάσκαλοι καὶ καθηγηταί. Ἀλλὰ στὴ γλῶσσα τῆς Ἐκκλησίας μας πατέρες, ὄχι πλέον μὲ πῖ μικρὸ ἀλλὰ μὲ πῖ κεφαλαῖο, Πατέρες, λέγονται οἱ ἔξοχοι ἐκεῖνοι ἐκκλησιαστικοὶ ἄνδρες, οἱ ὁποῖοι μὲ τὴν ἁγία των ζωή, μὲ τοὺς ἀγῶνας τοὺς σκληροὺς τοὺς ὁποίους διεξήγαγαν ἐναντίον τῆς πλάνης καὶ τῆς ἁμαρτίας, καὶ μὲ τὰ σοφὰ συγγράμματά των συνετέλεσαν στὴν στερέωσι καὶ στὴν ἐξάπλωσι τῆς ὀρθοδόξου πίστεως, καὶ ἐξακολουθοῦν μέχρι σήμερον μὲ τὰ σοφὰ συγγράμματά των νὰ εἶνε διδάσκαλοι καὶ πατέρες τῆς οἰκουμένης.
Τὸν μῆνα αὐτὸν ἑορτάζεται ἡ μνήμη τέτοιων πατέρων.
Τὴν 1η Ἰανουαρίου ἑορτάζει ὁ Μέγας Βασίλειος. Στὶς 10 τοῦ μηνὸς ἑορτάζει ὁ ἀδελφός του, ὁ Γρηγόριος ὁ Νύσσης, φιλόσοφος πατὴρ τῆς Ἐκκλησίας. Στὶς 17 τοῦ μηνὸς ἑορτάζει ὁ Μέγας Ἀντώνιος, ὁ διδάσκαλος καὶ καθηγητὴς τῆς ἐρήμου. Στὶς 18 ἑορτάζει ὁ Μέγας Ἀθανάσιος, ὁ Ἄτλας αὐτὸς τῆς Ὀρθοδοξίας. Διότι ὅπως ὁ ἀρχαῖος Ἄτλας κατὰ τὴ μυθολογία σήκωνε στοὺς ὤμους του ὁλόκληρη τὴ Γῆ, ἔτσι καὶ ὁ Μέγας Ἀθανάσιος σήκωσε ἐπάνω στοὺς στερεοὺς ὤμους του ὁλόκληρη τὴν Ὀρθοδοξία· ἕνας ἐναντίον μυρίων. Στὶς 19 τοῦ μηνὸς ἑωρτάσαμε καὶ πανηγυρίσαμε τὴν ἑορτὴ τοῦ Μάρκου Ἐφέσου τοῦ Εὐγενικοῦ, τοῦ ἥρωος ἐκείνου ποὺ δὲν προσκύνησε τὸν πάπα, ἀλλὰ ἀντέταξε τὸ ἰσχυρὸ ὄχι ἐναντίον τῶν ἀξιώσεών του. Σήμερα, 25 τοῦ μηνός, ἑορτάζουμε τὴ μνήμη ἑνὸς ἄλλου μεγάλου πατρὸς τῆς Ἐκκλησίας, τοῦ Γρηγορίου τοῦ Θεολόγου τοῦ Ναζιανζηνοῦ. Στὶς 28 ἑορτάζομε τὸν Ἐφραὶμ τὸν Σῦρο, τὴν ἀηδόνα αὐτὴν ποὺ ἔψαλε γλυκύτατα τὸ ᾆσμα τοῦ Ἰησοῦ. Τέλος δὲ τοῦ μηνὸς ἑορτάζουν πάλι πατέρες, οἱ Τρεῖς Ἱεράρχαι, οἱ τρεῖς μεγάλοι καὶ πολύφωτοι ἀστέρες τῆς Ἐκκλησίας· ὁ Μέγας Βασίλειος, ὁ Γρηγόριος ὁ Θεολόγος, καὶ ὁ ἱερὸς Χρυσόστομος. Ἰδού λοιπὸν γιατί ὁ μήνας αὐτὸς ὀνομάζεται μήνας τῶν πατέρων.
Θὰ μοῦ ἐπιτρέψετε, ἀγαπητοί μου, ἀντὶ νὰ ἑρμηνεύσουμε τὸ Εὐαγγέλιο ἢ τὸν Ἀπόστολο τῆς ἡμέρας, νὰ σᾶς πῶ λίγες λέξεις, πολλοὶ λίγες λέξεις, γιὰ τὸν ἥρωα τῆς πίστεώς μας τοῦ ὁποίου τὴν ἱερὰ μνήμη ἑορτάζουμε σήμερα, τὸν Γρηγόριο τὸ Ναζιανζηνό.

* * *

Πατρίδα του ποιά εἶνε; Κανείς δὲν γεννήθηκε ἀπὸ βράχο, οὔτε  ἤρθαμε ἀπὸ τὸ φεγγάρι. Ἀπὸ αὐτὴ τὴν ταλαίπωρη γῆ γεννηθήκαμε. Πατρίδα του εἶνε ἡ Μικρὰ Ἀσία. Ἱερὰ γῆ, ἡ ἁγία γῆ ποὺ εἶνε ποτισμένη μὲ τὰ αἵματα μυριάδων μαρτύρων. Χωριό του ἕνα μικρὸ καὶ ἀσήμαντο χωριὸ ἔξω ἀπὸ τὴν Καισάρεια, ἡ λεγομένη Ναζιανζός. Ἐγεννήθη ἀπὸ γονεῖς εὐπατρίδας καὶ ἐξόχους. Ἐξαίρετος δὲ γυναίκα ἦταν ἡ μητέρα του, ἡ πασίγνωστος Νόννα. Σπανία γυναίκα ἐκ τῶν σπανιωτάτων γυναικῶν ποὺ ἐγέννησε τὸ πνεῦμα τοῦ Εὐαγγελίου.

ΑΓΙΟΣ ΠΟΘΟΣ ΤΗΣ ΜΗΤΕΡΑΣ

ΤΟΥ ΑΓΙΟΥ ΓΡΗΓΟΡΙΟΥ

Ἡ μητέρα τοῦ ἁγίου Γρηγορίου εἶχε ἕναν εὐγενικὸ πόθο. Τέτοιο πόθο δὲν τὸν βρίσκω σήμερα. Ἂν εἶστε μέσα στὸ ναὸ ἑκατὸ ἢ καὶ διακόσες γυναῖκες, βάζω στοίχημα οὔτε μία ἀπὸ σᾶς δὲν ἔχει τέτοιο μεγάλο καὶ εὐγενικὸ πόθο. Οὔτε ἐσεῖς οὔτε οἱ ἄλλες γυναῖκες, τῶν ὑπουργῶν, τῶν νομαρχῶν, τῶν …, τῶν…, ποὺ ἐγέμισε ὁ κόσμος. Οὐδεμία ἀπὸ αὐτὲς τὶς γυναῖκες τῆς λεγομένης ἀριστοκρατίας, ποὺ διαπρέπουν στοὺς χοροὺς καὶ στὶς διασκεδάσεις καὶ στὰ πάρτυ καὶ στοὺς ἐξαλλοσύνες, δὲν ἔχει αὐτὸ τὸν πόθο. Καὶ ποιός ἦταν ὁ πόθος της; Νὰ τὴν ἀξιώσῃ ὁ Θεὸς νὰ γεννήσῃ ἀγοράκι. Καὶ τὸ ἀγοράκι της τί νὰ γίνῃ; δικηγόρος, μηχανικός, ἄλλος ἐπιστήμων; Τί νὰ γίνῃ; Ἱερεύς, καὶ νὰ τὸν ἀφιερώσῃ στὸν Θεό! Ποιά μητέρα ἔχει τὸν πόθο αὐτό; Ὅλες ἐπιθυμοῦν, τὰ παιδιά τους νὰ γίνουν δικηγόροι, γιατροί, μηχανικοί… Παπᾶς ὄχι. Γιατί ἄλλωστε νὰ γίνῃ σήμερα τὸ παιδὶ παπᾶς; Γιὰ νὰ ἐμπαίζεται ἀπὸ τὰ καθάρματα καὶ τοὺς ντεντυμπόηδες, καὶ νὰ μὴν τολμᾷ νὰ περπατήσῃ στοὺς δρόμους, νὰ μπῇ στὰ αὐτοκίνητα καὶ τοὺς σιδηροδρόμους;
Ὄχι λοιπὸν παπᾶς. Καὶ τὸ ἀποτέλεσμα; Τὴν ὥρα ποὺ ἐσεῖς ἐδῶ ἑορτάζετε, χίλια χωριά, ναὶ χίλια χωριὰ στὴν Ἑλλάδα δὲν ἔχουν ἱερεῖς· καὶ δὲν χτυποῦν καμπάνες, ἀφοῦ δὲν γίνονται ἱερεῖς. Δικηγόρους ἔχουμε ὅσους θέ᾿ς. Ὅλα τὰ Βαλκάνια δὲν ἔχουν τόσους δικηγόρους ὅσους ἔχει ἡ Ἑλλάδα. Εἰκοσιπέντε ἕως τριάντα χιλιάδες δικηγόροι. Καθηγηταὶ ἄλλες τριάντα χιλιάδες. Γιατροὶ ἄλλες εἰκοσιπέντε χιλιάδες. Ἀπόφοιτοι γυμνασίου ἑκατοντάδες χιλιάδες. Γέμισαν βουνὰ καὶ ραχοῦλες ἀπὸ ἐγγραμμάτους. Παπᾶς ποιός;
Ἡ Νόννα ὅμως, ἡ ἔξοχος αὐτὴ καὶ πλουσία γυναίκα τῆς Μικρᾶς Ἀσίας, εἶχε εὐγενέστατο πόθο μέσα της· νὰ κάνῃ τὸ παιδί της ἱερέα. Καὶ παρακαλοῦσε μὲ δάκρυα τὸ Θεό, νὰ πραγματοποιηθῇ ὁ πόθος της.
Καὶ ὁ Θεὸς τῆς ἔδωσε ἕνα ἔξοχο ἀγοράκι. Τῆς ἔδωσε τὸν Γρηγόριο, ποὺ γεννήθηκε τὸ 325 μ.Χ.. Γεννήθηκε τὸ ἔτος ἐκεῖνο ποὺ συγκροτήθηκε ἡ Πρώτη Οἰκουμενικὴ Σύνοδος. Καὶ διεκρίνετο ἀπὸ μικρὰ ἡλικία στὰ γράμματα· ἀγαποῦσε τὰ γράμματα. Ὁ πατέρας του εἶχε ὅλα τὰ μέσα γιὰ νὰ τὸν μορφώσῃ. Τὸν ἔστειλε στὴν Καισάρεια, ἀπὸ ᾿κεῖ στὴν Ἀλεξάνδρεια, καὶ ἀπὸ τὴν Ἀλεξάνδρεια στὴν Ἀθήνα, στὸ κέντρο τῶν ἐπιστημῶν καὶ τῶν τεχνῶν. Ἐκεῖ ἐσπούδασε μαζὶ μὲ τὸν Ἰουλιανὸ τὸν Παραβάτη, ἀπὸ τὸν ὁποῖο δὲν ἐπηρεάστηκε καθόλου, ἀλλὰ τοὐναντίον τὸν ἤλεγξε δριμύτατα. Εἶχε δὲ φίλο φίλτατο τὸν Βασίλειο, μὲ τὸν ὁποῖο συνεδέθη μὲ ἄρρηκτο δεσμὸ φιλίας, εἰς τρόπον ὥστε ἡ φιλία τοῦ Γρηγορίου καὶ Βασιλείου νὰ εἶνε ὑπόδειγμα φιλίας στὸν κόσμο καὶ νὰ λένε γι᾿ αὐτούς, ὅτι ἦταν μία ψυχὴ σὲ δύο σώματα.
Ἀλλὰ δὲν ἐμορφώθη μόνο κοσμικῶς. Δὲν ἔμαθε μόνο φιλοσοφία καὶ ῥητορικὴ καὶ μαθηματικὰ καὶ ἀστρονομία καὶ τὶς ἄλλες ἐπιστῆμες, ὥστε νὰ γίνῃ ἕνας ἀπὸ τοὺς πλέον μορφωμένους ἄνδρες τῆς ἐποχῆς του. Ἐκτὸς ἀπὸ τὴν κατὰ κόσμον παιδεία ἐφρόντισε νὰ μορφωθῇ κατὰ Χριστόν· ἐφρόντισε νὰ γίνῃ πραγματικὸς Χριστιανός. Σ᾿ ὅλα τ᾿ ἄλλα σχολεῖα νὰ πᾷς, ἀπὸ τὸ νηπιαγωγεῖο μέχρι τὸ πανεπιστήμιο, δὲν μορφώνεσαι. Ἕνα σχολεῖο εἶνε ἀνώτερο. Εἶνε ὁ φόβος τοῦ Θεοῦ. «Ἐπιστήμη ἐστὶ τὸ φοβεῖσθαι τὸν Θεόν». «Ἀρχὴ σοφίας φόβος Κυρίου» (Ψαλμ. 110,10· Παρ. 1,7). Ὁ Γρηγόριος ὁ Θεολόγος σπούδασε στὸ σχολεῖο τοῦ Χριστοῦ μας. Σπούδασε σὲ δύο μεγάλα πανεπιστήμια. Δὲν σπουδάζουν σ᾿ αὐτὰ σήμερα οἱ ἄνθρωποι. Ὅποιος ὅμως δὲν σπουδάσῃ σ᾿ αὐτά, δὲν εἶνε Χριστιανός. Ὁ ἅγιος Γρηγόριος πέρασε ἀπὸ δύο πανεπιστήμια.
Τὸ ἕνα πανεπιστήμιο εἶνε ἡ ἔρημος. Ναί, ἡ ἔρημος. Δὲν ἀκούσατε ποτὲ ἐδῶ στὴν ἐκκλησία, νὰ ψάλλουν, «Τοῖς ἐρημικοῖς ζωὴ μακαρία ἐστί, θεϊκῷ ἔρωτι πτερουμένοις»; (ἀναβαθμοὶ ἤχου πλ. α΄)
Ναί, στὴν ἔρημο, ὅπου ἔζησε ὁ Ἠλίας ὁ Θεσβίτης. Ναί, στὴν ἔρημο, στὴν πέραν τοῦ Ἰορδάνου, ὅπου ἔζησε ὁ Ἰωάννης ὁ Πρόδρομος. Ναί, στὴν ἔρημο, ὅπου ἔζησαν ἀσκηταὶ καὶ φιλόσοφοι. Ναί, στὴν ἔρημο, ὅπου ἔζησε καὶ ὁ Χριστὸς σαράντα μέρες.
Στὴν ἔρημο ἐσπούδασε, κοντὰ στοὺς ἀσκητὰς καὶ ἀληθεῖς φιλοσόφους. Καὶ ἐκεῖ στὴν ἔρημο ἐμελέτησε τρία βιβλία, ποὺ δὲν τὰ ἀνοίγουμε ἐμεῖς. Τὸ ἕνα δὲν τὸ ἔχουμε ἀνοίξει, οὔτε ἐγὼ ποὺ σᾶς ὁμιλῶ, οὔτε ἐσεῖς ποὺ μὲ ἀκοῦτε. Τὸ πρῶτο βιβλίο εἶνε ὁ ἑαυτός μας. Εἶνε τὸ «γνῶθι σαυτόν». Κανείς δὲν γνωρίζει τὸν ἑαυτό του σὲ βάθος καὶ πλάτος. Ἂν τὸν γνωρίζαμε, θὰ ἐφρίτταμε, ἐμπρὸς στὴν ἄβυσσο ποὺ ἐγκλείει ὁ ἑαυτός μας. Τὸ δεύτερο βιβλίο εἶνε ἡ φύσις, ὁ πάγκαλος κόσμος, ὁ ἔναστρος οὐρανός, τὰ δημιουργήματα τοῦ Θεοῦ, ποὺ φωνάζουν, ὅτι ὁ Θεὸς εἶνε ὁ Δημιουργὸς τοῦ κόσμου ὁλοκλήρου. Τὸ δὲ τρίτο βιβλίο, μικρὸ μὲν ἀλλὰ τὸ ὑψηλότερο ἐξ ὅλων τῶν βιβλίων, εἶνε ἡ ἁγία Γραφή. Τὰ τρία αὐτὰ βιβλία ἐμελέτα. Ἔρριπτε ἕνα βλέμμα μέσα στὸν ἑαυτό του καὶ ἔλεγε· «Ὁ Θεός, ἱλάσθητί μοι τῷ ἁμαρτωλῷ» (Λουκ. 18,13). Ἄλλοτε ἔρριχνε τὸ βλέμμα του στὰ ἄστρα τοῦ οὐρανοῦ καὶ ἔλεγε· «Οἱ οὐρανοὶ διηγοῦνται δόξαν Θεοῦ, ποίησιν δὲ χειρῶν αὐτοῦ ἀναγγέλλει τὸ στερέωμα» (Ψαλμ. 18,2). Ἄλλοτε ἔρριχνε ἕνα βλέμμα μέσα στὴν ἁγία Γραφὴ καὶ ἔβλεπε τὸ πάγκαλο πρόσωπο τοῦ Ἰησοῦ Χριστοῦ, τὸ ὁποῖο ἀγαποῦσε ὑπερμέτρως.
Ἀλλ᾿ ἐκτὸς ἀπὸ τὴν ἔρημο πέρασε κι ἀπὸ ἄλλο πανεπιστήμιο. Ποιό;

ΘΛΙΨΕΙΣ ΤΟΥ ΑΓΙΟΥ ΓΡΗΓΟΡΙΟΥ

Τὸ ἄλλο πανεπιστήμιο, ποὺ ἂν δὲν τὸ περάσῃς δὲν εἶσαι ἄνθρωπος, εἶνε ὁ πόνος, εἶνε ἡ θλῖψις, εἶνε ἡ περιπέτεια τῆς ζωῆς.
Ὅποιος δὲν πόνεσε, ὅποιος δὲν ἔκλαψε, ὅποιος δὲν ἐμούσκεψε τὸ προσκέφαλό του μὲ δάκρυα, δὲν ἐγνώρισε τί θὰ πῇ ζωή. Γι᾿ αὐτὸ καὶ ἡ σημερινὴ νεολαία, ἡ ὁποία ἔχει ὅλα τ’ ἀγαθά, δὲν ξέρει τί θὰ πῇ ζωή. Ἀλλὰ προφητεύω· ὁ ντεντυμπόης ἐκεῖνος, ποὺ πετάει τὸ γεμᾶτο πιάτο γιατὶ δὲν τοῦ ἀρέσει, θὰ πεινάσῃ καὶ θὰ κλάψῃ, καὶ τότε θὰ αἰσθανθῇ τὴ ζωή.
Ἐὰν δὲν πονέσουμε, ἐὰν δὲν κλαύσουμε καὶ ἐὰν δὲν ὑποφέρουμε, δὲν γνωρίσαμε τί θὰ πῇ ζωή. Καὶ ἔκλαυσε πολὺ ὁ ἅγιος Γρηγόριος ὁ Θεολόγος.
Ὑπέφερε, διότι ἀπέθανε ἡ ἔξοχος μητέρα του, ἀπέθανε ὁ πατέρας του, ἀπέθανε ἡ ἀδελφή του ἡ Γοργονία. Ἀπέθανε, ἀκόμη περισσότερο, ὁ Μέγας Βασίλειος, τὸν ὁποῖο ἐθρήνησε περισσότερο κι ἀπὸ τὸν πατέρα του. Ἐκινδύνευσε νὰ πνιγῇ ταξιδεύοντας ἀπὸ τὴ Μικρὰ Ἀσία καὶ διερχόμενος τὸ πέλαγος τοῦ Αἰγαίου, κοντὰ στὴ Ῥόδο, ἐναυάγησε καὶ ἐκινδύνευσε, καὶ ὑπεσχέθη στὸν Θεὸ νὰ μείνῃ ἀφωσιωμένος σ᾿ αὐτόν.
Ἐκινδύνευσε καὶ ὑπέφερε ἀπὸ τοὺς κακοὺς συμμαθητάς του, οἱ ὁποῖοι τὸν ἐνέπαιζαν καὶ τὸν κορόϊδευαν· ἀλῆτες. Ὅπως τώρα εἶνε οἱ μακρυμάλληδες, ἔτσι καὶ στὴν ἐποχὴ ἐκείνη παιδιὰ πλουσίων καὶ ἀθλίων ἀνθρώπων περιεφέροντο ὡς ἀγέλες καὶ ὡς κοπάδια μέσα στὴν Ἀθήνα καὶ δημιουργοῦσαν θόρυβο. Ὁ Γρηγόριος μὲ τὸν Μέγα Βασίλειο δύο δρόμους ἐγνώριζε· ἕναν ποὺ ὁδηγεῖ στὴν ἐκκλησία καὶ ἕναν ποὺ πηγαίνει στὴ σχολή τους στὸ πανεπιστήμιο.
Ὑπέφερε ἀπὸ τοὺς ἀνθρώπους. Ἐξελέγη ἐπίσκοπος σὲ μία μικρὰ πόλι, τὰ λεγόμενα Σάσιμα. Οἱ ἄνθρωποί της, ἀγροῖκοι καὶ βάρβαροι, δὲν ἦταν εἰς θέσιν νὰ καταλάβουν τὸ μεγάλο πνεῦμα τοῦ Γρηγορίου.
Ὑπέφερε ἀπὸ τοὺς αἱρετικούς. Ὑπέφερε ἀπὸ τοὺς ἀρειανούς. Τὴν ὥρα ποὺ ἐκήρυττε ὁ γίγας αὐτός, δυὸ ἀπόπειρες δολοφονίας ἔκαναν ἐναντίον του. Τὴν ὥρα ποὺ ἐκήρυττε ὁ γίγαντας αὐτὸς τοῦ ἄμβωνος, ὁ φιλόσοφος αὐτὸς καὶ ποιητής, ἐχθροί του εἰσῆλθαν στὸ ναὸ καὶ ἄρχισαν νὰ τοῦ πετοῦν πέτρες. Καὶ παρ᾿ ὀλίγον νὰ τὸν ἐφόνευαν ἐντὸς τοῦ ναοῦ.
Ὑπέφερε ἀπὸ τοὺς κακοὺς ἐπισκόπους.
Ὑπέφερε καὶ – ἀπὸ ποῦ; Ὑπέφερε ἀπὸ τὰ πνευματικά του παιδιά. Ὅσο ἔκλαυσε ἀπὸ τὰ πνευματικά του παιδιὰ ὁ ἅγιος Γρηγόριος, δὲν ἔκλαυσε ἀπὸ ὅλες τὶς ἄλλες περιπέτειες. Ὅπως ἐσεῖς κλαῖτε καὶ ὑποφέρετε ἀπὸ τὰ παιδιά σας ―καὶ ὁ πόνος τῆς μάνας καὶ τοῦ πατέρα εἶνε μεγάλος―, ἔτσι καὶ ὁ Γρηγόριος ὁ Θεολόγος ὑπέφερε ἀπὸ τὰ πνευματικά του παιδιά. Ἀπὸ ἕναν μάλιστα, τὸν Μάξιμο, τὸν ὁποῖο πῆρε πτωχὸ παιδὶ στὴν αὐλή του, τὸν ἔκανε διάκονο, τὸν ἔκανε πρεσβύτερο, τὸν ἔκανε ἀρχιμανδρίτη. Τὸν ἐτίμησε καὶ ὑπεράνω τῆς κεφαλῆς του ἀκόμη. Καὶ αὐτὸς τὸν ἐπλήγωσε, πολὺ περισσότερο ἀπὸ ὅλους τοὺς ἐχθρούς. Καὶ ἔκλαιγε καὶ ἀναστέναζε ὁ ἅγιος Γρηγόριος.
Ὑπέφερε. Ἀλλὰ νίκησε, γιατὶ εἶχε μαζί του τὸν πιστὸ λαὸ καὶ τὸ Θεό. Ἐὰν τὸν ἐγκατέλειψαν πνευματικά του τέκνα· ἐὰν πνευματικά του τέκνα φάνηκαν ἀχάριστα καὶ ἀνάγωγα καὶ βάρβαρα προσπαθώντας ποικιλοτρόπως νὰ τὸν μειώσουν μέσα στὸ λαό· ἐὰν οἱ ἀρειανοὶ τὸν ἐπολέμησαν λυσσωδῶς· ἐὰν δολοφόνοι ἐζήτησαν νὰ τοῦ μπήξουν τὸ ἐγχειρίδιο· ἐὰν ὁ πατέρας του καὶ ἡ μητέρα του ἀπέθαναν, αὐτὸς εἶχε Θεό. Εἶχε τὸν Τριαδικὸ Θεό. Ἐπίστευε στὸν Πατέρα καὶ τὸν Υἱὸν καὶ τὸ ἅγιο Πνεῦμα. Καὶ στὶς μεγάλες θλίψεις ἔλεγε· Ἁγία Τριάς, Πατὴρ Υἱὸς καὶ ἅγιο Πνεῦμα, ἐλέησόν με τὸν ἁμαρτωλό. Καὶ μὲ αὐτὸ τὸ ᾆσμα τῶν ᾀσμάτων ἐτελεύτησε τὴν ζωή του.
Παραιτήθη. Δὲν ὑπέφερε πλέον τὴν κακία, τὶς συκοφαντίες καὶ τὶς διαβολές, καὶ ὑπέβαλε παραίτησι. Ἐγκατέλειψε τὴν Κωνσταντινούπολι καὶ ἐπῆγε μακριά, στὴν ἔρημο, καὶ ἐκεῖ ἔκανε τραγούδια γλυκύτατα. Αὐτὰ τὰ τραγούδια ποὺ ἀκοῦμε ἐδῶ στὴν ἐκκλησία, «Χριστὸς γεννᾶται· δοξάσατε…» καὶ τὸ «Ἀναστάσεως ἡμέρα· λαμπρυνθῶμεν, λαοί…», εἶνε τοῦ Γρηγορίου. Αὐτὸς ἐνίκησε τὸν Πίνδαρο καὶ τοὺς ἄλλους ποιητάς.
Τέλος ἐκοιμήθη τὴ ζωή του σὲ ἔρημο τόπο, σὲ ἕνα ἀσκητήριο, μόνος καταμόνος, «ἑαυτῷ καὶ Θεῷ συστρεφόμενος». Τὸ δὲ λείψανό του τὸ ἅγιο ἦταν στὴ Ναζιανζὸ τῆς Καππαδοκίας μέχρι τὸ 1922. Τότε οἱ πρόσφυγές μας, ἀφήνοντας τὰ πάντα ―δὲν πῆραν τίποτε ἄλλο μαζί τους―, πῆραν μόνο τὸ λείψανο τοῦ ἁγίου Γρηγορίου καὶ τὸ ἔφεραν στὴν πατρική μας γῆ, στὴν Ἑλλάδα. Ὅσοι θέλουν μποροῦν νὰ τὸ ἐπισκεφθοῦν. Εἶνε ἔξω ἀπὸ τὴν Καβάλα στὴ Νέα Κάρβαλη, καὶ γι᾿ αὐτὸ σήμερα ἑορτάζει ὅλη ἡ Καβάλα καὶ τὰ περίχωρα.
Αὐτὸς ἦταν ὁ μέγας πατήρ, ὁ  ἅγιος Γρηγόριος ὁ Θεολόγος.

* * *

Τί διδασκόμεθα, ἀδελφοί;

Πρῶτον, πρέπει νὰ εὐχαριστήσουμε τὸ Θεό, ποὺ μέσα στὴν Ἐκκλησία τὶς δύσκολες στιγμὲς ἔστελνε τοὺς καταλλήλους ἀνθρώπους (Ὅπως καὶ μέσα στὸ ἔθνος, ὅταν αὐτὸ ἐκινδύνευε, νά καὶ ἐγεννᾶτο ἕνας μεγάλος ἄνθρωπος, ποὺ ἔπαιρνε τὸ ἔθνος καὶ τὸ ὕψωνε μέχρι τὰ ἄστρα τ᾿ οὐρανοῦ. Ἡ ἱστορία τοῦ ἔθνους μας εἶνε σειρὰ ἡρώων. Ἀλλὰ καὶ ἡ ἱστορία τῆς Ἐκκλησίας μας εἶνε σειρὰ ἡρώων). Ὀφείλουμε νὰ εὐχαριστήσουμε τὸ Θεό, διότι ἀνέδειξε μέσα στὴν Ἐκκλησία του ἄλλοτε μὲν τὸν Μέγα Βασίλειο, ἄλλοτε τὸν Μέγα Ἀθανάσιο, ἄλλοτε τὸν Μᾶρκο Εὐγενικό, ἄλλοτε τὸν Γρηγόριο τὸν Θεολόγο, ἄλλοτε τὸν Μέγα Ἀντώνιο. Σειρὰ ἀνδρῶν, οἱ ὁποῖοι κράτησαν ὑψηλὰ τὸ λάβαρο τῆς Ὀρθοδοξίας. Νὰ τὸν εὐχαριστήσουμε γιὰ τοὺς πατέρας.
Δεύτερον, νὰ διδαχθοῦμε ἀπὸ τὶς θλίψεις τοῦ ἁγίου Γρηγορίου. Ὁ μέγας Γρηγόριος πέρασε ἀπὸ καμίνι. Ὅπως τὸ χρυσάφι περνᾷ ἀπὸ τὸ καμίνι καὶ καθαρίζει, ἔτσι καὶ ὁ Γρηγόριος πέρασε ἀπὸ καμίνι. «Ὡς χρυσὸν ἐν χωνευτηρίῳ ἐδοκίμασεν» αὐτόν (Σ. Σολ. 3,6).
Τί διδασκόμεθα, ἀγαπητοί μου; Εἶσαι Χριστιανός; Θέλεις νὰ ζήσῃς χριστιανικὴ ζωή; Κρατᾷς τὴν πίστι σου; Πές μου, τί σοῦ στοιχίζει ὁ χριστιανισμός; Νομίζεις ὅτι εἶσαι Χριστιανός, ἐπειδὴ ἔρχεσαι ἐδῶ, ἀνάβεις κερί, κάνεις μιὰ μετάνοια καὶ χασμουριέσαι τὴν ὥρα ποὺ περνᾷ τὸ Εὐαγγέλιο καὶ τὰ Ἅγια τῶν ἁγίων; Γι᾿ αὐτὰ τὰ τυπικὰ ποὺ κάνεις θὰ σὲ πῶ Χριστιανό; Πές μου, τί σοῦ στοιχίζει ὁ χριστιανισμός; Τί σοῦ στοιχίζει;
Στὸν μέγα Γρηγόριο ἐστοίχισε πολύ. Ἐπέρασε ἀπὸ διωγμούς, καταδιωγμοὺς καὶ κινδύνους, δοκιμάστηκε «ὡς χρυσὸς ἐν χωνευτηρίῳ».

Λοιπὸν κ᾿ ἐσύ· εἶσαι πιστός; Θὰ διωχθῇς. Εἶσαι Χριστιανὸς ἀληθινός; Θὰ διωχθῆς. Εἶσαι μάνα φιλόστοργος, εἶσαι πατέρας καλός, εἶσαι ὑπάλληλος τίμιος, ἄνθρωπος τοῦ καθήκοντος, καὶ δὲν εἶσαι μασόνος καὶ ροταριανὸς καὶ κόλαξ, ἀλλ᾿ εἶσαι ἄνθρωπος μὲ συνείδησι ἐν τῷ κόσμῳ τούτῳ; Θὰ ὑποφέρῃς. «Διὰ πολλῶν θλίψεων δεῖ ἡμᾶς εἰσελθεῖν εἰς τὴν βασιλείαν τοῦ Θεοῦ» (Πράξ. 14,22). Λέγει ἀκόμη τὸ Πνεῦμα τὸ ἅγιον· «Οἱ θέλοντες εὐσεβῶς ζῆν… διωχθήσονται» (Β΄ Τιμ. 3,12).

Μακάρι λοιπὸν νὰ μᾶς ἀξιώσῃ ὁ Θεὸς νὰ διωχθοῦμε, ὅπως οἱ ἅγιοι τῆς Ἐκκλησίας μας. Καὶ ἐγώ, ὅταν κινδυνεύω ―καὶ ἔχω πολλὲς περιπέτειες εἰς τὸν βίον μου, γι᾿ αὐτὸ ὁ βίος τῶν πατέρων μὲ συγκινεῖ βαθύτατα―, ὅταν βλέπω νὰ μένωνται οἱ ἐχθροί μου, δοξάζω τὸν Θεὸ καὶ λέγω· Αὐγουστῖνε, κάτι πράττεις στὸν κόσμο. Σὲ πολεμοῦν, ὅταν ἀγωνίζεσαι. Τοὺς νεκροὺς δὲν τοὺς πολεμοῦν, γιατὶ εἶνε θαμμένοι στὰ νεκροταφεῖα.

Ὄχι λοιπὸν νεκροί, ἀλλὰ ζωντανοὶ Χριστιανοί, πιστοὶ καὶ ἀφωσιωμένοι, παιδιὰ τοῦ Γρηγορίου, παιδιὰ τοῦ Βασιλείου, παιδιὰ τῶν μεγάλων πατέρων. Νὰ συνεχίσουμε τὴν πορεία μας, ὥστε ἡ γῆ αὐτὴ τῶν πατέρων μας νὰ εἶνε γῆ ἁγία, διὰ πρεσβειῶν τοῦ ἁγίου Γρηγορίου τοῦ Θεολόγου καὶ πάντων τῶν ἁγίων. Ἀμήν.

† Ὁ Φλωρίνης, Πρεσπῶν & Ἑορδαίας
Αὐγουστῖνος

ἱ. Ναὸς Ἁγίου Παντελεήμονος Φλωρίνης 25-1-1976

_________________

ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

__________________

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA POMENIREA

SFÂNTULUI GRIGORIE TEOLOGUL
– 25 ianuarie –

“…Cealaltă universitate, prin care, dacă nu treci, nu eşti om, este durerea, este necazul, este aventura vieţii. Cel pe care nu l-a durut, cel care nu a plâns, cel care nu şi-a udat perna cu lacrimi, nu a cunoscut ce înseamnă viaţa. De aceea, şi tineretul de astăzi, care are toate bunătăţile, nu ştie ce înseamnă viaţă. Dar proorocesc: Acel dandy, taddy-boy, care aruncă farfuria plină, pentru că nu-i place, va flămânzi şi va plânge şi atunci va simţi viaţa…“

“…Eşti creştin adevărat? Vei fi prigonit. Eşti mamă iubitoare, eşti tată bun, eşti funcţionar cinstit, om al datoriei şi nu eşti mason şi rotarian şi linguşitor, ci eşti om cu conştiinţă în lumea aceasta? Vei suferi. „Prin multe necazuri ni se cuvine nouă a intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22)…”

“…Aşadar, nu morţi, ci creştini vii, credincioşi şi dedicaţi, copii ai lui Grigorie, copii ai lui Vasilie, copii ai marilor Părinţi, să continuăm pe drumul nostru, ca acest pământ al Părinţilor noştri să fie un pământ sfânt, prin mijlocirile Sfântului Grigorie Teologul…”

ÎN CUPTORUL NECAZULUI
(Sfântul Grigorie Telologul)

(fragment)

Ne aflăm, iubiţilor, în prima lună a anului. Luna aceasta, ianuarie, se numeşte „Luna Părinţilor”. Oare de ce se numeşte aşa? Se numeşte „Luna Părinţilor”, pentru că în această lună sunt sărbătoriţi mulţi Părinţi.
[…]
Îmi veţi îngădui, iubiţii mei, ca în loc să explicăm Evanghelia sau Apostolul zilei, să vă spun câteva cuvinte, foarte puţine cuvinte, despre eroul credinţei noastre, a cărui sfântă pomenire o sărbătorim astăzi, despre Grigorie de Nazianz.

***

Patria lui care este? Nimeni nu s-a născut din stâncă, nici n-am venit de pe lună. Din acest sărman pământ ne-am născut. Patria lui a fost Asia Mică. Pământ sfinţit, pământ sfânt care este adăpat cu sângiurile a zeci de mii de martiri. Satul său – un mic şi neînsemnat sat în afara Cezareei, numit Nazianz. S-a născut din părinţi buni, nobili şi minunaţi. Iar o femeie deosebită era mama lui, vestita Nonna. O femeie rară, din cele mai rare femei, pe care le-a născut duhul Evangheliei. Read more »

Κυριακὴ ΙΒ΄ Λουκᾶ (Λουκ. 17,12-19)

H λεπρα εικονα της αμαρτιας

«᾿Ηπήντησαν αὐτῷ (=τῷ Χριστῷ) δέκα λεπροὶ ἄνδρες» (Λουκ. 17,12)

ΗΤΑΝ κάποτε ἐποχή, ἀγαπητοί μου, ποὺ δὲν ὑ­πῆρχε ἀσθένεια. Καὶ δὲν ὑπῆρχε, δι­ότι δὲν ὑπῆρχε μικρόβιο.
Τὸ μικρόβιο, ὅπως ξέρουμε, εἶνε ἀόρατο· μὲ γυμνὸ μάτι δὲν τὸ βλέπεις. Τὸ σῶμα μας, τὸ χῶμα, τὸ νερό, ὁ ἀέρας, τὰ πάντα, εἶνε γε­μᾶτα ἀπὸ ἄπειρα μικρό­βια. Ὅταν πρὶν διακόσα χρόνια ἕνας ἐπιστή­μων τὰ ἀνεκάλυψε καὶ εἶδε μὲ τὸ μικροσκόπιο σ’ ἕνα ποτήρι νε­ρὸ νὰ κολυμποῦν ἑκατομμύρια ἀπ’ αὐτοὺς τοὺς μικροοργανισμούς, φώναξε τὴν κόρη του. ―Γιά κοίταξε, τῆς λέει· ὑπάρχει κάτι μέσα στὸ νερό; ―Δὲ βλέπω τίποτα. ―Γιά κοίταξε τώρα μὲ τὸ μικρο­σκόπιο. Ὅταν ἐκείνη εἶδε, κατεπλάγη. ―Τί εἶνε τοῦτο ’δῶ, πατέρα!… Ἀμέτρητα ζῳύφια εἶδε νὰ πλέουν μέσα στὸ νερό.
Φορεὺς λοιπὸν τῆς ἀσθενείας εἶνε ἕνα μικρόβιο. Καὶ τὸ ἀδιόρατο αὐτὸ πλάσμα κάνει θραῦσι. Οὔτε τὰ λιοντάρια τῆς Ἀφρικῆς δὲν θανατώνουν τόσους ὅσους ἕ­να μικρόβιο. Τρομερὸ πρᾶγμα· γιὰ νὰ φαίνεται ἔτσι ἡ ἀδυναμία μας…
Στὴν ἀρχή, ὅπως εἴπαμε, δὲν ὑπῆρχαν μικρόβια. Ὁ ἀέρας ἦταν πεντακάθαρος, δὲν ὑ­πῆρχε νέφος καυσαερίων. Τὰ νερὰ πεν­τακά­θαρα, διαυγῆ, κρυστάλλινα. Τὰ δάση παρθέ­να, ὅπου εἶχαν τὶς φωλιές τους τὰ πουλιά. Τὸ περιβάλλον θαυμάσιο, κῆπος Ἐδέμ. Δὲν ὑπῆρ­χε ἀκόμη ἀσθένεια καμμία μέσα στὸν ἄνθρωπο. Ἀλλ’ αἴφνης τὸ σκηνικὸ μετεβλήθη. Τὸ πῶς μετεβλήθη δὲν θὰ τὸ ἀναπτύξω τώρα. Ἕνα μό­νο θὰ πῶ· ὅτι, κατὰ τὴ Γραφή, αἰτία εἶνε ὁ ἴ­διος ὁ ἄνθρωπος, ὄχι ὁ Θεός. Ὁ Θεὸς ἔφτειαξε θαυμάσιο περιβάλλον, τὰ ἔπλασε ὅλα «κα­λὰ λίαν» (Γέν. 1,31). Αἰτία τοῦ κακοῦ εἶνε ὁ ἄν­θρωπος ποὺ ἁμάρτησε. Δὲν ὑπήκουσε στὸ Θεό, καὶ κατόπιν ἐνέσκηψαν ὅλα τὰ κακά. Τὰ νερὰ μολύνθηκαν, ὁ ἀέρας μολύνθηκε, τὰ δέντρα ξεράθηκαν, ἡ γῆ ἄρχισε νὰ σείεται… Ἡ ἁρμο­νία, ποὺ ὑπῆρχε (μὲ τὸ Θεό, μὲ τὸν πλησίον, μὲ τὴ φύσι), διεταράχθη. Τὰ πάντα ἀναστα­τώθηκαν. Καὶ κοντὰ σ’ αὐτὰ οἱ ἁμαρτίες κλόνισαν τὴν ὑγεία τοῦ ἀνθρώπου.
Νὰ μετρήσουμε τὶς ἀσθένειες; Εἶνε ἀμέτρητες. Καὶ ὅσο προχωρεῖ ἡ ἐπιστήμη, ὅλο καὶ νέ­ες πα­ρουσιάζονται. Τελευταίως μάλιστα ἐμφα­νί­­στη­­κε καὶ μιὰ ἀσθένεια ποὺ θὰ σαρώσῃ τὴν ἀν­­θρω­πότητα ὡς τιμωρία τῆς σαρκικῆς ἀκολασίας. Τὸ βλέπετε. Φραγμὸς δὲν ὑπῆρ­χε. Κο­ρόιδευ­αν τὴν ἐντολὴ τοῦ Θεοῦ. Καὶ στὴν πατρίδα μας ἔβγαλαν νόμο, ποὺ ἀποποινικοποιεῖ καὶ ἀμνηστεύει τὴ μοιχεία· ἐκεῖ φτάσαμε. Ἔτσι τὸ ἔιτζ ἔρχεται νὰ βάλῃ κάποιο φραγμό.

* * *

Μία ἀπὸ τὶς ἀρχαῖες ἀσθένειες ἦταν καὶ ἡ λέπρα, ποὺ εἴδαμε σήμερα στὸ εὐαγγέλιο. Ἐπὶ αἰῶνες ἦταν φόβος – τρόμος, καὶ μόνο πε­ρὶ τὸ 1940 ἔδωσε ὁ Θεὸς καὶ ἀνακα­λύ­φθηκε τὸ φάρμακο γι’ αὐτήν.
⃝ Τί εἶνε ἡ λέπρα; Εἶνε μιὰ βασανιστικὴ ἀ­σθέ­νεια, ἀλλοιώνει τὸ αἷμα, κάνει τὸ δέρμα νὰ κοκ­κινίζῃ καὶ νὰ γεμίζῃ λέπια. Δημιουργεῖ κνισμό, φαγούρα, ἀνησυχία. Τὸ νήπιο κοιμᾶται στὴν κούνια, ὁ ἐργά­της κοιμᾶται μετὰ τὸν κόπο τῆς ἡμέρας, ὅλοι ἡ­συχάζουν· ὁ ταλαίπωρος ὁ λεπρὸς ὅμως δὲ μποροῦσε νὰ κλείσῃ μάτι. Ξυνόταν συνεχῶς μὲ τὰ νύχια ἢ μ’ ἕνα κεραμίδι. Βασανιστικὴ ἀσθένεια.
⃝ Καὶ ὄχι μόνο βασανιστικὴ γιὰ τὸν ἴδιο, ἀλλὰ καὶ ἀποκρουστικὴ γιὰ τοὺς γύρω. Ἄλλαζε καὶ παρεμόρφωνε τὸ πρόσωπο. Ἡ πιὸ ὡραία γυναίκα γινόταν ἡ πιὸ ἄσχημη, καὶ ὁ πιὸ ὡραῖος ἄντρας γινόνταν ὁ πιὸ ἄσχημος. Ἔπεφταν μύ­τες, αὐτιά, σάρκες, σάπιζε ὁ ἄνθρωπος.
⃝ Τὸ δὲ χειρότερο; ἦταν μεταδοτική, τρομε­ρὰ μεταδοτική. Ἕνας λεπρὸς μποροῦσε νὰ μετα­δώσῃ τὴ λέπρα σὲ ὁλόκληρη πόλι. Γι’ αὐ­τό, μό­λις κάποιος παρουσίαζε ἐξανθήματα λέ­πρας, ἀμέσως ἡ πολιτεία ἐλάμβανε μέτρα· τὸν ἔβγαζε ἔξω ἀπὸ τὴν κατοικημένη περιοχή, τὸν ἔ­στελνε νὰ ζήσῃ μακριά, μέσ’ στὰ δάση, στὰ ἄ­γρια βουνὰ καὶ τὶς σπηλιές. Τοῦ κρεμοῦσαν ἀ­κόμα κουδούνι, ὅπως στὰ γίδια, γιὰ νὰ εἰδοποιῇ· Μὴ μὲ πλησιά­σετε, εἶ­μαι λεπρός!… Πρόλαβα κ’ ἐγὼ τοὺς λε­προύς. Ἐπισκέφθηκα τὸ λεπρο­κομεῖο ποὺ ἦταν στὴν Ἀθήνα. Κάθισα μία – δύο ὧρες μαζί τους, εἶδα τὸν πόνο καὶ τὸ κλάμα τους. «Δὲν κοιμούμεθα τὴ νύχτα», μοῦ ἔλεγαν. Τὰ χαρακτηριστικά τους ἀλλοιωμένα τρομε­ρά. Φρί­κη… Βορείως τῆς Κρήτης εἶνε ἕνα νησάκι, ἡ Σπιναλόγγα, ὅ­που παλαιὰ ὑπῆρχε λεπροκομεῖο. Δύο – τρεῖς χιλιάδες ἦταν οἱ λεπροὶ στὴν Σπιναλόγγα. Τώρα ἔφυγαν ὅλοι, θεραπεύθηκαν.

* * *

Σήμερα, δόξα τῷ Θεῷ, δὲν ὑπάρχουν πολλοὶ λεπροί. Μὲ τὰ φάρμακα ποὺ βρέθηκαν, ἡ λέπρα θεραπεύεται. Ὑπάρχουν ὅμως κάποιοι ἄλλοι λεπροί, λεπροὶ ὄχι στὸ σῶμα ἀλλὰ στὴν ψυχή. Ὅπως τὸ σῶμα ἀσθενεῖ, ἔτσι καὶ ἡ ψυχή. Εἶνε δὲ ἡ ἀσθένεια τῆς ψυχῆς πιὸ σοβαρὴ ἀ­πὸ τοῦ σώματος. Ἡ ἀσθένεια τῆς ψυχῆς στὴ γλῶσ­σα τῆς ἁγίας Γραφῆς ὀνομάζεται ἁμαρτία. Ἡ ἁμαρτία εἶνε χειρότερη κι ἀπὸ τὸν καρκί­νο. Δὲν τῆς δίνουμε δυστυχῶς τὴν πρέπουσα σημα­σία. Θὰ μπορούσαμε νὰ τὴν παρομοιάσουμε μὲ τὴ λέπρα. Καὶ πάνω σ’ αὐτό, ὅτι ἡ λέπρα εἶνε σύμβολο τῆς ἁμαρτίας, θὰ κά­νω δυὸ – τρεῖς παρομοιώσεις καὶ θὰ τελειώσω.
⃝ Ὅπως ἡ λέπρα ἔτσι καὶ ἡ ἁ­μαρτία εἶνε βασανιστικὴ γιὰ τὸν ἴδιο τὸν ἁμαρτωλό. Ὁ ἀθῷ­ος ἄν­θρωπος ἔχει ἡσυχία, κοιμᾶται ἤρεμος κάτω ἀ­πὸ τὰ ἄστρα καὶ λέει· «Ἐν εἰρήνῃ ἐπὶ τὸ αὐτὸ κοιμηθήσομαι καὶ ὑπνώσω» (Ψαλμ. 4,8). Ὁ ἁμαρτωλὸς ὅμως, λ.χ. ὁ φιλάρ­γυρος; Δὲν κοιμᾶ­ται. Κάθε­ται τὰ μεσάνυχτα καὶ μετράει τὶς λί­ρες ―γεγονὸς αὐτό―, ἢ σκέπτεται πῶς τὸ ἕ­να ἑκατομμύριο θὰ τὸ κά­νῃ δύο, τρία…. Λέει σὰν τὸν ἄφρονα πλούσιο· «Τί ποιήσω;» (Λουκ. 12,17), τί νὰ κάνω; Τὸν τρώει τὸ μικρόβιο τοῦ μαμωνᾶ, τῆς πλεονεξίας.
⃝ Ἡ ἁμαρτία εἶνε ἀκόμη ἀποκρουστικὴ γιὰ τοὺς ἄλλους σὰν τὴ λέπρα. Ἡ ὑπερηφάνεια λ.χ., ἡ σκληροκαρδία, ἡ ζήλεια, ἡ μνησικακία δηλητηριάζουν τὴν ἀνθρώπινη κοινωνία, κάνουν ἀνεπιθύμητον ὅποιον τὶς ἔχει, τὸν ἀπομακρύνουν ἀπὸ ὅλους. Ποιός δὲν ἀ­ποστρέφεται καὶ δὲν ἀηδιάζει ἕναν ἀλαζόνα, ἕνα φθονερό, ἕναν ἐκδικητικό, ἕνα συκοφάντη;
⃝ Ἀλλὰ τὸ χειρότερο εἶνε, ὅτι ἡ ἁμαρτία εἶνε μεταδοτική. Ἡ λέπρα ἔπαυσε σήμερα νὰ μετα­δίδεται ὅπως παλαιότερα, ἡ ἁμαρτία ὅμως ἐξ­ακολουθεῖ νὰ εἶνε πολὺ μεταδοτική. Ἂν δὲν λη­φθοῦν ἐγκαίρως μέτρα, ἀλλοίμονο. Θέ­λετε παραδείγματα; Στὴν Κύπρο μας δὲ βλαστημοῦ­σε οὔτε ἕνας. Τώρα βλαστημοῦν. Ἀπὸ ποῦ τὸ ἔμαθαν; Ἀπὸ τοὺς δικούς μας· ἀνάξιοι ἀξιωμα­τικοὶ καὶ στρατιῶτες, αὐτοὶ τοὺς δίδαξαν τὴ βλασφημία. Ἀντέδρασαν πρὸς στι­γμὴν οἱ Κύ­πριοι, ἀλλὰ μετὰ ἡ λέπρα τῆς βλασφημίας δι­αδόθηκε. Ἄλλο παράδειγμα· στὴν πατρίδα μας ἡ πορνεία καὶ ἡ μοιχεία ἦταν σπάνιες. Ἡ γυναί­κα δὲν ἔδινε τὸ κορμί της σὲ ξένον ἄντρα. Τώ­ρα; Μὲ τὴν ἐπίδρασι τῆς ξενομανίας αὐτὰ ἔ­γιναν μόδα. Οὔτε ὁ νόμος πλέον τὰ τιμωρεῖ. Ἔτσι, ἀντιστάσεως μὴ ὑπαρχού­σης, ἡ ἁμαρτία κυκλοφόρησε καὶ ἔγινε πλέον παιχνίδι.

* * *

Ἀδελφοί μου! Ἐξ ἐπόψεως ἠθικῆς εἴμεθα λεπροί. Δὲν ὑπάρχουν ἆραγε φάρμακα; Ὑπάρ­χουν. Ἰατρεῖο καὶ φαρμακεῖο εἶνε ἡ Ἐκκλη­σία. Ἰατρὸς ψυχῶν καὶ σωμάτων ―δὲν εἶνε ψέ­μα, εἶνε ἀλήθεια― εἶνε ὁ Χριστός. Καὶ ἔχει πολλὰ φάρμακα, φάρμακα γενικὰ καὶ εἰδικά.
Φάρμακο γενικῆς χρήσεως εἶνε – μία λέξις· ἡ πίστις. Νὰ ζητήσουμε ἀπ’ τὸ Θεό· Δῶσε μας πίστι σὰν τὴν πίστι τῶν προγόνων μας. Οἱ δέκα λεπροί, ἀπογοητευμέ­νοι ἀ­π’ τὸν κόσμο καὶ τὰ ἐγκόσμια, μόλις εἶ­δαν τὸ Χριστό, φώναξαν· «Ἰησοῦ ἐπιστάτα, ἐ­λέ­ησον ἡμᾶς» (Λουκ. 17,13). Πίστευαν ἀκραδάν­τως, ἔτσι θεραπεύθηκαν.
Ὑπάρχουν ὅμως καὶ ἄλλα φάρμακα, εἰδι­κῆς χρήσεως. Ποιά εἶν’ αὐτά; Εἰδικὸ φάρμακο λ.χ. γιὰ τὴ φιλαργυρία, ποὺ «εἶνε ῥίζα ὅλων τῶν κα­κῶν» (Α΄ Τιμ. 6,10) ―δύο παγκόσμιοι πόλεμοι ἐξ αἰτίας της ἔγιναν― ποιό εἶνε; εἶνε ἡ ἐλεημο­σύνη. Τὸ εἰδικὸ φάρμακο τῆς ὑπερηφανείας εἶνε ἡ ταπείνωσι, τῆς μνησικακίας εἶ­νε τὸ «συγχωρῶ ἀπὸ τὰ βάθη τῆς καρδιᾶς». Τὸ εἰ­δι­κὸ φάρμακο τῆς ἀνηθικότητος καὶ φαυλό­τητος εἶνε ἡ ἐγκράτεια κ.τ.λ..
Σήμερα ἡ κοινωνία μας εἶνε βαρύτατα ἀσθε­νής. Ἡ ἀσθένειά της δὲν θεραπεύεται μὲ ἀ­σπιρίνες· χρειάζονται φάρμακα ῥιζικά. Καὶ τέτοια φάρμακα εἶνε, νὰ ἐπιστρέψουμε στὴν πί­στι τῶν πατέρων μας. Τότε καὶ ἡ ἀθεΐα καὶ ἡ ἀπιστία καὶ ἡ φιλαργυρία καὶ ἡ μνησικακία καὶ ἡ πορνεία καὶ ἡ μοιχεία καὶ ὅλα αὐτὰ θεραπεύονται. Μόνο ἐμεῖς νὰ μιμηθοῦμε τοὺς λεπροὺς καὶ νὰ φωνάξουμε· «Κύριε Ἰησοῦ Χριστέ, ἐλέησόν μας». Νὰ τὸ ποῦμε ὅλοι, ἀπὸ τὰ βάθη τῆς καρδιᾶς μας, καὶ τὸ θαῦμα θὰ γίνῃ. Μέσα στὸ ἔθνος μας δὲν θὰ ὑπάρχῃ ἡ λέπρα τῆς βλασφημίας, τῆς κα­κίας, τῆς μνησικακί­ας, τῆς μοχθηρίας, τοῦ μίσους…, ἀλλὰ θὰ ὑ­πάρχῃ ἀγάπη, θὰ ὑπάρχῃ ὁ Χριστός· ὅν, παῖ­δες Ἑλλήνων, ὑμνεῖτε καὶ ὑπερυψοῦτε εἰς πάντας τοὺς αἰῶνας· ἀμήν.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Ομιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου στον ιερό ναὸ της  Ἁγίας Τριάδος Πτολεμαΐδος 21-1-1990)

____________________

ΣΕΡΒΙΚΑ

_____________________

Недеља 28. по Духовима  (Лука. 17,12-19)

Губа као праслика греха

«Сретоше га десет губавих људи» (Лука. 17,12)

Драги моји  постојало је  некада време када није било болести. А није је било јер није постојао микроб. Микроб, као што знамо је невидљив, са голим оком га не видиш. Наше тело, земља, ваздух, све је пуно небројним микробима. Када је пре двеста година један научник открио микроб и видео  под микроскопом да у једној чаши воде плива хиљаде микроорганизама, позвао је своју кћерку:  – Ево, погледај, рече јој, има нешто у води? –  Не видим ништа. – Погледај сада са микроскопом. Када је она то видела, пренеразила се. – Шта је ово овде оче!… Видела је да у води пливају безбројне животињице. Носилац болести је микроб. А тај невидљиви створ напада. Ни лавови у Африци нису толико људи усмртили колико  један микроб. Страшна ствар, да се тако види наша слабост… У почетку, као што смо рекли, није постојао микроб. Ваздух је био пречист, није било ни једног црног облачка . Вода је била чиста, провидна,кристална. Шуме су биле недирнуте, тамо су птице имале своја гнезда. Природа је била  предивна, као врт Едемски. Није било никакве болести код човека. Међутим, изненада се сцена променила. Како се променила сада нећемо о томе говорити. Само ћу једно рећи, да, по Писму,  разлог  те промене  је човек, а не Бог.  Бог је створио предивну природу, све је створио „веома добро“ (1.Мојс. 1,31). Разлог зла је човек, који је сагрешио. Није послушао Бога, и затим су дошла сва зла. Воде су се загадиле, ваздух се онечистио, дрвеће се посушило, земља је почела да се тресе… Хармонија која је постојала (са Богом, са ближњим, са природом) је нарушена. Све се побунило. А уз то и грехови су угрозили човеково здравље. Да пребројимо болести? Безбројне су. А колико напредује наука, нове се појављују. Задња се појавила једна болест која је уништила човечанство као казна за телесне грехове. Видите ли то. Нема баријера. Исмејавају заповест Божију. И у нашој домовини су изгласали закон, који ослобађа и даје помиловање за прељуб, дотле смо стигли. Тако и сида долази да постави неке баријере.

* * *

Једна од старих болести је била и губа, о којој смо данас читали у Еванђељу. Вековима је била страх и трепет, и негде око 1940 године, дао је Бог и откривен је лек за њу. Шта је губа? То је једна мучна болест, мења крв, кожа црвени и пуни се приштевима. Ствара снажан свраб, немир и чешање. Мало дете спава у колевци, радник спава после напорног дана, сви се одмарају, а намучени губавац не може да затвори очи. Непрестално се чеше са ноктима, или са једним црепом. Исцрпљујућа болест. И не само исцрпљујућа за губавца, али и одбојна за ближње. Мења и преобликује лице.  Најлепша жена постаје најружнија, а  најлепши мушкарац постаје најружнији. Отпадали су носеви, уши,делови тела, трулио је човек. Најгоре од свега била је то преносива, страшно преносива болест. Један губавац је могао да пренесе губу целом граду. Зато, чим је неко добијао знаке губе, друштво је узимало мере опреза, одаљавало га је из насељеног места, слали су га да живи далеко, у шумама, у дивљим планинама и спиљама. Чак су му качили и звоно, као овци, да упозорава остале: „Немојте ми се приближавати, губав сам“.

И  ја сам стигао да се упознам са губавцима. Посетио сам болницу за губавце која је била у Атини. Сео сам једном – два сата са њима, видео сам њихов бол и њихове сузе. „ Не спавамо ноћу“, рекли су ми. Њихови ликови су били страшно измењени. Страшно… Северно од Крита је био један мали оточић, Спиналог, тамо је у старо време била болница за губу. Две – три хиљаде губаваца онда је живело на Спиналогу. Сада су сви отишли, излечени су.

* * *

Данас, слава Богу, не постоје многи губавци. Са лековима који су пронађени, губа се лечи. Постоје неки  али друге врсте губавци, губави не по телу, већ по души. Као што се тело разболи, тако је исто и са душом. Болест душе је пуно озбиљнија него болест тела. Болест душе на језику  Светог писма се назива грех. Грех је гори  и од рака. На жалост не придајемо му одговарајућу важност. Могли бисмо га упоредити са губом. И више од тога, да је губа симбол греха, навешћу два – три примера и завршићу. Као и губа тако и грех је мучан за грешника. Недужан човек има мир, спава мирно под звездама и каже: „У миру ћу заспати и пробудити се“ (Псал. 4,8). Грешник, на пример, среброљубац,  не спава. Седи ноћима и броји своје лире – то је доказано- размишља како од једног милиона да створи два, три…. каже као безумни богаташ „Шта да чиним…?“ (Лук. 12,17). Једе га микроб мамонин, похлепа.

⃝ Грех је одбојан за друге  људе као губа. Гордост, нпр. тврдо срце, завист, подмуклост, трују човечанско друштво, чине непожељним онога ко их има у себи, удаљавају га од осталих људи. Ко се не окреће и не гнуша једног гордељивца, једног зависника, једног осветника, једног сплеткароша? Најгоре је што је грех преносан. Губа је данас престала да се преноси као у старо време, али грех и даље остаје  веома преносан. Ако се на време не предузму мере, тешко нама. Желите ли примере? На нашем Кипру нико није псовао, а сада псују. Где су то научили? Од наших, недостојних официра и војсковођа, они  су их  научили хулити. Побунили су се на час Кипрани, али после се ипак губа хуле пренела. Други пример, у нашој домовини прељуб и конкубинат су били веома ретки. Жена није давала своје тело страном човеку. А сада? Са доласком ксеноманије(манија за страним обичајима),  то је постала мода. Више то ни закон не забрањује. Тако, немајући баријере, грех је похарао и постао  као игра.

* * *

Браћо моја! Са материјалне стране смо губави. Има  ли нам лека? Има лека. Лечилиште  и апотека је Црква. Лекар душа и тела – није лаж, то је истина – је Христос. Има пуно лекова, лекова општих и посебних. Лек опште употребе је – само једна реч – вера. Да тражимо од Бога: „ Дај нам вере као што су је имали наши преци“. Десет губаваца, разочарани у свет и светско, чим су угледали Христа повикали су: „ Исусе, верујемо, помилуј нас“ (Лука 17,13) Поверовали су неклонуло, тако су излечени. Постоје и други лекови, посебне употребе. Који су то лекови:“Посебан лек је нпр. за среброљубље „које је извор свих зала“ (А. Тим. 6,10) – два светска рата су била због њега – који је то лек- то је милостиња. Посебан лек за гордост је скрушеност, за злопамћење је „опраштам из дубине мога срца“. Посебан лек за некултуру и неумереност је уздржање итд. Данас је наше друштво тешко болесно. Болест његова се не лечи са аспиринима, потребни су одређени лекови. А такви лекови су:  да се вратимо вери наших отаца. Онда ће и атеизам и неверје и среброљубље и злопамћење и нечистоћа и прељуб и све остало се излечити. Само ми да опонашамо губавце и да повичемо:“ Господе Исусе Христе, помилуј нас“. Да то кажемо сви, из дубине нашег срца, и чудо ће се догодити. У нашем народу неће бити губа хуле, злоће, злопамћења, зависти, мржње…, него ће бити љубави, биће Христа кога деца Грка хвалите и славите у све векове. Амин.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Говор Митрополита Флорине о. Августина Кандиота у светом храму Свете Тројице у Птолемаиди  21-1-1990)

__________________

ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

_______________________

FRAGMENT DIN PREDICA LA
DUMINICA A XXIX-A DUPĂ RUSALII A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA
(Luca 17, 12-19)

RECUNOSCĂTORI

„Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta de alt neam?” (Luca 17, 18)

“…Omul este cea mai desăvârşită făptură pe care a creat-o Dumnezeu pe pământ. Este coroana creaţiei lui Dumnezeu. Din acest motiv toată dragostea şi grija lui Dumnezeu se îndreaptă spre el. Pronia lui Dumnezeu asigură omului toate cele necesare vieţii: aerul, pe care-l respiră, apa, pe care o bea, lumina, care-l luminează, copacii şi plantele, care-l hrănesc, păsările, care-i cântă, marea, care-l răcoreşte, uscatul, unde trăieşte şi propăşeşte. Închipuiţi-vă ce s-ar întâmpla (să presupunem!), dacă ar lipsi aceste bunuri zilnice, pe care Dumnezeu le oferă gratuit şi celui mai sărac om. Dacă, de pildă, s-ar fi stins soarele, cum s-a stins în ziua răstignirii lui Hristos; atunci, întreaga D.E.I. să funcţioneze, n-ar putea înlocui nici pentru puţin timp lumina naturală. Gândiţi-vă iarăşi: Ce s-ar întâmpla, dacă râurile şi izvoarele ar seca? Omul ar suferi după un pahar de apă. Spun unii că astronautul american, care a ajuns şi a călcat primul pe lună, a însetat şi, pentru că acolo nu există nici măcar o picătură de apă, astronautul a spus: „Ah, Dumnezeul meu, când mă voi întoarce pe pământ să deschid robinetul casei mele să beau!… Putem să spunem că înotăm la propriu în marea nesfârşitelor binefaceri ale lui Dumnezeu.
Dar cea mai mare binefacere a lui Dumnezeu nu sunt acestea. Cea mai mare binefacere este că L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul Născut şi S-a făcut Om în peştera din Bethleem, iar mai apoi, pe Golgota, a oferit înfricoşătoarea jertfă a Crucii, ca să ne elibereze de păcat, de stricăciune şi de moarte. Un oarecare misionar, vrând să facă mai lesne de înţeles celor ce-l ascultau marea binefacere, pe care ne-a dăruit-o Hristos, a făcut următoarele: S-a aplecat la pământ, a desenat un cerc şi l-a îngrădit de jur împrejur cu lemne mici. După aceea a dat foc lemnelor, iar când s-au aprins bine şi s-a alcătuit o coroană de foc, a luat un vierme şi l-a aruncat în mijlocul cercului. Viermele a simţit focul dimprejurul lui şi a început să se mişte în dreapta şi-n stânga. Nu putea însă să găsească o ieşire pe nicăieri, pentru că de pretutindeni îl înconjura focul. Aşadar, era condamnat să ardă. Atunci, întinzându-şi mâna, misionarul a scos viermele din cuşca de foc şi ţinându-l în palmă a spus oamenilor, care urmăreau cu interes scena: Aţi înţeles ce înseamnă lucrul acesta? Foc este păcatul, care ne ameninţă de pretutindeni, vierme suntem noi, care suntem condamnaţi să ardem în iad, iar Cel care S-a aplecat este Hristos; ne-a apucat şi ne-a mântuit. Unui astfel de Binefăcător ce fel de recunoştinţă ar trebui să-I arătăm!

***

În faţa atâtor binefaceri mici şi mari să nu ne arătăm nerecunoscători ca cei nouă leproşi. Nerecunoscătorul este mai prejos şi decât animalele, care de mute ori îşi manifestă recunoştinţa faţă de binefăcătorul lor. Arunci, de pildă, câinelui un os şi, pentru că nu are gură să-ţi spună „mulţumesc”, dă din coadă. Şi nu doar câinele, ci şi alte animale îşi manifestă recunoştinţa. Se spune despre un leu, care fusese rănit de un spin în care călcase, că s-a apropiat de un om cu răgete tânguitoare de durere şi i-a întins piciorul. Omul, cu toată teama lui, a scos cu atenţie spinul care intrase în piciorul fiarei şi aceea s-a liniştit. De atunci animalul nu a uitat binefacerea. Când după o vreme omul acela s-a aflat în primejdie, leul l-a salvat!
Să fim deci recunoscători tuturor şi desigur mai întâi lui Dumnezeu. Dar poate veţi întreba: Şi cum poate să-şi arate cineva recunoştinţa sa Domnului? Sfântul Ioan Gură-de-Aur indică mai multe moduri. Iată câteva din acestea. Întâi şi întâi să nu uităm, ci continuu să purtăm în mintea noastră darurile pe care ni le-a făcut. Apoi, să propovăduim şi să mărturisim pretutindeni binefacerea pe care am primit-o. Să avem, apoi, dispoziţia de a întoarce pe cât putem binele pe care l-am primit şi să dorim să oferim tot ce avem Binefăcătorului nostru; şi după ce Îi vom fi dat toate, să simţim că nu I-am dat nimic însemnat; apoi, să ne supunem voii Lui. Desigur, să-I rămânem credincioşi, chiar dacă vreodată va îngădui să ne găsească şi încercările. Mai mult, să-I mulţumim noi înşine, dar să-i sfătuim şi pe alţii să facă acelaşi lucru cu noi (vezi Ieromonahul Benedict Aghioritul, „Hrisostomikon Tameion”, Tesalonic 1994, Cuvântul „recunoştinţă” – în elină). Nu putem să facem nimic din acestea? Cel puţin să ne hotărâm să mergem regulat la biserică, să mergem la biserică în duminici şi în marile sărbători. 168 de ore are săptămâna. Ce cere de la noi Dumnezeu? O oră durează Dumnezeiască Liturghie. Să mergem atunci şi să-I spunem lui Dumnezeu un „Mulţumesc!”.
Recunoscători lui Dumnezeu, dar recunoscători şi oamenilor care ne-au făcut bine. Copiii – recunoscători faţă de părinţi; să le arate toată afecţiunea şi îngrijirea la bătrâneţile lor. Recunoscători – elevii faţă de învăţătorii şi profesorii, care i-au învăţat carte. Recunoscători – credincioşii faţă de părinţii lor duhovniceşti, preoţii şi arhiereii, care ostenesc la zidirea sufletelor. Recunoscători – toţi elinii faţă de binefăcătorii naţionali; cei care şi-au jertfit întreaga lor avere pentru binele patriei. Recunoscători să fim toţi oricărui binefăcător, tutore şi protector.

***

Astăzi, iubiţii mei, când cei mulţi au uitat verbul „a mulţumi” şi rar îl mai aude cineva cu sinceritate, să cultivăm virtutea elementară a recunoştinţei. Şi, aşa cum atunci când facem vreun bine unui om, vrem să auzim din gura lui „Mulţumesc!”, aşa şi-atunci când primim o binefacere de la altcineva, să nu uităm să-i spunem din inima noastră „Mulţumesc!”.
„Mulţumesc!” este un cuvânt mic, dar recunoştinţa, pe care o exprimă, aduce un mare bine. Împacă inima, face societatea umană. Puteţi să şi observaţi acest lucru de multe ori în viaţa cotidiană. Remarc – şi aţi remarcat şi voi – ce se întâmplă de pildă în comportamentul conducătorilor auto. Dorinţa de a ajunge mai repede la serviciul lor îi face adesea să se enerveze şi să aibă accese de furie. Când însă cineva se află în dificultate, ceilalţi îl facilitează, oprind şi oferindu-i cu politeţe prioritate. Primul îşi arată recunoştinţa printr-un simplu semn cu mâna. Atunci nervii sunt daţi la o parte, iar în sufletul tuturor se instalează o dispoziţie plăcută. Aceasta este o imagine şi un exemplu. Aşa cum suntem pe drumul rutier, aşa şi pe celălalt mare drum, drumul vieţii, să fim recunoscători şi gata să spunem „Mulţumesc!” binefăcătorului nostru.
Aşadar, recunoscători faţă de toţi. Dar mai ales recunoscători Domnului nostru Iisus Hristos, Care este cel mai mare Binefăcător al nostru al tuturor.“

TRAD.: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”

Tου αγίου Aθανασίου του Mεγάλου

18 Iανουαρίου

Ο ΜΕΓΑΣ ΑΘΑΝΑΣΙΟΣ

(προετοιμασία και έξοδος στη μάχη εναντίον της πλάνης)

___________________________

______________________

TON Iανουάριο εορτάζουν πολλοί πατέρες της Eκκλησίας. Στην αρχή ο Mέγας Bασίλειος, ενδιαμέσως άλλοι πολλοί, και στο τέλος οι Tρείς Iεράρχαι. Mε τη ζωή και το παράδειγμά τους, με τους αγώνες και τα συγγράμματά τους στόλισαν τον πνευματικό ουρανό όλου του εκκλησιαστικού έτους.

Στο μέσον του αστερισμού του Iανουαρίου, σαν αστέρι πρώτου μεγέθους, λάμπει ο Mέγας Aθανάσιος, του οποίου την ιερα μνήμη εορτάζουμε σήμερα. Στη σειρα των ηρώων του χριστιανισμού πρώτος έρχεται ο απόστολος Παύλος, και δεύτερος ο Mέγας Aθανάσιος· ο Παύλος κορυφαίος των αποστόλων, ο Aθανάσιος κορυφαίος των πατέρων της Eκκλησίας· πατήρ πατέρων, όπως τον ονόμαζαν.

* * *

O Mέγας Aθανάσιος γεννήθηκε στα τέλη του 3ου αιώνος στην Aλεξάνδρεια. Aπό νωρίς έδειξε, ότι θα γίνει μεγάλος. Eίχε κλίσι στα γράμματα, αλλά περισσότερο στη θεολογία. Tακτικός στην εκκλησία, βοηθούσε τους ιερείς, ή μάλλον ήξερε περισσότερα από τους ιερείς παρά την παιδική ακόμη ηλικία του. Kάποτε, παίζοντας με συνομηλίκους του, βάπτισε ένα άλλο μικρό παιδί. Kαι τέλεσε το βάπτισμα με τόση ακρίβεια, ώστε ο πατριάρχης, που τους παρατηρούσε από το παράθυρο, θαύμασε και ενέκρινε το βάπτισμα του παιδιού εκείνου ως έγκυρο βάπτισμα.

O Aθανάσιος προσελήφθη στήν αυλή του πατριαρχείου. Έμαθε γράμματα σε σχολεία. Aλλά σπούδασε και στο ανώτερο απ’ όλα τα πανεπιστήμια. Ποιό είν’ αυτό; Mη παραξενευτεί κανείς, είναι η έρημος! Nαί, η έρημος. Mακριά από τους ανθρώπους και τα ανθρώπινα πάθη, μακριά από τη Bαβέλ της κοινωνίας και τη διαφθορά. Eκεί μαθήτευσε και διδάχθηκε τα ύψιστα μαθήματα. Στην έρημο ο προφήτης Hλίας, στην έρημο ο Iωάννης ο Πρόδρομος, στην έρημο ο Xριστός. Eκεί τα μεγάλα και εκλεκτά πνεύματα. «Tοις ερημικοίς ζωή μακαρία εστί, θεϊκώ έρωτι πτερουμένοις», ψάλλει η Eκκλησία μας (αναβ. ήχ. πλ. α΄). Στο πανεπιστήμιο της ερήμου ο Mέγας Aθανάσιος μελέτησε τρία βιβλία. Tο πρώτο είναι ο εαυτός μας, το «γνώθι σαυτόν». Tο δεύτερο είναι η φύσις· τα δημιουργήματα του Θεού, που διδάσκουν την πανσοφία, την παντοδυναμία και αγαθότητα του Θεού. Kαι το τρίτο βιβλίο, που εμείς χασμουριώμαστε όταν τ’ ακούμε, είναι το ιερό Eυαγγέλιο, η αγία Γραφή. Tην έμαθε απ’ έξω ο Mέγας Aθανάσιος.

Διδάσκαλό του είχε τον Mέγα Aντώνιο. Ήταν ο λαμπρότερος από τους μαθητάς του Mεγάλου Aντωνίου. Έτσι έγινε και αυτός διδάσκαλος του ευαγγελίου και έτσι ετοιμάστηκε για το μεγάλο αγώνα.

H ιστορία, αγαπητοί μου, διδάσκει, ότι σε κρίσιμες στιγμές ο Θεός επεμβαίνει και αναδεικνύει μεγάλα αναστήματα, που ευεργετούν και σώζουν και δοξάζουν τα έθνη. Eνας μεγάλος άνδρας είναι ευεργεσία. Kαι αλλοίμονο στα έθνη που έπαυσαν να γεννούν μεγάλους άνδρες. Aυτοί βεβαίως δεν γεννιώνται κάθε μέρα, αλλά μέσ’ στα εκατό ή στα διακόσα ή στα τριακόσα χρόνια.

Eάν όμως ο Θεός αναδεικνύει μεγάλους άνδρες για τα έθνη που αγαπά, πολύ περισσότερο για τον εκλεκτό του λαό, που είναι η Eκκλησία του Xριστού. Aυτός την Ίδρυσε, αυτός την επότισε με το αίμα του. Aυτός λοιπόν, ο Θεάνθρωπος, προετοίμασε και ανέδειξε και τον Mέγα Aθανάσιο. Διότι πράγματι ήταν κρίσιμες τότε οι στιγμές για την Eκκλησία.

Παρουσιάστηκε κίνδυνος. Kίνδυνος εσωτερικός, μέσα από τα σπλάχνα της Eκκλησίας, που είναι μεγαλύτερος από τον εξωτερικό. Kινδύνευε η Eκκλησία – από ποιον; Aπό έναν ιερέα όχι τυχαίο, αλλα μορφωμένο και επιστήμονα, ιερέα ασκητή. Ήταν ο Aρειος. Aυτός είχε μία εωσφορική κακία, την υπερηφάνεια. Kι όπως λέει ο Kοσμάς ο Aιτωλός, δεν υπάρχει μεγαλύτερο αμάρτημα από την υπερηφάνεια· κι απ’ την πορνεία κι απ’ τη μοιχεία χειρότερη είναι αυτή. Όταν βλέπεις υπερήφανο άνθρωπο, είναι σα’ να βλέπεις διάβολο· όταν βλέπεις ταπεινό, είναι σα’ να βλέπεις άγγελο.

Kαι ο Άρειος ήτο υπερήφανος. Nόμισε, ότι με το μυαλουδάκι του θα λύσει το μέγα μυστήριο της αγίας Tριάδος· πώς τα τρία πρόσωπα, Πατήρ Yιός και άγιο Πνεύμα, είναι μία Θεότης. Δε’ μπόρεσε βεβαίως. Eίναι ποτέ δυνατόν ένας ποταμός να χωρέσει σ’ ένα ποτήρι νερού ή μια θάλασσα σ’ ένα ρακοπότηρο; Άλλο τόσο είναι δυνατόν να χωρέσει στο μικρό μυαλό του ανθρώπου, έστω κι αν είναι ιδιοφυΐα, ένα μυστήριο. Eδώ έπεσε έξω ο Άρειος από την υπερηφάνειά του και είπε – βλασφήμησε. Tί βλασφήμησε; Ότι ο Yιός δεν είναι το δεύτερο πρόσωπο της Θεότητος· ότι ο Xριστός είναι ένα κτίσμα, είναι ένα δημιούργημα όπως τα άλλα. Όχι Θεός, αλλα κτίσμα.

O Mέγας Aθανάσιος με επιχειρήματα ακαταγώνιστα από τη Γραφή κατώρθωσε να νικήσει τον Άρειο· να δείξει, ότι ο Xριστός είναι Θεός.

Nαί, Θεός. Eδώ είναι η ουσία. Tο Xριστό τον παραδέχονται και οι Tούρκοι και οι Kινέζοι και οι Iάπωνες, τον παραδέχονται όλοι· αλλά ως Θεόν όχι. Eδώ είναι ο μεγάλος κόμπος. Πολλοί, δήθεν μορφωμένοι, τον παραδέχονται ως κοινωνιολόγο, ως ποιητή, ως φιλόσοφο, ως έξοχη προσωπικότητα, αλλα δεν υπογράφουν αυτό που φωνάζει σήμερα ο Mέγας Aθανάσιος· ότι ο Xριστός είναι Θεός! Aυτό κήρυξε μεγαλοφώνως εκείνος, διάκονος τότε, στήν Πρώτη (A΄) Oικουμενική Σύνοδο, που συνήλθε στη Nίκαια της Mικράς Aσίας το 325.

O Aρειος νικήθηκε θεολογικώς. Aλλά κοσμικώς ήταν δυνατός. Eίχε φίλους στρατηγούς και βασιλείς, και συνετάραξε ολόκληρη την αυτοκρατορία. Ήρθαν στιγμές που ο Mέγας Aθανάσιος έμεινε μόνος. Δεσποτάδες, παπάδες, καλόγεροι, λαός, μπροστά στη βία της εξουσίας υπέκυψαν και έγιναν αρειανοί. Mόνος, επί πενήντα χρόνια, κράτησε τη σημαία του Xριστού. Για την Oρθοδοξία πέντε φορές εξωρίστηκε σε σπηλιές, σε φαράγγια, σε ερήμους, συνεχώς διωκόμενος…

* * *

Σήμερα, αγαπητοί μου, ο πόλεμος εναντίον της πίστεώς μας κορυφώνεται. Πολλοί οι εχθροί, διαφόρων χρωμάτων και σχημάτων. Zητούν να ξεθεμελιώσουν την Eκκλησία του Xριστού. Aπό τους χιλιαστάς, τα εγγόνια αυτά του Aρείου, μέχρι τους οιουσδήποτε άλλους. Mισούν το σταυρό. Mισούν τους αγίους. Mισούν τον Mέγα Aθανάσιο, δεν θέλουν ούτε να τον ακούσουν, ενώ τον Άρειο τον ονομάζουν «αδελφό».

Aυτα είναι φρούτα – πλάνες που μας ήρθαν από τη Δύση. Tο πλείστον αυτών είναι αμερικανικής προελεύσεως. Δεν κατηγορώ την Aμερική· είναι χώρα που άλλοτε μας βοήθησε και μας ευεργέτησε· αλλα την ώρα αυτή θα μας κάνει κακό μεγάλο. Διότι αυτή τους προστατεύει και τους υποθάλπει. Mιλώ έξω από πολιτικά· αλλα σας λέω, ότι κινδυνεύουμε την ώρα αυτή από τα δολλάρια των Aμερικάνων. Eίναι τα τριάκοντα αργύρια του Iούδα. Kαι υπάρχουν δυστυχώς άνθρωποι έτοιμοι να πουλήσουν γι’ αυτά την πίστη των πατέρων τους.

Aλλ’ όχι! Tο πιστεύω ακραδάντως. Γνωρίζω το λαό μας. Eίναι μόνο ανάγκη να διαφωτισθεί, να δει τον κίνδυνο και ν’ αφυπνισθεί. Kαι υπάρχουν πολλές ελπίδες, ότι ο λαός μας αφυπνίζεται. Θέλετε παράδειγμα; Σ’ ένα χωριό της επαρχίας μας χιλιασταί έφθασαν πρωί – πρωΐ. H αστυνομία δε’ μπορούσε να τους κάνει τίποτα· είχε εντολή να μην τους πειράξουν. Aλλα είναι ο λαός φρουρός. Mόλις στο χωριό αυτό παρουσιάστηκαν χιλιασταί, οι Xριστιανοί ανέβηκαν στα καμπαναριά και χτυπούσαν νεκρικά τις καμπάνες επί μία ώρα. Έτσι δεν τόλμησαν οι χιλιασταί να μπουν μέσα. Σε άλλη πόλη κανένας κινηματογράφος δεν δέχτηκε να παραχωρηθεί για συγκέντρωση των χιλιαστών. Kαι στη Φλώρινα πήγαν χιλιασταί και προσέφεραν μεγάλο ποσό στην ιδιοκτήτρια ενός κινηματογράφου. Kαι η αξιοπρεπής Eλληνίδα τί απήντησε; Ως γνήσιο παιδί του Mεγάλου Aθανασίου τους είπε·

―Όλα τα δολλάρια της Aμερικής να μου δώσετε, δεν τα δέχομαι. Προτιμώ να πεθάνω φτωχιά, μα χιλιαστή δε’ βάζω μέσα!

Aυτή να είναι η απάντηση όλων μας.

Όλοι μαζί λοιπόν, μικροί και μεγάλοι, ας προτάξουμε μια ασπίδα, πάνω στην οποία να προσκρούσει κάθε αίρεση, είτε των χιλιαστών είτε οιαδήποτε άλλη, και με μια ψυχή, μια πνοή, ένα φρόνημα, να καταπολεμήσουμε τις αιρέσεις. Tότε πραγματικώς θα έχουμε την προστασία της αγίας Tρίαδος και την ευλογία του Mεγάλου Aθανασίου, του οποίου την ιερά μνήμη εορτάζουμε σήμερα. Aμήν.

† επίσκοπος Aυγουστίνος

(Ομιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου στο ιερό ναό της Aγίας Tριάδος Πτολεμαΐδος, Kυριακή 18-1-1976)

ΣΤΟΝ ΑΠΟΣΤΟΛΟ ΤΗΣ ΕΟΡΤΗΣ

Τῶν ἁγίων Ἀθανασίου καὶ Κυρίλλου
18 Ἰανουαρίου

Αιωνιοτης!

«Οὐ γὰρ ἔχομεν ὧδε μένουσαν πόλιν, ἀλλὰ τὴν μέλλουσαν ἐπιζητοῦμεν»

(Ἑβρ. 13,14)

Τὸ ἀποστολικὸ ἀνάγνωσμα τῆς σημερινῆς ἑορτῆς τοῦ Μεγάλου Ἀθανασίου περιέχει καὶ τοῦτο τὸ χωρίο· «Οὐ γὰρ ἔχομεν ὧδε μέ­νουσαν πόλιν, ἀλλὰ τὴν μέλλουσαν ἐπιζητοῦ­μεν»· οἱ Χριστιανοὶ δηλαδὴ δὲν ἔ­χουμε ἐδῶ μόνιμη κατοικία, ἀλλὰ ποθοῦμε νὰ φθάσουμε στὴ μελλοντική μας κατοικία (Ἑβρ. 13,14). Ὁ ἅγι­ος Νικόδημος ὁ Ἁγιορείτης ἑρμηνεύει τὸ χωρίο αὐτὸ καὶ λέει, ὅτι πρέπει νὰ βγαίνουμε ἔξω ἀ­πὸ τὸν φθαρτὸ καὶ μάταιο τοῦτο κόσμο, ἔξω ἀ­πὸ τὰ φρονήματα καὶ τὰ πάθη του, καὶ νὰ τρέ­χουμε πρὸς τὴν οὐράνια ἄ­φθαρτη πατρίδα μας.
Τὸ χωρίο αὐτὸ εἶνε ἀπὸ τὰ ὡ­ραι­ότερα, εἶνε ἀστέρι φωτεινό. Θὰ προσπαθήσω νὰ σᾶς δώσω μία πρακτικὴ ἀνάπτυξί του.

* * *

Αἰωνιότης! Τὸ πρῶτο ποὺ χρειάζεται καν­είς, ἀγαπητοί μου, γιὰ νὰ κατακτήσῃ τὴν αἰωνιότητα εἶνε πίστις. Ξέρε­τε πῶς μοιάζουν οἱ ἄν­θρωποι σήμερα; Μέχρι τὸ 1.500 περίπου μ.Χ., ὁ κόσμος πίστευε, ὅτι ὅ­­­λη ἡ οἰ­κουμένη εἶνε ἡ γύρω ἀπὸ τὴ Μεσόγειο καὶ τελειώνει στὸ Γιβραλ­τάρ. Ἐπὶ χιλιάδες χρόνια ἀγνοοῦσαν ὅ­τι ὑ­πάρχει Ἀμερική. Ὅταν παρουσιάστηκε ὁ Χριστόφορος Κο­λόμβος καὶ εἶπε ὅτι ὑπάρχει κι ἄλλος κόσμος, πῆγαν νὰ τὸν βγάλουν τρελλό. Μὲ πολὺ κόπο ἔ­πεισε τὸ βασιλιᾶ νὰ τοῦ δώ­σουν καράβι νὰ τα­ξιδέψῃ. Φανταστῆτε πόσες μέρες ἤθελαν γιὰ νὰ διασχίσουν τὸν Ἀ­τλαντι­κὸ μὲ ἱστιοφόρο. Οἱ ἄν­τρες τοῦ πληρώ­μα­τος, ποὺ ἔβλεπαν μόνο οὐ­ρα­νὸ καὶ θάλασσα ἀ­πέ­ραντη, μεμψιμοιροῦ­σαν. Αὐτὸς τοὺς ἄκου­γε κ᾽ ἔκανε τὴν προσ­ευχή του, καὶ ἐπὶ τέλους εἶ­δαν τὴν ἀκτὴ τῆς νέας γῆς. Κάτι τέτοιο συμβαί­νει καὶ μ᾽ ἐμᾶς. Ἐκεῖνοι δυσπιστοῦσαν στὸν Κολόμ­βο, ἐμεῖς ἀπιστοῦ­με στὸ Χριστό, ὁ ὁποῖος μᾶς βεβαίωσε, ὅτι ὑ­πάρχει ἄλλος κόσμος. Ἂν δὲν πιστέψουμε στὸ λόγο τοῦ Χριστοῦ, θὰ χάσου­με τὴν αἰωνιότητα, καὶ τότε ἀλλοίμονο.
Τὸ ἄλλο ποὺ χρειάζεται εἶνε φροντίδα καὶ καλλιέργεια. Ὁ Χριστὸς μᾶς εἶπε ὅτι στὴν αἰ­ωνιότητα πρέπει νὰ εἴμαστε στραμμένοι καὶ γιὰ ᾽κεῖ νὰ φροντίζουμε. Τὴν πίστι στὴν αἰώνιο ζωὴ πρέπει νὰ τὴν καλλιεργήσουμε καὶ νὰ ζητήσουμε ἀπὸ τὸ Θεὸ νὰ μᾶς τὴν αὐξήσῃ. Τὰ βλέμματά μας νὰ εἶνε πρὸς τὰ ἄνω, στὸν οὐρανό. «Ἄνω σχῶμεν τὰς καρδίας» (θ. Λειτ.). Αὐτὸ σημαίνει τὸ «Οὐκ ἔχομεν ὧδε μένουσαν πόλιν, ἀλλὰ τὴν μέλλουσαν ἐπιζητοῦμεν». Ἂν ὁ καθένας μας ἔδειχνε γιὰ ἐκείνη τὴ ζωὴ τὸ ἕνα μυριοστὸ τῆς δραστηριότητος ποὺ δείχνει γιὰ τὰ ὑλικὰ πράγματα, ἡ γῆ αὐτὴ θὰ εἶχε ἀλ­λάξει. Ἔχουμε δυστυχῶς μόνο ὑλικοὺς πό­θους, πνευματικοὺς πόθους δὲν ἔχουμε. Ὑλισμὸς καὶ ἐπικουρισμὸς ἐπικρατεῖ· «Φά­­γωμεν καὶ πί­ωμεν, αὔριον γὰρ ἀποθνῄσκομεν» (Ἠσ. 22,13· Α´ Κορ. 15,32). Γι᾿ αὐτὸ ἂς καλλιεργοῦ­με τὴν πίστι στὴν αἰωνιότητα. Εἶνε ἀπερίγραπτα τὰ κάλ­λη της, δὲν ὑπάρχει γλῶσσα νὰ τὰ παραστήσῃ.
Ἀλλ᾽ ὄχι μόνο πίστι καὶ φροντίδα· ἡ κατάκτησις τῆς αἰωνιότητος ἀπαιτεῖ καὶ θυσίες. Ἂν γιὰ τὴν ἐπίγεια πατρίδα χρειάζωνται θυσίες, πόσο μᾶλλον γιὰ τὴν οὐ­ράνια καὶ αἰώνια πατρίδα μας; Γιὰ νὰ ἐλευθερωθῇ π.χ. τὸ Κιλκὶς πόσοι δὲν ἔπεσαν! Τὴν παραμονὴ τῆς μάχης ὁ ἀρχιστράτηγος βασιλεὺς Κωνσταντῖνος μὲ τοὺς συνταγματάρχες κατέστρωσε στὸ χάρτη τὸ σχέδιο τῆς ἐπιθέσε­ως, συγχρόνισαν τὰ ρολόγια τους, καὶ τέλος τοὺς εἶπε· ―Ἡ πατρίδα ζητάει ἀπὸ σᾶς τὸ Κιλ­κὶς νὰ πέσῃ. Τότε ἕ­νας συν­ταγματάρχης μὲ ἄ­σπρα μαλλιά, ὁ Καμ­πάνης, στάθηκε προσοχή, ἔφερε τὸ χέρι στὸ πηλήκιο, χαιρέτισε τὸν βασιλέα καὶ εἶπε· ―Με­­γαλειότατε, τὸ Κιλκὶς θὰ πέσῃ, καλὴν ἀντάμω­σι στὴν αἰωνιότητα! Καὶ πράγματι σκοτώθηκε στὴ μάχη ἐκείνη. Ποῦ τέ­τοια πράγματα τώρα; Μεγάλος λόγος αὐτός, «Καλὴν ἀντάμωσι στὴν αἰωνιότητα»! Σβήνουμε ἐδῶ στὴ γῆ, ἀλλὰ ἀ­νατέλλουμε κάπου ἀλλοῦ, ὅπως ὁ ἥλιος. Γιὰ τὴν αἰωνιότητα λοιπὸν ἀξίζει κάθε θυσία.

* * *

Ἄν, ἀγαπητοί μου, ἄλλοι πιστεύουν εἴτε στὸν πα­ρά­δεισο τοῦ Φρόυντ εἴτε στὸν παρά­δεισο τοῦ Μάρξ, ἐμεῖς νὰ ἔχουμε τὸν πόθο τῆς αἰωνιό­τητος. Ἂν ἀπὸ τὸ Χριστιανισμὸ ἀφαι­ρέσουμε τὸν πόθο αὐτόν, τί μένει; Ἕνα ἄχρω­μο καὶ ἄοσμο λουλούδι· δὲν θὰ μυ­ρίζῃ αἰωνι­ότη­τα. Γι᾿ αὐτὸ βλέπουμε ὅτι μεταξὺ τῶν δώ­δεκα θεμελιωδῶν ἄρθρων τῆς πίστεως, ποὺ διακη­ρύσσουμε, εἶνε καὶ αὐτό. Πῶς τελειώνει τὸ Πι­στεύω; μὲ τὸ «Προσδοκῶ ἀνάστασιν νεκρῶν καὶ ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος. Ἀμήν».
Ὁ ἄνθρωπος, ὅπως εἶπε ἕνας Γερ­μανὸς σοφός, ἔχει πολλὰ ἄλλα χαρακτηριστικά, ἀλ­λὰ κυρίως εἶνε μεταφυσικὸ ὄν, ἔχει τὴ ῥίζα του στὸ Θεό. Καὶ ὅπως εἶπε ὁ ἀρχαῖος φιλό­σοφος Πλάτων, ὁ ἄνθρωπος μοιάζει μὲ ἕνα δένδρο ποὺ ἔχει τὴ ῥίζα του ὄχι κάτω στὴ γῆ ἀλλὰ στὸν ἄλλο κόσμο, τὸν αἰώνιο, στὸν ὁ­ποῖο ποθεῖ νὰ μεταβῇ.
Ἡ ὥρα ὅμως τῆς ἀναχωρήσεως γιὰ τὴν αἰ­ωνιότη­τα, ἡ ὥρα τοῦ θανάτου, εἶνε κρίσιμη. Τότε, στὸ τέλος μας, ὁ διάβολος μᾶς πολε­μάει περισσότερο. Ἀλλὰ καὶ ὁ Θεὸς στέλνει τότε τὴ χάρι του στοὺς πιστοὺς ποὺ τὴν ἀξίζουν. Συμβαίνουν τότε ἐκλάμψεις, μεγάλα γε­γο­νό­τα. Ὁ μακαρίτης ὁ Ἀνδροῦτσος ἔλεγε· «Μὴ ἀπελπίζετε κανένα. Δὲν γνωρίζουμε τὴν τελευταία στιγμὴ τί γίνεται μεταξὺ Θεοῦ καὶ ψυχῆς. Αὐτὰ εἶνε τὰ οἰκογενειακὰ τοῦ Θεοῦ».
Γι᾽ αὐτὸ ἡ Ἐκκλησία μας τελεῖ μνημόσυνα γιὰ ὅλους. Ὄχι διότι πιστεύει ὅτι θὰ πάρῃ κάποιον ἀπὸ τὴν κόλασι καὶ θὰ τὸν βάλῃ στὸν παράδεισο ―αὐτὴ εἶνε ἀντίληψις τῶν παπι­κῶν, ποὺ γι᾽ αὐτὸ κατασκεύασαν τὸ λεγόμενο πουργατόριο, τὸ καθαρτήριο πῦρ―, ἀλλὰ διότι δὲν γνωρίζουμε τί συνέβη στὴν ψυχὴ τὴν τελευταία ἐκείνη ὥρα.
Παλαιότερα, ὅταν ξεψυχοῦσε ἄνθρωπος στὰ σπίτια, γονάτιζαν ὅλοι δίπλα του καὶ ἔκαναν προσευχή. Τώρα ἐμεῖς ―ἂς θεωρούμεθα καὶ θρησκευτικοί― τὰ ξεχάσαμε αὐτά, σβήσα­με τὸν μεταφυσικὸ κόσμο. Ἡ Ἐκκλησία ψάλλει· «Οἷον ἀγῶνα ἔχει ἡ ψυχὴ χωριζομένη ἐκ τοῦ σώματος…» (νεκρ. ἀκ.). Καὶ ὁ Χριστὸς ἄλλωστε, ὅταν ἔφθασε στὸ τέλος τῆς ἐπιγείου ζω­ῆς του, εἶπε· «Νῦν ἡ ψυχή μου τετάρακται…» (Ἰω­άν. 12,27). Ταράζεται ἡ ψυχὴ κάθε ἀνθρώπου. Τὰ περιγράφει αὐτὰ καὶ ὁ μέγας Βασίλειος καὶ λέει, ὅτι κακῶς μερικοὶ ἀναβάλλουν τὴ μετά­νοιά τους γιὰ τὶς τελευταῖες ὧρες τῆς ζωῆς· τότε ἡ ψυχὴ εἶνε τεταραγμένη. Ἅγιοι ἄν­δρες, ὅπως ὁ ἱερὸς Αὐγουστῖνος, τὴν ὥρα τοῦ θανάτου ἀπομάκρυναν ἀπὸ κοντά τους τὰ προσφιλῆ πρόσωπα· ἤθελαν νὰ μείνουν μόνοι μὲ τὸ Θεό. Χαῖρε κόσμε μὲ ὅλα τὰ ἀγα­θά σου, χαίρετε συγγενεῖς καὶ φίλοι!…
Κανείς ἀπὸ μᾶς δὲν ἔχει τὴν ἐμπειρία τοῦ θανάτου. Τὴν ὥρα ἐκείνη, ποὺ καταῤῥέουν οἱ σωματικὲς αἰσθήσεις, ὁ ἄνθρωπος βλέπει καὶ ζῇ ἕναν ἄλλο κόσμο. Διέρχεται τὰ τελώνια, ἀν­τικρύζει «τὰς σκοτεινὰς ὄψεις τῶν πονηρῶν δαιμόνων» (ἀπόδ.). Γύρω ἀπὸ τὰ μυστήρια τοῦ θα­νάτου καὶ τὸν ἄλλο κόσμο τόσο ἡ λαϊκὴ ἀν­τίληψις ὅσο καὶ ἡ διάνοια ἀξιολόγων συγγραφέων συνέθεσε ἔργα, ὅπως εἶνε λ.χ. τὸ Ἐνύ­­πνιον (δηλαδὴ ὄνειρο) τοῦ Σκιπίωνος. Μολον­ότι δὲν πιστεύουμε τὰ ὄνειρα, ὑπάρχουν ἐν τούτοις μερικὰ ποὺ εἶνε συγκλονιστικά· ἀ­ποτελοῦν ἕναν ἀπόηχο τῆς αἰωνιότητος.
Ἀλλὰ πέρα τῶν ὀνείρων καὶ πέρα τῶν ὁρα­μάτων καὶ πέρα τῶν ἄλλων διηγημάτων καὶ παραδειγμάτων, εἶνε ἡ ἁγία Γραφή. Ὅ,τι εἶνε χρήσιμο γιὰ τὴ σωτηρία μας, μᾶς τὸ ἀπεκάλυψε καὶ μᾶς τὸ φανέρωσε ὁ Θεός. Αὐτὸ νὰ κρατοῦμε καὶ νὰ μὴ ἔχουμε τὴν περιέργεια νὰ ἐμβατεύουμε μέσα στὰ μυστήρια τοῦ Θεοῦ.

* * *

Δὲν θὰ ἀδιαφορήσουμε, ἀγαπητοί μου, γιὰ τὴ γῆ καὶ τὰ ἀγαθά της, τὰ ὁποῖα ἔπλασε ὁ Θεὸς καὶ εἶνε ὅλα ὡραῖα. Τὸ νὰ θεωρήσουμε ὅμως ὅτι ἡ γῆ ἀποτελεῖ τὴ μόνιμη κατοικία μας κι ὅτι ἐδῶ ἐκπληρώνονται ὅλες οἱ ἐφέσεις τῆς ψυχῆς, εἶνε λάθος καὶ ἰδέα ἀντιχριστιανική. «Οὐ γὰρ ἔχομεν ὧδε μέ­νουσαν πό­λιν, ἀλλὰ τὴν μέλλουσαν ἐπιζητοῦ­μεν». Αὐτὸ τὸ φρόνημα εἶνε ὁ ὀρθὸς προσανατολισμός.
Γι᾽ αὐτὸ καὶ ὁ καθένας στὸν ἑαυτό του, καὶ οἱ γονεῖς στὰ παιδιά τους, καὶ οἱ κατηχηταὶ στὰ κατηχητικὰ σχολεῖα, καὶ οἱ διδάσκαλοι στοὺς μαθητάς τους, καὶ οἱ πνευματικοὶ στοὺς ἐξομολογουμένους, καὶ οἱ κήρυκες ἀπὸ τὸν ἄμβωνα, ὅλοι παντοῦ, ν᾽ ἀρχίσουμε νὰ τονίζουμε τὸν μεταφυσικὸ κόσμο. Ἐπάνω στὴν πίστι αὐτὴ θεμελιώνεται ἡ ἐν Χριστῷ ζωὴ καὶ τσακίζεται ὁ ὑλισμός.
Μνημονεύετε τὰ ἔσχατα, τὰ τέλη τοῦ βίου, καὶ ἑτοιμάζεσθε γιὰ τὴ μέλλουσα ζωή. Ποῦ ἤ­μασταν πρὶν ἀπὸ ἑκατὸ χρόνια; στὴ σκέψι τοῦ Θεοῦ. Καὶ μετὰ ἑκατὸ χρόνια ποῦ θὰ εἴμαστε; κοντὰ στὸ Θεό, στὴν ἀπέραντη αἰωνιότητα. «Οὐκ ἔστιν ὁ Θεὸς νεκρῶν, ἀλλὰ ζώντων»· «πάντες γὰρ αὐτῷ ζῶσιν» (Μᾶρκ. 12,27· Λουκ. 20,38).
Ἔτσι νὰ ζοῦμε καὶ νὰ ἁγνίζουμε τὸν ἑαυ­τό μας μὲ τὴν πίστι «Προσδοκῶ ἀνάστασιν νεκρῶν καὶ ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος. Ἀμήν».

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Ἐκκλησιαστικὲς Κατασκηνώσεις Πρώτης – Φλωρίνης 19 ἕως 23-8-1981)

ΣΧΟΛΙΟ

From: pt….@yahoo.gr>
Subject:

Message Body:
…Πρώτα απ΄ όλα να σας ευχηθώ εγκαρδίως ΕΥΛΟΓΗΜΕΝΟ ΤΟ ΝΕΟ ΕΤΟΣ, με υγεία, δύναμη, πνευματική χαρά και προκοπή. Επιπλέον δε, θα ήθελα να σας παρακαλέσω τα κηρύγματα του μακαριστού Γέροντα, εάν είναι δυνατόν, να παρουσιάζονται  στην πολύτιμη ιστοσελίδα σας, λίγες ημέρες πριν από την ανάλογη εορτή ή την αντίστοιχη Κυριακή για να μπορούμε πιο άνετα να τα μελετούμε.
Ευχαριστώντας σας εκ προτέρου….   π. Θεοχάρης

_______________

ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

________________

Sfântul Atanasie cel Mare:

lupte şi peripeţii pentru acrivia Ortodoxiei

Să-i împletim laude? Suntem prea mici. Acela este gigant şi înălţimea lui naşte teamă. Cine citeşte viaţa lui se simte ameţit în faţa fizionomiei sale. Cu toate acestea vom gânguri puţine cuvinte în cinstea sa.

***

Sfântul Atanasie s-a numit mare, deoarece în epoca sa s-a luptat singur pentru a păstra credinţa ortodoxă. Ortodoxia era în pericol atunci. Se ivise o erezie, erezia lui Arie, care spunea despre Hristos că „a fost un timp când nu era”; cu alte cuvinte exista o perioadă de timp când n-ar fi existat. Aceasta era o idee blasfemiatoare la adresa dumnezeirii Logosului şi a veşniciei lui Dumnezeu-Cuvântul. Aceasta, adică faptul că „a fost un timp când nu ar fi fost (nu ar fi existat)”, putem să o spunem despre toţi şi despre toate, dar nu despre Hristos. Pentru că nu a existat niciodată vreo perioadă de timp în care n-a existat Hristos. Este fără început, veşnic, supra-veşnic. Împotriva lui Arie s-a nevoit Marele Atanasie şi cu argumente din Scriptură l-a ruşinat. Pentru că Scriptura o ştia pe dinafară. Astăzi, noi creştinii, cu foarte mici excepţii, nu citim Scriptura, ca Marele Atanasie. Aşadar, a biruit prin credinţa sa, dar şi prin profunda cunoaştere a interpretării Sfintei Scripturi.

S-a luptat împotriva arienilor. Dar s-a luptat şi împotriva altei tabere. Care tabără? Din pricina lui Arie Biserica s-a divizat. Dumnezeu să păzească Biserica de diviziune, de schismă. Poporul din Alexandria s-a despărţit deodată în trei tabere. Una erau ortodocşii cu Marele Atanasie. Alta, cu împăraţi şi regi, erau arienii; aceştia provocaseră diviziunea. Şi o altă tabără erau semiarienii. Ce spuneau aceştia? Aceştia erau „moderaţi”. Noi – spuneau -vrem calea de mijloc; ortodocşii sunt o extremă, iar arienii cealaltă extremă; noi îi vom modera.

– Să cedezi şi tu, îi spuneau lui Atanasie, să cedeze şi ei. Să cedezi şi să accepţi în Crez să se adauge o literă, doar o mică literă. Acolo unde se zice despre Hristos „de o fiinţă cu Tatăl” (ομοούσιον, omousion), să adăugăm pe iota („ι”) şi în loc de „ομοούσιον” (omousion) să fie „ομοιούσιον” (omiusion) („ομοούσιον” înseamnă “de o fiinţă”, iar „ομοιούσιον” înseamnă „cu fiinţă asemănătoare” – n.tr.).

– Nu, a zis Marele Atanasie. Pentru că oricine va scoate sau va adăuga chiar şi o literă, va fi vinovat înaintea lui Dumnezeu. „Deofiinţă” („Ομοούσιον”, omousion) înseamnă Dumnezeu, „cu fiinţă asemănătoare” („ομοιούσιον”, omiusion) înseamnă om.

Nu a cedat Marele Atanasie. De aceea au şi luptat împotriva lui cu atâta turbare. Şi cu ce nu l-au acuzat?! Au spus că este nedrept cu preoţii: că faţă de unii este binevoitor şi faţă de alţii nu, că pe unul îl ţine aproape de el şi pe altul departe de el. Că este nedrept, că este aspru, că îi bate pe preoţi. Că bea. Că a omorât un preot. Că a furat bani de aici şi de dincolo. Că avea un chiup de monezi şi le-a oferit pentru răsturnarea regimului de la Constantinopol. Că a împiedicat corăbiile să plece din portul Alexandriei ca să ducă grâu în Constantinopol. Şi că… şi că… şi că….o istorie întreagă.

A fost judecat şi răsjudecat. A fost găsit nevinovat însă de Sinod. Doar o întâmplare vă voi spune: l-au învinuit că i-a tăiat mâna unui preot, pe care aceştia îl ascunseră. Atanasie spune fiilor săi (duhovniceşti): alergaţi să-l găsiţi. L-au căutat, l-au găsit şi l-au adus la Sinod.

– Ai tăiat – îi spun – mâna preotului, iar cu mâna asta faci vrăji…

– Câte mâini are orice om? îi întreabă.

– Două, răspund.

– Nu cumva există vreun om cu trei mâini?

– Nu.

Atunci zice:

– Aduceţi aici preotul.

Când s-a înfăţişat, îi întreabă din nou:

– Acesta este despre care mă acuzaţi?

– El este.

– Arată-ţi mâinile – îi zice (avea două mâini). Dacă a avut şi o a treia mână – spune judecătorilor – atunci i-am tăiat mâna şi sunt vinovat.

Astfel s-a dovedit calomnia.

Altă calomnie era că a necinstit o fată – cine? Cel care trăia ca un înger. Şi au găsit o femeie, o femeie desfrânată, au plătit-o şi i-au spus: tu îl vei învinui pe Atanasie…

Marele Atanasie era mic de înălţime, scund. Când a venit vremea să-l judece, l-a luat lângă el pe diaconul său. Diaconul era mai înalt, aducea a episcop. Îi spune deci: la tribunal te vei prezenta tu şi te vei face că eşti Atanasie.

A început să plângă femeia şi să zică: într-o noapte m-a necinstit Atanasie şi celelalte… Spunea date, cronologii. Dumnezeu să ne păzească de calomniile femeii. Toţi credeau că Atanasie a făcut păcatul.

Atunci se prezintă diaconul şi îi spune:

– Ia uită-te bine la mine. Eu te-am necinstit?

– Da, tu, zice ea, care nici nu-l ştia măcar pe Atanasie, nici nu-l văzuse vreodată cine şi cum arată.

Astfel s-a dovedit din nou calomnia.

Principala însuşire a Marelui Atanasie era inflexibilitatea. Nu ceda. Într-o zi, la arhiepiscopia lui a bătut în poartă un general.

– Ai scrisoare de la împărat, care insistă să îndeplineşti imediat următoarea poruncă. În trei zile să deschizi poarta bisericii şi să-l bagi înăuntru pe Arie.

– Du-te, generale, şi te odihneşte… Îmi voi face datoria, îi zice Atanasie.

Au trecut trei zile, nu a deschis porţile; l-a lăsat pe Arie pe afară, nu i-a îngăduit să intre. De aici a început marea peripeţie şi exilul său, deoarece nu îngăduia să intre ereticii în biserică; s-a luptat pentru asta. Şi nu că era doar inflexibil, ci şi curajos şi calm.

Îl înconjurau în mitropolia lui cete toată noaptea. Dar el – netulburat, paşnic. Dimineaţa, când pleca în exil, cerul era acoperit de nori. Fiii săi duhovniceşti plângeau. Atunci, privind la nori, le spune:

– Vedeţi norii? Aşa sunt şi evenimentele astea; „ceea ce se întâmplă un nouraş este şi repede va trece şi va pleca”.

De cinci ori a fost surghiunit. A trăit în peşteri, în văgăuni şi în morminte (se ascundea într-un mormânt). Şi a rămas singur. Singur a ridicat pe umerii săi Ortodoxia. Se spune în mitologie că aşa-numitul Atlas ridica pe umerii săi Pământul. Dar acesta este mit, aici este realitate: că Atanasie a ţinut singur pe umerii săi Ortodoxia întreagă.

***

Acum noi ce avem de învăţat din acestea? Să devenim Mari Atanasie nu putem. Noi toţi nu facem nici cât unghia mică a Marelui Atanasie. Să-l rugăm pe Dumnezeu să arate noi vlăstare care vor apăra credinţa noastră ortodoxă. Şi dacă nu putem să devenim Mari Atanasie, să devenim mici Atanasie. Foarte mici Atanasie, uniţi, pot să ajungă la întruparea duhului împotrivirii pentru credinţa noastră.

Astăzi trăiesc nepoţii lui Arie. Învăţătura lui Arie a înviat în persoanele hiliaştilor (a martorilor lui Iehova). Hiliaştii nu zic nimic altceva decât cele pe care le spunea Arie.

Ortodoxia e criticată şi e în pericol, şi trebuie să fim străjeri la frontierele duhovniceşti. Mici – mari să devenim o stâncă şi să spunem valurilor sălbatice ale Apusului şi ale Răsăritului:

Halt! (cuvânt din germană care înseamnă: stop, opreşte)! Suntem creştini greci, nu veţi trece. Masoni, atei, hiliaşti (iehovişti), catolici, protestanţi, nu veţi trece. Nu. Vom rămâne aici cu toţii un suflet – un popor. Şi nădăjduiesc ca Dumnezeu, Care l-a ajutat pe Marele Atanasie, ne va ajuta şi pe noi să rămânem până la sfârşit credincioşi Domnului nostru Iisus Hristos; pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

+ Episcopul Augustin

Sursa: https://vatopaidi.wordpress.com

Ο ΠΝΕΥΜΑΤΟΦΟΡΟΣ ΓΕΡΩΝ ΠΑΪΣΙΟΣ

«ΣΥΝΗΓΟΡΕΙ» ΥΠΕΡ ΤΟΥ ΜΗΤΡΟΠΟΛΙΤΗ ΠΕΙΡΑΙΩΣ:

–

Οἱ Σιωνιστὲς ἐλέγχουν ἀπόλυτα τὶς Η.Π.Α. Αὐτοὶ δημιούργησαν τὴν Ε.Ο.Κ.  Ἐπιδιώκουν νὰ κυβερνήσουν τὸν κόσμο. Θὰ τὸ καταφέρουν γιὰ ἑπτὰ χρόνια, ἐγκαθιστώντας τὸν Ἀντίχριστο.

–

◊  «Ἀμερικὴ δὲν ὑπάρχει. Οἱ Σιωνιστὲς εἶναι ἡ Ἀμερική. …Αὐτοὶ κατόρθωσαν κι αἰχμαλώτισαν τοὺς ἡγέτες μας».

(Μακαρίου Ἱερομονάχου, Ἱεροῦ Κελλίου Κοιμήσεως τῆς Θεοτόκου Ἁγίου Ὅρους, “Λόγοι Σοφίας καί Χάριτος τοῦ Γέροντος Παϊσίου τοῦ Ἁγιορείτου”, Ἐκδόσεις: «Ἡ Ἁγία Ἄννα», Θεσσαλονίκη 2004, σελ. 104)

◊  «H EOK εἶναι τὸ κράτος τοῦ Ἰσραὴλ… Λίγα εἶναι τὰ ψωμιά της».

(Ἀθαν. Ρακοβαλῆ, “Ὁ Πατὴρ Παΐσιος μοῦ εἶπε”, ἔκδοση 16η, Θεσσαλονίκη, σελ. 84)

◊  «Ἔτσι μὲ τὴν ἀδιαφορία πᾶνε νὰ χαλαρώσουν τὰ πράγματα, νὰ διαλύσουν τὴν Ὀρθοδοξία. Οἱ Σιωνιστὲς εἶναι πίσω ἀπ’ αὐτούς. Σ’ ὅλο τὸν κόσμο. Καὶ στὴν Ἰνδία τὰ ἴδια τοὺς κάνουνε. Πίσω ἀπ’ αὐτὰ εἶναι οἱ Σιωνιστές. Μία θρησκεία, ἕνα κράτος [θέλουν νὰ ἐγκαθιδρύσουν πάνω στὴ γῆ]».

(Ἀθαν. Ρακοβαλῆ, “Ὁ Πατὴρ Παΐσιος μοῦ εἶπε”, ἔκδοση 16η, Θεσσαλονίκη, σελ. 114-115)

◊  «Οἱ Σιωνιστὲς θέλουν νὰ κυβερνήσουν ὄλον τὸν κόσμο. Χρησιμοποιοῦν γιὰ νὰ πετύχουν τὸν σκοπό τους τὴν μαγεία καὶ τὸν σατανισμό. …Τὸν Θεὸ δὲν Τὸν βάζουν στὸν λογαριασμό τους … Οἱ ἄλλες σατανικὲς θεωρίες κράτησαν τουλάχιστον ἑβδομήντα χρόνια·  αὐτοὶ οὔτε ἑπτὰ χρόνια δὲν θὰ κρατήσουν. […]

Σημεῖο ὅτι πλησιάζει ἡ ἐκπλήρωση τῶν προφητειῶν θὰ εἶναι τὸ γκρέμισμα τοῦ τεμένους τοῦ Ὀμὰρ στὰ Ἱεροσόλυμα. Θὰ τὸ γκρεμίσουν, γιὰ νὰ ἀνοικοδομήσουν τὸν Ναὸ τοῦ Σολομῶντος πού, ὅπως λένε, ἦταν χτισμένος σ’ αὐτὴν τὴν θέση. Τελικὰ οἱ Σιωνιστὲς θὰ ἐγκαταστήσουν τὸν Ἀντίχριστο ἐκεῖ ὡς Μεσσία».

(Γέροντος Παϊσίου Ἁγιορείτου, Λόγοι, τ. Β’- “Πνευματικὴ ἀφύπνιση”, Ι. Ἡσυχαστήριον «Εὐαγγελιστὴς Ἰωάννης ὁ Θεολόγος», Σουρωτὴ Θεσσαλονίκης 1999, σελ. 177)

_____________

ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

________________

BĂTRÂNUL PURTĂTOR DE DUH SFÂNT PAISIE
«PLEDEAZĂ»
ÎN FAVOAREA MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU

– Sioniştii controlează în întregime SUA. Aceştia au creat Comunitatea Economică Europeană (aşa s-a numit la început Uniunea Europeană). Urmăresc să guverneze lumea. Vor reuşi asta pentru şapte ani, instalându-l pe Antihrist.
“America nu există. Sioniştii sunt America. …. Aceştia au izbutit şi i-au capturat pe conducătorii noştri”.

(Macarie Ieromonahul, Sfânta Chilie a Adormirii Maicii Domnului din Sfântul Munte, “Cuvinte de înţelepciune şi de har ale Stareţului Paisie Aghioritul”, Editura “Sfânta Anna”, Tesalonic, 2004, pag. 104)

– “Comunitatea Economică Europeană este statul Israel… Puţine sunt pâinile ei”.

(Athan. Rakovali, “Părintele Paisie mi-a spus”, ediţia a XVI – a, Tesalonic, pag. 84)

– “În felul acesta, prin indiferenţă merg să slăbească lucrurile, să dizolve Ortodoxia. Sioniştii sunt în spatele lor. În toată lumea. Şi în India acelaşi lucru îl fac. În spatele lor sunt sioniştii. O singură religie, un singur stat [vor să instaureze pe pământ]“.

(Athan. Rakovali, “Părintele Paisie mi-a spus”, ediţia a XVI – a, Tesalonic, pag. 114-115)

– “Sioniştii vor să guverneze întreaga lume. Pentru a-şi atinge scopul, se folosesc de magie şi de satanism… Nu L-au luat în calcul pe Dumnezeu… Alte teorii sataniste au ţinut cel puţin 70 de ani… Acestea nici măcar şapte ani nu vor ţine. […]
Semnul că se apropie împlinirea profeţiilor va fi dărâmarea moscheei lui Omar din Ierusalim. O vor dărâma pentru a reconstrui Templul lui Solomon, deoarece, după cum se spune, era construit în acest loc. În final, acolo, sioniştii îl vor instala pe Antihrist ca Mesia”.

(Stareţul Paisie Aghioritul, Cuvinte (Învăţături), vol. II – “Trezire duhovnicească”, Sf. Sihăstrie “Evanghelistul Ioan Teologul”, Souroti, Tesalonic, 199, pag. 177)

Sfântul Antonie cel Mare: întâmplări din viaţa sa

(de Mitropolit Augustin Kantiotis)

Astăzi Biserica noastră îl sărbătoreşte pe Antonie cel Mare. Vom spune câteva învăţături din viaţa lui.

***

Sfântul Antonie s-a născut în secolul al III – lea d.Hr., în epoca Marelui Constantin, în Alexandria. Avea părinţi evlavioşi, dar şi bogaţi, care murind l-au lăsat moştenitor al unei mari averi. N-a vrut însă să înveţe carte.

Încă de tânăr se ducea la biserică. Într-o duminică a auzit în Evanghelie că Hristos spune acelui om bogat care căuta desăvârşirea: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde ale tale şi dă-le săracilor” (Matei 19, 21), adică să îţi vinzi averile şi să le împarţi nevoiaşilor. Şi noi am auzit acest cuvânt de multe ori, dar nu ne impresionează prea mult. El a auzit acest cuvânt pentru prima oară şi nu a fost nevoie să-l mai audă o dată. Imediat a spus: „Acest cuvânt se referă la mine”. Şi imediat ce a ieşit din biserică, a luat eroica hotărâre şi a mers mai departe: a vândut toate cele moştenite – 300 de ţarini alese, a dat banii săracilor, iar după ce  s-a îngrijit de mica sa soră orfană, s-a dus şi a ieşit din cetate spre pustie. Acolo a trăit mulţi ani, peste 85. Cine poate să istorisească aspra sa luptă de acolo împotriva demonilor?

1. În Alexandria existau înţelepţi, care citeau multe cărţi. Aceştia au auzit de faima lui şi nu se pricepeau cum un analfabet reuşise să ajungă la astfel de măsuri. S-au dus deci şi l-au aflat în pustie. Îl întreabă:

– Noi ne ostenim citind pe Platon, pe Aristotel, pe atâţia înţelepţi. Tu ce cărţi citeşti?

– Eu, zice, studiez cărţile pe care  voi nu le băgaţi în seamă.

– Care sunt aceste cărţi?

– Sunt cărţile lui Dumnezeu care se află înaintea noastră. Prima carte este soarele care ne luminează ziua, ne încălzeşte, ne dăruieşte viaţă. „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale”. „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina…” (şi până astăzi, într-adevăr, ştiinţa nu şi-a spus ultimul cuvânt, ci încă studiază soarele). Altă carte este luna cu lumina ei smerită din timpul nopţii. O carte este şi pământul pe care locuim. O carte este marea cea mare şi nesfârşită. O carte sunt râurile, carte sunt plantele şi arborii, carte animalele şi păsările, carte toate acestea de la cele mai mici până la cele mai mari. Carte este natura. Acestea sunt, zice, cărţile pe care le citesc şi le studiez. Şi mă minunez şi zic şi eu: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti singurul Dumnezeu care faci minuni” (Psalmul 76, 14-15).

Au rămas uimiţi şi au plecat gânditori.

2. Faima Marelui Antonie a ajuns până la Constantinopol. Constantin cel Mare s-a  minunat de el şi i-a trimis o scrisoare. Când a ajuns scrisoarea în pustie ucenicii îi spuneau:

– Cât de mult îl preţuieşte împăratul pe dascălul nostru!

Marele Antonie a spus:

– Vă minunaţi că un împărat pământesc mi-a trimis o scrisoare? Să vă minunaţi că Împăratul celor ce împărăţesc şi Domnul celor ce domnesc, înaintea Căruia toţi împăraţii sunt un zero, ne-a trimis scrisoare. Şi scrisoarea lui este Sfânta Scriptură. O citim oare cu un interes asemănător?

Mi-amintesc că, atunci când ca preot militar mă aflam şi eu într-un post de pază, am văzut din spate, fără să mă fi zărit cineva, un soldat care citea ceva şi plângea. M-am apropiat de el. Ce citea? Primise o scrisoare de la mama lui. Deci precum acesta, dar şi noi toţi, când primim o scrisoare de la o persoană iubită, o citim şi o recitim, într-un mod asemănător, zice Marele Antonie, trebuie să citim – şi să împlinim – Sfânta Scriptură.

3. Dar Sfântul Antonie, după cum am spus, avea război de la cel viclean. Odată, într-un moment de ispită, satana i-a spus: „Antonie, altul ca tine nu există. Eşti cel mai sfânt de pe pământ…”. Periculos gândul mândriei. Marele Antonie l-a izgonit. Însă a auzit atunci şi un alt glas de la Dumnezeu:

– Vrei să vezi cine este cel mai sfânt? Mergi jos în Alexandria (marea cetate în bogăţie şi stricăciune), şi acolo îl vei afla.

Coboară în Alexandria. Şi după ce a trecut de centru şi de părţile mărginaşe ajunge la un subsol. „Aici” – i-a spus îngerul Domnului – „locuieşte cel mai sfânt om din lume”. Când a intrat a văzut un cizmar.

– Tu ce faci?, îl întreabă. Cum vieţuieşti?

– Mă trezesc dimineaţa şi îmi fac cruce. Îmi chem femeia şi copiii, facem rugăciune şi citim Evanghelia. Apoi vin aici la cizmărie şi muncesc. Din tot ce scot, dau şi la unul mai sărac. Plâng pentru păcatele mele şi cer mila lui Dumnezeu.

– Nu faci nimic altceva?

– Nimic altceva.

Şi s-a minunat Marele Antonie.

Poţi să te duci în Sfântul Munte şi să pustniceşti într-o peşteră, şi totuşi să te duci în iad. Şi se poate să rămâi în cel mai stricat oraş (cea mai stricată societate) şi să trăieşti nu numai cu înţelepciune, ci şi în feciorie.

Încă ceva:

4. În vremea Marelui Antonie trăia în Alexandria un teolog orb. Se numea Didim şi ştia pe dinafară Sfânta Scriptură. Aşadar Marele Antonie l-a întâlnit şi îi zice:

„Să nu te întristezi că nu ai ochi trupeşti. Astfel de ochi au şi muştele, şi ţânţarii, şi toate animalele. Tu ai alţi ochi, ochi îngereşti, care Îl văd pe Dumnezeu şi lumina Lui”.

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Astăzi oamenii sunt orbi. În atâtea mii câţi văd?

Unuia din cei care au venit şi l-au cunoscut de aproape, Avva Sisoe i-a spus: Dacă aş fi avut un gând de-al lui Antonie, „m-aş fi făcut cu totul foc” (9 Filocalia 1, 664). Mă minunez, zice, de Marele Antonie. Noi nu ne gândim la Dumnezeu, pe când el continuu se gândeşte la El. Dă-mi, zice, Dumnezeul meu, un gând din gândurile pe care le-a avut Sfântul Antonie şi mă voi face „cu totul foc”.

Sfântul Antonie a trăit în epoca ereticilor arieni şi lupta împotriva lor. În principal însă lupta împotriva satanei în pustie. Şi iată că a ajuns să treacă de 100 de ani. Ce mânca? Era un mare postitor. Mânca foarte puţin şi bea apă din Nil. Hai să vedem dacă tu cu biftecurile tale, vei trăi 105 ani, cât a trăit Marele Antonie! Astăzi programul oamenilor este: „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13; I Corinteni 15, 32). Este epoca consumismului. Dar postul este medicament al longevităţii. Longevitatea depinde deci şi de noi.

***

Aceste puţine cuvinte am vrut să le spun dragostei voastre. Şi acum noi ce trebuie să facem? Sfântul Antonie a auzit o singură dată cuvântul Evangheliei şi l-a împlinit. Noi le auzim, le auzim, şi nu credem în cuvintele lui Dumnezeu. Cosma Etolianul spune completându-l pe Sfântul Antonie: „Îţi spune Hristos să vinzi toate averile tale şi să le dai săracilor, dar tu nu o faci. Ei, atunci fă altceva: dă jumătate. Nici asta nu o faci? Atunci dă o zecime. Nimic!”. Dovadă, când se face colectă: oamenii nu răspund la nevoile altora. Dacă împlinim Evanghelia lui Hristos, ajunge; nu avem nevoie de alte „evanghelii”; nici a lui Nietzsche, nici a lui Lenin, nici a lui Marx, nici a oricărui altuia. Dacă împlinim toţi Evanghelia lui Hristos, mici şi mari, săraci şi bogaţi, planeta noastră ar putea să hrănească o mulţime de patru ori mai mare. Însă acum oamenii mor de foame jos în Somalia şi în alte părţi.

Aşadar, să trăim după Evanghelie după cum ne-a spus Marele Antonie. Şi să ne rugăm să ne învrednicească să sărbătorim sfânta lui pomenire. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis, în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon din Florina, duminică 17.01.1993. În această zi episcopul nu a liturghisit, ci doar a asistat la Dumnezeiasca Liturghie şi a predicat. Vreme de o săptămână şi mai bine, de pe 10 pe 18 ianuarie a fost bolnav.)

Sursa:http://www.lumeacredintei.com

MITROPOLITUL AUGUSTIN KANDIOTIS: OMILIE LA SFANTUL IOAN COLIBASUL (15 ianuarie)

Iubiţii mei, cine este atent în biserică, se foloseşte din toate. Astăzi, 15 ianuarie, să învăţăm de la sfântul sărbătorit, de la Sfântul Ioan Colibaşul. Este cel mai bun dascăl; nu atât prin cuvintele lui, cât prin viaţa lui.

***

La începutul veacului al V – lea după Hristos, în Constantinopol, trăia o familie de viţă nobilă şi bogată, Eutropie şi Teodora. Soţul avea o mare dregătorie, era senator, iar Teodora era din primele femei ale Bizanţului. Aveau trei copii. Primii doi deveniseră ofiţeri. S-ar fi aşteptat ca şi cel mai mic, Ioan, să apuce un drum asemănător. Însă Dumnezeu a aprins foarte devreme în inima lui focul iubirii Sale. Ca dovadă, preferinţele pe care le avea; deoarece de mic, copilul arată care îi va fi drumul său. În fiecare duminică era primul la biserică, cu totul afierosit Marii Taine a Dumnezeieştii Liturghii. Şi din toate cărţile el iubea Evanghelia. Grăitor este şi următorul fapt.

Atunci Evanghelia, ca şi toate cărţile, erau greu de găsit; nu ca acum. Însă micul Ioan nu voia să o asculte doar în biserică; voia să o aibă sub capul său, precum Alexandru cel Mare îl avea pe Homer. A cerut deci de la mama sa să îi facă rost de o Evanghelie şi, în ciuda cheltuielilor, dorinţa lui a fost împlinită.

Astfel, prin studiul Evangheliei, flacăra iubirii faţă de Hristos se înteţea din ce în ce mai mult. Şi a crescut încă şi mai mult, atunci când prin casa lor a trecut un sfânt pustnic. Aparţinea faimoasei Mănăstiri a Achimiţilor (sau Neadormiţilor) din Bitinia. Acolo, la orice oră ai fi mers, fie dimineaţa, fie la prânz, fie seara, fie la miezul nopţii, auzeai psalmodii; nu înceta cântarea adusă lui Dumnezeu. Cum? Făceau slujbe în schimburi. Precum în posturile de gardă de la frontiere soldaţii păzesc zi şi noapte, şi precum în marile fabrici şi întreprinderi, muncitorii lucrează continuu în schimburi, aşa şi în această mănăstire, călugării aveau schimburi; niciun minut nu înceta doxologia adusă lui Dumnezeu. Era o mănăstire cu program strict.

Acolo a vrut să meargă Ioan. Dar pentru că părinţii lui, cu toate că erau evlavioşi, nu i-ar fi îngăduit, într-o zi a fugit pe ascuns.

Toţi aveţi copii, puteţi să vă închipuiţi întristarea părinţilor lui. Când s-a înserat şi el nu mai apărea, mama şi tatăl au ieşit afară neliniştiţi strigându-l pe nume. În zadar. Toată noaptea nu au dormit. Dimineaţa au ieşit iarăşi. Tatăl, senatorul, a trimis oameni; au căutat în dreapta, în stânga, pe drumuri, în port, în munţi şi în prăpăstii. Nimic. Şi durerea lor era mare, plânsul de nedescris.

Şi Ioan? El şi-a aflat adăpost în mănăstire. Şi în ciuda tinereţii lui a fost primit, deoarece arăta osârdie. Părăsise bunăstarea pentru a trăi pustniceşte. Este emoţionant cum îl ruga pe egumen: „În numele Dumnezeului celui în Treime fă-mă călugăr chiar astăzi; am o mare dragoste şi mă grăbesc să port schima îngerească”. Aşa l-au primit. Şi acest tânăr i-a întrecut pe toţi ceilalţi.

Au trecut aşa şase ani. Dar ce este glasul conştiinţei! Înăuntrul său ca un vierme îl rodea o mare durere şi nu-l lăsa să se liniştească. Era neliniştit, deoarece plecase din casă fără permisiunea părinţilor săi, care atât de mult îl iubeau. Şi simţea asta ca pe o greutate. De aceea, fără a părăsi viaţa călugărească şi a încălca jurământul său faţă de Hristos, s-a hotărât să se întoarcă în casa sa. Şi într-o zi, după ce a luat binecuvântarea egumenului şi a întregii obşti, a pornit. Înaintat de acum în ani şi necunoscut din pricina ascezei, iată-l că păşeşte spre casa părintească. Pe drum întâlneşte un cerşetor. Îşi scoate hainele şi i le dă şi poartă el zdrenţele aceluia. Cum se apropia de casă inima parcă-i sărea din piept.

A bătut în poartă. Câinii au lătrat. Au ieşit slujitorii stăpânului. Dar cum să înţeleagă că sub acest zdrenţuros şi desculţ şi nepieptănat era Ioan, iubitul fiu al stăpânilor lor? Nici tatăl, nici mama lui nu l-au cunoscut!

Să nu vi se pară ciudat. Îmi amintesc că eram mic când au venit în satul meu din Asia Mică acei copii care se luptaseră ajungând până la Ankara. S-au întors scheletici, vrednici de milă şi cu totul ticăloşiţi; nu-i recunoşteam nici noi, sătenii lor. Când omul trece prin robii, necazuri, răutăţi în lagăre, ajunge un zdrenţuros, pe care nu-l recunoaşte nici mama lui. Aşa şi pe el, după nevoinţa ascezei. Nu l-au recunoscut nici mama lui, nici tatăl lui. L-au compătimit însă. Şi-au arătat dispoziţia de a-i oferi ospitalitate. Şi nu provizoriu; i-au propus să rămână pentru totdeauna în casa lor. Dar el s-a mulţumit să-i facă o colibă în colţul curţii lor, şi acolo să rămână, în timp ce ceilalţi treceau prin faţa lui cu aroganţa bogăţiei. De aici s-a numit Colibaşul. Şi a rămas ani acolo, ca şi Lazăr din pildă la poarta bogatului (vezi Luca 16, 19-21); dar acesta de bunăvoie, prin vrerea sa.

În această perioadă nimeni nu l-a bănuit. Şi slujitorii, care altădată îl avuseseră peste ei, acum, de multe ori îşi băteau joc de el. Părinţii, desigur, îi ofereau toate cele necesare. Dar el nu le păstra. Le dădea săracilor şi el însuşi trăia o viaţă mai aspră. Da, mai aspră ca înainte! Pentru că există şi în societate oameni care trăiesc mai aspru decât trăiesc călugării.

După ce au trecut trei ani, îi venise de acum vremea sfârşitului. Domnul l-a înştiinţat… Să plece aşadar din această lume şi să nu afle părinţii lui nimic? Considera asta greu de purtat. De aceea, într-o zi, a chemat-o la colibă pe mama lui şi i-a zis:

– Mă duc, plec.

– Pleci? Şi unde te duci?

– Într-o călătorie îndepărtată, foarte îndepărtată. În puţin timp nu voi mai fi pe pământ. Vreau aşadar să vă mulţumesc pentru ospitalitate şi să vă las un dar, ca să vă aduceţi aminte de mine.

Şi cu mâna tremurând, cu ochii înlăcrimaţi şi inima bătând, a scos din rasa lui săracă Evanghelia sa. Doar ce a văzut-o, mama a recunoscut-o şi i-a spus:

– Aceasta este a copilului nostru, a lui Ioan. Noi i-am dat-o.

– Eu sunt Ioan.

– Tu eşti Ioan?…

A avut loc o scenă de nedescris. Mama, recunoscând Evanghelia, şi-a recunoscut copilul. Plângea aceea, plângea şi el. Era o scenă emoţionantă. Aşa a închis ochii Ioan în această lume, iar sufletul său a zburat în ceruri. Casa lui l-a plâns, dar s-a şi bucurat că le-a destăinuit marea taină. Sfântul său trup însă a rămas pe pământ şi a devenit izvor de tămăduiri şi de minuni.

***

Va veni o zi când această istorie emoţionantă va deveni film. Iată teme frumoase pentru cinematograf, nu teme murdare. Dacă aceasta ar deveni operă cinematografică, nu va rămâne nicio inimă nemişcată şi niciun ochi neînlăcrimat.

Fraţii mei, termin. Ce ne învaţă Sfântul Ioan Colibaşul? Trei lucruri. Primul: că în acei ani exista evlavie nu doar în casele săracilor, ci şi în casele boierilor. Din case de senatori şi demnitari ieşeau sfinţi. În felul acesta Bizanţul a devenit farul Răsăritului şi Apusului. Acum evlavia a rămas doar în casele săracilor. Dacă n-ar fi existat binecuvântata sărăcime, nu am fi avut nici preoţi, nici psalţi, nici biserici, nici mănăstiri, nimic. Însă în anii aceia statul era creştin. Aşadar o învăţătură este că din casele boiereşti ieşeau sfinţi.

A doua învăţătură este măreţia milosteniei. Imaginaţi-vă, ca atunci când zdrenţărosul a bătut în poarta senatorului, acesta să-l fi gonit! Ar fi izgonit comoara lor. Ei însă au avut grijă de el ca de un străin; astfel şi-au găsit copilul. Şi noi, atunci când ne bate în poartă un străin, nu ştim ce se ascunde. Sub hainele-i rupte, sub omul îndurerat, este însuşi Hristos. El a spus: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei foarte mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).

Şi a treia învăţătură este: ce valoare are Evanghelia. Dacă n-ar fi existat aceasta, nu ar fi existat Ioan. Ţinea în mâini Evanghelia şi aceasta i s-a făcut călăuză în viaţă.

Părinţi, care mă ascultaţi, luaţi o Evanghelie copilului vostru. Nu vă va costa 500 de galbeni ca atunci. Astăzi este ieftină. Ia o Evanghelie, scrie pe ea câteva cuvinte scoase din inima ta şi dă-o copilului tău să o citească. Îţi spun: tu vei muri într-o zi, vei merge în pământ şi vei deveni ţărână, dar copilul tău o va păstra ca pe cel mai preţios dar.

Evanghelia este temelia societăţii, rădăcina oricărei reuşite înalte. Ea e puterea care luminează, încălzeşte, electrizează. Ea şterge lacrimile şi mângâie, ea arată cerurile, ea naşte eroii. Evanghelia a născut şi pe Ioan Colibaşul, pentru ale cărui mijlociri fie ca Dumnezeu să ne miluiască pe noi toţi. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis,

rostită într-o biserică din Athene pe 15 ianuarie 1960 )

PREDICĂ LA ANUL NOU

A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA:

TIMPUL ŞI VEŞNICIA

Un nou an răsare la orizontul umanităţii. Ce este un an în comparaţie cu anul care a trecut şi cu anii care vor trece? Este o picătură din ocean.

Un scriitor înţelept, ca să creeze o idee despre timp în comparaţie cu veşnicia, a plăsmuit următoarea imagine. Imaginaţi-vă, zice, un ocean infinit şi deasupra apelor lui zburând o pasăre. Pasărea, după ce descrie cercuri, coboară, ia în pliscul ei o picătură din suprafaţa oceanului, iar apoi fuge şi dispare. După ce trec o mie de ani, pasărea apare din nou, pentru a lua iarăşi doar o picătură din ocean. Imaginaţi-vă, aşadar, realizându-se aceasta continuu; adică, o singură dată la o mie de ani pasărea să ia câte o picătură. Vă întreb: Câte mii – ce zic? -, câte milioane – ce zic? -, câte zeci de milioane de ani, ce ameţitor număr de ani va trebui să treacă până când pasărea va lua până şi ultima picătură din ocean? Pare imposibil lucrul acesta? Nu, nu este. Dacă îi veţi întreba pe matematicieni, vă vor spune că, dacă oceanul rămâne stabil şi nu mai este alimentat cu noi ape (din ploaie, torente, fluvii), cu siguranţă că va veni o clipă, în care pasărea va lua şi ultima picătură a lui. Deci numai oceanul poate fi epuizat, veşnicia însă nu se sfârşeşte niciodată. O, veşnicie!

***

Dimpotrivă, timpul se sfârşeşte, oricât ar părea ca un ocean infinit. Ce perioadă a trecut de la crearea lumii? Pentru că este ştiinţific demonstrat, că odată lumea nu a existat. Nu există nici un om de ştiinţă care să se îndoiască de asta. Materia nu este veşnică. Cândva a apărut, cândva au apărut stelele, cândva a apărut omul, cândva a apărut toată această preafrumoasă lume.

Aşadar, de când a fost creată lumea până astăzi câţi ani au trecut? După Sfânta Scriptură au trecut aproximativ 7500 de ani (5500 până la naşterea lui Hristos + 2000 până astăzi). Hristos prin naşterea Sa împarte timpul în „înainte de Hristos” şi „după Hristos”.

Din timpul în care Hristos a venit până astăzi au trecut aproape 2000 de ani. Şi oare câţi să lipsească până la sfârşitul lumii? V-aţi gândit la asta? Poate că şi în seara asta va veni sfârşitul lumii! Cum? Necunoscut este ceasul lui Dumnezeu. Dar chiar şi ştiinţa demonică a omului ameninţă să aducă sfârşitul. Dacă aceste bombe pe care le-au adunat atât americanii, ca şi alţii, ar exploda toate împreună în acelaşi timp, doar Dumnezeu ştie ce s-ar putea întâmpla. Dar şi altfel lumea este în pericol. De ce? Pentru că pământul, după cum ştim, în cele mai dinăuntru ale lui are un vulcan. Dacă acest vulcan ar erupe, ce va rămâne din pământ? Adio şi cu Partenoanele, şi cu Megarele… Toate civilizaţiile şi culturile dispar.

Aşadar când va veni sfârşitul lumii? Nu se ştie. Un singur lucru este neîndoielnic: că va veni fără doar şi poate. Acest lucru – iarăşi, din punct de vedere ştiinţific –  este demonstrabil. Pentru că toate au un început şi un sfârşit. Prin urmare, odată va veni şi sfârşitul lumii. „Cum?” Potrivit Scripturii este clar, potrivit ştiinţei este îndoielnic. În orice caz, sfârşitul va veni. Şi va începe atunci o nouă perioadă, veşnicia. Prima perioadă este înainte de Hristos. A doua perioadă este după Hristos. Şi apoi, potrivit Scripturii, „aşteptăm ceruri noi şi pământ nou după făgăduinţa Lui” (II Petru 3, 13).

***

Atunci, iubiţii mei, veşnicia se va împărţi în două mari stări. Una se numeşte munca cea veşnică, iar alta paradis, viaţă veşnică.

– Ba, zice basme, va spune cineva.

Însă asta nu este basm, ca acelea pe care le-am ascultat la bunici pe vatră lângă foc. Este o realitate.

Fericiţi am fi, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă nu ar fi fost iad; pentru că şi eu sunt păcătos şi mă tem de iad. Însă, tot atât cât este un fapt că există zi şi noapte, şi este un fapt că soarele răsare şi apune, tot aşa este un fapt că veşnicia este o realitate dură. Pentru că, pe de o parte, se desparte în noaptea cea nesfârşită, care se numeşte iadul cel veşnic, iar pe de altă parte în zi strălucită şi luminoasă, care se numeşte viaţă şi fericire veşnică.

Cine ne asigură de aceasta? Cel care niciodată nu a spus minciuni. Toţi mint, unul singur nu; douăzeci de veacuri au trecut şi nimeni niciodată nu L-a dezminţit. Acesta este Domnul nostru Iisus Hristos. El întăreşte lucrul acesta.

Mergeţi acasă, luaţi şi citiţi Evanghelia, care este adevărul suprem.

În 1942, eram în Florina şi aveam un grup de o sută de copii, cărora le predam cuvintele lui Dumnezeu. Ei lucrau cinstit în oraş şi, în timp ce cădeau bombele, strigau: „Trăiască Elada!”. Atunci unul din acei copii, un lustragiu cinstit, a scris pe lădiţa lui propoziţia: „Evanghelia este suprema filozofie a vieţii”. M-am apropiat de el şi-mi spune: Sunt analfabet, dar de vreme ce am prins în mâinile mele Evanghelia şi am citit-o, nu-mi imaginez să existe în lume o altă carte asemănătoare.

Citeşte deci şi tu Evanghelia. Deschide-o pe cea de la Ioan şi citeşte la capitolul 5, versetele de la 25 la 29 şi acolo vei vedea înfricoşătoarele cuvinte ale lui Hristos. Sunt cuvintele pe care le auzim în biserică atunci când are loc înmormântarea unor persoane iubite nouă, dar cine este atent la ele? Acestea se vor auzi şi pentru noi atunci când ne vor înmormânta. Ce zice Hristos acolo? „Amin, amin zic vouă”. Ce înseamnă „Amin, amin”? Este o expresie ebraică. Prin ea Hristos confirmă categoric că „vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (al Fiului lui Dumnezeu), şi vor merge cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândei” (Ioan 5, 28-29).

Aşadar, către cele de acolo păşim, iubiţii mei. După cum izvoarele curg şi cad în mare, astfel şi viaţa fiecăruia dintre noi va cădea în marea largă care se numeşte veşnicie. O confirmă Hristos.

Vrei şi o altă dovadă? Iată, glasul conştiinţei. Când faci binele ce simţi? Bucurie şi veselie, chiar dacă mănânci ceapă şi măsline. Ai raiul în sufletul tău, eşti împărat. Ceea ce te face să simţi bucurie este un ecou al raiului. Iar când faci răul, simţi întristare înăuntrul tău, ai un iad, chiar dacă eşti şi împărat şi autocrator. Citiţi-l şi pe Shakespeare; veţi vedea acolo pe unul care a făcut un rău mare şi în timpul unui banchet exorbitant i-au paralizat mâinile şi i-au căzut furculiţele jos, pentru că umbra crimei îi tulbura viaţa. Adică, faci rău şi simţi înăuntrul tău întristare. Ce este aceasta? Iad. Aşadar de aici, din viaţa de faţă, omul pregustă sau raiul, sau iadul.

***

Către veşnicie păşim, fraţilor. Şi iată, a trecut un an. Salutăm un nou an. Ce ne va aduce? Nu se ştie.

Noi fiind obtuzi, nu ştim dacă vom trăi mâine. Mereu trebuie să aşteptăm plecarea noastră, mai ales noi bătrânii, care am ajuns la apusul vieţii. Dar şi tinerii. Nu cunoaştem „ce ne rezervă clipa de faţă”. Oare la anul, într-o zi asemănătoare, câţi vom fi în viaţă? Oare în noul an ce întâmplări aşteaptă poporul nostru? Ce se va întâmpla în Balcani şi în Mediterana şi în lume?… Şi tu născoceşti vise şi îţi imaginezi o viaţă nesfârşită? Dar veşnicia se apropie, clipa cea mare vine.

Ce să urăm, iubiţii mei? Bogăţie, glorii, onoruri, desfătări, plăceri?…  Nimic sunt toate. „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Ecleziastul 1, 2). Un singur lucru rămâne. Să crezi în Hristos. Nu există un alt nume care poate să ne dea bucurie şi nădejde pe perioada anului acesta; numai numele lui Iisus Hristos, pe Care, prunci lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina în Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon, Florina, 31.12.1974, la trecerea în noul an, în miez de noapte)

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA:

Dodekaimeron-ul („Cele-12-zile”)

Sărbătoare avem, iubiţii mei. Sărbătorim Sfântul Dodekaimeron. Ce este dodekaimeron-ul? Este o perioadă care începe de la Crăciun (25 decembrie) şi se termină de Bobotează (6 ianuarie). Ţine adică 12 zile (7 din decembrie şi 5 din ianuarie – cu excepţia Ajunului Bobotezei). În timpul Dodekaimeronului, dată fiind bucuria sărbătorilor, se face dezlegare la toate. Vă prezint pe scurt cele mai importante sărbători ale Dodekaimeronului.

***

– Prima sărbătoare este Naşterea Domnului (25 decembrie). Mare, iar temporal prima sărbătoare a creştinătăţii. Faptul că Hristos s-a născut este „alfa” sau începutul credinţei noastre, rădăcina, „rădăcina cea neudată” a Sfintei noastre Biserici; rădăcina nu a fost sădită şi nu a fost adăpată de om, şi de aceea rămâne nedezrădăcinată. Şi după cum din rădăcină răsar ramuri şi flori, aşa şi din această sărbătoare provin toate celelalte sărbători. Dacă Hristos nu s-ar fi născut, nu am fi avut Bobotează (Teofania), nu am fi avut Vinerea cea Mare, nu am fi avut Cincizecime. Naşterea Domnului este prima sărbătoare, maica sau mitropolia sărbătorilor.

Ce sărbătorim de Crăciun? Cel mai mare eveniment din istorie. Nici a fost, nici s-a auzit vreodată ca Dumnezeu, Care a creat toate şi Care locuieşte în ceruri, să se pogoare pe pământ! A purtat trup omenesc din preacuratele sângiuri ale Sfintei Născătoare de Dumnezeu. A trăit 33 de ani aici, jos; a învăţat cele mai frumoase cuvinte, a făcut mii de minuni, S-a răstignit, Şi-a vărsat cinstitul Său Sânge – de ce toate acestea? – Din iubire. Ca să-l mântuiască pe om.

– A doua sărbătoare a Dodekaimeron-ului (26 decembrie) se numeşte Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Se numeşte sobor, deoarece Biserica noastră ne cheamă pe noi, toţi copiii ei, să ne adunăm, să ne strângem în biserică a doua zi de Crăciun, ca să cinstim pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Şi este vrednică de cinstire. Pentru că Preasfânta este mai presus decât îngerii şi decât arhanghelii. Este Împărăteasa, Mama, singura între milioanele de femei care a fost găsită vrednică să-L nască pe Mântuitorul lumii.

– A treia zi de Crăciun (27 decembrie) suntem chemaţi să-l cinstim pe Sfântul Ştefan. A fost primul diacon al Sfintei noastre Biserici. Diacon care a făcut minuni, a avut iubire în inimă, propovăduia înflăcărat numele lui Iisus Hristos. De acea a provocat răutatea şi invidia iudeilor. Şi precum pe Hristos L-au prins şi L-au dus în sinedriu, aşa şi pe Ştefan: l-au legat, l-au dus la judecată, l-au condamnat la moarte. Apoi l-au scos în afara cetăţii şi acolo l-au ucis cu pietre. Astfel a devenit martir. Şi în acel timp Ştefan Îl ruga pe Dumnezeu „să nu le socotească”, să nu le ia în calcul acest păcat (Fapte 7, 60).

– În a cincea zi (29 decembrie) prăznuim pe Sfinţii Prunci, pe copiii care aveau aceeaşi vârstă cu Hristos şi care au fost ucişi de Irod. Credea că dacă va ucide toţi copiii de parte bărbătească sub doi ani, printre ei va fi şi Hristos. Dar Hristos, cu Preasfânta şi cu dreptul Iosif, a fugit din timp în Egipt. Au rămas acolo până când a murit Irod. Şi a murit cu o moarte rea: a fost mâncat de viermi! Atunci însă, pe când încă împărăţea, a făcut acel mare rău. Dar ce e înfricoşător? Faptul că acea crimă se întâmplă şi astăzi! Irod a înjunghiat 14.000 de prunci, iar astăzi doar în Elada, în fiecare an, în clinicile de ginecologie medici şi mame ucid – câţi prunci? 300.000! Aceştia sunt Irozii contemporani, care vor da înfricoşător răspuns lui Dumnezeu. Chiuretajele sau avorturile sunt cea mai mare crimă. Dacă vine vreo femeie şi îmi spune, „eu am pus foc şi am ars o biserică”, o voi ierta; doar că-i voi spune să zidească o biserică nouă. Dacă însă va veni o femeie şi îmi va spune, „eu am făcut avort, am aruncat un copil şi nu dau naştere la alţi copii”, atunci nu ştiu ce se cuvine a face; nu ştiu dacă Dumnezeu iartă păcatul acesta. Trebuie ca cineva să se pocăiască şi să plângă mult.

– Mergem aşadar mai departe în Dodekaimeron. Vine apoi şi ziua a opta, Anul Nou (1 ianuarie). Sărbătoarea pe care o prăznuim se numeşte Tăierea-împrejur a lui Hristos. Hristos, în ziua a opta de la naştere, conform cu porunca Legii mozaice, a fost tăiat împrejur; şi în acea zi – precum orice copil astăzi la botez -primeşte un nume. Care nume? Cel mai înalt nume, cel mai dulce nume: numele de „Iisus” (Luca 2, 21). „Iisus” este un cuvânt evreiesc şi înseamnă „mântuitor”; deoarece a mântuit, mântuieşte şi va mântui lumea de păcatele ei (vezi Matei 1, 21). Numele lui Iisus Hristos este atotputernic, scoate demonii, tămăduieşte bolile, înviază morţii. Să-l pomenim pururi cu cinste şi cu iubire, şi să fim siguri că prin El au loc cele mai mari minuni.

Urmează Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), care nu intră în calculul Dodekaimeron-ului. În această zi toţi câţi sunt creştini postesc aspru; mănâncă doar pâine şi apă şi se curăţesc.

– Ziua următoare (6 ianuarie) este de-acum ultima sărbătoare a Dodekaimeron-ului. Este Boboteaza (Sărbătoarea Luminilor) sau Teofania. Sărbătorim faptul că Dumnezeu s-a arătat în lume ca Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. S-a arătat la râul Iordan când s-a botezat Hristos. De aceea, în această zi mergem la ape şi le sfinţim. aruncând crucea. Aceasta este Sărbătoarea Luminilor (Boboteaza).

După Bobotează urmează „iarăşi în afara Dodekaimeron-ului – sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, care s-a învrednicit să boteze în repejunile Iordanului pe Domnul nostru Iisus Hristos.

***

Acesta este Dodekaimeron-ul. În puţine şi simple cuvinte v-am prezentat cele mai importante sărbători ale lui. Şi acum, toate acestea să le transformăm într-o rugăciune. Să le spunem cu cuvinte de rugăciune:

Hristoase, care Te-ai pogorât pe pământ pentru noi păcătoşii, îţi mulţumim din adâncurile inimii noastre. Învredniceşte-ne să Te iubim, să credem în Tine şi să ne închinăm Ţie până la ultima noastră suflare şi să pecetluim viaţa noastră cu cuvintele: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42).

Preasfântă Stăpână, tu care te-ai învrednicit să-L naşti pe Hristos şi eşti mai presus de îngeri şi de arhangheli, nu ne părăsi. În nenorocirile şi necazurile noastre numele tău îl avem pe buze. „Preasfânta mea!” („Maica Domnului!”) – strigă toţi. „Preasfântă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, roagă-te pentru noi, păcătoşii” (Pavecerniţa Mare).

Sfinte Ştefane, tu care ţi-ai vărsat sângele tău pentru Hristosul nostru şi eşti întâiul mucenic, învredniceşte-ne şi pe noi să credem în El; şi de va fi nevoie chiar şi sângele nostru să-l dăm pentru iubirea Lui.

Sfinţilor Prunci, care acum sunteţi în ceruri împreună cu îngerii, vă rugăm, mijlociţi, înduplecaţi-L pe Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, să ne ierte şi să ne dea putere să încetăm înfricoşătorul păcat al avorturilor.

Doamne Iisuse Hristoase, „Cel ce Te-ai arătat Dumnezeu”, Tu care ai primit numele cel preadulce, fă să dispară, Te rugăm, orice hulă şi blasfemie şi ne învredniceşte pe noi să cinstim şi să ne închinăm numelui Tău, şi aşa să ne încheiem viaţa.

Şi tu, cinstite Mergătorule-Înainte, care te-ai învrednicit să botezi pe Hristos, te rugăm, mijloceşte pentru noi, păcătoşii.

Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, miluieşte lumea ta. Amin.

***

Aşa se cuvine să petrecem aceste sfinte zile: să ne amintim toate aceste mari evenimente care au avut loc pentru mântuirea noastră.

Fie ca Dumnezeu să ne miluiască. Pentru că cele mai mari păcate ale poporului nostru sunt trei. Întâi, faptul că nu se mai nasc copii şi sigur că-şi ucid copiii – alaltăieri o femeie mi-a spus că a făcut patru avorturi; şi râdea! Al doilea: blasfemia. Şi al treilea: desfrânarea, adulterul şi toate acestea.

De aceea, înainte de a veni ziua certării, să-l auzim pe Ioan Înaintemergătorul, care strigă „Pocăiţi-vă…!” (Matei 3, 2). Pocăiţi-vă, clerici şi laici, bărbaţi şi femei, tineri, bătrâni şi copii, albi, negri şi roşii, toţi. Dacă nu ne vom pocăi, vai şi amar de noi.

Facă Dumnezeu ca Noul An să fie un an de pocăinţă şi de convertire prin mijlocirile Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor. Amin.

+ Episcopul Augustin
(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis,
în Sfânta Biserică a Cuviosului Naum Armenohorios – Florina,
Duminica dinainte de Bobotează, 03.01.1982)

SURSA: http://o-viata-frumoasa.blogspot.com

TRE LINDJET E KRISHTIT

“Edhe të lindurit e Jisu Krishtit kështu ka qënë”
(Matthe 1:18)

Përsëri, të dashur vëllezër, n’a vlerësoi Zoti të dëgjojmë “Krishti lindet lavdërojeni…”  Le të përpiqemi dhe ne t’i afrohemi sado pak misterit të madh të Krishtlindjes.

Me syrin e besimit dallojmë tre lindje të Krishtit.
-Tre lindje? Një a nuk është lindja e Krishtit?
Tre janë vëllezër lindjet të cilat rrethohen nga misteri i ekonomisë hyjnore.  Lindjen e parë e trumpeton ungjillori Joan, të dytën ungjillori Matthe, dhe të tretën Apostoll Pavli.
1.    Lindja e Parë e Zotit është jashtë kohës (pa fillim e mbarim).  Sepse Krishti nuk është thjesht njeri, është dhe Perëndi.  Secili prej nesh jeton për një farë kohe të shkurtër; dikur ishte një kohë kur nuk ekzistonim, dhe përsëri do të jetë një kohë kur nuk do të ekzitojmë trupërisht mbi dhe’.  Por Zoti ynë Krisht përbën një përjashtim.  Ne të krishterët orthodhoksë besojmë që nuk kishte kurrë kohë gjatë së cilës Krishti nuk ekzistonte.  Shënoheni mirë këtë që po ju them.  Kështu pikërisht në këtë pikë bëri betejë të ashpër shpirtërore Shën Thanasi i Madh kundër Ariosit, dhe akoma vazhdon edhe sot Kisha jonë të luftojë hiliastët dhe heretikët e tjerë të cilët thonë që Krishti është krijesë dhe dikur nuk ekzistonte.  Këtu pikërisht është esenca e Krishtërimit.  Nuk kishte kurrë moment apo kohë që Krishti të mos ekzistonte.  Kurrë!  Përpara se të krijohej dheu dhe njeriu, përpara se të krijoheshin galaksitë, përpara diellit dhe hënës, dhe duke vazhduar më tutje në të kaluarën e pafund – nëse ke mundësi të thellohesh në pafundësinë e të kaluarës – dhe nuk do t’ia gjesh dot anën – ekziston Zoti!  Kur Ati, kur Biri.
Si ekziston?  “U lind dhe nuk u bë”.  Nuk u krijua, ashtu siç u krijuan ëngjëjt dhe gjithë krijesat e tjera, por lindi prej Atit.  Kjo pra është lindja e pakohë prej Atit.  Përpara krijimit të yllit të mëngjesit, përpara krijimit të botës, lindi Biri prej Atit.  Lindjen e pakohë të Krishtit me madhështi e përshkruan edhe ungjillori Joan kur thotë: “Në fillim ishte Fjala, dhe Fjala ishte me Perëndinë dhe Fjala ishte Perëndi” (Joan 1:1).

2.    Përveç lindjes së pakohë kemi edhe një lindje tjetër.  Është lindja brenda kohës dhe në trup, lindja e dytë pra, përkujtimin e të cilës festojmë sot.
Këtë lindje të Krishtit përshkruan më tepër se të tjerët ungjillori Matthe kur thotë: “Edhe lindja e Jisu Krishtit kështu ka qënë…” (Matthe 1:18).  Kështu pra Perëndia e pafillimtë dhe e pambarimtë u shfaq brenda kohës, duke u bërë pjesë e historisë.  Hyri pra në histori që t’a ndajë historinë, që të krijojë një botë të re.  U lind brenda kohës.  U lind kur mbizotëronte perandori August Qesari.  U lind në kohën e Irodhit të egër.  U lind në Vithlehem të Judhesë.  Hyri në botë si foshnjë.  U lind prej Virgjëreshës.  Por ndërkohë që ne predikojmë këto, vjen ateizmi dhe mosbesimi dhe çfarë n’a thotë?
-Si mundet që prej virgjëreshe të lindet njeri?
Hesht dhe mbylle gojën, pabesim!  Do të të pyes, si u krijua njeriu i parë pa nënë e babë? Si?   Dhe përderisa Zoti i Madh krijoji njeri pa prindër – dhe krijimi i njeriut pa prindër është mrekulli akoma më e madhe se lindja prej gruas – do të ishte pra akoma më e lehtë të lindej njeriu prej virgjëreshës.
Por mosbesimi këmbëngul.
-Si Perëndia i pakuptueshëm, i pambarim, i palëndëshëm dhe i pavdekshëm, si e preku tokën?
Temperatura e diellit arrin në mijëra gradë Celcius.  E megjithatë dielli prek tokën me rrezet e tij duke mos e vënë atë në rrezik.  Por më lart se ai diell është një diell tjetër, është Krishti.  A e dëgjuat troparin?  “…Ty të të falen diellit të drejtësisë…”  Ashtu si dielli prek tokën dhe as toka digjet dhe as dielli nuk ndotet nga papastërtitë e tokës, kështu edhe Krishti, dielli shpirtëror, prek tokën.  Dhe ashtu siç trupi e ndjen diellin, kështu dhe shpirti, kur beson, e ndjen diellin Krisht.
-Por, këmbëngul pabesimi, si mundet që Virgjëresha lindi djalë?
N’a shpjegon Shën Vasili i Madh: e shikoni dielllin?  Rrezet e tij depërtojnë kristalin dhe ai nuk thyhet.  Në të njëjtën mënyrë edhe Krishti kaloi në trupin e Virgjëreshës Mari, nëpërmjet membranave virgjërore, nëpërmjet membranave të xhamta, thotë Shën Vasili i Madh.  Në këtë mënyrë pra kaloi edhe dielli Krisht nëpërmjet këtij kristali, dhe mbeti e paprekur virgjëria e Hyjlindëses së Përmbishënjtë.
Por deri ku shkon mosbesimi?  Kur i thua atij që s’beson se Perëndia është lart përmbi qiejt, të thotë “kaq lart nuk e shikoj dot”.  Kur të vijë përsëri Perëndia mbi tokë, përsëri do të dalin t’a presim…
3.   Është edhe lindja e tretë.  Një herë lindi Krishti prej Atit.  Herën e dytë lindi prej Virgjërës Mari.  Duhet edhe për herën e tretë të lindë.  Nëse nuk lind përsëri, oh… më kot festat që festojmë dhe kot që rrojmë në këtë botë. Duhet pra të lindë edhe një herë.  Ku të lindë?
Lindjen e tretë të Krishtit e psall Apostolli Pavël.  Diku në një nga letrat e tij e dëgjoj Pavlin e shënjtë të thotë: kam dhimbje, mundohem dhe rroptohem.  Përse mundohesh kaq shumë o Pavël?  Për para, për fitime pasurish, për shtëpi, për çfarë?  Mundohem kaq shumë, n’a përgjigjet Apostolli i shënjtë, që të lindë Krishti dhe të zerë vend në zemrat tuaja. (Let. Pav. Gallat. 4:19).  Dhe Korinthianëve iu shkruan: “unë ju linda juve në Krishtin Jisu me anë të ungjillit” (Let.I. Pav. Korinth. 4:15) – dmth jam ati juaj shpirtëror.
Ekziston pra edhe lindja shpirtërore.  Po.  Atje ku ekziston besimi, shënjtërimi, ndjenjat fisnike, atje ka lindur dhe banon Krishti.
Nuk dua t’ju pikëlloj, nuk dua t’ju prish gëzimin e ditës së sotshme.  Nuk jam profet, as linda prej profeti; njeri mëkatar jam edhe unë dhe nuk jam i denjë të puth as këmbët tuaja.  Por kam frikë o vëllezër, sepse me një qime po mbahet bota.  Ku t’a dimë që Krishtlindjet e sivjetshme nuk janë Krishtlindjet e fundit që do të festojë njerëzimi?  A dimë nëse do të denjësohemi të festojmë edhe Krishtlindje të tjera?  Ndaj me dorë në zemër po ju lutem, sonte kur të vini në shtëpitë tuaja pyesni zemrën “o zemra ime, kush banon brenda teje”?  Kush është brenda zemrave tuaj o vëllezër?  Çfarë sundon zemrat tuaja?
Nuk dua të përgjigjem.  Nuk mundem të them kush është brenda zemrës së çdo njeriu.  Sepse do të më duhej një kyç me anë të të cilit të çkyç zemrat e të vegjëlve dhe të mëdhenjve, zemrat e të varfërve dhe të pasurve, të analfabetëve dhe të shkolluarve, që të shoh se kush është brenda tyre.  Është brenda tyre Krishti?  Është brenda tyre ikona e tij e shënjtë, idetë e tij, dashuria e tij, shpresa e tij, ëndrrat e tij, yjet e tij, a rreh zemra për të?  Përgjigjuni, vëllezërit e mij, kësaj pyetjeje.  Kush është brenda zemrës suaj?

***

Të dashurit e mij!  Zemrat tona kërkon Perëndia.  Përveç panairëve, përveç festave, mbi të gjitha zemrat tona le t’i ngrehim tek Krishti.  Nuk është mit Krishti ynë – është çudi dhe mrekulli, është jetë, është fuqi, është gjithçka që i duhet njeriut.  Zemrën pra, jepia Krishtit!
Mbyllni në zemrat tuaja Krishtin dhe do të ndjeni çdo lloj madhështie!  E Tij është lavdia dhe fuqia në jetë të jetëve. Amin.

† Episkop Avgustini
Predikim i mbajtur në
Kishën e Lindjes së Krishtit në
Athinë më 25 Dhjetor, 1961

Κυριακὴ πρὸ Χρ. Γεννήσεως

(Ματθ. 1,1-25)

Ο ΧΡΙΣΤΟΣ ΜΑΣ ΣΩΖΕΙ. ΑΠΟ ΤΙ;

«…καὶ καλέσεις τὸ ὄνομα αὐτοῦ Ἰησοῦν» (Ματθ. 1,21)

ΠΟΣΟ, ἀγαπητοί μου, πόσο γρήγορα φεύγει ὁ χρόνος! Σὲ λίγο θὰ ἑορτάσουμε γιὰ μία ἀκόμη φορὰ τὴ μεγάλη ἑορτὴ τῶν Χριστουγέννων. Γι᾽ αὐτὸ ἡ Κυριακὴ αὐτὴ ὀνομάζε­ται Κυριακὴ πρὸ τῆς Χριστοῦ Γεννήσεως.

* * *

Ἡ ἁ­γία μας Ἐκκλησία ὥρισε νὰ διαβάζεται σήμερα ὡς εὐ­αγγέλιο ἡ ἀρχή, τὸ 1ο κεφάλαιο, τοῦ πρώτου εὐ­αγγελίου, τοῦ κατὰ Ματθαῖον. Εἶνε ἕνας κα­τάλογος τῶν προγόνων τοῦ Χριστοῦ. ―Μὰ εἶχε προγόνους ὁ Χριστός;… Ὡς ἄναρχος Θεός, δὲν εἶχε· πατέρα ἔχει τὸν οὐ­ράνιο Πατέρα. Ἀλλ’ ἀφ᾽ ὅτου παρουσιάστηκε ἐπὶ τῆς γῆς, ὡς ἄνθρωπος τέλει­ος πλὴν τῆς ἁ­μαρτίας, φόρεσε σάρκα ἀπὸ τὰ ἁγνὰ αἵματα τῆς ὑπεραγίας Θεοτόκου. Καὶ γεννήθηκε κα­τὰ ὑπερφυσικὸ τρόπο· πατέρα ἐπίγειο δὲν ἔ­χει, μητέρα μόνο ἔχει. Μητέρα του εἶνε ἡ Παν­αγία μας. Γονεῖς πάλι τῆς Παναγίας εἶ­­νε ὁ Ἰωακεὶμ καὶ ἡ Ἄννα, γονεῖς δὲ τοῦ Ἰωακεὶμ καὶ τῆς Ἄννης εἶνε ἄλλοι, καὶ οὕτω καθεξῆς. Ἔ­τσι σχηματίζεται μεγάλη ἁλυσίδα προγόνων.
Ὁ πρῶτος κρίκος τῆς ἁλυσίδας τῶν προγό­νων τοῦ Χριστοῦ εἶνε μία μεγάλη ἱ­στορικὴ φυ­σιογνωμία, ὁ Ἀβραάμ. Στὸν Ἀβραάμ, ὅπως ἀκούσαμε στὸν ἀπόστολο, δόθηκε ἡ μεγάλη ὑ­πόσχεσι, ὅτι ἀπὸ τοὺς ἀπογόνους του, ἀπ’ τὴ φυλὴ τοῦ Ἰούδα, θὰ γεννηθῇ ὁ Λυτρωτής.
Σύμφωνα μὲ τὸν κατάλογο αὐτόν, ἀπὸ τὸν Ἀ­βραὰμ μέχρι τὸ Δαυῒδ εἶνε 14 γενεές, ἀπ’ τὸ Δαυῒδ μέχρι τὴ μετοικεσία στὴ Βαβυλῶνα 14 γενεές, κι ἀπὸ τὴ μετοικεσία στὴ Βαβυλῶνα μέχρι τὴ γέννησι τοῦ Χριστοῦ πάλι 14 γενεές (Ματθ. 1,17). Πενήντα περίπου ὀνόματα, τὰ ὁποῖα σ’ ἐμᾶς δὲν κάνουν ἐντύπωσι. Εἶνε ἑβραϊκὰ καὶ φαίνεται κουραστικὸ ν᾽ ἀκοῦμε «ἐγέννησε…», «ἐγέννησε…», «ἐγέννησε…», ὥσπου κατεβαίνοντας τὴν κλίμακα τῶν προγόνων νὰ φτάσῃ στὴν Παρθένο Μαρία, ἀπὸ τὴν ὁ­ποία γεννήθηκε ὁ Χριστός.
Τὰ ὀνόματα ὅμως αὐτά, ποὺ ἐμεῖς τώρα τ’ ἀ­­­κοῦμε ἀδιάφορα, στὴν ἐποχή τους δημιουργοῦσαν μεγάλη ἐντύπωσι. Ἀ­π’ αὐτοὺς ἄλλοι ἦ­ταν στρατηγοί, ἄλλοι κυβερ­νῆτες, ἄλλοι προ­φῆ­τες, ἄλλοι πατριάρχες, ἄλ­λοι βασιλεῖς, ἄλ­λοι πλούσιοι, ἄλλοι σοφοί, ὅ­πως ὁ Σολομῶν, ὁ Δαυῒδ κ.ἄ.. Τώρα δὲν κάνουν ἐντύπωσι. Τί διδάσκει αὐτό; Ὅπως αὐτὰ τὰ ὀνόματα λησμονήθηκαν, ἔτσι καὶ ὅσοι σήμερα ἐντυπω­σιάζουν καὶ ἀκούγονται καὶ προβάλλον­ται, ὕστερα ἀπὸ 50 – 100 χρόνια ποιός θὰ τοὺς θυμᾶται; Κάπου σὲ κάποια σελίδα τῆς Ἱστορί­ας, μὲ ψι­λὰ γράμμα­τα, θά ’νε γραμμένο ὅτι πέρασαν ἀπ’ τὴ γῆ. Σβήνουν ὅπως τὰ πυροτεχνήμα­τα καὶ οἱ πυγο­λαμπίδες. Τὸ συμπέρασμα· «Μα­ταιότης μαται­­οτήτων, τὰ πάντα ματαιότης» (Ἐκκλ. 1,2). Μη­δὲν τὰ πλούτη, τ᾽ ἀξιώματα, μηδὲν ὅλα. Ἕνα μόνο μένει· νὰ ἐκτελῇ κανεὶς τὸ θέλημα τοῦ Θεοῦ.
Ἀλλ’ ἐνῷ τὰ ὀνόματα τῆς ἰσρα­ηλιτικῆς καὶ τῆς παγκοσμίου ἱστορίας καὶ τῆς συγχρόνου ζωῆς βυθίζονται στὴν ἄβυσσο τοῦ χρόνου, ἕ­να ὄνομα μένει πάντοτε στὴν ἐπικαιρότητα, εἰς πεῖσμα τῶν δαιμόνων. Ποιό; Εἶνε ἐκεῖνο ποὺ δόθηκε στὸ Θεῖο βρέφος. Ἄγγελος κατ᾽ ἐντολὴν τοῦ Κυρίου εἶπε στὸν Ἰωσὴφ τὸν προ­στάτη τῆς Παναγίας· «Καὶ καλέσεις τὸ ὄνομα αὐτοῦ Ἰησοῦν» (Ματθ. 1,21). Τί σημαίνει τὸ ὄ­νο­μα Ἰησοῦς; Δὲν εἶνε ἑλληνικό, εἶνε ἑβραϊκό, καὶ μεταφραζόμενο στὰ ἑλληνικὰ σημαίνει «Σωτήρ». Τὸ παιδὶ δηλαδὴ ποὺ θὰ γεννηθῇ εἶνε ὁ Σωτήρ. Σᾶς παρακαλῶ νὰ προσέξουμε τὸ ὄνομα αὐτό, «τὸ ὑπὲρ πᾶν ὄνομα» (Φιλ. 2,9). Γιατί ὠνομάστηκε ὁ Χριστὸς «Σωτήρ»; Πρέπει νὰ δώσουμε μία ἐξήγησι.

* * *

Ἐδῶ στὴ γῆ, ποὺ ζοῦμε ἀφ᾽ ὅτου ὁ ἄν­θρωπος διώχθηκε ἀπὸ τὸν παράδεισο, σὲ ὁποιοδήποτε μέρος, ὁ ἄνθρωπος μαστίζεται ἀπὸ ποικιλία δυστυχι­ῶν, ποὺ εἶνε συνέπειες τοῦ ἁ­μαρτωλοῦ του βί­ου. Πεῖνα, δίψα, ἔλλειψι ἐν­δύματος καὶ στέγης, ἀσθένειες… Αὐτὰ εἶνε δεινά, τὰ κακά, ποὺ προσπαθεῖ νὰ ἐξαλείψῃ. Ἀλλ’ ὑπάρχουν κι ἄλλα. Εἶνε τὰ φυσικὰ κακά. Τέτοια κακὰ εἶνε ὁ σεισμός, ἡ ἀνομβρία, ἡ πλημμύρα, ἡ πυρκαϊά, οἱ ἐπιδημίες, οἱ ἀθερά­πευτες ἀσθένειες ὅπως ὁ καρκίνος, καὶ τέλος ὁ θάνατος. Ὅλα αὐτὰ εἶνε φοβερὰ κακά.
Μὰ δὲ σᾶς εἶπα ἀκόμα τίποτα. Ὑπάρχει κάτι σοβαρώτερο – ὁ Θεὸς ἂς φωτίσῃ νὰ τὸ καταλάβουμε. Τὸ ὑπ᾽ ἀριθμὸν ἕνα κακό, ποὺ ἀ­ποτελεῖ τὴ ῥίζα ὅλου τοῦ κακοῦ, ὅλης τῆς ἀ­θλιότητός μας ―καὶ δυστυχῶς δὲν τοῦ δίνου­με τὴ σημασία ποὺ πρέπει―, στὴ γλῶσσα τῆς ἁ­­γίας Γραφῆς λέγεται ἁμαρτία. Ἀπὸ ᾽κεῖ προ­έρχονται ὅλα τὰ κακά· αἰτία εἶνε ἡ ἁμαρτία. Φρίττουμε ὅταν ἀκοῦμε καρκίνο· ἡ ἁμαρτία ὅ­­­­μως δὲ μᾶς προκαλεῖ φρίκη. Παίζουμε μαζί της, ὅπως τὰ παιδιὰ τὴν πρωτοχρονιὰ μὲ τὰ ἁ­γιοβασιλειάτικα παιχνίδια. Δὲν τὴ θεωροῦμε τί­ποτα, ἐν τούτοις αὐτὴ μαστίζει τὴν ἀνθρωπό­­τητα. Εἴτε ὡς μοιχεία καὶ πορνεία καὶ ἀσέλγεια, εἴτε ὡς λαιμαργία καὶ γαστριμαργία, εἴτε ὡς ζή­λεια καὶ φθόνος, εἴτε ὡς θυμὸς καὶ ὀρ­γὴ καὶ ἀ­γανάκτησις, εἴτε ὡς κακία καὶ μῖσος καὶ ἐκδίκη­σις καὶ φόνος, ἡ ἁμαρτία, αὐτή εἶνε ἡ πηγὴ ὅ­­λης τῆς ἀθλιότητος. Ἂν μποροῦσε μ’ ἕνα θαῦ­­μα νὰ ξερριζωθῇ, ἡ γῆ θὰ γινόταν παράδεισος.
Ποιός θὰ μᾶς σώσῃ; Κι ἂν ἐμεῖς σιωπήσουμε, καὶ οἱ πέτρες θὰ φωνάξουν· Ἕνας μόνο σῴ­ζει! Ἀνοίγοντας βέβαια τὴν ἱστορία μπορεῖ κάποιος νὰ μετρή­σῃ 155 πρόσωπα, ποὺ οἱ λαοί, γιὰ μικρὲς ὑπηρεσίες ποὺ αὐτοὶ προσέφεραν, τοὺς ὠνόμασαν «σωτῆρες». Μικροὶ σωτῆ­ρες αὐτοί. Σωτήρας εἶνε ἕνας· ὁ Χριστός.

* * *

Ἂν κάποιος σοῦ κάνῃ ἕνα καλό, τὸ θυμᾶ­σαι, τὸν θεωρεῖς εὐ­εργέτη. Στὸ γιατρὸ λ.χ. ποὺ σὲ θεράπευσε ἐκ­φράζεις εὐ­γνωμοσύνη. Παραπάνω ὅμως ἀπ᾽ ὅλους τοὺς εὐεργέτες εἶνε ὁ Χριστός, διότι μᾶς σῴ­ζει ἀπ’ τὸ χειρότερο κακό, τὴν ἁμαρτία. Σῴζει μὲ τὴν Ἐκκλησία του.
Εἶνε ὁ ἀληθινὸς Σωτήρας. Τὸ αἰ­σθανόμεθα; Μόνο ὅποιος νιώθει τὴν ἁμαρτωλό­τητά του καὶ λέει ὅπως ὁ τελώνης «Ὁ Θεός, ἱ­λάσθητί μοι τῷ ἁμαρτω­λῷ» (Λουκ. 18,13), ἢ ὅπως ὁ ἄσωτος «Ἥμαρτον εἰς τὸν οὐρανὸν καὶ ἐνώ­πιόν σου» (ἔ.ἀ. 15,18), ἢ ὅ­πως ὁ λῃστὴς «Μνήσθητί μου, Κύ­ριε, ὅταν ἔλ­θῃς ἐν τῇ βασιλείᾳ σου» (ἔ.ἀ. 23,42), αὐτὸς καταλαβαίνει ὅτι ὁ Χριστὸς εἶνε Σωτήρας.
Καὶ δὲν ἀρκεῖ βέβαια νὰ πῇς μόνο, ὅτι εἶνε Σωτήρας τῶν ἀνθρώπων γενικῶς· πρέπει νὰ νιώσῃς ὅτι εἶνε καὶ προσωπικῶς δικός σου σω­τ­ήρας. Αὐτὸ θὰ σὲ ἀξιώσῃ ὁ Θεὸς νὰ τὸ αἰ­σθαν­θῇς, ἂν σκύψῃς ἐν μετανοίᾳ καὶ πῇς τὰ ἁ­μαρτήματά σου στὸν πνευματικὸ πατέρα, ἂν ἐξομολογηθῇς. Τότε θὰ νιώσῃς, ὅτι φεύγει ἀ­πὸ πάνω του ἕνα βουνὸ καὶ θὰ αἰσθανθῇς γιὰ τὸ Χριστὸ βαθειὰ εὐγνωμοσύνη.
Αὐτὸ αἰσθάνθηκε ὁ λῃστὴς στὸ σταυρό, αὐ­τὸ αἰσθάνθηκαν οἱ ἀπόστολοι, οἱ μάρτυρες, ὅ­­­λοι οἱ ἅγιοι, ὅπως π.χ. ὁ ἅγιος Ἰγνάτιος ὁ Θεοφόρος ἐπίσκοπος Ἀντιοχείας. Ὅταν τὸν ὡ­δη­γοῦσαν στὴ ῾Ρώμη γιὰ τὸν ῥίξουν στὰ θηρία, ἔγραφε γιὰ τὸ Χριστό· «Ὁ ἐμὸς ἔρως ἐσταύρωται», ὁ Χριστὸς δηλαδὴ εἶνε ὁ ἔρως τῆς καρ­διᾶς μου». Μικροὶ ἔρωτες συγκινοῦν σήμερα τὴν σαρκικὴ γενεά μας· μόνο τὸ σέξ. Δὲν τὸ κα­τηγορῶ, ὁ Θεὸς τὸ ἐμφύτευσε· ἀλλ’ ὄχι γιὰ νὰ σβήσῃ ὅλους τοὺς ἄλλους ἔρωτες. Ἡ γενεά μας, γενεὰ Σοδόμων καὶ Γομόρρων, δὲν γνωρί­ζει ἄλλους ἔρωτες. Ὀρθῶς εἶπε ἕ­νας φιλόσοφος, ὅτι ἡ ἐποχή μας εἶνε ἀνέραστος. Ἂν δὲν ἀγαπήσῃς τὸ Χριστό, τίποτα δὲν κατάλαβες, ματαίως ἦρθες στὴ γῆ. Ὡραῖοι ἔρωτες εἶ­νε ὁ ἔρως τῆς ἐπιστήμης, ὁ ἔρως τῆς πατρί­δος, μὰ ὑπεράνω ὅλων ὁ ἔρως τοῦ Χριστοῦ.
Στὰ παλιὰ τὰ χρόνια, τὸ ὄνομα τοῦ Χριστοῦ ἦταν τὸ γλυκύτερο πρᾶγμα. Ἔπαιρνε στὰ γόνα­τά της τὸ μικρὸ παιδάκι ἡ γιαγιά, τὸ μάθαινε νὰ κάνῃ σταυρό του, καὶ ἡ πρώτη λέξι ποὺ μάθαι­νε νὰ λέῃ ἦταν ἡ λέξι Χριστός. Εἶδα τέτοια πα­ραδείγματα. Τώρα δυστυχῶς ὁ θεῖος ἔρως ὄ­χι μόνο ἔχει σβήσει ἀλλὰ μερικὲς φο­ρὲς ἀν­τι­­στρέφεται τελείως σὲ μῖσος σατανικό.
Ὅ­ταν ἤμουν ἱεροκήρυκας στὰ Γρεβενὰ καὶ περι­ώδευα πάνω στὰ ψηλὰ βουνά, ἐκεῖ ποὺ περπατοῦσα, ἀκούω ξαφνικὰ μιὰ βλαστήμια. Πρώτη φορὰ ἄκουγα τέτοια βλαστήμια. Πώ πώ! λέω, τί εἶν’ ἐδῶ; δαίμονες κατοικοῦν ἐδῶ πέρα; Πλησίασα λοιπὸν καὶ εἶδα· πίσω ἀπὸ ἕ­να δέντρο καθόταν ἕνας πατέρας, εἶχε στὰ γόνατά του ἕνα ἀγοράκι καὶ τὸ μάθαινε νὰ βλαστημάῃ τὸ Χριστό! Θεέ μου, ἀκόμα δὲν ἔ­γιναν τὰ ἄστρα κεραυνοὶ νὰ πέσουν στὰ κεφάλια μας; Ποῦ εἶνε ἡ ἀγάπη στὸ Χριστό;
Ἂς ὑβρίζεται ὅμως καὶ ἂς ἀτιμάζεται ὁ Χριστός· τὸ ὄνομά του θὰ μείνῃ αἰώνιο. Ὅπως τὰ μαῦρα σύννεφα δὲν μποροῦν νὰ σβήσουν τὸν ἥλιο, ἔτσι καὶ οἱ βλαστήμιες δὲν μποροῦν νὰ σβήσουν τὸ ὄνομα τοῦ Χριστοῦ. Θὰ μείνῃ εἰς αἰῶνας αἰώνων, εἰς πεῖσμα τῶν δαιμόνων.
Εὔχομαι στὸν τόπο μας, νὰ μὴν ἀκούγεται οὔτε μία βλαστήμια, ἀλλὰ μικροὶ καὶ μεγάλοι, ἄντρες καὶ γυναῖκες, ὅλοι ἀνεξαιρέτως νὰ λέμε· Εὐλογητὸς ὁ Θεὸς καὶ δοξασμένο τὸ ὄνομά του· ὅν, παῖδες Ἑλλήνων, ὑμνεῖτε καὶ ὑπερ­υψοῦτε εἰς πάντας τοὺς αἰῶνας· ἀμήν.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Ομιλία Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου εις τον ιερό ναὸ του Ἁγίου Κωνσταντίνου & Ἑλένης Ἀμυνταίου 20-12-1987)

____________

ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

_______________

OMILIE A INALTPREASFINTITULUI MITROPOLIT AUGUSTIN DE FLORINA LA

DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII LUI HRISTOS

(MATEI 1, 1-25)

„…şi vei chema numele Lui Iisus” (Matei 1, 21)

Iubiţii mei, cât de repede trece timpul! Peste puţin timp vom sărbători pentru încă o dată marea sărbătoare a Naşterii lui Hristos. De aceea, duminica aceasta se numeşte Duminica dinaintea Naşterii lui Hristos.

***

Sfânta noastră Biserică a hotărât să se citească astăzi ca Evanghelie începutul sau primul capitol din prima Evanghelie, cea după Matei. Este un catalog al strămoşilor lui Hristos.

– Dar a avut strămoşi Hristos?…

Ca Dumnezeu fără început, nu a avut. Drept tată îl are pe Tatăl cel Ceresc. Dar odată ce s-a arătat pe pământ, ca om desăvârşit în afară de păcat, înseamnă că a purtat trup din curatele sângiuri ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi s-a născut într-un mod supranatural. Tată pământesc nu are, ci doar mamă. Mama Sa este Preasfânta (Panaghia) noastră. Iarăşi, părinţi ai Preasfintei sunt Ioachim şi Ana, iar părinţii lui Ioachim şi ai Anei sunt alţii şi aşa mai departe. În felul acesta se formează un mare lanţ de strămoşi.

Primul inel al lanţului strămoşilor lui Hristos este o mare personalitate istorică, Avraam. Lui Avraam, după cum am auzit la Apostol, i s-a făcut o mare făgăduinţă şi anume că din urmaşii săi, din seminţia lui Iuda, se va naşte Izbăvitorul.

Conform acestui catalog, de la Avraam până la David sunt paisprezece neamuri, de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece neamuri şi de la strămutarea în Babilon până la naşterea lui Hristos sunt iarăşi paisprezece neamuri (Matei 1, 17). Aproape cincizeci de nume, care nu ne impresionează. Sunt evreieşti şi ni se pare obositor să auzim „a născut…”, „a născut…”, „a născut…”, până ce coboară scara strămoşilor să ajungă la Fecioara Maria, din care s-a născut Hristos.

Însă aceste nume, pe care noi acum le ascultăm cu indiferenţă, în acele vremuri creau o mare impresie. Dintre ei unii erau generali, alţii erau conducători, alţii profeţi, alţii patriarhi, alţii împăraţi, alţii bogaţi, alţii înţelepţi precum Solomon, David şi alţii. Acum nu mai impresionează. Ce înseamnă asta? După cum aceste nume au fost uitate, aşa şi toate câte astăzi impresionează şi se aud şi se promovează, după 50-100 de ani cine îşi va mai aminti de ele? Undeva, pe vreo pagină a istoriei, cu litere mici, se va scrie că au trecut pe pământ. Se sting ca focurile de artificii şi ca licuricii. Concluzia? „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Ecclesiast 1, 2). Zero bogăţiile, funcţiile, zero toate. Un singur lucru rămâne: împlinirea voii lui Dumnezeu.

Dar dacă numele istoriei israelite şi universale şi ale vieţii contemporane se afundă în adâncul timpului, un singur nume rămânea pururea în actualitate, spre pizma demonilor – care? Este acela care a fost dat Dumnezeiescului Prunc. Îngerul, la porunca Domnului, a spus lui Iosif, ocrotitorului Preasfintei: „Şi vei chema numele Lui Iisus” (Matei 1, 21). Ce înseamnă numele „Iisus”? Nu este elin, este evreiesc şi tradus în elină înseamnă „Mântuitor”. Adică acel copil care se va naşte este Mântuitorul. Vă rog să fim atenţi la numele acesta, „cel mai presus de orice nume” (Filipeni 2, 9). De ce s-a numit Hristos „Mântuitor”? Trebuie să dăm o explicaţie.

***

Aici pe pământ, unde trăim de când omul a fost izgonit din Rai, în orice parte, omul este biciuit de diversitatea nereuşitelor şi nenorocirilor, care sunt consecinţele vieţii lui păcătoase. Foamete, sete, lipsă de îmbrăcăminte şi de acoperiş, boli… Acestea sunt nenorocirile, relele, pe care încearcă să le şteargă. Dar există şi altele. Mai există relele naturale. Astfel de rele sunt cutremurul, seceta, inundaţia, incendiul, epidemiile, bolile incurabile precum cancerul şi în cele din urmă moartea. Toate acestea sunt rele groaznice.

Dar nu v-am spus încă nimic. Există ceva mai grav – Dumnezeu să ne lumineze să înţelegem lucrul acesta. Singurul rău care constituie rădăcina a tot răul, a întregii noastre ticăloşii – şi, din nefericire, nu-i dăm importanţa care i se cuvine – în limba Sfintei Scripturi se numeşte păcat. De acolo provin toate relele; cauza este păcatul. Ne îngrozim când auzim de cancer, însă păcatul nu ne provoacă frică. Ne jucăm cu el, precum copiii se joacă de Anul Nou cu jucăriile ce le primesc în dar de Sfântul Vasile. Nu îl luăm în considerare deloc, şi cu toate acestea el biciuieşte umanitatea. Fie ca adulter, şi desfrânare, şi destrăbălare, fie ca îndrăcire a gâtlejului şi îndrăcire a pântecelui, fie ca gelozie şi invidie, fie ca mânie şi supărare şi înverşunare, fie ca răutate şi ură şi răzbunare şi crimă, păcatul, acesta este izvorul a toată ticăloşia. Dacă s-ar putea printr-o minune să se dezrădăcineze acesta, pământul s-ar transforma în rai.

Cine ne va mântui? Şi dacă noi vom tăcea, până şi pietrele vor striga: Unul singur mântuieşte! Desigur, deschizând istoria, oricine va putea să numere vreo 155 de persoane, pe care popoarele, pentru mici servicii pe care aceştia le-au adus, îi numeşte „mântuitori” sau “salvatori”. Aceştia sunt salvatori mici. Salvatorul sau Mântuitorul (prin excelenţă) este Unul singur: Hristos.

***

Dacă cineva îţi face un bine, îl ţii minte, îl consideri binefăcător. Faţă de medic, de pildă, care te-a vindecat, îţi exprimi recunoştinţa. Însă superior tuturor binefăcătorilor este Hristos, deoarece ne mântuieşte de cel mai mare rău, de păcat. Mântuieşte prin Biserica Sa. Este adevăratul Mântuitor – o simţim? Doar cine-şi simte păcătoşenia sa şi spune ca şi vameşul „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13), sau precum fiul cel risipitor „Greşit-am la cer şi înaintea Ta” (Luca 15, 18), sau precum tâlharul, „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42), acela înţelege că Hristos este Mântuitorul.

Şi sigur că nu este suficient doar să spui că este Mântuitorul oamenilor, în general. Trebuie să simţi că este şi Mântuitorul tău personal. Şi Dumnezeu te va învrednici să simţi acest lucru, dacă te vei pleca întru pocăinţă şi vei spune păcatele tale părintelui tău duhovnicesc, dacă te vei mărturisi. Atunci vei simţi că pleacă deasupra ta un munte şi vei simţi faţă de Hristos o adâncă recunoştinţă.

Aceasta a simţit-o tâlharul pe cruce, aceasta au simţit-o apostolii, martirii, toţi sfinţii, ca de pildă, Sfântul Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei. Când îl duceau la Roma ca să-l arunce la fiare, scria despre Hristos: „Iubirea mea se răstigneşte, adică Hristos este iubirea inimii mele”. Mici iubiri mai mişcă astăzi neamul nostru trupesc; doar sexul. Nu-l condamn, Dumnezeu l-a sădit; dar nu ca să stingă toate celelalte iubiri. Neamul nostru, neamul sodomiţilor şi al gomorenilor, nu cunoaşte alte iubiri. Pe drept cuvânt a spus un filosof, că epoca noastră este fără iubire, crudă. Dacă nu-L iubeşti pe Hristos, n-ai înţeles nimic, degeaba ai venit pe pământ. Iubirile frumoase sunt iubirea faţă de ştiinţă, iubirea faţă de patrie, dar mai presus de toate este iubirea faţă de Hristos. În anii de demult, numele lui Hristos era cel mai dulce lucru. Bunica îl lua pe genunchii ei pe micul copilaş, îl învăţa să-şi facă semnul crucii, iar primul cuvânt pe care-l învăţau să zică era Hristos. Am văzut astfel de exemple. Acum, din nefericire, iubirea dumnezeiască nu numai că s-a stins, dar uneori se preface cu desăvârşire în ură satanică.

Când eram predicator în Krevena şi cutreieram pe munţi înalţi, acolo pe unde treceam, aud deodată o înjurătură; pentru prima oară auzeam o astfel de înjurătură. Măi, măi! – zic: Ce este aici? Dracii locuiesc pe-aici? Deci m-am apropiat şi am privit: în spatele unui copac şedea un tată, avea pe genunchii săi un băieţel şi-l învăţa să-L înjure pe Hristos! Dumnezeul meu, încă nu s-au transformat stelele în fulgere ca să cadă în capetele noastre? Unde este iubirea faţă de Hristos?

Însă chiar dacă Hristos este înjurat şi necinstit, numele Său va rămâne veşnic. După cum norii negri nu pot să şteargă soarele, aşa înjurăturile nu pot să şteargă numele lui Hristos. Va rămâne în veacul veacurilor, în ciuda demonilor. Doresc ca în ţara noastră să nu se audă nicio înjurătură, ci mici şi mari, bărbaţi şi femei, toţi fără excepţie să spunem: Binecuvântat este Dumnezeu şi preaslăvit este numele Lui; pe Care, copii ai elinilor lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Sfânta Biserică a Sfinţilor Constantin şi Elena din Amintaios, 20.12.1987)

Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro

1. Ο ΑΓΙΟΣ ΝΙΚΟΛΑΟΣ ΘΑΥΜΑΤΟΥΡΓΟΣ ΚΑΙ ΣΗΜΕΡΑ
ΘΑΥΜΑ ΤΟΥ ΑΓΙΟΥ ΝΙΚΟΛΑΟΥ ΣΤΗΝ ΚΟΖΑΝΗ
2. Un miracle de Saint-Nicolas à Kozani (ΓΑΛΛΙΚΑ)
3. A miracle of St. Nicholas in Kozani (AΓΓΛΙΚΑ)
4. DESPRE SFÂNTUL NICOLAE
MINUNEA SFÂNTULUI NICOLAE ÎN KOZANI (ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ)
5. СВЕТИ НИКОЛА ЧУДОТВОРИ И ДАНАС
ЧУДО СВЕТОГ НИКОЛЕ У КОЗАНИЈУ (ΣΕΡΒΙΚΑ)

Tου αγίου Nικολάου
6 Δεκεμβρίου

Ο ΑΓΙΟΣ ΝΙΚΟΛΑΟΣ ΘΑΥΜΑΤΟΥΡΓΟΣ ΚΑΙ ΣΗΜΕΡΑ

O άγιος Nικόλαος, αγαπητοί μου Xριστιανοί, ο επίσκοπος Mύρων της Λυκίας του οποίου την επέτειο μνήμη εορτάζουμε, είναι ένας από τους μεγάλους αγίους, αστέρι που λάμπει στον πνευματικό ουρανό της Eκκλησίας μας. Eίναι πολύ αγαπητός στον ορθόδοξο λαό, ιδιαιτέρως δε στην αγαπητή μας πατρίδα. Tρεις χιλιάδες νησάκια έχει η πατρίδα μας, μικρά και μεγάλα, που σαν κύκνοι κολυμπούν μέσα στα γαλανά νερά των θαλασσών μας. Kαι δεν υπάρχει νησάκι, και το μικρότερο ακόμα, που να μην έχει ναό αφιερωμένο στον άγιο Nικόλαο. Eίναι εκκλησάκια που έχτισαν οι ναυτικοί μας, οι οποίοι παλεύουν μέρα και νύχτα στα άγρια κύματα των ωκεανών, και σώζονται· ναί, σώζονται δια των πρεσβειών του αγίου Nικολάου. Kαι όχι μόνο στα νησιά μας τα ευλογημένα, αλλa και σ’ όλη τη χώρα, όπου κι αν πάμε, υπάρχουν εκκλησάκια του αγίου Nικολάου. Mα και σε όλη την Oρθοδοξία, και στη Σερβία και στη Bουλγαρία και στη Pουμανία και στη Pωσία, παντού όπου υπάρχουν ορθόδοξοι Xριστιανοί, το όνομα του αγίου Nικολάου είναι γνωστό. Στην πατρίδα μας την ημέρα αυτή χιλιάδες ―τί λέγω―, εκατοντάδες χιλιάδων Xριστιανών εορτάζουν τη μνήμη του, διότι φέρουν το όνομά του.
Ο άγιος Nικόλαος υπήρξε θαυματουργός, είχε δηλαδή το χάρισμα απο το Θεό να κάνει θαύματα. Ποιά είναι τα θαύματα του αγίου Nικολάου, μπορείτε να τα δείτε στο συναξάριό του που είναι πολύ συγκινητικό. Eγώ, από το πλήθος των θαυμάτων του αγίου, θέλω ν’ αναφέρω εδώ ένα μόνο, το οποίο μου έχει προκαλέσει ιδιαιτέρα εντύπωσι και συγκίνησι· θα εξηγήσω εν συνεχεία τον λόγο για τον οποίο με έχει συγκινήσει ιδιαιτέρως.

* * *

Στην εποχή του αγίου Nικολάου ζούσαν τρεις στρατηγοί, ένδοξοι άνδρες αξιωματικοί, ήρωες που είχαν νικήσει κατ’ επανάληψιν τα βαρβαρικά στίφη που επιτίθεντο εναντίον της Bυζαντινής αυτοκρατορίας. Eίχαν σώσει το λαό, και γι’ αυτό ήταν λαοφιλείς. Aκόμα δε ήταν αγαπητοί και στον άγιο· ο άγιος Nικόλαος σε μία περίπτωσι τους επέπληξε, διότι είχαν κάνει κακή χρήσι της εξουσίας (όχι οι ­ίδιοι αλλά οι στρατιώτες), και τότε αυτοί δεν φάνηκαν απειθείς σ’ αυτόν αλλά πειθάρχησαν. Ξέρετε ότι συχνά αυτοί που κατέχουν υψηλά αξιώματα, στρατηγοί κ.λπ., δεν δέχονται ούτε μύγα στο σπαθί τους· οι στρατηγοί αυτοί όμως, ταπεινοί, δέχθηκαν τις επιπλήξεις του αγίου Nικολάου, συμμορφώθηκαν με τις υποδείξεις του, και τιμώρησαν τους στρατιώτες και αξιωματικούς τους που είχαν κάνει κατάχρησι της εξουσίας τους σε ανωμάλους καιρούς.
Hταν λοιπόν πολύ αγαπητοί. Aλλά τα ανθρώπινα πράγματα είναι μάταια· «ματαιότης ματαιοτήτων, τα πάντα ματαιότης» (Eκκλ.1,2). Συχνά ο άνθρωπος πέφτει από το ύψος στο βάθος. Oι τρεις αυτοί Ρωμαίοι αξιωματικοί κατηγορήθηκαν αδίκως για συνωμοσία, και λόγω των συκοφαντιών που εξύφανε ο κακός επίτροπος του βασιλέως, ο έπαρχος Aβλάβιος, έπεσαν στη δυσμένεια του καλού αυτοκράτορος Kωνσταντίνου. O βασιλεύς απατήθηκε, τους αφαίρεσε τα αξιώματα, και διέταξε να τους κλείσουν δεμένους στις φυλακές της Kωνσταντινουπόλεως. Eκεί οι τρεις αθώοι έμαθαν, ότι εξεδόθη απόφασις ν’ αποκεφαλισθούν, και ξημέρωνε η ημέρα της εκτελέσεώς τους. Eκτελέσθηκαν; πραγματοποιήθηκε η θανατική ποινή; Όχι! Tί έγινε; Θαύμα. Ποιό θαύμα;
Tη νύχτα μέσ’ στη φυλακή οι τρεις κατάδικοι θυμήθηκαν το Θεό, θυμήθηκαν τον άγιο Nικόλαο, τον άνθρωπο του Θεού. Kαι στην προσευχή τους με δάκρυα στα μάτια παρεκάλεσαν· «Άγιε Nικόλαε, δεν έχουμε άλλον προστάτη, εσένα έχουμε· κάνε το θαύμα σου, ελευθέρωσε κ’ εμάς, όπως κάποτε στη Λυκία ελευθέρωσες τρεις άλλους ανθρώπους που επρόκειτο να θανατωθούν». Kαι ο άγιος Nικόλαος έκανε το θαύμα. Tην ­ίδια ώρα που αυτοί έκαναν την προσευχή τους, τα μεσάνυχτα, ―ας μην πιστεύουν οι άπιστοι, δικαίωμά τους, εμείς πιστεύουμε ότι οι πρεσβείες και οι προσευχές των αγίων κάνουν θαύματα―, εκεί που εκοιμάτο ο αυτοκράτωρ Kωνσταντίνος και ο έπαρχος Aβλάβιος, φαίνεται στον ύπνο τους ο άγιος Nικόλαος. Ήλεγξε τον έπαρχο και του είπε· «Tί έκανες; εγκλημάτησες με το να διαβάλης τους ανθρώπους αυτούς στον βασιλέα! Πριν βάψεις τα χέρια σου με το αίμα των αθώων, πρέπει μέχρι το πρωί, προτού ν’ ανατείλει ο ήλιος, να τους ελευθερώσης». Kαι στον αυτοκράτορα φανέρωσε, ότι οι κατάδικοι είναι αθώοι και ότι από φθόνο συκοφαντήθηκαν. Έντρομος ο αυτοκράτορος ξύπνησε, και με διαταγή του, προτού ν’ ανατείλει ο ήλιος, οι τρεις στρατηγοί ελευθερώθηκαν.
Aυτό είναι το θαύμα του αγίου Nικολάου.

ΘΑΥΜΑ ΤΟΥ ΑΓΙΟΥ ΝΙΚΟΛΑΟΥ ΣΤΗΝ ΚΟΖΑΝΗ

Θα πείτε· «Aυτά “τω καιρώ εκείνω”! Mε τέτοια μας έχετε ζαλίσει· συνεχώς ακούμε “τω καιρώ εκείνω”, “τω καιρώ εκείνω”, “τω καιρώ εκείνω”». Δεν έχετε όμως δίκιο. Δεν ήταν μόνο ο καιρός εκείνος για θαύματα. H δύναμις του Xριστού μένει ανεξάντλητος. Kαι χθές και σήμερα και αύριο και μέχρι συντελείας του αιώνος, εως ότου ανατέλλει ο ήλιος και ρέουν οι ποταμοί και λάμπουν τα άστρα στον ουρανό, η δύναμις του Xριστού και των αγίων του θα θαυματουργεί. Θέλετε απόδειξι;

Tα έτη 1943-45 ήμουν στην Kοζάνη, την πρωτεύουσα της Δυτικής Mακεδονίας. Hταν ημέρες τρομερές για το έθνος μας. Oι αντάρτες συνέλαβαν τριακοσίους και πλέον Kοζανίτες, αθώους ανθρώπους, τους έκλεισαν στη φυλακή της Kοζάνης και ανεμένετο η εκτέλεσί τους. Aγωνία μεγάλη σε όλη την πόλι. Ξημέρωσε η 6η Δεκεμβρίου, ημέρα κατα την οποία η Kοζάνη εορτάζει τον άγιο Nικόλαο ως πολιούχο της στον ωραίο ιστορικό ναό του Aγίου Nικολάου Kοζάνης. Eορτή λοιπόν στην Kοζάνη, αλλά οι Xριστιανοί ουδέποτε άλλοτε ήταν τόσο λυπημένοι και στενοχωρημένοι όσο την ημέρα εκείνη· δάκρυα έτρεχαν στα μάτια τους. Tότε ως ιεροκήρυκας της πόλεως ανέβηκα στον αμβωνα υπό το κράτος ιεράς συγκινήσεως και είπα τα εξής λίγα λόγια.

• «Σήμερα ο Άγιος Nικόλαος Kοζάνης δεν εορτάζει. Σήμερα ο Aγιος Nικόλαος πενθεί και κλαίει, διότι αθώοι άνθρωποι είναι μέσα στας φυλακάς. Όπως εκείνοι οι ένδοξοι στρατηγοί ήταν εις τας φυλακάς και τους έσωσε ο άγιος Nικόλαος, έτσι και σήμερον εις τας φυλακάς της Kοζάνης υπάρχουν οι άνθρωποι αυτοί». Eν συνεχεία, με κίνδυνο της ζωής μου, απηύθυνα έκκλησι δραματική προς τους αντάρτες, προς τον καπεταν – Mάρκο (Bαφειάδη), ο οποίος κυριαρχούσε στην περιφέρεια εκείνη και ήταν σαν θηρίο ανήμερο, και τους είπα· «Eν ονόματι του Nαζωραίου, εν ονόματι του δικαίου, εν ονόματι του ανθρωπισμού, είσθε υποχρεωμένοι τους αθώους αυτούς ανθρώπους, την άγια αυτή ημέρα του αγίου Nικολάου, να τους ελευθερώσετε».

Eτσι είπα. Kαι μολονότι απευθυνόμουν σε σκληρές καρδιές, εν τούτοις ο άγιος κατευνάζει και τους πιο αμείλικτους χαρακτήρες. Όπως ο ήλιος μαλακώνει το κερί, έτσι η επέμβασί του μαλάκωσε τις καρδιές αυτών των ανθρώπων. Tο ­ίδιο βράδυ, προτού να δύση ο ήλιος, οι 300 Kοζανίτες ήταν ελεύθεροι μέσ’ στους δρόμους της Kοζάνης!
Nα λοιπόν ότι και τότε και τώρα και πάντοτε ο άγιος Nικόλαος θαυματουργεί. Kαι να γιατί το θαύμα με τους τρεις στρατηγούς με συγκινεί ιδιαιτέρως. Eσωσε στη Λυκία τους τρείς όταν ήταν σωματικώς επί της γης, έσωσε στην Kωσταντινούπολι τους τρεις όταν πλέον ήταν στον ουρανό, έσωσε και τους τριακόσιους στην Kοζάνη επί των ημερών μας.

* * *

Aς τιμήσουμε λοιπόν κ’ εμείς αξίως τον άγιο Nικόλαο, αγαπητοί μου. Όλοι κάποιον Nικόλαο θα έχουμε στο σπίτι ή στη συγγένειά μας. Aλλοι έχουμε γονείς και οικείους που έφεραν το όνομα Nικόλαος και τώρα αναπαύονται εις τας σκηνάς των δικαίων, όπου κ’ εμείς θα μεταβούμε (κ’ εμένα λόγου χάριν ο πατέρας μου λεγόταν Nικόλαος, και η σημερινή εορτή μου υπενθυμίζει την παιδική ηλικία που έζησα στο χωριό μου). Aλλοι έχουν πρόσωπα εορτάζοντα μεταξύ των ζώντων· ζουν σήμερα και παλεύουν μέσα στην κοινωνία με τα άγρια κύματα του υλισμού και της αθεΐας. Aς παρακαλέσουμε, για μεν τους τεθνεώτας να τους δώσει ο Θεός την ανάπαυσι, για δε τους ζώντας να τους ενισχύσει να βαδίζουν από δύναμι σε δύναμι κι από δόξα σε δόξα, έως ότου καταλήξουν στα σκηνώματα εκείνα όπου άγγελοι και αρχάγγελοι και ο άγιος Nικόλαος χαίρουν και βασιλεύουν πλησίον της αγίας Tριάδος· αμήν.

† επίσκοπος Aυγουστίνος

(Ομιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου στον ιερό ναό του Aγίου Nικολάου Φλωρίνης 5-12-1981 στον εσπερινό)

_____________________

ΓΑΛΛΙΚΑ

_______________________

mercredi 8 décembre 2010

Un miracle de Saint-Nicolas à Kozani

(Ένα θαύμα του Αγίου Νικολάου στην Κοζάνη)

[d’après une intervention du Métropolite Augustin (Kantiotis) de Florina, de bienheureuse mémoire]
[Μετά από παρέμβαση του Μητροπολίτου Φλωρίνης Αυγουστίνου Kαντιώτου στην μνήμη του αγίου]

http://orthodoxologie.blogspot.com/

«Certains disent:« En ce temps-là! «Vous nous nous rendez fous avec cela Nous entendons constamment« en ce temps-là »,« en ce temps-là »,« en ce temps-là «[un miracle a eu lieu]» Cependant, ce n’est pas correct.. . Ce n’était pas seulement à cette époque que les miracles se sont produits, la puissance du Christ demeure inépuisable. hier et d’aujourd’hui et de demain, et jusques à la fin des temps, jusques au coucher du soleil et jusques au temps les rivières cesseront de couler et les étoiles cesseront de briller dans le ciel, la puissance du Christ et de Ses Saints fera des miracles. En voulez-vous un exemple?
De 1943 à1945 j’étais à Kozani, capitale de la Macédoine occidentale. Ce furent des jours terribles pour notre nation. Les rebelles saisirent plus de 300 personnes de Kozani, des personnes innocentes, et ils les enfermèrent dans la prison de Kozani, où ils étaient en attente de leur sort. Il y avait une grande angoisse dans toute la ville. Le matin du 6 Décembre était le jour où Kozani fêtait Saint-Nicolas comme patron dans leur belle église historique de Saint-Nicolas de Kozani. C’était un jour de fête donc à Kozani, mais les chrétiens étaient néanmoins si attristés et inquiets, que ce jour larmes coulaient de leurs yeux. J’étais alors prédicateur de la ville, et je suis donc monté à l’ambon, et ému par l’émotion sacrée, je l’ai dit les quelques paroles suivantes:

«Aujourd’hui, Saint-Nicolas de Kozani est en fête. Aujourd’hui, Saint-Nicolas est en deuil et pleure, car des hommes innocents sont dans les prisons. Comme ces glorieux soldats qui étaient dans les prisons et qui ont été sauvés par [saint] Nicholas, donc aujourd’hui aussi, dans la prison de Kozani, il y a ces hommes innocents. «Continuant, au péril de ma vie, j’en ai appelé dramatiquement aux rebelles, plus particulièrement au capitaine Marko Vafeiadi, qui gouvernait la région durant cette période et qui était une véritable terreur. Je leur ai dit: «Au nom du Nazaréen, au nom du Juste, au nom de l’humanité, vous devez, en ce jour saint de Saint Nicolas, libérer ces hommes innocents.»
J’ai parlé ainsi. Et bien que je m’adressais à des cœurs durs, le Saint a amadoué ces personnages impitoyables. Comme le soleil fait fondre la cire, donc son intervention a fait fondre le cœur de ces hommes. Le soir même, avant le coucher du soleil, les 300 personnes de Kozani ont été libérées et sont venues dans les rues de Kozani! Et il n’est pas étonnant que le miracle avec les trois soldats soit particulièrement émouvant. Il a sauvé les trois soldats alors qu’il était en Lycie corporellement, il a sauvé les trois autres à Constantinope quand il était au Ciel, et il a sauvé 300 personnes de Kozani, de nos jours. «

Version française Claude Lopez-Ginisty
d’après
http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=17678
&
http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com

_____________________

ΣΤΑ ΑΓΓΛΙΚΑ

______________________

Sunday, December 5, 2010

A miracle of St. Nicholas in Kozani

Thus I spoke. And though I was addressing hard hearts, through these the Saint appeased the most relentless characters. As the sun melts wax, thus his intervention melted the hearts of those men. The same evening, before the sun set, the 300 people of Kozani were freed and on the streets of Kozani! And no wonder why the miracle with the three soldiers is especially moving. He saved the three soldiers when he was in Lycia bodily, he saved the three in Constantinope when he was in heaven, and he saved 300 people of Kozani in our days.»

(http://www.augoustinos-kantiotis.gr/)

St. Nicholas saving the three innocent men from death (http://www.srpskoblago.org/Archives/Sopocani/exhibits/digital/chapel-n,miracles-an/large/sop-cx4j0633.jpg)

Through the prayers of our Holy Fathers, Lord Jesus Christ our God, have mercy on us and save us! Amen!

“…Sfântul Nicolae a fost făcător de minuni, adică a avut de la Dumnezeu darul de a face minuni. Care sunt minunile Sfântului Nicolae, puteţi să le vedeţi în sinaxarul său, care este foarte emoţionant.

Eu, din mulţimea minunilor Sfântului, vreau să vă amintesc aici doar una, care mi-a pricinuit o deosebită impresie şi emoţie; voi explica în continuare motivul pentru care m-a emoţionat în mod deosebit.

* * *

Pe vremea Sfântului Nicolae trăiau trei generali, glorioşi bărbaţi şi ofiţeri, eroi care biruiseră în mod repetat hoardele barbare, care se năpusteau asupra Imperiului Bizantin. Salvaseră poporul şi de aceea erau populari. Şi erau iubiţi şi de sfânt: Sfântul Nicolae i-a mustrat într-o anume situaţie, pentru că făcuseră abuz de putere (nu ei înşişi, ci soldaţii), şi atunci ei nu s-au arătat nesupuşi lui, ci s-au smerit. Ştiţi că adeseori cei care deţin funcţii înalte, generalii, etc. nu acceptă nicio muscă în spatele lor; aceşti generali, însă, smeriţi, au acceptat mustrările Sfântului Nicolae, s-au conformat îndemnurilor lui şi şi-au pedepsit soldaţii şi pe ofiţerii lor, care făcuseră abuz de putere în vremuri nepotrivite.

Aşadar, erau foarte iubiţi. Dar lucrurile omeneşti sunt deşarte: ,,Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Ecleziast 1, 2). Adeseori, omul cade din înălţime în adânc. Aceşti trei ofiţeri romani au fost calomniaţi pe nedrept de complot şi din cauza calomniilor pe care le urzise răul epitrop al împăratului, eparhul Avlavie, au căzut în dizgraţia bunului Împărat Constantin. Împăratul fusese indus în eroare: le-a luat funcţiile şi a poruncit să-i arunce legaţi în închisorile din Constantinopol. Acolo, cei trei nevinovaţi au aflat că se emisese hotărâre de decapitare în privinţa lor şi răsărea ziua execuţiei lor. Au fost executaţi? A fost dusă la îndeplinire pedeapsa cu moartea? Nu! Ce s-a întâmplat? O minune. Ce minune?

Noaptea, în închisoare, cei trei condamnaţi şi-au adus aminte de Dumnezeu, şi-au adus aminte de Sfântul Nicolae, de omul lui Dumnezeu. Şi în rugăciunea lor, cu lacrimi în ochi se rugau: ,,Sfinte Nicolae, nu avem alt ocrotitor, pe tine te avem; fă o minune, eliberează-ne şi pe noi, aşa cum odinioară în Lichia ai eliberat pe alţi trei oameni care trebuiau să fie omorâţi”. Şi Sfântul Nicolae a făcut minunea. În acelaşi ceas, în care ei şi-au făcut rugăciunea, la miezul nopţii, – să nu creadă necredincioşii, e dreptul lor, noi credem că mijlocirile şi rugăciunile sfinţilor fac minuni -, pe când Împăratul Constantin şi eparhul Avlavie dormeau, li se arată în vis Sfântul Nicolae. L-a mustrat pe eparh şi i-a spus: Ce-ai făcut? Ai ucis prin bârfirea acestor oameni înaintea împăratului! Înainte de a-ţi mânji mâinile cu sângele celor nevinovaţi, trebuie ca, până dimineaţă, înainte de a răsări soarele, să-i eliberezi! Iar împăratului arată-i că cei condamnaţi sunt nevinovaţi şi că din invidie au fost clevetiţi. Îngrozit, împăratul s-a trezit şi la porunca sa, înainte de a răsări soarele, cei trei generali au fost eliberaţi. Aceasta este minunea Sfântului Nicolae.

MINUNEA SFÂNTULUI NICOLAE ÎN KOZANI

Veţi spune: «Astea s-au întâmplat ,,în vremea aceea”! Ne-aţi zăpăcit cu astfel de lucruri; mereu auzim ,,în vremea aceea”, ,,în vremea aceea”, ,,în vremea aceea”». Dar n-aveţi dreptate. N-a fost doar vremea aceea pentru minuni. Puterea lui Hristos nu s-a epuizat. Şi ieri, şi azi, şi mâine, şi până la sfârşitul veacului, până când răsare soarele şi curg izvoarele şi strălucesc stelele pe cer, puterea lui Hristos şi a sfinţilor Lui va face minuni. Vreţi o dovadă?

În anii 1943-45, eram în Kozani, capitala Macedoniei de Vest. Erau zile groaznice pentru neamul nostru. Gherilele arestaseră peste 300 de kozaniţi, oameni nevinovaţi; i-au închis în temniţa din Kozani şi se aştepta executarea lor. O mare nelinişte în întregul oraş. Răsărea ziua de 6 decembrie, ziua în care oraşul Kozani sărbătoreşte pe Sfântul Nicolae ca ocrotitor al său în frumoasa şi istorica biserică a Sfântului Nicolae – Kozani. Aşadar, sărbătoare în Kozani, dar creştinii niciodată nu mai fuseseră atât de trişti şi de supăraţi ca în acea zi; lacrimi curgeau din ochii lor. Atunci, ca predicator al oraşului, m-am suit în amvon stăpânit de o sfântă emoţie şi am spus următoarele puţine cuvinte:

• „Astăzi, Sfântul Nicolae – Kozani nu sărbătoreşte. Astăzi Sfântul Nicolae plânge şi e în doliu, pentru că oameni nevinovaţi sunt în temniţe. Aşa cum acei slăviţi generali erau în temniţe şi Sfântul Nicolae i-a salvat, aşa şi astăzi în temniţele din Kozani sunt aceşti oameni. În continuare, punându-mi în pericol viaţa, am făcut un apel dramatic către gherile, către căpitanul – Marcu (Vafeiadi), care stăpânea în acea regiune şi care era ca o fiară sălbatică, şi le-am spus: „În numele Nazarineanului, în numele dreptului, în numele omeniei, sunteţi obligaţi să-i eliberaţi pe aceşti oameni nevinovaţi în această zi sfântă a Sfântului Nicolae”.

Aşa am spus. Şi cu toate că mă adresam unor inimi tari, sfântul domoleşte şi cele mai învârtoşate caractere. Aşa cum soarele înmoaie ceara, aşa şi intervenţia sa a îmblânzit inimile acestor oameni. În aceeaşi seară, până să apună soarele, cei trei sute de kozaniţi erau liberi pe străzile din Kozani!

Iată, deci, că şi atunci, şi acum, şi întotdeauna, Sfântul Nicolae face minuni. Şi iată de ce minunea cu cei trei generali mă emoţionează foarte mult. A salvat în Lichia pe cei trei, când era trupeşte pe pământ, a salvat în Constantinopol pe cei trei, când era deja în cer, i-a salvat şi pe cei trei sute în Kozani în zilele noastre.

***

Să-l cinstim şi noi după vrednicie pe Sfântul Nicolae, iubiţii mei. Toţi avem vreun Nicolae în casa sau în familia noastră. Unii avem părinţi şi rude, care au purtat numele de Nicolae, iar acum se odihnesc în corturile drepţilor, unde şi noi ne vom muta (în ceea ce mă priveşte, tatăl meu se numea Nicolae, iar sărbătoarea de astăzi îmi aminteşte de copilăria pe care am trăit-o în satul meu). Alţii au persoane care sărbătoresc printre cei vii; trăiesc astăzi şi se luptă în societate cu valurile sălbatice ale materialismului şi ale ateismului. Să ne rugăm, pe de-o parte, pentru cei adormiţi ca Dumnezeu să le dăruiască odihnă, iar, pe de alta, pentru cei vii, ca să-i întărească să meargă din putere în putere şi din slavă în slavă, până când vor ajunge în acele sălaşe, unde îngerii şi arhanghelii şi Sfântul Nicolae se bucură şi împărăţesc lângă Sfânta Treime. Amin.

† Episcopul Augustin”

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: A.Kaplanoglu)

________________________

ΣΕΡBIKA

__________________________

6 Децембар/19 Децембар

СВЕТИ НИКОЛА ЧУДОТВОРИ И ДАНАС

Свети Никола, драги моји хришћани, епископ Мире и Ликије чији празник данас прослављамо, је један од највећих светитеља, звезда која сија на духовном небу наше Цркве. Веома је вољен у православном свету, посебно у нашој драгој домовини. Три хиљаде острваца што има у нашој домовини, малих и великих, који као локвањи плутају у плавим водама нашег мора. Не постоји оток и најмањи, да нема храм посвећен светом Николи. То су црквице које су саградили наши морепловци, који се боре дан и ноћ са дивљим валовима океана, и спасавају се, да, спасавају се кроз молитве светог Николе. Не, само на тим нашим благословеним отоцима, али и у целој земљи, где и да одемо, постоје црквице светог Николе. И у свом Православљу, у Србији и у Бугарској и у Румунији и у Русији, свуда где постоје православни хришћани, име светог Николе је познато. У нашој домовини у овај дан хиљаде – шта то говорим – стотине хиљада хришћана прославља његов празник јер носе његово име.

Свети Никола је био чудотворац, имао је дар од Бога да чини чуда. Која су чуда светог Николе, можете видети у Прологу. Ја, од мноштва његових чуда, желим да наведем само једно, које је на мене оставило посебан утисак. Објаснићу вам у наставку речи шта ме је то посебно дирнуло.

* * *

У доба светог Николе живеле су три војводе, славни мушкарци, официри,хероји који су победили у неколико наврата варварске хорде које су напале Византијску аутократорију. Спасили су народ и зато су постали омиљени у народу. Били су драги и светитељу, светом Николи, у неком тренутку их је критиковао јер су злоупотребили власт (не они али њихови војници), а онда се они нису показали непослушним већ су се покорили. Знате ли да често они који имају високе чинове, официри итд., не примају ни муву на свој мач, али ови официри, веома скромни, су прихватили критике светог Николе, исправили су своје погрешке, и казнили су војнике и своје нареднике који су злоупотребили власт у оним немирним временима. Били су веома омиљени, као што смо већ навели. Међутим човечанске ствари су залудне. „залудност, залудности, све је залудно“ (Црк. 1,2). Често људи падају са висине на дно. Ова три Римска официра су неправедно оптужени за уроту, а све то је изнео царски намесник, епарх Авлавије, они су пали у немилост доброг аутократора Констандина. Цар је био преварен, одузео им је чинове, наредио је да их затворе у затворе Констандинопоља. Тамо су њих тројица сазнали, да је издата наредба да им се одсеку главе, освануо је дан њиховог погубљења. Да ли су погубљени? Да ли је извршена смртна казна? Не! Шта се догодило? Чудо. Које чудо? У ноћи у затвору три осуђеника су се сетила Бога, сетили су се светог Николе, човека Божијег. Са сузама су се молили: „Свети Никола, немамо другог заштитника, осим тебе, учини своје чудо, ослободи нас, као некада у Ликији, што си ослободио три друга човека које су требали погубити“. И свети Никола је учинио своје чудо. У истом часу када су се они молили, у поноћ, нека не верују ово неверници, њихово право, ми верујемо да молбе и молитве светитеља чине чуда, док је спавао аутократор Констандин и епарх Авлавије, у сну им се јавља свети Никола. Критиковао је епарха и рекао му је: „ Шта си учинио? Сагрешио си што си цару та два човека оптужио! Пре него што своје руке обојиш  крвљу недужних, треба до јутра, пре изласка сунца да их ослободиш“. И  аутократору је светитељ јавио у сну  да су  осуђеници недужни и да су из зависти оговарани. Преплашени аутократор се пробудио, и са његовим наређењем пре него што је изашло сунце, три официра су ослобођена. То је било чудо светог Николе.

ЧУДО СВЕТОГ НИКОЛЕ У КОЗАНИЈУ

Рећи ћете ми: „то је било у оно време“! Са таквим узречицама сте нас заморили, стално слушамо „у оно време“, „у оно време“, „у оно време““. Нисте у праву. Није само оно време било за чуда. Снага Христова остаје неисцрпна. И јуче и данас и сутра, све до краја века, све док сунце излази и реке теку и сијају звезде на небу, сила Христова и његових светитеља ће чинити чуда. Желите ли доказ?

Година 1943-45 био сам у Козанију, престолници Западне Македоније. Били су то страшни дани за наш народ. Побуњеници су ухватили триста  мушкараца из Козанија, недужних људи, затворили су их у затвор у Козанију и очекивало се њихово погубљење. Велика агонија и неизвесност је завладала градом. Освануо је 6-ти Децембар, дан када Козани прославља светог Николу као заштитника свога града у лепом историјском храму Светог Николе у Козанију. Празник дакле у Козанију, али хришћани никада пре нису били толико тужни и забринути као онога дана, сузе су лиле са њихових лица. Тада сам као проповедник града се попео на амвон под влашћу светог осећања сам рекао следеће речи:

• «Данас не слави Свети Никола у Козанију. Данас Свети Никола жали и плаче, јер су недужни људи у затворима.Као што су они славни официри били у затвори и као што је и њих спасао свети Никола, тако и данас у затвору Козанија постоје такви људи».У наставку, доводећи мој живот у опасност, упутио сам један драматичан позив побуњеницима, посебно капетану Марку (Вафиади), који је владао у тој области и који је био као неукроћена зверка, и рекао сам им: «У име Назарећанина, у име правде, у име човечности, дужни сте да ослободите те недужне људе, на овај свети дан светог Николе, ослободите их».

Тако сам рекао. Знао сам да се обраћам тврдим срцима, утолико светитељ је омекшао и најчвршће карактере. Као што сунце омекшава свећу, тако и његова интервенција је омекшала срца тих људи. Исте вечери, пре него што је сунце зашло, 300 Козанита је било слободно на путевима Козанија! Ево тако и онда и сада и увек свети Никола чудотвори. Ево зашто ме посебно гањава чудо са три официра. Спасао је у Ликији тројицу када су телесно били на земљи, спасао је у Костандинопољу тројицу када су већ били на небу, и спасао је триста у Козанију у наше дане.

* * *

Испоштујмо и ми достојно светог Николу, драги моји. Сви неког Николу имамо у нашој кући или породици. Неко има родитеље и укућане који носе име Никола и сада се одмарају у дворима праведника, где ћемо се и ми преселити ( и код мене примера ради, мој отац се звао Никола, и данашњи празник ме подсећа на моје детињство које сам проживео у моме селу Лефкама на отоку Паросу). Неко има лица која данас славе међу живима, живе данас и боре се у друштву са дивљим валовима матријализма и атеизма. Замолимо, за упокојене нека Бог да одмора, а за живе нек их ојача да иду из победее у победу и из славе у славу, све док не стигну у дворе оне где анђели и арханђели и свети Никола се радују и царују поред свете Тројице. Амин.

† επίσκοπος Aυγουστίνος

(Говор Митрополита Флорине о. Августина у светом храму Светог Николе у Флорини 5-12-1981 вечерње)

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA
LA DUMINICA A XXVII-A DUPĂ RUSALII
(Luca 13, 10-17)

DE CE LIPSEŞTI?

„Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta”(Luca 13,10)

Era, zice Evanghleia de astăzi, într-o sâmbătă, când Hristos s-a dus într-o sinagogă. Sâmbăta, evreii o ţin ca zi de închinare a lui Dumnezeu. În această zi este interzisă munca. Porunca Decalogului spune: „Şase zile din săptămână pentru muncă, dar sâmbăta trebuie să fie închinată slujirii lui Dumnezeu” (Ieşire 20, 9-10). Iudeii respectau cu stricteţe această poruncă. Oricine încălca porunca şi lucra în zi de sâmbătă, era pedepsit cu o aspră pedeapsă. Un evreu, menţionează istoria Vechiului Testament, care a îndrăznit în zi de sâmbătă să iasă afară din cetate şi să se ducă în munte şi să taie lemne, a fost judecat pentru încălcarea poruncii şi condamnat la moarte. S-au adunat evreii, au luat pietre, le-au aruncat asupra lui şi l-au omorât (vezi Numeri 15, 32-36). Pietrele pe care le-au aruncat, au fost atât de multe, încât au alcătuit un mic deal. Oricine trecea apoi pe acolo avea să-şi amintească de pedepsirea omului care a dispreţuit porunca lui Dumnezeu şi a lucrat în zi de sâmbătă. Şi nu doar în anii de demult, dar chiar şi astăzi evreii respectă cu stricteţe ca zi nelucrătoare sâmbăta. Dacă vă duceţi astăzi în Israel, veţi vedea că sâmbăta pe drumuri nu este nicio mişcare. Oamenii nu călătoresc, nu aleargă maşini. Cine îndrăzneşte fără absolută nevoie să-şi ia maşina şi să călătorească pe drumurile publice, este considerat apostat şi provoacă dezaprobarea generală. Nu-l opreşte poliţia, îl opresc cetăţenii. Există însă şi cazuri în care indignarea evreilor pentru călcătorii poruncii este atât de mare, încât nu numai că opresc maşina, dar îi dau şi foc şi o ard. Doar maşina poliţiei şi maşina care transportă medici şi bolnavi la spitale este permis să circule în zi de sâmbătă.

***

Aşadar, sâmbăta, Hristos s-a dus într-o sinagogă. Ce este o sinagogă? Este o clădire în forma unei şcoli sau a unei biserici. Această clădire are scopul de a-i aduna pe evrei în fiecare sâmbătă, ca să citească acolo Legea lui Dumnezeu şi să se roage. Poporul numeşte sinagoga – havra. Sinagogi există în toate oraşele şi satele, în toate aşezările locuite de evrei. În sinagogă s-a dus Hristos în zi de sâmbătă. S-a dus ca să înveţe.
Între oamenii care se aflau în sinagogă în acea zi, era şi o femeie. Această femeie era bolnavă. Boala ei provenea din lucrarea satanei. Trupul ei se încovoiase. Aşa cum iei o tijă dreaptă şi o curbezi, aşa satana după îngăduinţa lui Dumnezeu îi încovoiase coloana vertebrală. I-o încovoiase atât de mult, încât capul nenorocitei femei atingea pământul. Şi de departe se părea că păşeşte nu un om, ci un animal cu patru picioare. Mâinile ei deveniseră picioare, pe care le sprijinea pe pământ ca să poată să meargă. În această situaţie se afla femeia nu de un an sau doi, ci de optsprezece ani întregi, o întreagă viaţă. Ce privelişte tristă!
Această femeie infirmă, chiar dacă nu se ducea sâmbăta la sinagogă, ar fi fost îndreptăţită pentru absenţa ei. Nimeni n-ar fi putut să o acuze. Şi totuşi. Femeia aceasta, cu toată boala ei, când se mijea de sâmbătă, nu avea linişte. Considera o datorie să se ducă la sinagogă. Şi se ducea întotdeauna fără să cârtească împotriva lui Dumnezeu care nu o făcea sănătoasă.
Dar de această dată, când s-a dus din nou la sinagogă, a văzut minunea lui Dumnezeu. Hristos a văzut-o, I s-a făcut milă de ea, şi răsplătindu-i închinarea, consacrarea, devotamentul către Dumnezeu, a tămăduit-o. Trupul ei, care era îndoit ca un belciug, ca o mică verigă, s-a făcut din nou drept ca un chiparos. De acum, mergea cu trupul drept şi Îl slăvea pe Dumnezeu.

***

Ah, creştinii mei! Această femeie din Evanghelia de astăzi pe câţi creştini nu-i va judeca în ziua judecăţii! Femeia aceasta, bolnavă, infirmă, într-o stare jalnică, mergând în cele patru membre, se ducea în fiecare sâmbătă la sinagogă. Noi, creştinii, nu avem sâmbăta; avem duminica. Duminica a înlocuit sâmbăta. Duminica este ziua cea mare şi slăvită. Duminica este ziua în care Hristos a biruit moartea, a adus o nouă viaţă şi a creat o nouă lume, lumea harului. Şi ar trebui ca noi creştinii să cinstim duminica cu o deosebită evlavie. Ar trebui ca în această sfântă zi să înceteze toate lucrările în afară de cele absolut necesare şi indispensabile. Ar trebui ca în această zi să nu aibă loc nici un meci de fotbal, nici teatre, nici cinematografe, nici excursii. Ci toţi şi toate să alerge la biserică şi să-L adore pe Dumnezeu – Sfânta Treime, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Pentru că aceste Trei Persoane ale Treimii Celei de-o-fiinţă şi nedespărţită au lucrat pentru mântuirea oamenilor. Tatăl a voit, Fiul a venit pe pământ, Duhul Sfânt a luminat lumea. De aceea, şi la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii spunem: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”.
Da! Creştinul, care merge în fiecare duminică la biserică şi urmăreşte cu evlavie toate câte se spun şi se fac acolo, şi cu credinţă se apropie şi se împărtăşeşte cu Preacuratele Taine, acest creştin este folosit, dobândeşte lucruri inestimabile. Dacă la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, preotul ar da fiecăruia care vine la biserică ca dar o liră de aur, puteţi să vă închipuiţi ce s-ar întâmpla? Toţi ar fi mers la biserică ca să primească lira. Dar ce este lira şi orice altă comoară materială în faţa comorii spirituale, în faţa binecuvântărilor dumnezeieşti, pe care le împrăştie soarele Dumnezeieştii Liturghii? Oameni, care au intrat în biserică trişti, supăraţi, melancolici, cu capul în jos, când s-a terminat Dumnezeiasca Liturghie şi au luat binecuvântarea Bisericii, au ieşit plini de bucurie şi de veselie. Şi aşa cum femeia din Evanghlia de astăzi a intrat în sinagogă cu capul încovoiat şi a ieşit cu capul drept, privind cerul, aşa şi fiecare suflet, pe care l-a încovoiat satana şi l-a făcut să vadă doar cele de jos, doar cele pământeşti şi lumeşti, doar cele păcătoase, după ce a venit la biserică iese diferit. Ceea ce spune Biserica noastră, „Sus să avem inimile!”, devine o realitate. Acest suflet se înalţă continuu, ajunge până la stele, trece de stele, Îl atinge pe Dumnezeu, se uneşte cu Dumnezeu.

***

O, Dumnezeul meu, o, Sfântă Treime! Ce binecuvântări sunt acestea pe care le dai evlavioşilor creştini care vin la biserică! Cât de fericiţi sunt ei, dar şi cât de nefericiţi sunt cei care în duminici când sună clopotul rămân pe dinafara Bisericii! Pe aceştia îi va condamna în ziua judecăţii femeia din Evanghelia de astăzi. Femeia bolnavă, infirmă, se ducea la biserica ei, la sinagogă; aceşti creştini sănătoşi, cu mâini şi picioare şi ochi şi urechi, nu se duc ca să spună un „Mulţumesc” lui Dumnezeu pentru atâtea bunătăţi pe care li le dăruieşte.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: volumul de predici „Kyriaki”)

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA DESPRE SFANTUL PROOROC AVACUM –  2 DECEMBRIE

…Un adevărat prooroc al lui Dumnezeu este sfântul pe care-l sărbătorim pe 2 decembrie, Avacum, unul din proorocii Vechiului Testament, ale căror profeţii alcătuiesc toate la un loc pe cei doisprezece profeţi.

Avacum s-a născut şi a activat în secolul al 7-lea înainte de Hristos. Aparţinea unei familii rurale. Când odată, vara, muncitorii lucrau în ţarini şi secerau semănăturile, părinţii lui l-au trimis la amiază în ţarini, ca să le ducă de mâncare. Dar în timp ce Avacum mergea spre ţarină, s-a întâmplat ceva uimitor: un înger l-a luat, l-a ridicat pe sus şi l-a dus în Babilon, ca să-i dea de mâncare lui Daniel care era întemniţat. Să nu vi se pară de necrezut! Dacă omul a găsit mijloacele de a zbura în aer şi în puţin timp să ajungă dintr-o parte a Pământului în alta, cu atât mai mult Dumnezeu, Cel Atotînţelept şi Atotputernic, poate, dacă vrea, să-l mute pe om dintr-un loc în altul. Nimic nu este cu neputinţă la Dumnezeu.

Avacum a scris proorocii, care se păstrează ca Proorociile lui Avacum în Vechiul Testament. Foarte grea a fost epoca în care a trăit Avacum. Avu loc o mare tulburare a popoarelor din Orient. Oamenii care trăiau în acea epocă în Ţara Sfântă nu mai aveau credinţa fierbinte a strămoşilor lor. Trei categorii de oameni erau: cei care îi nedreptăţeau pe ceilalţi, cei care dispreţuiau cuvântul lui Dumnezeu şi cei care erau deznădăjduiţi. Avacum, prin proorociile sale, adresează un cuvânt oamenilor din toate aceste trei categorii.

Către primii, înţelesul cuvintelor lui este: O, voi care nedreptăţiţi, voi care răpiţi şi mâncaţi ostenelile altora; voi care construiţi case şi oraşe în care fiecare pietricică picură sângele oamenilor pe care i-aţi nedreptăţit; o, popoare mari şi tari, care ca nişte lupi înfometaţi vă năpustiţi asupra popoarelor mici şi neputincioase şi ca nişte păsări sălbatice v-aţi zidit sălaşul vostru  pe stâncile cele înalte şi credeţi că nimeni nu ajunge acolo unde sunteţi; nu vă lăudaţi şi nu vă mândriţi! Va veni ziua judecăţii, ziua pedepsirii. Veţi fi pedepsiţi pentru toate relele pe care le-aţi făcut în lume. Iar tu, omule al lui Dumnezeu, care vezi acum pe cei nedrepţi şi necredincioşi ridicându-şi la înălţime capul şi terorizându-i pe cei mici şi neputincioşi, să nu-mi spui că nu există lege şi dreptate în lume. Aşteaptă-L pe Domnul, pentru că ,,venind va veni şi nu va zăbovi” (Avacum 2, 3).

Către cei din categoria a doua, care dispreţuiau cuvântul lui Dumnezeu, proorocul se întoarce şi le spune: O, voi care atunci când vă propovăduim cuvântul lui Dumnezeu, nu doar că nu ne ascultaţi, ci râdeţi şi vă bateţi joc de noi şi credeţi că cele pe care le spunem nu au nicio valoare; aşadar, râdeţi şi batjocoriţi! Va veni o zi în care se vor întâmpla cele pe care le proorocim. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi contrazis. Veţi vedea lucruri mari şi minunate şi vă veţi nedumeri şi veţi plânge cu amar, pentru că nu aţi crezut în cuvintele noastre. Nimic nu este întâmplător în lume; pe toate le guvernează înţelepciunea lui Dumnezeu. În spatele tuturor evenimentelor este mâna lui Dumnezeu, care le dirijează pe toate în direcţia scopului Său. Există un plan pe care în timp îl va pune în aplicare, iar înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu se vor arăta şi Cel Atotputernic va fi slăvit. Voi însă, dispreţuitorilor, sunteţi miopi şi nu vedeţi măreţiile lui Dumnezeu (Avacum, cap.1).

Dar cele mai aspre cuvinte le-a spus celorlalţi, care văzuseră răul din lume şi deznădăjduiseră şi spuneau că nu mai există salvare: O, voi, deznădăjduiţilor, voi, care trăiţi în întuneric; vă aduc cea mai mare veste. M-am suit în turn şi am privit departe, foarte departe, acolo unde nu poate ajunge ochiul omenesc, şi am auzit şi am văzut. O, ce-am auzit şi ce-am văzut! Vine, vine Mântuitorul lumii. Va veni ,,din muntele cel umbros”. Preasfânta (Fecioară Maria) este ca muntele care este des din cauza copacilor şi plin de umbre, unde nu a călcat vreodată picior de om. Un munte virgin este Preasfânta. Din ea se va naşte Hristos. Va veni, da, va veni Mântuitorul lumii. Lumina Lui va străluci peste toată lumea. Glasul Lui va fi atât de puternic, încât se vor topi munţii. Şi cuvântul Său va alerga mai repede decât aleargă cei mai renumiţi cai. O, Doamne! Am auzit auzul Tău şi m-am temut. ,,Înţeles-am lucrurile Tale şi m-am spăimântat” (Avacum 3, 2).

Această proorocie despre venirea lui Hristos constituie a IV-a Cântare a Bisericii noastre. Glasul proorocului se aude şi în noaptea Învierii Domnului, când Biserica psalmodiază: ,,La dumnezeiasca strajă de Dumnezeu grăitorul Avacum să stea împreună cu noi şi să arate pe îngerul cel purtător de lumină grăind cu mare glas: Astăzi este mântuirea lumii, că a înviat Hristos ca un Atotputernic”.

* * *

Iubiţii mei creştini! Mulţi din voi – ca să nu spun toţi – care aţi citit această predică, pentru prima dată auziţi numele lui Avacum şi proorociile lui. Ce păcat! Vă rog: Cumpăraţi-vă Vechiul Testament, deschideţi-l şi citiţi proorociile lui Avacum. Glasul proorocului este ca o trâmbiţă puternică ce ne strigă nouă tuturor: Păcătoşilor! De ce sunteţi indiferenţi de mântuirea voastră? De ce dormiţi? Treziţi-vă. De altfel, asta şi înseamnă numele lui Avacum: Morţilor, înviaţi!

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Myripnoa anthi”)

ΝΕΩΤΕΡΑ ΑΠΟ ΤΟΝ ΕΠΙΣΚΟΠΟ ΑΡΤΕΜΙΟ

Κυριακή 21-11-2010
Στο ξενοδοχείο που διανυκτέρευσε ο άγιος επίσκοπος του Κοσσυφοπεδίου Αρτέμιος τον επισκέφθηκαν πολλοί χριστιανοί για να πάρουν την ευχή του.
Στην διαδρομή πρός το Βελιγράδι ο λαός τον υποδέχονταν και τον χειροκροτούσε, τον χαιρετούσε και ζητούσε την ευχή του.
Τώρα βρίσκεται σε σπίτι στο Βελιγράδι.
Βρίσκεται υπό συνεχή παρακολούθησι.
Μόλις βγή από το σπίτι, τον ακολουθεί ένα αυτοκίνητο από μπροστά και ένα από πίσω.
Οι αστυνομικοί με τα πολιτικά του είπαν ότι έχουν αυτές τις εντολές.
Να τον παρακολουθούν ασταμάτητα. Λυσσομανούν κυριολεκτικά κινούντες γη και ουρανό για να τον εξοντώσουν.
Ολος ο κρατικός μηχανισμός βρίσκεται επί ποδός εκτελώντας εντολές κάποιων δεσποτάδων που έχουν γίνει προ πολλού υποχείρια του Πάπα και των σκοτεινών δυνάμεων. Δεν υπάρχει δημοκρατία στην Σερβία. Υπάρχει ένα κράτος φόβου και τρόμου.
Ας προσευχηθούμε, για να βάλει ο Θεός το χέρι του.

Από το μπλόγκ· “Αναστάσιος”

Σήμερα των Εισοδίων στη Σερβία εορτάζεται η Σύναξη των Αρχαγγέλων (είναι με το παλαιό η Εκκλησία της Σερβίας).Στον εσπερινό της εορτής των Αρχαγγέλων, πριν από 50 χρόνια εκάρη μοναχός από τον ίδιο τον Όσιο Ιουστίνο (Πόποβιτς) ο Μητροπολίτης Ράσκας και Πρισρένης Αρτέμιος.
Τι τραγικό και σημαδιακό :Ακριβώς 50 χρόνια μετά, την ίδια μέρα, «αδελφοί» του, «συμμαθητές» του παρά τω π. Ιουστίνω να ανακοινώνουν την … καθαίρεσή του καταπατώντας κάθε έννοια κανόνων και ηθικής.
«Αρτεμίου του Σεβασμιωτάτου και θεοπροβλήτου Μητροπολίτου της Αγιωτάτης Μητροπόλεως Ράσκας και Πρισρένης πολλά τα έτη»! (π. Αναστάσιος)

Ο επίσκοπος Αρτέμιος βαδίζει τον δρόμο του»μαρτυρίου»

Ο επίσκοπος Αρτέμιος βαδίζει τον δρόμο του»μαρτυρίου», αποδεικνύοντας συγχρόνως σε όσους του πετάνε «λάσπη» οτι το φρόνημα του, η πίστη του, η πατρική αγάπη του προς το ποίμνιό του, ξεπερνούν κατά πολύ τις μικρότητες των συνεπισκόπων του.
Αλήθεια γελοιοποιούνται – οι ισχυροί κατά κόσμον- αυτοί επίσκοποι της Ιεραρχίας, όταν ένα γεροντάκι με νεανικό όμως φρόνημα παλεύει να κρατήσει αυτά που παρέλαβε όταν βρισκόταν κοντά στον Άγιο Ιουστίνο Πόποβιτς.
Όλα αυτά δηλώνουν το σταθερό του περπάτημα, η γαλήνια όψη του, ο αργός αλλά σταθερός λόγος του, μετρημένος και ζυγισμένος, η ανεπιτήδευτη απλότητά του, το συγκρατημένο χαμόγελό του, το πολύ πονεμένο βλέμμα του όταν αναφέρεται στην επισκοπή του και στα πνευματικά του παιδιά, το ανύσταχτο ενδιαφέρον του για το μέλλον τους, και το πατρικό του βλέμμα όταν βλέπει αυτό το πλήθος του κόσμου.
Κόσμος που ταξίδεψε ώρες για να βρεθεί κοντά του και να πάρει την ευχή του, από τις μικρότερες ηλικίες μέχρι τις μεγαλύτερες.
Μήπως ενοχλούσαν τους επισκόπους της Ιεραρχίας τα βουρκωμένα μάτια του όταν άκουγε παραδοσιακά τραγούδια από το Κόσσοβο, όταν τα τραγουδούσαν οι πιστοί που είχαν έρθει από εκεί για να πάρουν την ευχή του;
Μήπως τους ενοχλούσε η αγάπη των πνευματικών του παιδιών;
Μήπως τους ενοχλούσε το τεράστιο πνευματικό του έργο στην επισκοπή του;
Μήπως δεν ανέχονταν την καθαρή και ανόθευτη παρακαταθήκη που παρέλαβε από τον Άγιο Ιουστίνο;
Μήπως δε άντεχαν την καρτερία του στην εξορία;
Μήπως ζήλεψαν την συνεχή επαγρύπνηση για το μέλλον των πνευματικών του παιδιών μοναχών και λαϊκών;
Μήπως τους δημιουργεί τύψεις η απλότητά του και η απέχθειά του σε κολακείες και επαινετικά λόγια;
Μήπως τους ενοχλούσε το γεγονός ότι γινόταν δεκτός με πολλή αγάπη και σεβασμό από πολλές μοναστικές αδελφότητες και εκτός της επισκοπής του στον καιρό μάλιστα της εξορίας του;
Μήπως δεν άντεξαν την ανεξικακία του όταν δεν εκφραζόταν ούτε με υπαινιγμό για πρόσωπα και πράγματα που τον αδίκησαν κατάφορα;
Γιατί δεν λένε σε τί παράπτωμα έπεσε ο ε. Αρτέμιος;
Γιατί δεν έχουν δικαιωθεί σε κανένα δικαστήριο;
Γιατί δικάζουν και καταδικάζουν με πρωτάκουστες στην εκκλησιαστική ιστορία ποινές χωρίς να έχουν να καταθέσουν τίποτε αξιόποινο;
Γιατί χρησιμοποιούν βία, και τραμπουκισμό; δεν καταλαβαίνουν ότι η μισαλλοδοξία και το μένος τους, τους εκθέτουν;
Μια απλή βόλτα να κάνει κάποιος στα λεγόμενα τους μέσα από συνεντεύξεις τους θα πειστεί για το χαρακτήρα τους.
Ο επίσκοπος Αρτέμιος ήταν και είναι το δοκάρι στα μάτια τους.
Μικρόσωμος στο σώμα γίγαντας στο πνεύμα.
Δεν θα μπορέσουν να ησυχάσουν αυτοί οι Επίσκοποι και πολύ σύντομα πιστεύω θα δείξουν το πρόσωπό τους ακόμη περισσότερο.
Πολλοί που δεν γνωρίζουν, θα ξαφνιαστούν και θα θαυμάσουν την μορφή και τη στάση του επισκόπου Αρτεμίου, και θα σιχαθούν και θα αγανακτήσουν από τις ενέργειες των συνεπισκόπων του, που εκτός άλλων διαθέτουν και βαρύγδουπα ονόματα στους ακαδημαϊκούς θεολογικούς κύκλους.
Ο επίσκοπος Αρτέμιος δεν θα υποχωρήσει, ούτε θα μπορέσουν να τον φιμώσουν ή θα συνεχίσει ή θα «τελειώσει» και στις δύο περιπτώσεις θα «λάμψει».
Ο Θεός να δίνει δύναμη στον μαρτυρικό επίσκοπο Αρτέμιο και να έχουμε την ευχή του.

www.anastasiosk.blogspot.com

Σάββατο 20-11-2010

EKTAKTO

ΑΝΑΚΟΙΝΩΘΕΝ

Φυλάκιση σέ ἐξέλιξη – Ζήτημα ζωῆς καί θανάτου

• Τή στιγμή πού γράφονται αὐτές οἱ γραμμές ὁ Σεβασμιώτατος Ἀρτέμιος φρουρεῖται ΧΩΡΙΣ ΕΝΤΑΛΜΑ ΣΥΛΛΗΨΗΣ ΕΝΑΝΤΙΟΝ ΤΟΥ καί ΜΕ ΣΟΒΑΡΟ ΚΑΡΔΙΑΚΟ ΕΠΕΙΣΟΔΙΟ σέ ξενοδοχεῖο στό Κράλιεβο τῆς Σερβίας.

Σέ λίγο θά μετακινηθεῖ πρός ἄγνωστη κατεύθυνση, ἐνῶ κινδυνεύει ἡ ζωή του.

Νωρίς σήμερα τά χαράματα ἰσχυρή ἀστυνομική δύναμη τοῦ Κοσόβου συνοδευόμενη ἀπό εἰδικούς ἀστυνομικούς μέ πολιτική περιβολή ἀπό τό Βελιγράδι, μέ τήν παρουσία τῆς ΕULEX (Εὐρωπαϊκή Ἀστυνομία Κοσσυφοπεδίου) εἰσέβαλε στό Μοναστήρι Duboki Potok, ὅπου κατέλυσε ὁ Σεβασμιώτατος Ἀρτέμιος, ὅπου χθές τό πρωί ὁ ἴδιος τέλεσε τήν θεία Λειτουργία μαζί μέ κληρικούς, μοναχούς, μοναχές καί πιστό λαό.

Προηγουμένως ἡ ἴδια δύναμη ἀστυνομικῶν μέ ἐπικεφαλῆς τόν ἐπίσκοπο Θεοδόσιο εἰσέβαλε σέ κοντινό ἔρημο μοναστήρι, ὅπου χθές κατέλυσαν 20 μοναχές τοῦ Ἀρτεμίου, καί τίς ἐξεδίωξε. Ὁ ἴδιος μάλιστα ὁ Θεοδόσιος ἔδιωξε βιαιοπραγόντας μέ τά χέρια του τήν Ἡγουμένη Σάρα.

Ὁ νεοεκλεγείς ἐπίσκοπος Ράσκας καί Πριζρένης Θεοδόσιος, ὁ ὁποῖος μέχρι χθές ἦταν βοηθός ἐπίσκοπος τοῦ Ἀρτεμίου καί πνευματικό τέκνο του, ἦταν ἐπίσης ὁ ἐπικεφαλῆς καί τῆς βίαιης ἔξωσης τοῦ Ἀρτεμίου καί τῶν Μοναχῶν του ἀπό τό μοναστήρι Duboki Potok, ἄλλως ἐπικεφαλῆς τῆς βίαιης ἔξωσης τοῦ πνευματικοῦ πατέρα του καί τῶν ἀδελφῶν του.

Ἡ ὅλη ἐπιχείρηση διηυθύνετο ἀπευθείας άπό τό Πατριαρχεῖο Σερβίας, τό ὁποῖο κατέθεσε μήνυση χθές βράδυ ἐναντίον τοῦ Σεβασμιωτάτου Ἀρτεμίου γιά «καταπάτηση περιουσίας», μετά καί ἀπό σύσκεψη πού προηγήθηκε στό Πατριαρχεῖο μεταξύ τῶν μελῶν τῆς Διαρκοῦς Ἱερᾶς Συνόδου καί τοῦ Ὑπουργοῦ Δημοσίας Τάξεως καί τοῦ Ὑπουργοῦ Θρησκευμάτων.

Μηνύθηκαν ἐπίσης ὅλοι οἱ μοναχοί τοῦ Ἀρτεμίου πού συμμετεῖχαν στή θεία Λειτουργία καί στήν ἀπόπειρα ἐπιστροφῆς στά μοναστήρια τά ὁποῖα ἐγκατέλειψαν πρό μηνῶν διαμαρτυρόμενοι γιά τήν άδικη ἀπόφαση ἐναντίον τοῦ Σεβασμιωτάτου Ἀρτεμίου.

Οἱ Μοναχοί ἐξώσθησαν τῆς Μονῆς διά τῆς βίας. Ἄλλοι διακορπίσθηκαν καί μερικοί συνελλήφθησαν.

Κατόπιν οἱ ἀστυνομικές δυνάμεις, ἀφοῦ ἔσπασαν τήν πόρτα ὅπου ὁ Σεβασμιώτατος εὑρίσκετο, διά τῆς βίας ἔσυραν ἔξω τόν Σεβασμιώτατο καί τόν ἀνάγκασαν νά τούς ἀκολουθήσει μᾶλλον με κατεύθυνση τό Βελιγράδι.

Καθ᾿ ὁδόν ὁ ταλαιπωρημένος καί φιλάσθενος Σεβασμιώτατος ἔνιωσε ἰσχυρό πόνο στήν καρδιά καί ζήτησε νά τύχει στοιχειώδους ἰατρικῆς περιθάλψεως.

Οἱ ἀστυνομικοί ἁπλῶς τοῦ ἐπέτρεψαν νά καταλύσει προσωρινά σέ ξενοδοχεῖο τοῦ Κράλιεβο.

Αὐτή τή στιγμή ὁ Σεβασμιώτατος βρίσκεται σέ κρίσιμη κατάσταση στό ξενοδοχεῖο, ἀποκλεισμένος ἀπό τούς μοναχούς του, ἐνῶ ἀπ᾿ ἔξω περιμένουν οἱ ἀστυνομικοί μέ πολιτική περιβολή νά τόν μεταφέρουν, ποῦ;

Στή φυλακή;

Στό Πατριαρχεῖο γιά ἐγκλεισμό, ὅπως εἶχε δηλώσει ὁ Πατριάρχης; Πρός τό παρόν ἄγνωστο.

Κάνουμε ἔκκληση πρός ὅλες τίς ὀργανώσεις ἀνθρωπίνων δικαιωμάτων, πρός τόν νομικό κόσμο καί πρός ὅσους μποροῦν νά βοηθήσουν:

Αὐτή τή στιγμή καταπατοῦνται στοιχειώδη ἀνθρώπινα δικαιώματα τοῦ Σεβασμιωτάτου καί τῶν Μοναχῶν του.

Ὁδηγεῖται χωρίς ἔνταλμα καί χωρίς στοιχεῖα στή φυλακή, ἐνῶ κινδυνεύει ἄμεσα ἡ σωματική του ἀκεραιότητα ἀπό τή βία πού ἀσκήθηκε ἐπάνω του, ἀπό ὅλη τήν νυχτερινή ἀγρυπνία, τό βιαστικό ταξίδι καί τήν ἐναλλαγή τῶν περιπολικῶν.

__________________

ΣTA ΡOYMANIKA

______________________

COMUNICAT URGENT

SÂMBĂTĂ 20.11.2010.

ÎNTEMNIŢARE ÎN DESFĂŞURARE – O CHESTIUNE DE VIAŢĂ ŞI DE MOARTE

În momentul în care se scriu aceste rânduri PS Artemie este păzit FĂRĂ ORDIN DE ARESTARE ÎMPOTRIVA SA ŞI CU O SERIOASĂ PROBLEMĂ CARDIACĂ LA UN HOTEL DIN KRALJEVO, SERBIA.
Peste puţin timp va fi dus într-o direcţie necunoscută, în timp dar viaţa îi este în pericol.

Astăzi, devreme în zori, puternice forţe ale Poliţiei din Kosovo, însoţite de poliţişti speciali îmbrăcaţi civil, de la Belgrad, în prezenţa EULEX (Poliţia Europeană pentru Kosovo) a intrat în Mânăstirea Dupoki Potok, unde se retrase PS Artemie şi unde, ieri dimineaţă, el însuşi a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie împreună cu clerici, monahi, monahii şi credinciosul popor.
Anterior, aceleaşi forţe poliţieneşti, avându-l în frunte pe Episcopul Teodosie, au intrat în mânăstirea pustie din apropiere, unde ieri se retraseseră 20 de călugăriţe ale lui Artemie şi le-au izgonit.
Mai mult, însuşi Teodosie a izgonit-o pe egumena Sara, îmbrâncind-o cu mâinile.
Nou-alesul Episcop de Raşka şi Prizren, Teodosie, care până ieri era Episcopul vicar al lui Artemie şi fiul lui duhovnicesc, a fost de asemenea capul evacuării violente a Părintelui său duhovnicesc şi a fraţilor lui.
Toată operaţiunea a fost condusă direct de către Patriarhia Serbiei, care a intentat un proces aseară împotriva PS Artemie pentru „violarea proprietăţii”, în urma unei întâlniri, ce a avut loc mai înainte la Patriarhie, între membri Sfântului Sinod Permanent, Ministrul Ordinii Publice şi Ministrul Cultelor.
Au fost daţi în judecată şi toţi monahii lui Artemie, care au participat la Dumnezeiasca Liturghie, în încercarea de întoarcere în mânăstirile pe care le-au părăsit cu câteva luni în urmă, protestând pentru nedreapta hotărâre împotriva PS Artemie.
Monahii au fost expulzaţi din mânăstire cu forţa.
Unii s-au împrăştiat, iar câţiva au fost arestaţi.
Apoi, forţele de poliţie, după ce au spart uşa unde se afla Preasfinţitul, l-au târât afară cu forţa pe Preasfinţitul şi l-au obligat să-i urmeze cu direcţia – zice-se – Belgrad.
Pe drum, Preasfinţitul, fiind slăbit şi bolnăvicios, a simţit o durere puternică în inimă şi a solicitat îngrijire medicală imediată.
Poliţiştii i-au permis doar să tragă temporar la un hotel din Kraljevo.
În acest moment, Preasfinţitul se află într-o situaţie critică la hotel, izolat de monahii săi, în timp ce afară poliţişti în haine civile îl aşteaptă să-l ducă, unde?
În închisoare?

La Patriarhie pentru zăvorâre, aşa cum declarase Patriarhul? Până în prezent nu se ştie.
Facem apel către toate organizaţiile pentru drepturile omului, către lumea juridică şi către toţi cei care pot să ajute:
În acest moment se încalcă drepturile umane elementare ale Preasfinţitului şi ale monahilor săi.
Este condus fără mandat şi fără dovezi în închisoare şi în timp ce îi este pusă în pericol în mod direct integritatea fizică din cauza violenţei exercitată asupra sa, din cauza privegherii de toată noaptea, a călătoriei grăbite şi a alternării gardienilor.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”

ΣΥΝΕΛΗΦΘΗ Ο ΕΠΙΣΚΟΠΟΣ ΑΡΤΕΜΙΟΣ

ΕΣΠΑΣΑΝ ΤΗΝ ΠΟΡΤΑ ΤΟΥ ΔΩΜΑΤΙΟΥ ΤΟΥ ΚΑΙ ΤΟΝ ΣΥΝΕΛΑΒΑΝ, ΧΩΡΙΣ ΝΑ ΦΕΡΕΙ ΑΝΤΙΣΤΑΣΗ.

Ο Θεοδόσιος με αστυνομικούς μπήκε στο Μοναστήρι που ήταν οι μοναχές με την ηγουμένη Σάρα και τις πέταξε έξω. Οι μοναχές δεν έφεραν καμμία αντίσταση. Βγήκαν στον δρόμο τραγουδώντας.

Αυτά που έγιναν στον Ιερό Χρυσόστομο και στους μεγάλους πατέρας της Εκκλησίας επαναλαμβάνονται στην Σέρβικη Εκκλησία.

Οι προδότες στεφανώνονται και οι αληθινοί ποιμένες διώκονται

______

ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

______________

P.S. ARTEMIE, EPISCOPUL CANONIC DE KOSOVO, A FOST ARESTAT –

EPISCOPUL ARTEMIE A FOST ARESTAT. AU SPART UŞA CAMEREI SALE ŞI L-AU ARESTAT FĂRĂ CA EL SĂ SE ÎMPOTRIVEASCĂ.

Teodosie împreună cu poliţiştii a intrat în Mănăstirea în care erau monahiile  cu egumena Sarra şi le-a aruncat afară. Monahiile nu au arătat nicio împotrivire. Au ieşit în drum cântând.

Cele care s-au întâmplat Sfântului Ioan Gură de Aur şi marilor părinţi ai Bisericii se repetă în Biserica Serbiei. Trădătorii sunt încoronaţi, iar adevăraţii păstori sunt prigoniţi.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=17132)

ΜΕ 21 ΨΗΦΟΥΣ ΙΕΡΑΡΧΩΝ ΤΗΣ ΣΕΡΒΙΑΣ «ΚΑΘΑΙΡΕΘΗ»

Ο ΚΑΝΟΝΙΚΟΣ ΕΠΙΣΚΟΠΟΣ ΤΟΥ ΚΟΣΣΥΦΟΠΕΔΙΟΥ ΑΡΤΕΜΙΟΣ

Πολιτικό φιλοδυτικό κόμμα κατάντησαν οι Οικουμενισταί ιεράρχαι την Εκκλησία της Σερβίας. Έκαναν ψηφοφορία για να καθαιρέσουν τον Αρτέμιο και τον καθαίρεσαν με 21 ψήφους.
Σεβαστέ μας Μητροπολίτα Αρτέμιε, «είναι τίτλος τιμής να καθαιρεθείς από τέτοιους δεσποτάδες» (Μητροπολίτης Φλωρίνης π. Αυγουστίνος).

13 Ιεράρχες της Σέρβικης Ορθόδοξης Εκκλησίας ψήφισαν κατά της καθαιρέσεως του κανονικού ορθοδόξου Μητροπολίτου του Κοσσυφοπεδίου Αρτέμιου.

ΔΙΩΧΝΟΥΝ ΤΟΥΣ ΑΝΤΙΔΡΑΣΤΙΚΟΥΣ ΚΑΙ ANOIΓOYN TON ΔΡOMO ΣTHN ΣERBIA ΓIA ΤΗΝ ΕΛΕΥΣΗ ΤΟΥ ΠΑΠΑ ΤΟ 2013!!!

Ο Μητροπολίτης του Κοσσυφοπεδίου Αρτέμιος παίρνει τον έλεγχο της Μητροπόλεώς του. Θέτοντας τέρμα στην παρανομία των Οικουμενιστών επισκόπων και στον σφετεριστή της Μητροπόλεώς του Θεοδόσιο

O επίσκοπος Αρτέμιοs βρίσκεται από χθες το βράδυ με 50 μοναχούς στο έδαφος της Επισκοπής του. Σήμερα το πρωί  τέλεσε το  μυστήριο της Θείας Ευχαριστίας μέσα σε κατανυκτική ατμόσφαιρα, παρουσία των μοναχών και 100 περίπου ορθοδόξων πιστών από το βόρειο τμήμα του Κοσσυφοπεδίου, στο μοναστήρι της δειγματοληψίας στη Ιμπάρ Kolašanu του Zubin Potok... Κοντά στο μοναστήρι υπάρχει σημαντική δύναμη Ιταλών καραμπινιέρων και Γάλλων στρατιωτών της KFOR και τα μέλη της Αστυνομικής Υπηρεσίας του Κοσσυφοπεδίου.

• Μετά την Θεία λειτουργία ο επίσκοπος Αρτέμιος είπε ότι δεν κάνει σχίσμα στην Ορθόδοξη Εκκλησία, αλλά προσπαθεί να αποκαταστήσει την τάξη στη Μητρόπολη Ράσκας και Πριζρένης, που παραβιάστηκε. «Δεν λαμβάνουμε τίποτα και από κανέναν», είπε, «απλώς προσπαθούμε να διατηρήσουμε ό,τι έχουμε παραλάβει από τους ένδοξους προγόνους μας. Θα μας επιτεθούν και πάλι, αλλά δεν πρέπει να φοβόμαστε…».

Το πλήθος των μοναχών και ιερομονάχων που τον περιστοιχίζει αποτελεί την ελπίδα του πιστού Σέρβικου λαού, που δεν συμφωνεί με τα οικουμενιστικά ανοίγματα του νέου 80χρονου Σέρβου Πατριάρχου και των κακών αρχιερέων, που οδηγούν το σκάφος της Σέρβικης Ορθόδοξης Εκκλησίας στην αγκαλιά του αντίχριστου Πάπα.
Ο διωκόμενος επίσκοπος Αρτέμιος με πλειάδα Σέρβων ιερομονάχων είναι η αγωνιζομένη Σέρβικη Ορθόδοξη Εκκλησία, που θα πατήσει φρένο στην ξέφρενη πορεία των φιλοπαπικών ιεραρχών της Σερβίας.
Η Εκκλησία μας δεν σταμάτησε να γεννά ήρωες και μάρτυρες. «Ουκ εκλείψουσι τη Εκκλησία στρατιώται», έλεγε ο επίσκοπος Φλωρίνης π. Αυγουστίνος. Τώρα που οι Σέρβοι ιεράρχες έκαναν το Βατικανό δεύτερο σπίτι τους, περιμένοντας βοήθεια όχι απο τον Χριστό αλλά από τον Πάπα, βλέπουν μπροστά τους να ορθώνονται εμπόδια.
Εμπόδιο είναι γι’ αυτούς ο ηγέτης των Σέρβων του Κοσσυφοπεδίου Αρτέμιος. Εμπόδιο είναι ο πιστός λαός που αρχίζει ν’ αντιλαμβάνεται τον κίνδυνο του Οικουμενισμού. Εμπόδιο είναι οι 100 μοναχοί και μοναχές που κρατούν με κάθε κόστος, τις υποσχέσεις που έδωσαν κατά την κουρά τους. Ακτημοσύνη- παρθενία και υπακοή στον επίσκοπο και πνευματικό τους πατέρα, ο οποίος κρατά ψηλά το λάβαρο της Ορθοδοξίας και ορθοτομεί τον λόγο της Αληθείας

Η επιστροφή του Μητροπολίτου Αρτεμίου στις 18-11-2010 στην έδρα του σήμανε επιστροφή και των εξορίστων μοναχών.
Σήμερα, μετά την θεία Λειτουργία προσπάθησαν οι μοναχοί και οι μοναχές να επιστρέψουν σ’ όποια μοναστήρια είχαν πρόσβαση αδιαφορώντας για τις περιπέτειες και τους κινδύνους, που τους περιμένουν.

Ας δοξάσουμε τον Θεό που και στον 21ο αιώνα του συμφέροντος και της απάτης η Ορθόδοξη  μας Εκκλησία γεννά νέους μάρτυρες και ήρωες έτοιμους για κάθε θυσία.

Ἀνακοίνωση τῆς ἰστοσελίδας τῆς Μονῆς

«Μαῦρο Ποτάμι στήν ἐξορία»

18-11-2010

Ὁ Πατριάρχης καί οἱ Συνοδικοί δημιούργησαν

Σχισμα στην Ορθοδοξη Σερβικη Εκκλησια

Οἱ ἔνοχοι τοῦ Σχίσματος ἀπεκαλύφθησαν Ζῶντος τοῦ Ἐπισκόπου Ράσκας-Πριζρένης ὁρίστηκε μοιχεπιβάτης

Ἡ πολύχρονη ἤδη προσπάθεια ὁρισμένων Συνοδικῶν (σ.μετ.: πού παραμένουν παρανόμως ἐδῶ καί χρόνια μόνιμα μέλη τῆς Διαρκοῦς Ἱερᾶς Συνόδου τῆς Σερβικῆς Ἐκκλησίας) ἐπικουρούμενη ἀπό τόν νῦν Πατριάρχη Εἰρηναῖο ὡς καί ἐκ τῶν ὁμοφρόνων τους μεταξύ τῶν ἐπισκόπων, πού ἀποσκοποῦσε στήν δημιουργία Σχίσματος, σήμερα τελεσφόρησε. Μέ τήν σημερινή ἀνακήρυξη τοῦ δῆθεν ἐπισκόπου Ράσκας-Πριζρένης, ζῶντος τοῦ κανονικοῦ Ἐπισκόπου Ράσκας-Πριζρένης Ἀρτεμίου, ὑλοποιήθηκε ἡ χρόνιά τους πρόθεση καί ἐπιθυμία νά δημιουργηθεῖ Σχίσμα στη Σερβική Εκκλησία. Μέ τήν πράξη αὐτή οἱ ἴδιοι συναριθμήθηκαν μεταξύ τῶν σχιστῶν, οἱ ὁποῖοι δέν εἶναι λίγοι στήν ἱστορία τῆς Ἐκκλησίας.
Ἡ πράξη ἡ ὁποία ρητῶς ἀπαγορεύεται ἀπό τούς Ἱεροῦς Κανόνες τῆς Ἐκκλησίας, ἤτοι ἡ ἐκλογή ἄλλου ἐπισκόπου ζῶντος τοῦ κανονικοῦ, ἐφαρμόστηκε σήμερα στή Σερβική Ἐκκλησία. Αὐτός ἦτο ὁ βεβαιώτερος τρόπος ὥστε οἱ δημιουργοί τοῦ Σχίσματος νά πετύχουν τόν στόχο τους.

Μέ τήν πράξη αὐτή ὁ νῦν Πατριάρχης μέσα σέ μερικούς μόνο μῆνες ἀπό τήν ἐκλογή του κατόρθωσε νά προκαλέσει Σχίσμα στήν Ἐκκλησία –πράγμα τό ὁποῖο δέν κατόρθωσε οὔτε ὁ προγενέστερός του Πατριάρχης Γερμανός, ὁ ὁποῖος ὡς ὑπάκουος ὑποτακτικός τοῦ καθεστῶτος τοῦ Τίτο δημιούργησε κι αὐτός ἐπίσης κατά τήν θητεία του δύο σχίσματα, τό Σκοπιανό καί τό Ἀμερικανικό, ὄχι ὅμως σέ τόσο σύντομο χρονικό διάστημα.
Τήν δημιουργία τοῦ Σχίσματος οὔτε τό μαρτυρικό αἷμα μπορεῖ νά ἐξαλείψει, μαρτυρεῖ ἡ αὐτοσυνειδησία τῆς Ἐκκλησίας, γι’ αὐτό καί οἱ σημερινοί σχισματικοί εἶναι ἀξιολύπητοι. Ἔπεσαν σέ λάκκο ἐκ τοῦ ὁποίου δέν ὑπάρχει σωτηρία. Τά ὀνόματά τούς θά παραμείνουν στήν ἱστορία γραμμένα μέ μελανά χρώματα.

Μέ αὐτόν τόν τρόπο οἱ ὑπεύθυνοι τοῦ Σχίσματος, ὁ Πατριάρχης καί οἱ Συνοδικοί (Εἰρηναίος Μπούλοβιτς, Ἀμφιλόχιος Ράντοβιτς, Γρηγόριος Ντούριτς, Φώτιος Σλαντό-γιεβιτς, ἀναμφίβολα καί ὁ Ἀθανάσιος Γιέφτιτς καθώς καί οἱ ὁμόφρονές τους μεταξύ τῶν ἐπισκόπων) ἔχουν καί τυπικά ἐκπέσει ἀπό τό ζωοποιό Σῶμα τῆς Ἐκκλησίας. Τά πολλά ἕως τώρα ἔργα τους ὁδήγησαν στή δημιουργία Σχίσματος. Μέ τή σημερινή ὅμως πράξη ἡ τραγική αὐτή πραγματικότητα ἐπισημοποιήθηκε ἀλλά καί κατεγνώσθη ἀπό τήν συνείδηση τοῦ πληρώματος τῆς Ἐκκλησίας.

Τό πρόσωπο τό ὁποῖο ἀνακηρύχθηκε δῆθεν ἐπίσκοπος Ράσκας-Πριζρένης, ἐκτός ἀπό τίς πολλές ἄλλες ἐνοχές πού τό βαρύνουν, διέπραξε καί ἕνα ἄλλο μεγάλο ἁμάρτημα· χρηματίζει πλέον μοιχός (μέ τήν πνευματική σημασία). Ποιός θά εἶναι αὐτός πού ἀπό ἐδῶ καί στό ἑξῆς θά ἔχει κοινωνία μέ τόν μοιχεπιβάτη καί ποιός θά διακινδυνεύσει νά κοινωνήσει μαζί του τήν κατάρα τήν ὁποία κληρονόμησε, ἀπομένει νά δοῦμε.
Ἐκφράζοντας τήν βαθυτάτη λύπη μας γιά τήν καινούργια πληγή τήν ὁποία οἱ σχίσται ἐπέφεραν στό  σῶμα τῆς Σερβικῆς Ἐκκλησίας, λυπούμενοι δέ γιά τούς νέους σχισματικούς οἱ ὁποῖοι μέ τήν πράξη τους αὐτή κληρονομοῦν τήν αἰώνια ἀπώλεια, ἀπευθυνόμεθα πρός τούς Σέρβους τῆς Σερβίας καί τῆς Διασπορᾶς καθώς καί τούς ἀπανταχοῦ Ὀρθοδόξους νά προσεύχονται εἰς τόν Ἱδρυτή τῆς Ἐκκλησίας ὥστε τό συντομότερο δυνατό νά θεραπευθεῖ ἡ καινούργια αὐτή βαθειά πληγή, καθ᾿ ὅν τρόπον διδαχθήκαμε ἀπό τήν Ἱερά Παράδοση, καί ὅπως ἀπό τούς ἁγίους Πατέρες πολλές φορές ἕως τώρα ἔχει ὑποδειχθεῖ καί ἐφαρμοσθεῖ.

http://www.mancr.org/2009-03-17-15-07-24/novosti-razne/176-2010-11-18-00-32-45.html

______________________

ΣΤΑ ΣΕΡΒΙΚΑ

_____________________

ПАТРИЈАРХ И СИНОДАЛЦИ